CURS 8

Poluarea solului I

Solul - surse de poluare şi poluanţi

Solul este stratul de la suprafaţa pământului, afânat, moale, friabil, care împreună
cu atmosfera constituie mediul de viaţă al plantelor.
Solul s-a format din roci, sub influenţa factorilor pedogenici: climă,
microorganisme, vegetaţie, relief. Transformările rocilor în timp au fost profunde, astfel
încât solul apare ca un corp natural, distinct, deosebit de roca mamă. Durata de generare
este mare, astfel încât pentru a se forma pe cale naturală 3 cm de sol sunt necesari 300 -
1000 de ani, iar pentru 20 cm, 70000 de ani.
Compoziţia solului este dată de: - substanţe minerale rezultate din degradarea şi
alterarea rocilor şi mineralelor, ca de exemplu: SiO2, FeOx, CaCO3, CaSO4 etc.; -
substanţe organice specifice, produse prin transformarea chimică a resturilor vegetale. De
exemplu: acizi humici, celuloză, hemiceluloză, aldehide, alcooli, fenoli, grăsimi,
aminoacizi, albumine, etc. Resturile vegetale şi animale se descompun sub influenţa
microflorei şi microfaunei existente în sol, în compuşi simpli (CO2, H2O, NH3 etc.), din
care microorganismele sintetizează compuşi organici.
Compoziţia solului recoltat de pe 1 ha (aproximativ 100 t) este următoarea:
rădăcini 2 - 6 %, microorganisme 1 - 2 %, substanţe minerale 8 - 12 %, substanţe
organice 80 - 85 %.
Solul conţine un ansamblu complex de micro şi macroorganisme, aflate într-un
echilibru biologic, care acţionează asupra compuşilor lui. Astfel, macrofauna aerează
solul, îl structurează, îi îmbunătăţeşte fertilitatea. Microorganismele (bacterii, alge verzi)
transformă compuşii carbonului în CO2 şi CH4, amoniu în nitraţi, sau azot, iar alte
microorganisme fixează azotul atmosferic. Ciupercile ajută absorbţia apei şi a
microelementelor în rădăcini. Tot microorganismele descompun unele substanţe
poluante, inclusiv pesticidele şi fertilizanţii, dar nu în totalitate.
Solurile sunt supuse unor procese continue de degradare şi alterare. Degradarea
reprezintă procesul de mărunţire şi dispersare a rocilor şi mineralelor în fragmente mai
mici, sub influenţa temperaturii, apei, vântului, gravitaţiei şi vieţuitoarelor. Procesul este
ireversibil.
Alterarea reprezintă totalitatea proceselor chimice la care sunt supuse rocile şi
mineralele sub acţiunea apei, acizilor minerali sau organici şi a sărurilor. Degradarea şi
alterarea acţionează simultan.
Suprafaţa de uscat de pe Terra este de 13,1 miliarde ha, ceea ce reprezintă
aproximativ 25 % din suprafaţa totală a planetei, de 51 miliarde ha. Agrosistemele ocupă

1
astăzi 29,6 %, deci 4 miliarde ha, din care 1,5 miliarde ha reprezintă terenul arabil şi
restul de 2,5 miliarde ha - păşunile şi fâneţele. Repartiţia peisajelor pe suprafaţa uscatului
este prezentată în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Ponderea peisajelor în suprafaţa de uscat de pe Terra.

Peisaj Teren agricol Deşerturi Păduri Alte peisaje
Pondere, % 29,6 36 30 4,4

Suprafaţa de teren arabil ce revine unui locuitor variază, astfel încât în Extremul
Orient este de 0,35 ha/ locuitor, în Africa de 0,73 ha/loc, în America Latină 1,34 ha/loc,
în unele ţări foarte sărace 0,67 ha/loc, în ţările mediu dezvoltate 0,74 ha/loc, în ţările
dezvoltate 1,22 ha/loc. Se consideră valoarea de 0,3 ha/loc ca fiind aria arabilă minimă
necesară întreţinerii vieţii unei persoane timp de 1 an, în condiţii de mediu, obiceiuri,
alimentare şi agrotehnice date. Aşadar, ţările din extremul Orient sunt foarte aproape de
această valoare minimă a existenţei umane. Pentru România, valoarea suprafeţei arabile
ce revine unui locuitor este de 0,44 ha, iar ca teren agricol de 0,67 ha, deci mai mare
decât aria arabilă minimă, dar mai mică decât valoarea 1,1 ha teren agricol/loc socotită
medie pe glob.
Obiceiurile alimentare legate de condiţiile pedoclimatice atrag variaţii în
necesarul de suprafaţă arabilă. Astfel, dieta carnivoră, faţă de cea vegetariană solicită
suprafeţe mai mari de teren arabil, deoarece lanţul trofic carnivor este mai lung.
Suprafeţele agricole se micşorează datorită construcţiilor industriale, civile,
militare, depozitelor de deşeuri, reziduurilor menajere, spaţiilor de agrement, eroziunii
solului. Eroziunea solului ocupă primul loc în degradarea pământurilor. Prin vânt şi apă
se degradează anual 5 - 10 t/ha în Africa, Europa, Australia, 10 - 20 t/ha în America de
Sud şi de Nord, 30 t/an în Asia. Refacerea solurilor este cu mult sub ritmul de degradare
şi alterare şi anume de numai 1 t/ha. Problematica terenurilor agricole trebuie urmărită cu
multă atenţie, deoarece încercările ulterioare, de extindere şi de refacere a potenţialului
productiv costă foarte mult. Pe glob se apreciază o degradare a circa 70 % din suprafaţa
solurilor, sau 25 % din suprafaţa agricolă, iar pentru România de 7,5 milioane ha.
Solul poate îndeplini următoarele funcţii:
- depozit şi sursă regenerabilă de energie fosilă, prin fitomasa transformată în
humus;
- participare la circulaţia apei şi a altor elemente în natură;
- purificare a naturii, prin proprietăţile lui de adsorbant şi neutralizant al
poluanţilor;
- sursă de elemente nutritive pentru plante.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, solul trebuie să fie într-o formă accesibilă, deci:
poros, umed, aerat (cu fracţie mare de goluri). Plantele îşi extrag din sol elementele de
bază: azot, fosfor, şi potasiu, pe scurt N,P,K, alte macroelemente: Ca, Mg, S şi
microelemente: B,Fe, Mn, Mo,Cu,Zn, etc. Compoziţia chimică asolului este în continuă
schimbare, prin procese rapide, sau lente de pedogeneză, cu implicaţii asupra
ecosistemelor.

2
 Poluarea solului
Poluarea solului reprezintă orice acţiune care dereglează funcţionarea normală a
solului.
Activităţile de producţie au afectat în timp solurile, prin: lucrări miniere,
excavaţii, depozite de deşeuri, alunecări de teren, eroziune, salinizare, acidifiere, etc. S-
au produs în multe zone dezechilibre în nutriţia plantelor, care au mers până la
deşertificare.
Poluarea solului se manifestă prin: - degradare fizică (compactarea, degradarea
structurii); - degradare chimică (creşterea conţinutului de metale grele, pesticide,
modificarea pH-ului); - degradare biologică (cu germeni patogeni). Deci există poluare
fizică, chimică, biologică şi uneori, radioactivă.
Indicatorii poluării solului pot fi conţinuturile de elemente, substanţe,
microorganisme (ca şi la problemele de poluare atmosferică şi acvatică). In practică se
folosesc însă următorii indicatori:
- deprecierea calitativă şi cantitativă a recoltelor;
- creşterea cheltuielilor pentru menţinerea recoltelor la parametrii anteriori
poluării;
- cheltuieli pentru drenaj, antierozionale ş.a.;
- restricţii la exportul unor produse, cum sunt legumele cu un conţinut prea mare
de nitraţi, sau restricţii în utilizarea furajelor din terenurile contaminate cu plumb etc.
Solul fiind un sistem mult mai complex decît aerul şi apa, poluarea îi afectează
proprietăţile, deci şi fertilitatea. In plus, poluanţii pot trece din sol în plante, apă, sau aer,
iar depoluarea este un proces dificil, uneori chiar nerealizabil.

Clasificarea solurilor poluate

România, solurile poluate sunt clasificate în clase, tipuri şi grupe (tabelul 6.2).

Tabelul 6.2. Clasificarea solurilor poluate.

Clasificare Simbol Observaţii
Clase de PF -poluare fizică
poluare PC -poluare chimică
PB -poluare biologică
PR -poluare radioactivă
Tipuri de Pa -poluare prin excavare la zi
poluare Pb -poluare prin acoperire cu halde,sterile,gunoaie
Pc -poluare cu deşeuri şi reziduuri anorganice
Pd -poluare cu substanţe purtate de vânt
Pe -poluare cu materiale radioactive
Pf -poluare cu deşeuri organice din industriile alimentară şi
Pg uşoară
Ph -poluare cu deşeuri agricole forestiere
Pi -poluare cu dejecţii animale
Pj -poluare cu dejecţii umane
Pk -poluare prin eroziune şi alunecare
Pl -poluare prin sărăturare
Pm -poluare prin acidifiere

3
 Pn -poluare prin exces de apă
Po -poluare prin exces (carenţă) de elemente nutritive
Pp -poluare prin compactare, cruste
Pq -poluare prin acoperire cu sedimente
Px -poluare cu pesticide
-poluare cu agenţi patogeni contaminanţi
Grade de 0 -practic nepoluat (reducerea producţiei sub 5 %)
poluare 1 -slab poluat (reducerea cu 6-10 %)
2 -mediu poluat (reducerea cu 11-25 %)
3 -puternic poluat (reducerea cu 26-50 %)
4 -foarte puternic poluat (reducerea cu 51-75 %)
5 -excesiv poluat (reducerea peste 75 %)

Solurile poluate pot fi prezentate prin mai multe simboluri, ca de exemplu: PCq4
- sol poluat chimic cu pesticide, foarte puternic; PFC - poluare fizico-chimică; PFCB -
poluare fizico-chimico-biologică; Pa1, Pa2, Pa3, Pa4, Pa5 - poluare prin excavare la zi de
gradul 1,2,3,4,sau 5, etc
.
Surse de poluare şi agenţi poluanţi ai solurilor
Unul dintre indicatorii de poluare a solului este scăderea producţiei agricole. La o
populaţie de peste 6 miliarde de locuitori, producţia actuală de cereale se află astăzi sub
nivelul de satisfacere a cerinţelor. Stocurile de cereale au scăzut permanent începând cu
1992. Studiile demografice indică o cifră de 8 miliarde locuitori în anul 2020, deci
necesarul de hrană va creşte în următorii 25 de ani, în medie, cu 64 %, iar în ţările în curs
de dezvoltare cu aproximativ 100 %.
Suprafaţa medie cultivată cu cereale a scăzut cu 4,7 % în perioada 1980 - 1984 şi
1990 - 1994, ajungând ca în anul 1995 să corespundă suprafeţei cultivate în anul 1968.
Raportând această suprafaţă la numărul de locuitori de pe Terra se observă scăderea
permanentă a acestei suprafeţe specifice. Dacă în anul 1959 se înregistrau circa 0,23
ha/loc, în anul 1995 s-a ajuns la 0,11 ha/loc, deci o reducere la jumătate.
Industria poluează puternic terenurile agricole. Urbanizarea determină de
asemenea scăderea suprafeţelor agricole prin extinderea oraşelor. In Africa şi America
Latină, ţările pot suporta expansiunea industriei şi a urbanizării, dar în Asia situaţia nu
mai este posibilă, spaţiul fiind şi aşa cu densitate mare de locuitori. Terenurile pierdute
sunt de cele mai multe ori de cea mai bună calitate pentru agriculltură, deoarece oraşele s-
au format în aceste zone. Cele mai degradate terenuri se găsesc în Asia şi Africa, din
păcate acolo unde necesarul de hrană creşte mai rapid decât în alte zone geografice.
Conform datelor O.N.U., 15,6 % din întreaga suprafaţă sunt pământuri puternic
degradate, iar 51,7 % sunt moderat degrate, ceea ce reprezintă aproape un sfert din
suprafaţa agricolă.
După clasificarea solurilor poluate adoptată în România, sursele de poluare şi
agenţii poluanţi ai solurilor sunt:
1. Excavaţiile la zi prin care se execută decopertarea zăcământului, excavarea
acestuia, depuneri de steril, depozite de diferite produse. Extracţiile la suprafaţă
îndepărtează obiective, ca: locuinţe, păduri, etc. Terenul este supus infiltraţiilor,
inundaţiilor şi alunecărilor, mărind în felul acesta suprafaţa naturală afectată. La

4
închiderea excavaţiilor, umplerea trebuie efectuată în ordinea inversă, deci steril,
decopertă şi sol la suprafaţă. La cariere, unde extracţiile durează şi zeci de ani, în unele
situaţii se rambleiază terenul şi se acoperă cu sol adus din alte zone.
2. Depozitele de sterile, cenuşi de termocentrală, zguri metalurgice acoperă
suprafeţe care altfel ar fi avut altă destinaţie, iar particulele fine sunt antrenate de vânt,
poluând alte terenuri, sau ape. Precipitaţiile pot antrena haldele create, mărindu-le aria
bazei şi acoperind în timp scurt obiectivele din apropiere. Depozitele de gunoaie permit
în plus, dezvoltarea paraziţilor care răspândesc microbi, viruşi la distanţă.
3. Metalele grele ajung în sol din aer, apă şi nămoluri. De la suprafaţă coboară în
sol prin procese de difuzie, adsorbţie, dizolvare şi antrenare cu apa, sau cu
macroorganismele. In sol microorganismele le solubilizează, sau le transformă în
suspensii în apă, ajungând astfel în rădăcinile plantelor. Din plante, metalele grele ajung
şi se acumulează în organismele animalelor şi ale oamenilor.
Rezistenţa solului la poluarea cu metale grele diferă în funcţie de natura solului.
Astfel, solurile argiloase reţin poluanţii mai mult, solurile neutre şi carbonatice reţin
puternic, dar solurile nisipoase reţin cel mai puţin. De asemenea, cu cât textura solului
este mai fină se reţin poluanţii mai mult în sol, de unde trec apoi în plante.
Poluarea solului cu metale grele provoacă: - dezechilibre proceselor fizice,
chimice şi biologice din sol; - scăderea activităţii biologice; - inhibarea proceselor de
nitrificare; - acţiune toxică pentru plante.
Câteva exemple de pe teritoriul României privind acţiunea metalelor grele: în
zona Zlatna au fost atacaţi fagul şi carpenul; la Turnu Măgurele, Valea Călugărească,
Copşa Mică furajele au un conţinut ridicat în metale grele. Analizele au pus în evidenţă
depuneri de cupru în ovine, bovine şi cabaline (în rinichi, ficat, sânge). Zonele Baia
Mare, Neferal sunt de asemenea expuse poluării cu metale grele. In afară de furaje şi
culturile de porumb, rădăcinoase înregistrează acumulări de metale grele (Cu, Pb, Zn, Cd,
etc.). Producţia la soia scade cu 15 % datorită contaminării solului cu zinc 17 p.p.m. (care
reduce nodulii de pe rădăcini, determinând reţinerea redusă a azotului), cea de porumb
cu 25 % la 24 p.p.m. Zn, de orez cu 10 % la 1000 p.p.m. Zn, ca şi cele de orz, trifoi,
cartofi, morcovi, tomate.
Deosebit de toxice pentru plante şi animale sunt: Hg, Cd, B, As. S-a interzis
fabricarea fungicidelor conţinând mercur, utilizabile pentru tratarea seminţelor, deoarece
ajuns la animale şi om duce la decese. Cadmiul provoacă decalcifiere în organisme.
Arsenul ajuns în organismul uman provoacă afecţiuni vasculare, ce duc şi la amputări de
membre.
Fluorul scade producţiile la fasole cu 15 % la 20 p.p.m. F în sol, la porumb cu 15
% pentru 340 p.p.m.F, iar la animale acţionează asupra sistemului osos, dinţilor şi
articulaţiilor.
Concentraţiile admise de metale şi nemetale în terenurile arabile variază cu natura
elementului. Aceste concentraţii tolerabile, exprimate în p.p.m. sunt: As 20, B 25, Cd 3,
Co 50, Cr 100, F 200, Hg 2, Mo 5, Ni 50, Pb 100, Se 10, U 5, V 50, Zn 300 ş.a. Au fost
situaţii când solurile poluate conţineau: As 8000 p.p.m., Cr 20000 p.p.m., F 8000 p.p.m.,
Hg 500 p.p.m., Zn 6000 p.p.m. etc.
4. Materialele radioactive pot exista în subsol, ca zăcăminte de pechblendă
conţinând U, monezit (Th), etc. Izotopul 90Sr se urmăreşte de cele mai multe ori,
deoarece acest radionuclid reprezintă 1 - 10 % din totalul radionuclizilor. El se combină

5
cu substanţele organice, acizii humici, în special la pH mai mare. Este fixat puternic de
argile. Asemănător se comportă şi izotopul 137Cs, care se leagă mai puţin de substanţele
organice.
Fondul natural de radiaţii este de 1870 Sv/an, în medie. Experienţele nucleare în
emisfera nordică au făcut să crească radioactivitatea la poli şi în Groenlanda, datorită
stratului de gheaţă. Lichenii au reţinut Cs radioactiv, care a trecut la reni şi de aici la
laponi. (Intre anii 1945 - 1979 s-au efectuat aproximativ 1200 explozii nucleare, din care
aproape jumătate s-au efectuat la sol şi în aer.)
După accidentul de la Cernobîl din 1986, la fondul natural de 1250 Sv/an din
România s-au mai adăugat 2000 Sv/an. Analizele s-au efectuat şi în anii următori. In
iarbă, între 1988 - 1990 s-a determinat o concentraţie de 90Sr de minim 0,07 Bq/kg şi de
maxim 22, mai mare primăvara decât vara şi cu valori mai mari la vegetaţia alpină
(maxim la altitudini de 1900 - 2300 m). La Babele, în munţii Bucegi, în 1990, masa verde
avea 20,9 Bq/kg, iar masa uscată 116,1 Bq/kg. Irigarea solurilor cu ape cu conţinut
radioactiv, ca în cazul Dunării, poate duce la mărirea fondului natural de radiaţii.
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a publicat după accidentul
de la Cernobîl, nivelele de intervenţie, la care se instituie restricţii asupra consumului de
produse alimentare, apă şi furaje (tabelul 6.3).

Tabelul 6.3. Nivele 90Sr de intervenţie la unele produse .

Concentraţie Lapte Iarbă Carne Iarbă Produse Apă şi băuturi
maximă 90Sr lactate
Bq/kg 1,5.103 5.104 5.103 106 2.104 1,5.102

5. Deşeurile şi reziduurile din industria alimentară şi uşoară constituie alte surse

posibile de poluare a solurilor. Uneori se utilizează ca fertilizanţi, sau amendamente.
6. Deşeurile şi reziduurile vegetale agricole şi forestiere încarcă solul cu nitraţi,
agenţi patogeni şi facilitează înmulţirea buruienilor. Aceste materiale şi produsele lor de
degradare în timp pot fi transportate de ape la distanţă, mărind astfel aria de răspândire a
poluanţilor.
7. Dejecţiile animale aplicate excesiv ca îngrăşăminte afectează proprietăţile
solurilor. Acestea pot conţine NaCl, biostimulatori, uree, medicamente, agenţi patogeni,
care produc poluarea chimică şi biologică solurilor, scad permeabilitatea şi pot difuza
până la pânzele de ape freatice, transformându-le în focare de substanţe chimice, viruşi,
etc. Tot din zootehnie pot rezulta substanţe de igienizare a grajdurilor (sodă, detergenţi),
care contribuie la poluarea solurilor şi apelor.
In privinţa cantităţilor, dejecţiile de porcine deţin cantităţile cele mai mari. Pentru
a putea fi utilizate în agricultură se analizează conţinutul lor de metale grele şi de viruşi,
mai ale că unii viruşi, cum sunt cei enterici pot persista şi 9 luni.
Prin fermentaţie timp de 3 luni vara, sau 4 luni iarna, dejecţiile de porcine libere
de agenţi patogeni se transformă într-un îngrăşământ valoros, numit compost. Nămolurile
din zootehnie se mai pot stoca minim 6 luni, înainte de fi utilizate pentru fertilizarea
păşunilor, sau 3 luni pentru câmp, sau o lună pentru câmpul arat şi însămânţat cu plante
furajere.

6
 8. Dejecţiile umane apar în jurul micilor localităţi fără canalizare, a locurilor de
campare, târguri, şantiere. Astfel de locuri devin focare de germeni patogeni ai difteriei,
TBC, febrei tifoide.
9. Nămolurile separate din apele uzate conţin substanţe organice (cele provenite
din industria alimentară, zootehnie, activităţile menajere), sau anorganice (cele provenite
din industria metalurgică, prepararea minereurilor şi cărbunilor etc.). Se pot aplica în
agricultură numai dacă conţinuturile de metale grele şi nemetale sunt sub limitele admise
de standarde. Unele culturi, cum sunt cele de cartofi, morcovi pot suporta un conţinut mai
ridicat de metale grele, dar altele, cum este salata nu acceptă.
Agenţii patogeni din nămol pot persista în sol şi în legume. De exemplu:
salmonelele persistă 250 de zile, Streptococus faecalis 80 zile, Ascaris ova peste 2000 de
zile etc.
Nămolul se aplică cu o lună înainte de însămânţare, pentru a da posibilitate
solului să reţină unii compuşi. La păşuni, animalele sunt aduse după ce nămolul a fost
spălat de ploaie de pe frunze şi iarbă. Plantele sunt influenţate diferit de nămolul aplicat.
Sunt stimulate producţiile la graminee, porumb, sorg, trifoi, iarbă de Sudan.
10. Hidrocarburile apar pe terenurile din jurul sondelor, rezervoarelor cu produse
petroliere, rafinării, trasee de conducte, în caz de defecţiuni, accidente, etc. Numai în
anul 1989 în România s-au semnalat 49000 ha afectate de hidrocarburi, o parte din aceste
suprafeţe fiind socotite nerecuperabile pentru agricultură.
Pentru îndepărtarea hidrocarburilor din sol se efectuează: - lucrări de drenare,
urmate de ardere; - descompunerea petrolului cu microorganisme direct în sol; -
fertilizarea puternică cu azot etc.
11. Eroziunea şi alunecările de teren sunt alte fenomene ce cauzează degradarea
solurilor. Pe glob sunt aproximativ 5,7 miliarde ha erodate, creând pericolul extinderii
deşerturilor.
Eroziunea rocilor şi a solurilor apare datorită vântului, ploilor, activităţilor
umane, cum sunt: - lucrări agricole necorespunzătoare, care distrug textura solului, deci
apa se evaporă, sau se scurge la suprafaţă; - tratamente cu pesticide şi fertilizanţi chimici;
- ploi acide; - defrişări. Suprapăşunatul tasează solul, distruge vegetaţia, producând în
final eroziunea solului, situaţii create în Spania, Iran, America de Nord. Materialul
erodat este transportat de vânt, colmatează apele naturale şi bazinele artificiale, sporind
potenţialul inundabil. Terenurile din vecinătate sunt acoperite cu materialul nefertil purtat
de vânt.
Defrişările şi excavaţiile la suprafaţă, în contact cu cantităţi mari de apă de ploaie
pot cauza alunecări de teren. Urmările alunecărilor de teren sunt dezastruoase: se distrug
obiective, se schimbă cursuri de apă, la suprafaţă ajung roci nefertile etc.
Pentru combaterea eroziunii solurilor se pot lua următoarele măsuri:
- reducerea pantelor;
- efectuarea de terasări;
- construcţia de valuri de pământ pentru protecţie;
- aplicarea de culturi antierozionale în fâşii, benzi înierbate, pe curbele de nivel;
- împăduriri în zonele afectate, sau numai plantarea de perdele forestiere;
- construcţia de canale de coastă, pentru drenarea apelor.
12. Sărăturarea solurilor reprezintă acumularea de săruri solubile, în special de
sodiu. Apare în zone aride şi semiaride, din cauze naturale şi antropice. Cauzele naturale

7
ale procesului de sărăturare pot fi: - creşterea nivelului apelor freatice mineralizate; -
aducerea la suprafaţă a unor strate salifere. Prima situaţie se întâlneşte în vecinătatea
lacului Razelm, iar a doua situaţie în Câmpiile Moldovei şi Jijiei.
Dintre cauzele antropice generatoare de sărăturare se evidenţiază: - irigările cu
ape salinizate; - suprapăşunatul; - inundaţiile cu regim hidrosalin ireversibil; - creşterea
nivelului apelor freatice în sol şi chiar băltiri în apropierea lacurilor de acumulare. Vara,
apa se evaporă, concentrând astfel solul cu săruri; - în apropierea sondelor, deoarece
ţiţeiul se extrage împreună cu ape salinizate şi gaze.
In România peste 450000 ha sunt sărăturate, deci nefertile, procesul continuând
şi în prezent.
13. Acidifierea înseamnă scăderea pH-ului solului sub valoarea 7. Solurile devin
nefertile, creşte conţinutul de Al, scad conţinuturile în alţi ioni. Pe glob, aproximativ 20
% din soluri sunt acidifiate, iar în România aproximativ 2 milioane ha. Cauzele
producerii acestui proces sunt fie naturale (existenţa unor soluri argiloase, silicatice, cu
hidroxizi de fier şi aluminiu, sau din descompunerea microbiologică a substanţelor
organice în alte tipuri de soluri), fie antropice (aplicarea unui exces de fertilizanţi, ploile
acide).
Pe solurile acide masa biologică se reduce. Astfel dacă scade pH-ul solului doar
cu o unitate, de la 5,8 la 4,8, recoltele de grâu au scăzut de la 5 % , la 32 %, iar cele de
porumb de la 5 % , la 23 %.
14. Excesul de apă poate curge la suprafaţă, poate bălti, sau se infiltreză în sol.
Efectele excesului de apă sunt diverse, de la influenţarea peisajului, la influenţarea
nutriţiei plantelor, prin lipsa oxigenului, putrezire, sărăturare, recoltele sunt distruse în
proporţie de 10 - 40 %. Pe glob, 8 % din suprafaţa uscatului este afectată de un exces de
umiditate, iar în România, 3,6 milioane ha.
15. Carenţele de diverse elemente nutritive din sol, ca şi excesele provoacă
dezechilibre în nutriţia plantelor. Astfel, carenţa de azot produce necroze, iar excesul de
azot reduce recoltele, rezistenţa la boli, dăunători, transport şi depozitare. Sunt afectate
culturile de cartofi, sfeclă, legume, fructe. Analizele de furaje, legume, sînge şi lapte de
animale au arătat conţinuturi de azotaţi, care sunt mai mari la rădăcinoase (morcov,
ridichi, ţelină) şi mărar, decât la legumele cu frunze mari (pătrunjel, spanac, salată)
(tabelul 6.4).

Tabelul 6.4. Conţinutul în azotat al unor legume

Produs morcov ridichi ţelină mărar pătrunjel spanac
salată
NO3- mg/ kg 947 2480 2900 2174 583 1150 935

Solurile s-au şi clasificat după conţinutul raportului azot amonaical / azot total în :
- sol curat (nepoluat) cu raportul egal cu 0 - 2; - sol slab poluat cu raportul egal cu 2; -
mediu poluat 2 - 2,5; - puternic poluat 2.5 - 3,3.
Carenţa de fosfor întârzie dezvoltarea plantelor şi diminuează recoltele. Deficitul
de potasiu din sol reduce elasticitatea plantelor, rezistenţa lor la temperatură, la exces de
apă. Carenţa în microelemente ca: Mg, S, Zn, Mn, Fe, Cu, B, Mo, etc. provoacă
pigmentarea plantelor, necroza unor ţesuturi, etc.
Excesul de calciu din sol scade producţiile la viţă de vie, cais şi piersic.

8
 16. Compacterea (tasarea) solurilor se produce ca urmarea unor lucrări agricole
efectuate cu maşini grele, din lipsa asolamentelor, sau a păşunatului excesiv. Prin
compactare se reduce aeraţia, circulaţia apei. Dacă tasarea depăşeşte 30 cm de sol,
degradarea este ireversibilă, deci permanentă. Pentru refacerea solului tasat se recomandă
efectuarea aratului la adâncime de 35 - 80 cm şi rotaţia culturilor.
17. Trecerea terenurilor agricole şi silvice spre alte utilizări (casnic, industrial,
drumuri etc.) produce dezechilibre ecologice puternice în zonă, ajungându-se la
eroziunea solului, degradare, surpare, dispariţia unor specii etc.
18. Pesticidele acţionează numai într-o mică proporţie (3 - 40 %) în scopul pentru
care au fost utilizate, restul împrăştiindu-se în aer, apă şi pe sol. Se apreciază o creştere în
ultimii ani a rezistenţei dăunătorilor la pesticide, ceea ce a determinat aplicarea acestora
în cantităţi mai mari şi crearea de noi pesticide, cu toxicitate superioară. Ca efect letal, se
apreciază că 0,1 kg pesticid actual acţionează ca şi 2 kg DDT.
Analizele au pus în evidenţă existenţa circuitului pesticidelor în natură. Astfel,
pesticidele pot ajunge în aer şi de aici pe plante, sol şi în apă. De pe plante, pesticidele
ajung prin lanţuri trofice la om. De la vegetaţie, animale şi oameni, pesticidele ajung din
nou în sol şi apă. In apă, pesticidele trec în plancton, de aici la nevertebrate, peşti şi în
final la om. Si sedimentele de pe fundul apelor pot conţine pesticide.
Pesticidele sunt greu solubile în apă, dar foarte solubile în grăsimi, unde se pot
acumula. Acumularea este favorizată şi de timpul de înjumătăţire de ordinul anilor la
unele pesticide, cum sunt: DDT 3 - 10 ani, heptaclor 7 - 12 ani, aldrin 10 ani, dieldrin 1 -
7 ani, HCH 2 ani etc.
Sunt volatile, ceea ce explică difuzarea lor în mediu la mare distanţă, astfel încât,
astăzi se găsesc răspândite pe tot globul. De exemplu, în grăsimea balenelor s-au găsit
0,0645 mg DDT/g, în crustaceul Krill 0,004 mg DDT/ g, etc. Dunărea varsă în Marea
Neagră 186 t HCH/an.
Pesticidele afectează circuitele biogeochimice din ecosferă, dar acţiunea asupra
organismelor nu este cunoscută în totalitate. Se cunosc unele acţiuni asupra sistemului
nervos, sau asupra unor hormoni. De exemplu, la păsări este inhibată enzima
carboanhidroza, care ajută la fixarea calciului în coaja ouălor, deci este periclitată
reproducerea; la insecte, pesticidele organofosforice afectează sistemul nervos, prin
afectarea enzimei colinesteraza, ajungându-se la dereglarea mişcărilor, spasme şi deces;
la alge scade masa biologică la jumătate; planctonul poate fi inhibat, dar şi stimulat; la
unele specii s-au observat efecte mutagene, sau cancerigene etc.
Datorită toxicităţii ridicate, a timpului mare de înjumătăţire şi a efectelor
puternice în mediu s-a interzis producţia unor pesticide, printre care şi DDT.

Bibliografie:
Sanda VISAN, Anca ANGELESCU, Virginia CIOBOTARU, Ecotehnologii,
curs în format digital, Editura ASE