Teoria si practica evaluarii educationale

Marin Manolescu
Dan Potolea

REZUMAT

Unitatea de invatamant 1.

Obiectivele unitatii 1

Pe parcursul şi la sfârşitul acestei unităţi de învăţare, cursanţii/ studenţii vor fi capabili:

• Să definească principalele concepte teoretice specifice acestei unităţi de învăţare;
• Să utilizeze/ opereze cu aceste concepte în diverse contexte de instruire, metodice etc.
• Să justifice evoluţia conceptului de evaluare de la sensul sau iniţial de «control»,
«examinare », «măsurare» la sensul actual de «apreciere », «ameliorare », «reglare», emitere
de judecăţi de valoare ; • Să compare evaluarea tradiţională şi evaluarea modernă;
• Să formuleze judecăţi de valoare privind receptivitatea sistemului de evaluare din România
faţă de evoluţiile recente din domeniu ;
• Să stabilească/ conceapă/ definească elementele structurale ale unui program de instruire;
Etimologie
    Docimologia reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiză științifică a notarii și a
comportamentelor educatorilor și educaților. Docimatica este tehnică a examenelor, iar
doxologia este studiul sistematic al rolului evaluării în educația școlară. Docimologia este
astfel o subramura a evaluării.
Repere conceptuale evolutive
În evoluţia conceptului de evaluare identificăm trei categorii de definiţii:
1. Definiţiile „vechi”; care puneau semnul egalităţii între evaluare şi măsurare a
rezultatelor elevilor. (Evaluare = măsurare; E = M)
2. Definiţiile PPO (Pedagogiei prin obiective), care interpretau evaluarea în raport de
obiectivele educaţionale (evaluare = congruenţa cu obiectivele educaţionale);
3. Definiţiile „noi”, actuale, moderne, care concep evaluarea ca apreciere, ca emitere de
judecăţi de valoare despre ceea ce a învăţat şi cum a învăţat elevul, pe baza unor criterii
precise, bine stabilite anterior (Evaluare=emitere de judecăţi de valoare).
Definițiile evaluării școlare sunt foarte diverse însă au multe note în comun. Din toate
variantele desprindem următoarea definiție: „A evalua înseamnă a emite judecăţi de valoare
privind învăţarea de către elev, pe baza unor criterii adecvate obiectivelor fixate, în vederea
luării unor decizii”.
Cele două concepte fundamentale care fac parte din procesul evaluativ normal și
concordant cu stadiul actual al evoluției evaluării sunt “Noțiunea de obiectiv” și “Noțiunea de
criteria de apreciere”.

Concepţii care au marcat evoluţia paradigmei* docimologice

Paradigma docimologică a fost marcată de patru concepții:
1. Evaluarea “comparativă” reprezintă compararea și clasificarea elevilor, raportandu-i
pe unii la alții, acordandu-le diploma în funcție de nivelul lor de reușită
2. Evaluarea “prin obiective” sau evaluarea “ criteriala” care are ca rol să furnizeze
informaţii funcţionale, permiţând elevilor să se situeze în raport cu atingerea obiectivelor
comune pentru toţi elevii – (standarde unitare) şi oferind soluţii de ameliorare;
3. Evaluarea „corectivă”, care propune o nouă paradigmă, nu numai „decizională” ci şi
„informaţională”. Ea are ca scop să ofere elevului informaţii suplimentare în funcţie de
dificultăţile constatate pentru a-i facilita învăţarea;
4. Evaluarea „conştientizată” sau „formatoare” are la bază evoluțiile cele mai recente din
domeniul psihologiei cognitive și a pedagogiei privind integrarea în procesul de învățare.
Aceasta oscilează intre cogniție, ca un ansamblu al proceselor prin care elevii achiziționează
și utilizează cunoașterea și metacognitia, ca proces de „ cunoaștere despre autocunoaștere”.
Evaluarea conştientizată/ formatoare este o nouă megaconcepţie. Aceasta are la bază
participarea activă și autonomia elevului, de a-și lua în mâini propria transformare, fiind
conștient de propriile dificultăți și lacune. Această nouă şi ultimă accepţiune a evaluării
trebuie însoţită de o creştere a practicilor de reglare dar şi de o modificare fundamentală de
mentalitate.

Tendinte de modernizare a evaluarii scolare.

Conceptul care a modificat întreaga pedagogie a ultimelor decenii şi care nu şi-a epuizat
încă resursele este cel de „evaluare formativă”. Acesta (conceptul) instituie evaluarea ca
mijloc de formare a elevului şi permite observarea evoluţiei competenţelor sale.
Considerarea evaluării moderne ca făcând parte integrantă din procesul de învăţare, intim
asociat acestuia, a condus la distanţarea sa de tradiţionala „verificare” a cunoştinţelor şi chiar
de tradiţionala apreciere şcolară.
Evaluarea modernă, care promovează tranziţia de la noţiunea de control al însuşirii
cunoştinţelor la conceptul de evaluare atât a rezultatelor învăţării dar mai ales a proceselor pe
care le implică, semnifică trecerea de la o pedagogie a transmiterii cunoştinţelor la o
pedagogie a însuşirii cunoştinţelor şi a ştiinţei de a deveni.
În învăţământ, evaluarea dobândeşte o anumită specificitate, având în vedere faptul că
activitatea educaţională în ansamblul ei este orientată şi raportată la un sistem de valori ale
culturii, ale ştiinţei, literaturii şi artei, ale filosofiei şi moralei, ale calităţii umane şi sociale.
Din perspectiva abordării curriculare şi sistemice a procesului de învăţământ, evaluarea
face parte integrantă dintr-un tot, nu trebuie tratată izolat, ci în strânsă corelaţie cu celelalte
activităţi prin care se realizează procesul de învăţământ, cu predarea şi învăţarea. Pe de altă
parte, metodele, tehnicile şi instrumentele de evaluare nu pot fi disociate de celelalte variabile
ale evaluării: obiectul evaluării (ce se evaluează), criteriile/ obiectivele educaţionale,
strategiile evaluative etc. Toate acestea sunt ca elementele unui puzzle: pentru a-i înţelege
sensul, trebuie să-i ordonezi părţile!

Sinteza tendinţelor principale de modernizare a evaluării şcolare

- S-a îmbogăţit cantitativ şi s-a dezvoltat calitativ cadrul conceptual din domeniul
evaluativ;
 - Evaluarea modernă este abordată în termeni de procese şi nu de proceduri/ modalităţi
de măsurare a rezultatelor învăţării. Termenul clasic de “evaluare”, care ne conduce în mod
spontan şi obligatoriu cu gândul la “control”, “verificare”, “examinare”, ar trebui înlocuit, nu
numai la nivel terminologic, cât mai ales ca mod de concepere, prin sintagma "activitate
evaluativă". Din perspectiva modernă, “a evalua” înseamnă a desfăşura o activitate care
însoţeşte pas cu pas procesul de predare-învăţare.
- Învăţământul modern solicită conceperea unui nou cadru de evaluare, a unui nou
sistem de referinţă care să aibă la bază formarea competenţelor elevilor. Multe sisteme de
învăţământ, inclusiv cel românesc din ultimii ani, îşi propun să dezvolte activitatea instructiv-
educativă având ca referenţial competenţele generale şi specifice pe care trebuie să le
dobândească cel ce învaţă – elevul - pe parcursul şi la finalul unui ciclu de instruire, al unui an
de studiu etc. Centrarea pe competenţe este o preocupare majoră a ultimilor ani.
- S-a extins gama metodelor de evaluare folosite de cadrele didactice la clasă,
vorbindu-se insistent despre complementaritatea metodelor tradiţionale (evaluări orale, scrise,
probe practice etc) cu altele noi, moderne (portofoliul, proiectul, investigaţia, autoevaluarea
etc), ce reprezintă de fapt alternative în contextul educaţional actual, când se cere cu insistenţă
deplasarea accentului de la evaluarea produselor învăţării la evaluarea proceselor cognitive ale
elevului în timpul activităţii de învăţare.
- Sistemul tehnicilor şi instrumentelor de evaluare s-a îmbogăţit substanţial.

Evaluarea tradiţională – evaluarea modernă; analiză comparativă

Evaluarea tradiţională
- expresiile cele mai frecvente folosite pentru denumirea activităţii de evaluare sunt:
examinare, verificare, ascultare, control, chiar dacă această activitate se desfăşoară
într-un context cotidian, şi nu la finalul unui program de instruire;
- acţiona cu precădere periodic, realizând, de regulă, o evaluare sumativă;
- este sinonimă cu aprecierea clasică, cu notaţia sau corecţia, cu controlul continuu al
învăţării şcolare;
- evaluatorul constată, compară şi judecă; este centrată deci pe elev şi apreciază
conformitatea cunoştinţelor predate (lecţia învăţată) cu o scară de valori care este
lăsată la aprecierea profesorului şi care rămâne în mare parte implicită, nu se
comunică elevilor
- incriminează doar elevul nu şi criteriile de apreciere deşi de multe ori criteriile sunt
insuficient definite sau confuze etc.

Evaluarea modernă
- este asociată grijii faţă de măsurarea şi aprecierea rezultatelor
- nu este un scop în sine, un simplu control, ci se realizează în vederea adoptării unor
decizii şi măsuri ameliorative
- pune accent pe problemele de valoare şi pe emiterea judecăţii de valoare;
- acordă preponderenţă funcţiei educative a evaluării;
- încearcă să devină o interogaţie globală, preocupată de promovarea aspectului uman
în general
- acoperă atât domeniile cognitive cât şi pe cele afective şi psihomotorii ale învăţării
şcolare
- evaluarea devine un mijloc de comunicare de informaţii asupra stadiului învăţării, în
vederea ameliorării sau reorganizării acesteia.
- evaluează elevii în raport cu o normă, cu criterii dinainte formulate (vezi „Descriptorii
de performanţă pentru învăţământul primar”);
- aceste criterii sunt cunoscute şi de evaluator şi de evaluat;
- solicită o diversificare a tehnicilor de evaluare, a metodelor şi creşterea gradului de
adecvare a acestora la situaţii didactice concrete;

Structura / variabilele evaluării

Componentele structurale ale evaluării şcolare rezultă din răspunsurile la câteva întrebări
cărora trebuie să le răspundă cadrul didactic. Iată câteva din aceste întrebări şi variabilele
corespondente: Structura evaluării vizează două categorii de probleme:
a) Probleme care privesc sensul evaluării. Acestea constituie punctul de plecare şi punctul
de sosire al întrebărilor tehnice.
b) Probleme de ordin tehnic. Acestea se referă la formele de evaluare, metodele,
tehnicile şi operaţiile implicate. Ar putea fi grupate sub noţiunea generală de dispozitiv de
evaluare.

 Funcţii: ce semnificaţie are evaluarea?

• Strategii: cum va fi ea concepută/ proiectată ?
• Obiectul evaluării: ce se evaluează?
• Operaţiile evaluării: ce paşi trebuie făcuţi?
• Criteriile evaluării: în raport de ce se evaluează?
• Metode, tehnici, instrumente: cum se evaluează?