Alain de Botton

Autor al unor cărţi de succes, traduse în peste 30 de limbi – Essays in Love

(1993),The Romantic Movement (1994), Kiss and Tell (1995), How Proust can
Change your Life (1997), The Consolations of Philosophy (2000),The Art of
Travel (2002), Status Anxiety (2004), The Arhitecture of Happiness (2006), The
Pleasures and Sorrows of Work (2009) – Alain de Botton reprezintă unul dintre
gânditorii care încearcă să smulgă filosofia de sub tutela autoritară a
specialistului şi să o redea practicii cotidiene. Stilul asumat de Alain de Botton
este acela al unui filosof pe care-l descoperi cu stupoare la marginea drumului, în
terminalul aglomerat al unui aeroport, în bufetele-expres deschise până noaptea
târziu, în holurile hotelurilor sau în cafenelele din staţii. Lecturile sale sunt
provocări, invitaţii la descoperirea unei realităţi cotidiene filtrate prin lentilele
filosofiei. Demersul său, o combinaţie fascinantă între experienţele personale şi
idei consacrate, evocă parcă eforturile cu care Socrate reuşea cândva,  cu multe
secole în urmă, să coboare filosofia din cer pe pământ, înlocuind paradigma
fiziologică (de la physis – natură) a studiului naturii, cu una grefată în jurul
umanului. Iniţator al unui proiect revoluţionar numit The School of Life (70
Marchmont Street, London –http://www.theschooloflife.com), Alain de Botton
îşi justifică intenţiile prin conştientizarea rupturii produse, începând cu
predilecţie din secolul al XIX-lea, întrecultura obişnuită (ordinary culture)
şi cultura de elită (high culture). „Scopul meu este acela de a încerca să acopăr
această ruptură. Nu sunt un filosof în înţelesul atribuit termenului de către
mediile academice. Filosofia este o disciplină care mă interesează alături de alte
discipline din arealul ştiinţelor umaniste. Am studiat istoria în universitate iar
curiozitatea m-a îndreptat către psihanaliză, sociologie, literatură şi economie.
Consider că rolul culturii este, într-o accepțiune mai amplă, acela de a ne oferi
instrumentele necesare pentru a reflecta cu cine să ne căsătorim, ce profesie să ne
alegem, cum să ne comportăm în societate, cum să ne creştem copiii, cum să
negociem compromisurile vieţii cotidiene, cum să suportăm iminenţa morţii,
cum să îndurăm suferinţa şi aşa mai departe.” Convingerea autorului este aceea
că orice societate are nevoie de oameni care reuşesc să se sustragă tumultului
cotidian, să facă un pas înapoi, pentru a analiza ceea ce li se întâmplă, pentru a
dobândi o cunoaştere profundă a lucrurilor, inaccesibilă celorlalţi. Filosofia
reprezintă pentru Alain de Botton o terapie, o sursă de consolare, o modalitate de
a răspunde provocărilor vieţii cotidiene. Nu întâmplător, una dintre lucrările sale
poartă un titlu sugestiv, The Consolation of Philosophy (2000), tradusă şi în
limba română la Editura Curtea Veche, în anul 2006 (Consolările
Filosofiei). Scrisă într-o manieră inteligentă şi fermecătoare, deopotrivă erudită
şi accesibilă, cartea este o provocare pentru obişnuinţele noastre de gândire,
pentru părerile pe care le avem despre diferite lucruri. Înţelepciunea unora dintre
cei mai mari gânditori este recuperată, revitalizată, tradusă în limbajul
actualităţii, cu scopul de a ne ajuta să depăşim dificultăţile şi provocările vieţii.

Societatea occidentală cultivă nevoia de a fi admirat şi iubit de ceilalţi, iar

publicitatea nu face altceva decât să arate oamenilor cu un status social moderat
că nu sunt iubiţi suficient, întrucât nu au corpul, maşina, hainele, crema de riduri
potrivite. A fi plăcut de ceilalţi, a fi respectat îţi fortifică invariabil convingerea că
eşti important, că numele tău este remarcat, că nu eşti victima anonimatului. Cu
cinismul caracteristic, mijloacele de comunicare întreţin, prin mesajele
vehiculate, invidia celor care nu au privilegiul de a fi bogaţi şi celebri. Discursul
publicitar pare astfel structurat încât să genereze şi să permanentizeze nefericirea
celor mulţi. Spre deosebire de alte perioade istorice, când apartenenţa la o
condiţie socială modestă nu era în măsură să genereze anxietate, întrucât locul în
societate era acceptat în mod fatalist, actuala meritocraţie transformă ambiţia de
a ajunge pe culmi în suprema virtute. Mesajul cu care occidentalul este intoxicat
de la o vârstă fragedă, anume că „oricine poate fi ceea ce doreşte să fie”, constituie
calea către invidie, o invidie pe care Gore Vidal o sintetizează într-o formulă cel
puţin derutantă: „de fiecare dată când un prieten al meu reuşeşte, o parte din
mine moare”. Se imprimă convingerea că trebuie să-ţi fie ruşine de statusul pe
care-l deţii, în paralel cu constatarea amară că-ţi lipsesc resursele de a dobândi
corpul perfect, profesia perfectă, stilul de viaţă perfect, beneficii rezervate numai
celor bogaţi. Standardele de viaţă sunt false iar creşterea veniturilor este, în mod
paradoxal, însoţită de o creştere a anxietăţii. Celebrităţile sunt concepute ca
prototipuri pentru succes, deţinătoare ale unei fericiri inaccesibile celor mulţi,
chiar dacă nevoia acestora de a fi admirate şi adorate este, după Alain de Botton,
simptomul unei nesiguranţe profunde. Un alt aspect important al societăţii
occidentale, observat de Alain de Botton, este acela că aglomerările urbane,
contrar faptului că au menirea de a-i apropia pe oameni, de fapt reuşesc
contrariul: „atunci când aşezi prea mulţi oameni într-un singur loc, îi îndepărtezi
unii de ceilalţi. Oraşele mari pun în pericol însăşi scopul pentru care au fost
create: oportunitatea de a facilita comunicarea. Ele devin impenetrabile precum
jungla sau deşertul. Oraşe precum Londra sau Los Angeles s-au sufocat sub
povara propriei dimensiuni” (http://www.inspiringcities.org/index.php?
id=18099&type=article).  Prin mărimea, complexitatea şi haosul pe care-l
inspiră, aglomerările urbane pot face obiectul unor cercetări spectaculoase, al
unor achiziţii cognitive extrem de valoroase în plan personal. Oraşele sunt
biblioteci imense care, în loc de cărţi, îţi oferă şansa de a întâlni oameni, de a
interacţiona direct cu aceştia. Dobândirea fericirii într-un univers al anxietăţii
constituie una dintre temele favorite ale autorului britanic. Sunt interesante în
acest sens cele şase documentare pe care le realizează sub titlul Philosophy:
Guide to Happiness (http://topdocumentaryfilms.com/philosophy-guide-to-
happiness/), în care reuşeşte să recupereze într-o manieră inedită, plină de
savoare, gândirea unor autori consacraţi: Socrate, Seneca, Epicur, Montaigne,
Schopenhauer, Nietzsche. Dacă există un secret al fericirii, acesta constă, după
Alain de Botton, să descoperi ceea ce iubeşti mai mult şi să încerci să transformi
efortul tău într-un produs sau serviciu pe care să-l oferi celor care ştiu să-l
aprecieze.

După cum mărturiseşte, ceea ce-l motivează să scrie este încercarea de a formula
un răspuns la două întrebări: cum putem face faţă suferinţei? şi cum putem să
ne bucurăm de ceea ce este frumos şi bun? „Prin ceea ce scriu, încerc să produc o
schimbare în oameni, să-i determin să vadă lumea într-un mod diferit. Am
conştientizat însă că oamenii nu pot fi influenţaţi numai de cărţile pe care le
citesc. Îmi place să conectez ideile mele cu aspectele concrete ale vieţii.”
(http://en.metkere.com/2008/08/alain_de_botton.html).
Alain de Botton se considera un autor norocos. Si chiar este. Pasionat de
filosofie, istorie, arta, arhitectura (printre altele), de Botton a reusit, in cei peste
20 de ani de cand se ocupa cu scrisul nu doar sa traiasca exclusiv de pe urma
cartilor sale (si a unor activitati adiacente), dar si sa adune o avere la care cei
mai multi nici macar nu viseaza (e vorba de cifre cu sase zerouri). De ce am
pomenit despre pasiunile enumerate mai sus? Pentru ca tocmai aceste domenii
se regasesc in cartile sale devenite best-sellers. Da, Alain de Botton si-a facut
o misiune din a dezbraca filosofia si arta de hainele lor scortoase si a le
face accesibile publicului larg – un fel de rebranding menit sa le revalorizeze
in folosul vietii de zi cu zi a oamenilor obisnuiti.

S-au nascut astfel carti precum Cum iti poate schimba Proust viata (primul sau
succes major), Arta ca terapie, Arhitectura fericirii, Religia pentru atei, Cum sa ne
gandim mai mult la sex (toate publicate, in Romania, de Editura Vellant).

Alain de Botton spune ca, dincolo de sansa de a se afla la locul potrivit in

momentul potrivit, a muncit mult ca sa ajunga aici. Nascut in Elvetia, intr-o familie
de emigranti evrei bogati (a carei avere a fost estimata in 1999 la peste 200
milioane de lire sterline), scriitorul isi descrie copilaria ca fiind tihnita material si
deprivata emotional. La varsta de opt ani, parintii il trimit la un boarding school in
Oxford, dupa care isi continua studiile de istorie si filosofie la cele mai bune scoli
(Cambridge, King’s College, Harvard). Se pregatea pentru o cariera academica,
dar – dupa cum mi-a marturisit si mie, si altor jurnalisti – scolile din Anglia l-au
dezamagit: „nu te invata nimic din ceea ce ai nevoie in viata“. Spre totala
dezaprobare a severului sau tata, isi abandoneaza doctoratul pentru a deveni
scriitor freelancer. (Nici macar primul milion de carti vandute se pare ca nu l-a
imblanzit pe tatal sau, pentru care o astfel de cifra reprezenta firimituri.)
Poate tocmai pentru ca si-a construit succesul cu greu si prin forte proprii
(scriitorul sustine ca tatal sau i-a asigurat doar educatia, dupa care a trebuit sa
se descurce singur), Alain de Botton e iute la manie si pare total lipsit de simtul
autoironiei in fata criticii – e de notorietate violenta cu care a raspuns unui critic
de la The New York Times, in 2009, caruia i-a spus, printre altele: „Te voi uri
pana la moarte“, reactie pe care, ulterior, a regretat-o. Astfel de izbucniri
temperamentale sunt, totusi, rare – cel putin in public. Iar cartile sale si
discursurile pe care le tine pe teme legate, in general, de viata de zi cu zi si
problemele emotionale ale existentei moderne, arata publicului un tip
simpatic, ce pare sa-si cunoasca emotiile, sa si le stapaneasca, sa le
conceptualizeze si, mai mult, sa livreze altora idei care sa-i ajute sa treaca mai
usor prin caruselul emotional al vietii. Dialogul care urmeaza l-am purtat pe
Skype, iar ecranul computerului imi arata un barbat calm, zambitor si sincer.

ELLE: In completarea micului portret pe care il voi scrie in deschiderea

acestui articol, vrei sa-ti faci o descriere personala pentru cititoarele
noastre?
Alain de Botton: M-as descrie drept un intelectual – nu in sensul ca am citit
multe carti, ci pentru ca sunt un om caruia ii place sa gandeasca. Cred ca
oamenii pot fi impartiti dupa ceea ce fac atunci cand au o problema. Unii stau de
vorba cu prietenii, altora le place sa alerge, altii muncesc din greu, se uita la
televizor sau mai stiu eu ce fac. Eu iau un pix si o foaie de hartie si incep sa
disec problema. Ceea ce-mi place cel mai mult in viata e sa ma gandesc. La
orice. Sa iau un subiect, sa-l disec, sa-l inteleg, sa-l fac logic pentru mine. Asta e
ceea ce am facut ani la rand in cartile mele, iar acum o fac si in alte formate –
filme scurte, conferinte sau activitati in cadrul institutiei pe care o conduc, School
of Life. Tot ceea ce fac se rezuma, de fapt, la acelasi lucru: sa desfac in bucati
problemele care ma intereseaza. Cele mai multe tind sa fie probleme emotionale,
fie ca se invart in jurul banilor, al politicii sau orice altceva. E vorba despre emotii
si despre experientele personale ale fiintei umane – acesta este mereu punctul
de pornire.
ELLE: As vrea sa raspunzi si tu la intrebarea care apare in preambulul cartii
tale Cum iti poate schimba Proust viata: ce-ai face daca s-ar anunta ca
peste cateva zile e sfarsitul lumii?
A.d.B.: Ha, ha, ha! Ei bine, cred ca Proust a raspuns cel mai bine la intrebarea
asta. Ceea ce spune el e ca nu-i nevoie neaparat sa ne schimbam viata. Viata
noastra e OK asa cum e, doar ca nu reusim s-o pretuim – pur si simplu pentru ca
ne-am obisnuit cu ea. Dar daca ajungi in situatia de a mai avea doar cateva zile
de trait, atunci realizezi brusc ca ai o viata frumoasa si ca nu ti-ai dat seama de
asta.

ELLE: Deci e greu sa fii fericit pana nu survine o situatie de criza?

A.d.B.: Uite, eu cred ca e foarte greu sa fii fericit. Fericirea e aproape imposibila
pentru fiinta umana, pentru mai mult de cateva minute. Cred ca nici nu avem
nevoie de fericire. Dupa parerea mea, oamenii au fost facuti sa supravietuiasca,
sa creasca, sa se dezvolte, dar nu sa fie linistiti. Budismul e o filosofie foarte
interesanta pentru ca sustine ca poti incerca sa te golesti de dorinte, sa nu mai
vrei nimic si sa sfarsesti astfel prin a-ti gasi pacea si stabilitatea. Cred ca asta e
visul multor oameni – visul acelei vacante in care sa uiti de toate, sa te golesti, sa
te linistesti. Eu cred ca asta-i imposibil, pentru ca noi vrem tot timpul ceva nou. Si
luptam mereu si mereu pentru a obtine ceva, ca apoi sa ne dorim mai mult (sau
altceva). Astfel incat suntem, in mod constant, anxiosi. Cred ca anxietatea si frica
sunt o conditie a vietii. Viata e infricosatoare, iar oamenii sunt foarte sensibili,
chiar daca nu recunosc asta.

Asa ca fericirea e foarte greu de atins, iar dragostea adevarata si conexiunea cu

o alta fiinta umana sunt imposibile altfel decat pentru cateva momente. Filosofia
mea de viata e una realista. Cred ca ne ghidam dupa prea multe iluzii. Tanjim
dupa siguranta si ne imaginam ca daca am avea bani si iubire ne-am putea gasi
linistea. Ei bine, nu putem. A trai inseamna a fi in primejdie, pentru ca in orice
moment se poate intampla ceva si cred ca asta e motivul pentru care suntem
atat de anxiosi. Cred ca e cazul sa devenim constienti de asta, chiar daca e trist.
Cred ca lumea moderna e victima visului american de perfectiune. Ne imaginam
ca daca avem o economie si o tehnologie dezvoltata vom atinge perfectiunea.
Desi nu sunt o persoana religioasa, ma atrage foarte mult genul de pesimism
religios precum cel iudaic sau crestin. Ideea ca viata omului sta sub conditia
pacatului, a imperfectiunii. Omul nu poate fi perfect, doar Dumnezeu e perfect, si
ingerii.