Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării

al Republicii Moldova
Centrul de Excelență în Energetică și Electronică
Catedra: „Automatizări”

Rezumatul cărții
de Constantin Marin – „Comunicare
instituțională”

Disciplina: Tehnici de comunicare

A efectuat elevul gr.AT-0116 Olaru Sergiu

A verificat profesor Gore Lilia

Chișinău 2018
Date generale despre carte şi despre autor:
Cartea „Comunicarea instituţională” scrisă de Constantin Marin
este un studiu adresat studenţilor Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale
Comunicării, precum şi celor angrenaţi în relaţiile cu publicul,
publicitate, lobbying, comunicarea internaţională şi alte sfere conexe.
Această carte ofera o informație, în cele 180 de pagini ale ei o
introducere în teoria comunicării instituţionale, aspectele fundamentale
ale căreia au fost elaborate de o serie de experţi în materie
comunicaţională. Are la bază introducere și 11 capitole:
Instituționalizarea socială , Teoria instituționalizării , Comunicarea
instituționala , Imaginea instituțională, Tipologia comunicării
instituționale , Comunicarea instituțională internă, Relațiile cu publicul ,
Lobbying-ul , Comunicarea comercială , Comunicarea instituțională
complexă , Comunicarea instituțională internațională și Încheiere. Carte
de Constantin Marin a fost publicată in anul 1998.

Autorul acestei cărţi în Capitolul I demonstrează că fenomenul

instituţionalizării este propriu procesului complex de constituire şi de
evoluţie a civilizaţiei umane.
Instituţionalizarea – la rîndul său reprezintă un proces în care se
stabilește modelul de comportament al civilizaţiei umane.
Tot în acest capitol Constantin Marin defineşte noţiunea de entitate şi
prezintă o tipologie a ei. Termenul „întreprindere” exprimă firea
lucrativă, economică a entităţii, iar cel de „corporaţie” – modul de
organizare a sectoarelor de producţie sau gruparea mai multor
întreprinderi. La baza definiţiei noţiunii de „instituţie” se află câteva
categorii: norma, rolul, gradaţia şi sancţiunea. Instituţia este un sistem
care se caracterizează ca ansamblu de elemente şi relaţii, cu o ambianţă,
finalitate şi autocontrol
Al -II-lea capitol este împarţit în mai multe subcapitole cum ar fi, Şcoala
clasică, Teoria weberiană a birocraţiei, Teoria organizării ştiinţifice a
muncii, Teoria organizaţiei formale, Şcoala relaţiilor umane, Şcoala
sistemică, Problematica comunicării în teoriile institutionalizării. Acest
capitol prezintă evoluţia procesului de instituţionalizare.
Instituţionalizarea ca fenomen şi proces social, fiind de sorginte tribală,
a evoluat pe parcursul secolelor, în special, în epoca trecerii de la
societatea tradiționala la cea industrială. Gîndirea teoretică în sfera
instituţionalizării este divizată în trei şcoli: clasică, a relaţiilor umane şi
sistemică.
Şcoala clasică ca curent teoretic s-a axat pe necesitatea
raţionalizării individului ca element dominant al activităţii umane şi ca
element de bază al instituţionalizării muncii. Adepţii acestei doctrine au
considerat că omul în activitatea sa curentă se călăuzeşte în exclusivitate
pe stimulenţi economici, individul fiind interpretat ca „homo
economicus”.
Şcoala clasică este reprezentată de teoria birocratică a lui Max
Weber, teoria organizării ştiinţifice a muncii a lui Frederic Taylor,
doctrina organizaţiei formale a lui Henry Fayol.
Factorii neformali evidenţiaţi de şcoala relaţiilor umane au fost
sintetizaţi în felul următor: grupul autonom, necesitatea, satisfacţia în şi
de muncă, maniera de conduită. Acest curent a abordat omul inclus în
ţesutul instituţional prin filiera socială, a demonstrat complexitatea
factorilor de conduită, printr-un atare mod de interpretare a problemelor
procesului de instituţionalizare generînd viziuni noi asupra factorului
comunicaţional instituţional.
Şcoala sistemică sau a sistemelor sociale a promovat ideea „omului
complex” care activează într-o „organizaţie complexă” şi a examinat
organizaţia în contextul ambianţei în care funcţionează. Conform acestui
curent, sistemul social reprezintă un ansamblu de interacţiuni modelate
sau de relaţii persistente între actorii lui. Sistemul constă din sisteme mai
mici numite subsisteme care interacţionează între ele şi cu sistemul în
întregime. Exponenţii şcolii sistemice au pornit de la faptul că orice
entitate este o integritate alcătuită din elemente interconectate care nu
pot fi analizate decît în albia relaţiilor fireşti. Curentul menţionat acordă
o importanţă deosebită comunicării, considerînd-o cheia pentru analiza
şi înţelegerea entităţii ca sistem social deschis.

Al-III-lea capitol este despre comunicarea instuţională şi definiţia

cuvîntului „comunicare”.
Comunicarea - este abordată ca un proces informaţional de conexiune
interactivă şi concepută ca instrument al relaţiilor.
Cercetătorii în definițiile formulate abordează comunicarea ca proces de
transmitere de resurse, de influenţă, de schimb de valori, de transmitere
a informaţiei, de împărtăşire a ideilor. Comunicarea instituţională poate
avea următoarea organigramă: managerul, care efectuează coordonarea
întregii activităţi de profil, oficiul comunicare internă, care este focalizat
asupra relaţionării părţilor instituţiei şi asupra creării unui climat
favorabil bunei funcţionări, oficiul relaţii cu publicul, care desfăşoară
acţiuni de conversiune a identităţii în imaginea instituţională în
conştiinţa publicului extern, managerul lobby, oficiul publicitate, care
desfăşoară comunicarea comercială, oficiul comunicare internaţională,
care poziţionează instituţia pe piaţa mondială, şi oficiul relaţii cu mass
media, care asigură conectările instituţiei cu presa, radioteleviziunea, la
Internet. Obiectivele nominalizate determină patru tipuri de discursuri
instituţionale: de suveranitate, care promovează prestigiul şi vocaţia
instituţiei; lucrativ, prin care se explică ceea ce face o instituţie cu scopul
dezvăluirii valorii proprii; discursul vocaţiei, care se axează pe
beneficiarul activităţii instituţiei, şi discursul relaţiei, în care se remarcă
atât autoritatea şi prestigiul instituţiei, cât şi beneficiul consumatorului.
În Capitolul al IV-lea autorul acestei cărţi scrie despre Imaginea
instituţională. Imaginea instituţională este rezultanta unei serii de factori,
care, deşi se bucură de o anumită autonomie, interacţionează în mod
consecutiv şi anume: realitatea instituţională, cultura instituţională,
identitatea instituţională, comunicarea instituţională. Acest circuit se
încheie cu imaginea instituţională. Realitatea instituţională înglobează
circumstanţele şi condiţiile obiective în care funcţionează instituţia.
Imaginea instituţională constituie efectul public al discursului instituţiei despre
propria identitate. Imaginea favorabilă reprezintă un argument important în
promovarea multilaterală a instituţiei, o condiţie propice în relaţiile cu
centrele legiferate locale şi naţionale, o garanţie de extindere a arealului
ei de afirmare. Ea îndeplineşte mai multe funcţii: defineşte filozofia şi
personalitatea instituţiei, transmite notorietatea şi prestigiul ei, reflectă
importanţa ei autentică, facilitează lansarea noilor servicii şi a
produselor, conduce la cucerirea noilor segmente de piaţă, cultivă opinia
publicitară favorabilă.

În Capitolul V, autorul a descris comunicarea instituțională care

cuprinde mai multe informații interactive, iar clasificarea lor ține de
problematica tipologiei comunicării instituționale. Comunicarea
instituțională prin filiera acestui criteriu se clasifică în relațiile cu
publicul care reprezintă arta și știința prin care existenta delimitata
socială stabilește și menține în timp relații interactive cu publicul ce are
sau poate avea coincidență asupra activității ei curente și de perspectivă.
Lobbying-ul, ca ramificare a relațiilor cu publicul, cuprinde toate
inițiativele instituției de informare,ajutorare și influențare a factorilor de
decizie în calitatea lor de generator de legi, acte normative și
regulamente.

In concluzie, această carte ajuta la educarea tinerilor , ea fiind un punct

esential care trebuie atent urmarit, lecturînd această carte am obţinut
cunoştinţe şi informaţii noi despre Comunicare instituțională.