DREPT CIVIL.

DREPTURILE REALE PRINCIPALE

NOTE DE CURS

Lect.univ. dr. Cristina Zamsa

1
 Unitatea de învăţare 1

BUNURILE.PATRIMONIUL

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

1.1. Patrimoniul.Functii si caractere.

1.2. Drepturile patrimoniale.
1.3. Bibliografie
1.4. Răspunsuri la testul de autoevaluare

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

 definiti notiunile juridice patrimoniu, drepturi patrimoniale
 clasificati diferitele tipuri de bunuri
 clasificati drepturilor patrimoniale in drepturi reale si drepturi de creanta

1.1.PATRIMONIUL
Noțiune și definiție

Termenul de “patrimoniu” are mai multe înţelesuri şi este utilizat atât în limbajul juridic, cât şi
în cel obişnuit cu sensul de ansamblu de bunuri, fie ele materiale sau imateriale: patrimoniul comun al
umanităţii, patrimoniul cultural naţional etc. De asemenea, legiuitorul foloseşte şi alte noţiuni pentru a
desemna un ansamblu de bunuri: “fond” (terenurile alcătuiesc fondul funciar, pădurile – fondul

2
forestier) sau “domeniu” (domeniul public şi domeniul privat al statului şi al unităţilor administrative-
teritoriale).
Patrimoniul lato sensu. Se poate identifica un sens larg al noțiunii de patrimoniu, care evocă,
de regulă, ideea de ansamblu de bunuri, de valori:
- în dreptul internațional public: patrimoniul comun al umanității, care ar fi alcătuit din resusele
naturale ale mării libere;
- Legea apelor nr. 107/1996, prevede în art. 1 alin. 2 că apele fac parte din patrimoniul public;
- Legea privind protejarea patrimoniului cultural național mobil nr. 182/2000 (modificată...),
dispune, în art. 1 alin. 2: „Patrimoniul cultural national cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca
atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezinta o marturie si o expresie a
valorilor, credintelor, cunostintelor si traditiilor aflate in continua evolutie; cuprinde toate elementele
rezultate din interactiunea, de-a lungul timpului, intre factorii umani si cei naturali”;
- În Noul Cod civil 1 (NCC), art. 2616 folosește sintagma „patrimonial cultural naţional al unui
stat”;
- Legea muzeelor și colecțiilor publice nr. 311/2003 utilizează și ea, în art. 8 alin. 1, aceeași
noțiune: „Patrimoniul muzeal reprezinta totalitatea bunurilor, a drepturilor si obligatiilor cu valoare
patrimoniala ce apartin unui muzeu sau, dupa caz, unei colectii publice”.
Patrimoniul stricto sensu. Este vorba despre sensul strict, tehnico-juridic al noțiunii, specific
dreptului civil, cu implicații și valențe specifice în materia persoanelor, a drepturilor reale, obligațiilor
și succesiunilor. Acest sens se regăsește și în următoarele acte normative:
Codul civil de la 1864 (CC 1864). Fără a o defini în mod expres, Codul civil anterior a folosit
noțiunea de patrimoniu, de exemplu, în art. 781 și art. 784 (care reglementau sparația de patrimoniu în
materie succesorală) și o evoca în art. 1718, care prevedea: „Oricine este obligat personal este ținut a
îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare”.
Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Acest act normativ conține câteva articole în care
se regăsește noțiunea de patrimoniu:
- art. 15322 se referă la bunuri aflate în patrimoniul societății;
- art. 163 alin. 1 prevede obligația cenzorilor de a verifica evaluarea patrimoniului societății.

1
Codul civil – Legea nr. 287/2009 a fost publicat în M. Of., Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, și a fost modificat și
pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, publicată în M. Of., Partea I,
nr. 409 din 10 iunie 2011.

3
 Legea administrației publice locale nr. 215/2001. În această lege se regăsește una din cele
mai clare definiții legale ale patrimoniului, și anume în art. 119: „Constituie patrimoniu al unitatii
administrativ-teritoriale bunurile mobile si imobile care apartin domeniului public al unitatii
administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum si drepturile si obligatiile cu caracter
patrimonial.”
Noul Cod civil. În NCC sunt o serie de texte care se referă la patrimoniu, situate în diferite
materii, după cum urmează (enumerarea este, evident, exemplificativă):
- art. 31 alin. 1: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu
care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”;
- art. 187: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”;
- art. 953: „Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una
sau mai multe persoane în fiinţă”.
-art. 2324 alin. 1: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.”
Definiție. Pornind de la aceste texte, îndeosebi de la art. 31 NCC și art. 119 din Legea nr.
215/2001, patrimoniul poate fi definit ca ansamblul de drepturi și obligații cu caracter patrimonial
(economic, care pot fi evaluate în bani), aparținând unui subiect de drept. Definirea patrimoniului ca
un ansamblu reflectă cel mai bine realitatea și funcționarea patrimoniului, precum și interacțiunea
dintre elementele sale.
Comonența patrimoniului. Rezultă din această definiție că elementele patrimoniului sunt
drepturile și obligațiile cu valoare economică, ceea ce înseamnă că drepturile personale nepatrimoniale
nu intră în componența patrimoniului. Însă, în măsura în care un astfel de drept este lezat printr-o faptă
ilicită și titularul său suferă un prejudiciu, în patrimoniul său se naște un drept la reparație, care are o
natură patrimonială, după cum în patrimoniul autorului faptei ilicite se naște obligația patrimonială de
a repara prejudiciul. De vreme ce patrimoniul cuprinde numai drepturi și obligații cu valoare
economică, acesta poate fi privit și dintr-o perspectivă „contabilă”: drepturile reprezintă activul
patrimonial (+), iar obligațiile pasivul patrimonial (–). De altfel aceste noțiuni (activul și pasivul
patrimonial) sunt folosite și în NCC: art. 820 din materia administrării bunurilor altuia sau art. 1943
din materia contractului de societate.
Raportul dintre latura activă și latura pasivă a patrimoniului este extrem de important în viața

4
juridică a unui subiect de drept: atunci când activul depășește pasivul, subiectul de drept este solvabil,
pe când în situația contrară (pasivul depășește activul), subiectul de drept este insolvabil (starea de
insolvabilitate având o serie de consecințe grave, una dintre ele fiind incapacitatea de a dispune cu
titlul gratuit (art. 12 alin. 2 NCC).
II. Teoriile cu privire la patrimoniu
a). Teoria personalistă a patrimoniului. Creată în doctrina franceză, în sec. XIX, și bazată pe
Codul civil de la 1804, această teorie se baza pe ideea că patrimoniul este o emanație a personalității,
ceea ce determina următoarele consecințe: numai persoanele fizice și juridice au patrimoniu; orice
subiect de drept are un patrimoniu, chiar dacă nu are nici un bun în proprietate; o persoană nu poate
avea decât un singur patrimoniu, iar acesta este indivizibil, ca și personalitatea titularului său.
b)Teoria patrimoniului de afectațiune. Ideea că patrimoniul este indivizibil s-a dovedit a fi
contrară nevoilor evoluției economice, deoarece nu permitea divizarea patrimoniului și constituirea de
mase patrimoniale care să fie afectate unei anumite activități. În aceste condiții, a apărut teoria
patrimoniului de afectațiune, care tindea la depersonalizarea patrimoniului, și anume la separarea lui
de ideea de persoană și afectarea sa unui anume scop, urmărit de titularul său Așa fiind, titularul unui
patrimoniu poate să își dividă patrimoniul în câte mase patrimoniale dorește, afectând fiecare masă
realizării unui anumit scop (desfășurarea unei activități profesionale etc.).
c). Concepția modernă asupra patrimoniului. Această îmbină ideile esențiale ale celor două
teorii clasice, și anume legătura indisolubilă dintre subiectul de drept și patrimoniu, precum și
divizbilitatea patrimoniului în mase patrimoniale distincte, care pot fi afectate îndeplinirii unui scop
urmărit de titlularul patrimoniului. Această concepție stă și la baza reglementărilor din NCC, care
admite divizarea patrimoniului în mase patrimoniale (de ex., art. 31-33; art. 773, precum și o serie de
alte texte din materia fiduciei; art. 792, dar și alte texte din materia administrării bunurilor altuia) și
chiar folosește sintagma patrimoniu de afectațiune (art. 2614, cu denumirea marginală „Legea
aplicabilă patrimoniului de afectațiune”).

Caractere juridice
A. Patrimoniul este o universalitate juridică
Noțiune. Ideea de universalitate o evocă pe aceea de totalitate (universum, universitas,
universalitas), care „deși există în și prin elementele componente, totuși dobândește o realitate
autonomă, distinctă de aceste elemente”. Desigur că există un anumit grad de abstractizare în afirmația

5
patrimoniul este o universalitate juridică. Această caracteristică trebuie înțeleasă în sensul că există o
independență relativă între patrimoniu și elementele sale componente (drepturi și obligații):
patrimoniul există indiferent de aceste elemente, de apariția și dispariția lor, el fiind totuși influențat de
situația componentelor sale: subiectul de drept este solvabil atunci când activul patrimonial depășește
pasivul și, dimpotrivă, insolvabil atunci când pasivul e mai consistent decât activul.
Distincție de universalitatea de fapt. Universalitatea de drept se deosebește de
universalitatea de fapt, care este alcătuită numai din bunuri. Art. 541 NCC (cu denumirea marginală
„Universalitatea de fapt”) prevede: „Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care
aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege (alin. 1).
Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte
sau raporturi juridice distincte (alin. 2).” Spre exemplu, cărțile dintr-o bibliotecă sau bunurile dintr-o
colecție (filatelică, de artă etc.) pot alcătui o universalitate de fapt.
B. Orice persoană are un patrimoniu
Reglementare. Fiind o emanație a personalității, orice persoană, fizică sau juridică, are un
patrimoniu (art. 31 alin. 1 NCC prevede că orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a
unui patrimoniu, iar în cazul persoanei juridice patrimoniul constituie chiar o condiție a existenței sale,
potrivit art. 187 NCC).
Distincție față de capacitatea de folosință. Regula potrivit căreia orice persoană are un
patrimoniu poate să nască întrebarea dacă există vreo deosebire între capacitatea de folosință, care
aparține oricărui subiect de drept (art. 34, 35 NCC pentru persoana fizică și art. 205, 206 NCC pentru
persoana juridică) și constă în aptitudinea acestuia de a avea drepturi și obligații civile.
Comparație. În realitate, cele două noțiuni desemnează categorii juridice diferite, între ele
existând deosebiri esențiale:
a. capacitatea de folosință permite dobândirea de drepturi personale și personale
nepatrimoniale, pe când patrimoniul nu cuprinde decât drepturi cu valoare economică, patrimoniale;
b. capacitatea de folosință este o aptitudine (așa cum o definește art. 34 NCC) o eventualitate,
în timp ce patrimoniul reprezintă o realitate, actualitate;
c. capacitatea de folosință nu are rol de garanție; patrimoniul reprezintă „gajul general al
creditorilor chirografari” (art. 2324 NCC);
d. capacitatea de folosință poate exista și înainte de naștere (art. 36 NCC) sau de dobândire a
personalității juridice (art. 205 alin. 3 NCC), pe când patrimoniul există numai după aceste momente.

6
 C. Patrimoniul este inalienabil

Inalienabilitatea patrimoniului este o consecință a caracteristicii precedente, reglementate de

art. 31 alin. 1 NCC: de vreme ce orice subiect de drept are un patrimoniu, rezultă că acesta nu poate fi
înstrăinat.
În cazul persoanelor fizice, patrimoniul nu poate fi înstrăinat – nici în totalitate, nici parțial – în
timpul vieții, ci se transmite numai prin intermediul moștenirii, la momentul decesului (art. 953 NCC).
În cazul persoanelor juridice, patrimoniul se transmite prin reorganizare (fuziune – art. 234,
235 NCC, divizare – art. 237-240 NCC sau transformare – art. 241, 242 NCC). Există printre aceste
cazuri unul în care are loc o transmisiune patrimonială care nu presupune încetarea existenței
subiectului de drept, și anume divizarea parțială, când o parte a patrimoniului unei persoane juridice se
desprinde și se transmite unei alte persoane juridice, existente sau care atunci ia ființă (art. 237 alin. 2
și 3 NCC).

D. Patrimoniul este unic (orice persoană are un singur patrimoniu).

Și această caracteristică este impusă de ideea că patrimoniul este emanația personalității:

personalitatea fiind unică pentru fiecare subiect de drept, și patrimoniul este unic.

E. Patrimoniul este divizibil

Divizibilitatea. Masele patrimoniale. Nu există nici o cotradicție între unicitatea

patrimoniului și divizibilitatea sa. Această caracteristică este neîndoielnică astăzi, când NCC o
reglementează expres; art. 31 alin. 2 prevede că patrimoniul „poate face obiectul unei diviziuni sau
unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”, iar alin. 3 dispune că „patrimoniile
de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a
III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit
legii”.
Cu alte cuvinte, un subiect de drept poate să dividă patrimoniul în mai multe mase
patrimoniale, cărora să le dea o anume afectațiune, dar acest lucru nu este posibili decât în cazurile și

7
cu respectarea condițiilor prevâzute de lege.
Mase patrimoniale. Divizarea patrimoniului nu duce la crearea mai multor patrimonii, ci la
apariția mai multor mase patrimoniale, care – împreună – alcătuiesc un patrimoniu unic, aparținând
aceluiași subiect de drept.
1. Masele fiduciare. Acestea sunt expres prevăzute de art. 31 alin. 3 NCC și se constituie
potrivit art. 773: „Fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă
drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea
drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat,
în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă,
distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.”
2. Masele patrimoniale afectate exercitării unei profesii. Potrivit art. 33 alin. 1,
„constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se
stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute
de lege”. Textul e generic și se aplică în cazul oricărei profesii autorizate, care se poate exercita
individual sau în asociere, dar fără crearea unui nou subiect de drept (persoană juridică). Intră în
ipoteza textului profesiile de avocat, notar, consilier juridic, arhitect, medic etc.
Mărirea sau micşorărea patrimoniului profesional individual se face cu respectarea condițiilor
prevăzute pentru crearea sa (art. 33 alin. 2), iar lichidarea sa se realizează în conformitate cu
dispoziţiile art. 1.941–1.948 NCC (din materia contractului de societate, dacă prin lege nu se dispune
altfel (art. 33 alin. 3).
.3. Masele patrimoniale în cazul regimului matrimonial al comunității. Soții căsătoriți sub
regimul matrimonial al comunității, fie ea legală (art. 339-359 NCC) sau convențională (art. 366-368
NCC) au, fiecare, câte un patrimoniu propriu, alcătuit din două mase patrimoniale: a) drepturile asupra
bunurilor comune și obligațiile comune și b) drepturile asupra bunurilor proprii și obligațiile proprii.
Transferul intrapatrimonial. Recunoscând divizibilitatea patrimoniului și existența maselor
patrimoniale, NCC a reglementat în art. 32. alin. 1 modul în care se poate face transferul
drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu: cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase
patrimoniale. Condiția de a nu îi prejudicia pe creditori a fost impusă deoarece dreptul acestora este
„specializat”, adică legat de masa patrimonială în legătură cu care s-a născut creanța sa: ei trebuie să
urmărească mai întâi bunurile din acea masă și abia apoi, dacă acestea nu sunt suficiente, celelalte

8
bunuri ale debitorului (art. 2324 alin. 3 NCC). Așa fiind, este firesc ca transferul unui bun dintr-o masă
în alta să nu se facă în prejudiciul creditorului care are o creanță în legătură cu masa patrimonială care
astfel se diminuează.
NCC lămurește și natura juridică a transferului drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în
alta, dispunând, în mod firesc, că aceasta nu constituie o înstrăinare (art. 32 alin. 2).

C.Funcţiile patrimoniului
1. Subrogația reală universală și cu titlu universal
Subrogație înseamnă înlocuire: subrogația personală presupune înlocuirea unei persoane cu
alta, în cadrul unui raport juridic (art. 1593-1598 NCC), în timp ce subrogația reală presupune
înlocuirea unui bun cu altul sau cu o valoare pecuniară: in iudiciis universalibus pretium succedit
loco rei et res loco pretii. Fără a fi reglementată expres în NCC, subrogația reală este menționată în
unele texte ale codului:
- art. 340 lit. g NCC enumeră, printre bunurile proprii în cadrul regimului matrimonial al
comunității legale, bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi
bunul dobândit în schimbul acestora;
- art. 1091 NCC, referitor la stabilirea rezervei și a cotității disponibile, menționează, în alin. 2,
înlocuirea unui bun cu valoarea sa și înlocuirea unui bun cu altul;
- art. 1114 alin. 4 NCC prevede că, „în cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea
acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii
datoriilor şi sarcinilor moştenirii”.
Atunci când înlocuirea are loc într-un patrimoniu nedivizat (neîmpărțit în mase patrimoniale),
subrogația se numește universală, în timp ce dacă înlocuirea are loc în cadrul unei mase patrimoniale,
a unei diviziuni a patrimoniului, ea este cu titlu universal.
Fundamentul acestui mecanism îl constituie – pe de o parte – fungibilitatea economică a
oricărui bun, iar – pe de alta – caracterul de universalitate al patrimoniului.Tocmai de aceea subrogația
reală universală este o funcție a patrimoniului, permițând în același timp „supraviețuirea” acestuia:
atâta timp cât mișcările patrimoniale constau atât în ieșiri, cât și în intrări în patrimoniu (ceea de
presupune încheierea unor acte juridice cu titlu oneros), acesta își păstrează „consistența” și un raport
acceptabil între pasivul și activul patrimonial.

9
 În procesul înlocuirii, bunul care intră în patrimoniu dobândește regimul juridic al întregii
universalități; dacă înlocuirea are loc într-o masă patrimonială, bunul care intră în acea masă capătă
regimul juridic al masei respective: de exemplu, dacă un soț vinde un bun propriu, prețul obținut va fi
tot bun propriu, în temeiul subrogației cu titlu universal, prevăzute de art. 340 lit. g NCC.
Subrogația reală sau cu titlu universal are loc independent de orice prevedere legală, ca o
consecință a fungibilității economice a bunurilor și a caracterului de universalitate a patrimoniului.
Subrogația reală universală sau cu titlu universal poate fi definită ca fiind înlocuirea unui bun
cu altul în cadrul unui patrimoniu sau al unei mase patrimoniale, în urma căreia bunul care intră în
patrimoniu ori într-o masă patrimonială dobândește regimul juridic general al tuturor bunurilor din
acel patrimoniu, respectiv din acea masă.
2.Subrogația reală cu titlu particular. Aceasta este tot o înlocuire a unui bun cu altul în
cadrul unui patrimoniu sau al unei mase patrimoniale, diferența fiind însă dată de faptul că bunul care
intră în patrimoniu dobândește nu numai regimul juridic general al tuturor bunurilor din acel
patrimoniu sau din masa patrimonială, ci și regimul juridic particular, propriu numai bunului care a
fost înlocuit. În plus, pentru a se produce acest transfer de regim juridic specific, este nevoie ca legea
să îl prevadă în mod expres; cu alte cuvinte, subrogația reală cu titlu particular se produce numai
atunci când legea o prevede, ca în cazurile care urmează:
a. art. 748 alin. 2 NCC prevede că, în cazul pieirii bunului asupra căruia poartă un drept de
uzufruct, „uzufructul va continua asupra despăgubirii plătite de terţ sau, după caz, asupra
indemnizaţiei de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului”;
b. art. 2330 NCC dispune: „Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de
asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor
privilegiate sau ipotecare, după rangul lor (alin. 1). Sunt afectate plăţii aceloraşi creanţe sumele
datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de despăgubire pentru
îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege (alin. 2)”.
O dispoziție similară celei din alin. 2 al art. 2330 se găsește în art. 28 alin. 2 din Legea privind
exproprierea pentru utilitate publică nr. 33/1994: „Ipoteca şi privilegiul se strămută de drept asupra
despăgubirilor stabilite, dispoziţiile art. 22 rămânând aplicabile, iar servituţile stabilite prin fapta
omului se sting în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului
urmărit prin expropriere, raporturile obligaţionale dintre vechiul şi noul proprietar rămânând supuse
dreptului comun”;

10
 c. În materia ipotecii mobiliare (art. 2387-2477 NCC), art. 2392 reglementează, de asemenea,
un caz de subrogație reală cu titlu particular: „Ipoteca se extinde asupra fructelor şi productelor
bunului mobil ipotecat, precum şi asupra tuturor bunurilor primite de constituitor în urma unui act de
administrare ori de dispoziţie încheiat cu privire la bunul mobil ipotecat (alin. 1). Se consideră, de
asemenea, a fi un produs al bunului mobil ipotecat orice bun care îl înlocuieşte sau în care trece
valoarea acestuia (alin. 2.);
d. În sfârșit, art. 2393 NCC a introdus un nou caz de subrogație reală cu titlu particular, în
situația înstrăinării bunului ipotecat în cursul unei activități profesionale care presupune achiziționarea
și vânzarea de bunuri de același fel: „Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii
unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite
de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia (alin. 1).
În acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului
ipotecat (alin. 2)”.
În concluzie, subrogația reală cu titlu particular este întotdeauna și mai întâi o subrogație reală
universală sau cu titlu universal, pentru că bunul care intră în patrimoniu dobândește, în primul rând,
regimul juridic general al universalității în care are loc în locuirea, acestui regim juridic general
adăugându-i-se regimul juridic special, dat de situația juridică particulară a bunului care iese din
patrimoniu (în general fiind vorba de drepturi reale care grevează acest din urmă bun).
B. Gajul general al creditorilor chirografari
Noțiune. Reglementare. Creditorii chirografari sunt cei care a căror creanță nu este garantată
cu o garanție reală (gaj, ipotecă). Ei au posibilitatea să se îndestuleze, în caz de neexecutare a
obligației de către debitorul lor, din bunurile aflate în patrimoniul acestuia: „Cel care este obligat
personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept
garanţie comună a creditorilor săi.” (art. 2324 alin. 1 NCC. Evident, sintagma „gaj general” este o
metaforă, creditorii chirografari neavând o garanție real asupra unui bun anume (ca în cazul gajului
propriu-zis).
Gajul general al creditorilor chirografari este o funcție a patrimoniului și se bazează pe acesta,
deoarece orice persoană are un patrimoniu (art. 31 alin. 1 NCC) și, ca urmare a funcției subrogației
reale universale sau cu titlu universal, este de presupus că, la momentul executării, în patrimoniul
debitorului se vor găsi bunuri care să servească la îndestularea creditorului, fiindcă, în principiu, orice
bun care iese din patrimoniu este înlocuit cu un altul, astfel încât „consistența” patrimoniului este

11
asigurată.
Debitorul titular al patrimoniului nu este lipsit de dreptul de a încheia acte juridice în legătură
cu bunurile din patrimoniul său (acestea nu sunt indisponibilizate). Libertatea sa nu este, totuși,
nelimitată: în virtutea dreptului lor de gaj general, creditorii chirografari pot ataca actele făcute de
debitor în prejudiciul drepturilor lor cu acțiunea revocatorie (art. 1562-1565 NCC) sau cu acțiunea în
declararea simulației (art. 1289-1294 NCC). În orice caz, dreptul creditorilor de a urmări bunurile din
patrimoniul debitorului nu este nelimitat: art. 2324 alin. 2 NCC prevede că nu pot face obiectul gajului
general bunurile insesizabile (cele care sunt declarate ca atare de lege).
Specializarea gajului. O consecință a posibilitătății divizării patrimoniului în mase
patrimoniale distincte, care să fie afectate unei anumite activități, o constituie specializarea gajului
general, în sensul că un creditor chirografar trebuie să urmărească bunurile ce se află în masa
patrimonială în legătură cu care s-a născut creanța sa.
„Legătura” dreptului de gaj general al unui creditor cu masa patrimonială cu privire la care s-a
născut creanța sa este demonstrată și de art. 32 alin. 1 NCC, potrivit căruia „în caz de diviziune sau
afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi
patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile
creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale” (subl. ns).
Specializarea gajului rezultă atât din unele texte cu valoare generală, cât și din reglementări
specifice unei anumite materii.
Reglementări generale. Art. 2324 alin. 3 dispune: „Creditorii ale căror creanţe s-au născut în
legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi
bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea
creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.”
Soluția este însă diferită în cazul maselor patrimoniale constituite în vederea exercitării unei
profesii, caz în care nu pot fi urmărite de creditor decât bunurile din acea masă patrimonială: „Bunurile
care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot
fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti
creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului” (subl. ns).
Reglementări speciale. Acestea se regăsesc în diverse materii, cum ar fi – spre exemplu –
regimul matriomonial al comunității legale: creditorii personali ai soților nu pot urmări decât bunurile
proprii ale acestora și numai dacă acestea sunt neîndestulătoare pot cere partajul bunurilor comune,

12
pentru a continua urmărirea asupra bunurilor proprii rezultate din partaj (art. 353 NCC), după cum
bunurile comune nu pot fi urmărite decât de creditorii comuni ai celor doi soți (art. 352 NCC).
3. Transmisiunea universală și cu titlu universal
Noțiune. La decesul persoanei fizice, patrimoniul acesteia se transferă către moștenitorii legali
(art. 963-983 NCC) sau testamentari (art. 1034-1085 NCC), fie în integralitate (când este un singur
moștenitor), fie fracționat (atunci când sunt mai mulți). În cazul persoanei juridice supuse reorganizării
(art. 232-243 NCC), de asemenea patrimoniul acesteia se poate transmite integral (prin fuziune sau
transformare) ori parțial (prin divizare) altei persoane juridice. Când patrimoniul se transmite integral,
tansmisiunea este universală (se transmite întreaga universalitate), iar când se transmite fracționat,
transmisiunea este cu titlu universal.

Temă de reflecţie 1.1.

Comentaţi în maxim 300 de cuvinte urmatorul citate din literatura juridica:

„În termenii luptei de clasă, un marxist şi-ar fi imaginat teoria lui Aubry şi Rau
făcând alianţă cu creditorii chirografari şi cu bancherii, iar teoria obiectivă ca
reflectând puternica presiune exercitată de clasa micilor comercianţi aflată în progres.
Totuşi, sistemul lui Aubry şi Rau continuă să aibă un loc important în gândirea
contemporană. El are cel puţin o valoare didactică: explică destul de bine, în special,
drepturile creditorilor chirografari şi mecanismul succesiunii în universum jus
acest sistem este abstract, nu este de negat. Însă, din punct de vedere politic, i se
poate reproşa un anume egocentrism”. (J. Carbonnier).

Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

13
1..2.DREPTURILE PATRIMONIALE
A.Introducere. Drepturile patrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt drepturile evaluabile în bani (dreptul de proprietate, dreptul de a
folosi bunul închiriat etc.), spre deosebire de drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la viață, la
sănătate, la nume etc.), care nu au un conținut pecuniar, nu pot fi evaluate bănește. Evident, din cele
expuse până acum, rezultă fără echivoc că singurele care intră în conținutul patrimoniului sunt
drepturile patrimoniale. Drepturile patrimoniale, la rândul lor, se clasifică, după gradul lor de
opozabilitate, în drepturi reale și drepturi de creanță.
1. Drepturile reale. Dreptul real – ius in re – este dreptul subiectiv patrimonial care constă în
aptitudinea titularului său de a exercita prerogativele dreptului asupra unui bun determinat, în mod
direct și nemijlocit, fără să aibă nevoie de intervenția unei alte persoane.
2. Drepturile de creanță. Dreptul de creanță – ius ad personam – este dreptul subiectiv
patrimonial care constă în aptitudinea titularului său (denumit subiect activ, creditor) de a cere unui alt
subiect de drept (denumit subiect pasiv, debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva, în caz de
neexecutare din partea celui din urmă fiind îndreptățit să facă apel la forța de constrângere a statului
pentru a obține executarea.
Comparația dintre drepturile reale și drepturile de creanțe se efectuează după

14
următoarele criterii:
 gradul de opozabilitate. Drepturile reale sunt opozabile tuturor subiectelor de drept (erga
omnes); drepturile de creanță sunt opozabile numai subiectului pasiv, debitorului.
 determinarea subiectului pasiv. În cazul dreptului real, calitatea de „subiect pasiv” o au toate
celelalte subiecte de drept, pe când, în cazul dreptului de creanță, subiect pasiv este numai
debitorul.
 conținutul obligației corelative. Obligația corelativă dreptului real este una generală și
abstractă, și anume toate celelalte subiecte de drept au îndatorirea de a nu face nimic de natură
să aducă atingere exercițiului dreptului real de către autorul său. Obligația corelativă
dreptului de creanță este una concretă și anume de a da, de a face sau de a nu face ceva ce ar
fi putut să facă dacă nu și-ar fi asumat această obligație.
 izvorul. Drepturile reale sunt prevăzute de lege (art. 551 NCC), în timp ce drepturile de creanță
sunt prevăzute în contractele încheiate de părți. Este și motivul pentru care legea prvede
posibilitatea încheierii unor contract nenumite, care nu sunt reglementate de lege (art. 1168
NCC), din care se pot naște drepturi de creanță la care legiuitorul nici nu s-a gândit.
 numărul. Drepturile reale – fiind prevăzute de lege – sunt limitate ca număr (fiind enumerate
în art. 551 NCC), în timp ce drepturile de creanță, teoretic cel puțin, sunt nelimitate. Singura
limită este dată de ordinea publică și bunele moravuri (art. 11 NCC), nefiind posibilă nașterea
unor drepturi de creanță care să contravină acestor principii.
 durata. Drepturile reale au o durată mai îndelungată (dreptul de proprietate este perpetuu – art.
555 alin. 1 NCC; dreptul de superficie se poate constitui pe o perioadă de până la 99 de ani –
art. 649 NCC), în timp ce drepturile de creanță au, de regulă, o durată mai scurtă de viață.
Această deosebire se reflectă și asupra reglementării prescripției: acțiunea în revendicare (care
apără dreptul de proprietate) este, de regulă, imprescriptibilă (art. 563 alin. 2 NCC), în timp ce
acțiunea în justiție care apără drepturile de creanță este prescriptibilă în termenul general de
prescripție (art. 2517 NCC).

3.Categorii juridice intermediare

Există o serie de categorii juridice careîntrunesc , în structura lor, caracteristici ale ambelor tipuri sau,
mai mult, au și o componentă nepatrimonială, ceea ce le face și mai dificil de calificat, fiind denumite
„drepturi patrimoniale atipice”:.

15
 a). Drepturile de proprietate intelectuală. Reglementate de Legea nr. 8/1996 privind
drepturile de autor și drepturile conexe, aceste drepturi au o structură complexă, care include și o
latură nepatrimonială. Dificultatea calificării lor este dată și de obiectul asupra căruia poartă – creația
intelectuală (nu suportul material al acesteia, obiect neîndoielnic al dreptului de proprietate), care este
un bun incorporal –, astfel încât se poate afirma că ele sunt drepturi reale care poartă asupra unui bun
incorporal. Trebuie făcută apoi distincţia dintre dreptul real de proprietate pe care îl are autorul unei
opere (literare, ştiinţifice etc) asupra obiectul material în care se încorporează opera (ex.: manuscrisul)
şi dreptul sau drepturile de proprietate intelectuală care rezultă din aceasta. Drepturile de creaţie sau de
proprietate intelectuală se prezintă ca fiind nişte drepturi complexe, în cadrul cărora se întâlnesc atât
drepturi personale nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale- care rezultă din valorificarea operei.
Legea actuală în domeniu –Legea nr.8/1996 a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe (M.of.
nr.60/26.03.1996)- nu pare a fi intenţionat să precizeze în ce categorie juridică să le încadreze, ea
analizând drepturile de autor în mod analitic, făcând vorbire despre drepturi morale şi drepturi
patrimoniale ale titularului unei opere literare ori ştiinţifice.
Prin modul de valorificare de către autor sau moştenitorii acestuia, se apropie de drepturile reale
ca drepturi exclusive de exploatare, întrucât prezintă atributele de jus possidendi, jus utendi, jus
fruendi şi jus abutedi. Din această perspectivă, ele pot fi încadrate în categoria drepturilor reale având
ca obiect bunuri incorporale.Pe de altă parte, în mod concret, valorificarea lor se efectuază prin
intermediul încheierii unor contracte speciale (de editare, de distribuţie, etc.), din care rezultă raporturi
juridice de obligaţionale.Toate aceste aspecte converg spre soluţia caracterului complex şi intermediar
al drepturilor de creaţie sau de proprietate intelectuală.

b). Drepturile potestative. Categorie juridică atipică, dreptul potestativ este aptitudinea unui
subiect de drept de a naște, a modifica sau a stinge o situație juridică prin simpla sa manifestare de
voință, subiectele de drept cărora le este destinată această manifestare de voință fiind obligate să i se
supună. De exemplu, dreptul de opțiune succesorală (art. 1100 NCC) este un drept potestativ: odată
exercitat, el modifică situația juridică a celorlalți succesori, care dobândesc o cotă mai mică din
moștenire; sau dreptul beneficiarului unui pact de opțiune (art. 1278 NCC) este tot un drept potestativ,
deoarece, odată exercitat, naște o situație juridică nouă – încheierea contractului – căreia partea
cealaltă trebuie să i se supună; dreptul de a denunța un contract (art. 1276 NCC), dreptul utilizatorului
din contractul de leasing de a cumpăra sau a restitui bunul sau dreptul de preemțiune (art. 1730-1740

16
NCC).
Drepturile potestative nu sunt drepturi reale (pentru că nu se exercită asupra unui bun, ci cu
privire la o situație juridică) și nici drepturi de creanță (deoarece titularul poate să le exercite singur,
fără intervenția celuilalt subiect de drept, acesta din urmă având însă obligația să se supună
manifestării de voință exprimate în exercitarea dreptului potestativ).
c). Obligațiile propter rem. Numite și obligații reale de a face, acestea incumbă titularului
unui drept real asupra bunului, dar – uneori – în funcție de modul în care sunt reglementate pot să fie
legate și de simpla deținere sau de stăpânirea în fapt a bunului. Ele pot să fie prevăzute de lege, dar pot
să se nască și din convenția părților. Important este că, în ambele cazuri, titularul dreptului asupra
bunului sau deținătorul acestuia trebuie să execute aceste obligații.
Obligații propter rem reglementate de lege. Unele din aceste obligații au mai curând o natură
administrativă, neexecutarea lor fiind sancționată cu mijloace de drept administrativ. Astfel sunt:
a. obligația tuturor deținătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea și protecția solului
(art. 74 din Legea fondului funciar nr. 18/1991);
b. deținătorii cu orice titlu ai bunurilor mobile culturale au obligația de a le păstra în cele mai
bune condiții, să nu le distrugă, să asigure restaurarea (art. 23 din Legea privind patrimoniul cultural
național mobil nr. 182/2000);
c. proprietarii și titularii dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra
monumentelor istorice au obligația, printre altele,
să asigure paza, integritatea și protecția monumentelor istorice, să asigure efectuarea lucrărilor de
conservare, consolidare, restaurare, reparații curente și de întreținere a acestora (art. 36 din Legea
privind protejarea monumentelor istorice nr. 422/2001).
Evident, aceste obligații au o natură administrativă, „creditorul” fiind organul administrativ de
specialitate, prevăzut de lege, care poate asigura executarea lor inclusiv prin sancțiuni administrative,
de natură pecuniară.
Există și obligații propter rem stabilite prin lege, dar care au o natură civilă. Așa sunt, spre
exemplu:
a. Obligația coproprietarilor de a suporta cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi repararea
despărţiturii comune, proporţional cu dreptul fiecăruia (art. 663 NCC);

17
 b. obligația proprietarilor terenurilor învecinate de a contribui la grăniţuire prin reconstituirea
hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de
aceasta (obligația de grănițuire, prevăzută de art. 560 NCC).
Obligații propter rem covenționale. Un exemplu poate fi cel al art. 759 alin. 1 NCC, potrivit
căruia „prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit anumite
obligaţii pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant”. Obligația devine propter rem, adică
va incumba tuturor dobânditorilor fondului aservit, numai dacp este notată în cartea funciară (art. 759
alin. 2).
d).Obligațiile scriptae in rem. Este vorba despre obligații atât de strâns legate de posesia unui
bun încât incumbă, în condițiile legii, posesorului actual al bunului, chiar dacă el nu a fost parte la
actul juridic din care s-a născut obligația. Exemplul clasic este cel al proprietarului care închiriază
bunul său, după care îl vinde, iar noul proprietar este obligat să asigure folosința lucrului de către
chiriași, chiar dacă nu a participat la încheierea contractului de închiriere (art. 1811 NCC prevede și
condițiile în care se naște această obligație în sarcina noului proprietar).

Enumerarea și clasificarea drepturilor reale

Enumerare. Art. 551 NCC prevede că sunt drepturi reale:

1. dreptul de proprietate;
2. dreptul de superficie;
3. dreptul de uzufruct;
4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitaţie;
6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare;
8. dreptul de concesiune;
9. dreptul de folosinţă;
10. drepturile reale de garanţie;
11. alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Într-adevăr, textul se limitează să enumere drepturile reale recunoscute de legiuitor la
momentul adoptării NCC, adăugând, în final, la pct. 11, că legea mai poate crea și alte drepturi reale.

18
Pentru acest motiv, în clasificarea drepturilor reale nu pot fi avute în vedere decât drepturile de la pct.
1-10.
Criteriu. Clasificarea se face pe baza criteriului existenței autonome a dreptului: după cum
au o existență de sine stătătoare sau, dimpotrivă, depind de existența altui drept; din perspectiva
acestui criteriu, drepturile reale sunt principale (dreptul de proprietate; dreptul de superficie; dreptul
de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de administrare; dreptul de
concesiune; dreptul de folosinţă) și accesorii (drepturile reale de garanţie: gajul, ipoteca și dreptul de
retenție).
Toate drepturile enumerate sunt drepturi reale. Dreptul de proprietate este singurul drept real
complet, care conferă titularului său toate prerogativele: posesia, folosința, dispoziția (art. 555 alin. 1
NCC); dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie și dreptul de
servitute sunt dezmembrăminte ale dreptului de propritate (art. 555 alin. 2 NCC); iar dreptul de
administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosinţă sunt drepturi reale corespunzătoare
dreptului de proprietate publică (art. 136 din Constituție, art. 866-875 NCC).

Temă de reflecţie 1.2.

19
 Comentaţi în maxim 300 de cuvinte urmatorele citate din literatura juridica:
a)„Dreptul real este un raport juridic stabilit între o persoană ca subiect activ şi
toate celelalte persoane ca subiecte pasive. Acest raport este obligatoriu, însemnând
că are aceeaşi natură juridică ca şi obligaţiile propriu-zise. Obligaţia impusă celorlalte
persoane – altele decât titularul – este o obligaţie pur negativă şi constă în abţinerea
de la tot ceea ce ar putea tulbura posesia pe care legea o asigură titularului”.
(Demogue)
b) „Dreptul personal (dreptul de creanţă – n.n.) nu mai este un drept relativ la o
persoană, ci un drept relativ la un lucru: jus ad rem, singura sa diferenţă faţă de
dreptul real este că el nu priveşte în mod privativ un lucru determinat, ci în mod
colectiv, un patrimoniu întreg”. (Gaudement)

Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

20
 1.4.Test de autoevaluare

Test de autoevaluare unitatea de invatare 1.

Rezolvaţi următoarele grile în sistem deschis2:
1. Creditorii chirografari:
a) suportă, de principiu, efectele tuturor actelor încheiate de debitorii lor cu terţii;
b) trebuie să îndeplinească măsuri de publicitate a gajului lor general asupra bunurilor debitorului;
c) pot urmări şi bunurile viitoare ale debitorului.

2. În materia patrimoniului:
a) numai persoanele căsătorite au patrimoniul împărţit în mase distincte de bunuri;
b) conform concepţiei patrimoniului de afectaţiune, o persoană poate să aibă mai multe patrimonii,

2
Grila în sistem deschis comportă o variantă corectă, două sau toate variantele corecte.

21
în funcţie de interesele sale economice;
c) patrimoniul formează obiectul gajului general al creditorilor chirografari.

3.Notiunea de patrimoniu exprima:

a)totalitatea drepturilor si bunurilor apartinand unei persoane fizice sau juridice;
b) totalitatea drepturilor si obligatiilor exprimabile in bani apartinand unei persoane fizice sau
juridice;
c) totalitatea drepturilor si obligatiilor –indiferent de natura lor- apartinand unei persoane fizice
sau juridice;

1.4.Bibliografie

C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 1-27;
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C. H. Beck, București, 2009, p. 3-79.
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 41-96.

1.5.Raspunsuri la testul de evaluare

Raspunsurile corecte sunt:
1.a; 2.b,c; 3.b.
Unitatea de învăţare 2

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATA

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

2.1.Introducere Reglementare.Notiune si definitie.Conținut. Caractere

22
 juridice.Clasificare.
2.2.Regimul dreptului de proprietate privată
2.3.Limitele dreptului de porprietate privată. Limitele materiale
2.4.Limitele legale ale dreptului de proprietate privata.
2.5.Limitele conventionale ale dreptului de proprietate privata.
2.6.Exproprierea pentru cauza de utilitate publica
2.7. Bibliografie
2.8.Răspunsuri la testul de autoevaluare

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

 intelegeti notiunea dreptului de proprietate privata
 delimitati limitele materiale de limitele juridice (legale si conventionale)
ale dreptului de proprietate privata
 intelegeti notiunea de expropriere a unui bun proprietate privata pentru
cauza de utilitate publica

DREPTUL DE PROPRIETATE
2.1.INTRODUCERE
Reglementări internaţionale.
- Art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite din 1948: „Orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în
colectivităţi, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”.
- Art. 1 din Primul Protocol adiţional (adoptat în 1952, intrat în vigoare în 1954) la Convenția
Europeană privind Drepturile Omului, cu denumirea marginală Protecţia proprietăţii: „Orice persoană

23
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa
decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe
care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”
Din aceste texte internaționale rezultă că proprietatea este un drept fundamental, care trebuie
reglementat și protejat ca atare și pe plan intern.
Reglementări interne.
Caracterul de drept fundamental este recunoscut și de Constituția din 1991 (revizuită în 2003)
care, în art. 44 din Capitolul II – „Drepturile și libertățile fundamentale” – al Titlului II – „Drepturile,
libertățile și îndatoririle fundamentale, reglementează „Dreptul de proprietate privată”. De asemenea,
în din Titlul IV – „Economia și finanțele publice” – art. 136 („Proprietatea”) reglementează, la nivel
de principiu, dreptul de proprietate, în cele două forme de manifestare a sa, care dau expresie
aproprierii private și, respectiv, comunitare a bunurilor: proprietatea privată și proprietatea publică.
- Art. 555 NCC alin. 1: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi
dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.”
- Art. 858 NCC: „Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei
unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de
uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.”
În afara acestor texte de principiu, dreptul de proprietate, limitele sale, modalitățile sale,
dezmembrămintele sale, modurile sale de dobândire, măsurile de publicitate sunt reglementate în NCC
în Cartea a III-a, „Despre bunuri” (art. 535-952). De asemenea, cu privire la dreptul de proprietate sunt
dispoziții în diverse legi speciale, cum ar fi: Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și o serie de alte acte normative în care este
reglementat regimul juridic special al dreptului de proprietate asupra anumitor categorii de bunuri
(Legea nr. 50/1991 privind regimul juridic al construcțiilor, Legea armelor și munițiilor, Legea
patrimoniului cultural național mobil, Legea monumentelor istorice, Legea cultelor, Legea nr.
312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii
străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine etc.).
Definiție. Între termenii de “proprietate” şi “drept de proprietate” nu există întotdeauna o

24
sinonimie perfectă, deoarece noţiunea de proprietate este susceptibilă de mai multe înţelesuri, în
funcţie de perspectiva - economică sau juridică- din care este abordată :
(1) “proprietatea”, în limbajul obişnuit, desemnează atât dreptul de proprietate, cât şi obiectul
acestui drept;
(2) “proprietatea”, din perspectivă socio-economică este o relaţie economică de însuşire a unor
bunuri, adică o realitate socio-economică;

(3) “proprietatea” interesează dreptul civil din momentul în care a devenit o realitate juridică,
respectiv un raport juridic, prin intervenţia Statului de a organiza prin intermediul normei juridice:
realitatea socio-economică (a proprietăţii) încadrată de norma juridică devine realitatea juridică (a
proprietatii), adică dreptul de proprietate.
Definiția legală a dreptului de proprietate o regăsim în art. 555 alin. 1 NCC, reprodus mai sus.
Dreptul de proprietate poate fi definit ca fiind dreptul real principal care dă expresie aproprierii unui
bun și permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel bun, în putere proprie și
în interes propriu, în mod absolut, exclusiv și perpetuu, în limitele prevăzute de lege.
Din art. 555 alin. 1, ca și din definiția de mai sus, rezultă următoarele:
a) dreptul de proprietate este un drept real principal;
b) acest drept dă expresie, în plan juridic, aproprierii (însușirii) unui lucru (lucrul asupra căruia
se exercită un drept patrimonial devine bun, potrivit art. 535);
c) dreptul de proprietate conferă titularului atributele posesia, folosința și dispoziția; deși art.
555 alin. 1 nu le denumește ca atare, această calificare (atribute) rezultă atât din doctrina anterioară,
cât și din art. 556 alin. 2, care prevede că „prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului
de proprietate”; aceste atribute alcătuiesc, împreună, conținutul juridic al dreptului de proprietate;
d) titularul dreptului de proprietate exercită aceste atribute în putere proprie și în interes
propriu;
e) din definiție rezultă și caracterele dreptului de proprietate: absolut, exclusiv și perpetuu;
f) definiția arată că dreptul de proprietate se exercită în limitele prevăzute de lege: aceste limite
sunt prevăzute și de art. 44 Constituție, sunt menționate la nivel de principiu în art. 556, pentru a fi
apoi detaliate în art. 602-630.
Conținutul dreptului de proprietate (atributele pe care le conferă). Conform art. 555,
dreptul de proprietate are în conținutul său și conferă titularului trei atribute: posesia (ius possidendi),
folosința (ius utendi și ius fruendi) și dispoziția (ius abutendi).

25
 1. Posesia (ius possidendi). Ca atribut al dreptului de proprietate, posesia este un element sau
stare de drept, exprimând, din punct de vedere juridic, ideea de apropriere şi stăpânire a bunului.
Posesia, ca stare de drept, mentionata in art.555 se deosebeşte de posesia stare de fapt, aceasta din
urmă reprezentând, aşa cum vom vedea, stăpânirea de fapt a unui lucru, care, din punctul de vedere al
comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real, adică a tuturor
atributelor acestuia (art.916 NCC). Astfel, sub aspectul manifestării exterioare a atributelor dreptului
real, posesia ca stare de fapt reflectă manifestarea sau obiectivarea tuturor atributelor dreptului
(inclusiv folosinţa şi dispoziţia), atribute pe care posesorul (de fapt) consideră cu bună sau cu rea
credinţă că le deţine. Din această perspectivă, relaţia dintre posesia ca stare de drept şi posesia ca stare
de fapt este de la parte la întreg. Posesia, ca jus possidendi reprezintă dreptul de a apropria şi stăpâni
un bun, pe când posesia ca stare de fapt reprezintă, prin prisma comportamentului posesorului,
manifestarea exterioară a tuturor atributelor dreptului real. Posesia se exercită permanent, din
momentul dobândirii dreptului și până la pierderea acestuia, fiind fundamentul tuturor celorlalte
atribute: titularul dreptului de proprietate poate să folosească bunul și să dispună de el pentru că și l-a
apropriat, pentru că îl stăpânește, pentru că are asupra lui ius possidendi.
2. Folosința (ius utendi și ius fruendi). Folosința, menționată și ea de art. 555 printre
atributele dreptului de proprietate, nu se confundă cu dreptul real de folosință, corespunzător dreptului
de proprietate publică (art. 551 pct. 9, 874-875), și nici cu dreptul de folosință, ca drept de creanță,
născut din contractul de locațiune (art. 1777-1850) sau din contractul de împrumut de folosință (art.
2146-2157). Acest atribut conferă proprietarului posibilitatea de a utiliza bunul (ius utendi) și de a-i
culege fructele (ius fruendi). Proprietarul utilizează bunul în sensul că se servește de el, potrivit
destinației acestuia. Utilizarea are această latură pozitivă, dar poate avea și una negativă: proprietarul
nu utilizează bunul, ci îl „neglijează”: neuzul nu are însă nici o semnificație juridică, deoarece dreptul
de proprietate este perpetuu (art. 555 alin. 1) și nu se stinge prin neuz (art. 562 alin. 1 teza I), oricât de
mult timp nu ar fi exercitat. Totodată, în virtutea aceluiași atribut, fructele (care sunt, potrivit art. 548,
naturale, industriale și civile) sunt culese de proprietar, în condițiile art. 550 alin. 1-3.
3. Dispoziția (ius abutendi). Deși art. 555 nu prevede (ca și art. 480 din CC 1864), este
indubitabil că dispoziția (ius abutendi) are două componente: dispoziția materială și dispoziția
juridică. Cea materială presupune posibilitatea de a modifica bunul în materialitatea sa, de a-i schimba
forma, de a-i consuma substanța (inclusiv prin culegerea productelor – art. 549 și 550 alin. 1) și chiar
de a-l distruge. Dispoziția juridică presupune încheierea de acte juridice între vii (vânzare, schimb,

26
donație, constituirea de dezmembrăminte – superficie, uzufruct, uz, abitatie, servitute –, ipotecă etc.)
sau pentru cauză de moarte (legat), prin care se transmite dreptul de proprietate altuia, se transmit
numai o parte din atributele sale (ca în cazul constituirii dezmembrămintelor) sau se creează
perspectiva pierderii dreptului (ipoteca).
Dispoziția juridică are, în NCC, și o formă nouă de manifestare, nereglementată până acum, și
anume abandonarea bunului mobil sau renunțarea, prin declarație autentică, la dreptul de proprietate
asupra unui imobil (art. 562 alin. 2), imobil care trece, în acest fel, în proprietatea comunei, orașului
sau municipiului (art. 553 alin. 3 teza a II-a).
Legea poate declara inalienabile anumite categorii de bunuri( art. 9 alin. ultim din Legea nr.
112/1995 a prevăzut că nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de la data cumpărării). Inalienabilitatea
convențională este reglementată în NCC, care permite limitarea dreptului de proprietate prin acte
juridice, dacă acestea nu sunt contrare ordinii publice și bunelor moravuri (art. 626).
Dispoziția – cu cele două componente ale sale: materială și juridică – este un atribut de esența
dreptului de proprietate, care dă particularitatea inconfundabilă a acestui drept și nu poate fi înstrăinat,
așa cum pot fi celelalte atribute (prin crearea dezmembrăminelor), decât odată cu dreptul de
proprietate.
Astfel cum rezultă din art. 555, care enumeră atributele dreptului de proprietate, ca și din
examinarea acestor atribute, dreptul de proprietate este cel mai complet drept patrimonial, conferind
titularului său posibilitatea de a avea orice conduită față de bun: de a-l poseda, de a-l încredința altuia,
de a-l exploata, de a-l da altuia spre exploatare, de a-l utiliza sau a-l lăsa în „nelucrare”, de a-i culege
fructele, în sfârșit (și asta caracterizează în mod esențial dreptul de proprietate) – de a-l înstrăina sau
chiar de a-l distruge (desigur, toate acestea – în limitele stabilite de lege). Nici un alt drept, fie el real
sau de creanță (cu atât mai puțin acesta din urmă) nu conferă titularului o astfel de „putere juridică”
asupra unui bun.
Caractere juridice
Caracterele juridice reies tot din definiția legală a dreptului de proprietate (art. 555 alin. 1), în
care se spune că atributele dreptului (posesia, folosința și dispoziția) se exercită în mod absolut,
exclusiv și perpetuu.
1. Caracterul absolut. Acest caracter nu privește opozabilitatea erga omnes a dreptului de
proprietate, ca drept real (aceasta integrându-se în caracterul exclusiv). caracteristica dreptului de a fi
“absolut” este interpretată dintr-un întreit punct de vedere :

27
(i) tehnic: dreptul de proprietate este cel mai complet dintre drepturile reale, întrucât conferă titularului
plenitudinea prerogativelor asupra bunului sau;
(ii) istoric: Revoluţia franceză a abolit regimul feudal al proprietăţii- împărţit în domenium eminens si
domenium utile; Codul civil proclamă ca fiind absolut dreptul de proprietate asupra domeniului util,
despărţit de domeniul eminent;
(iii) politic: Codul civil, conform ideologiei liberale individualiste, a consacrat principiul potrivit
căruia proprietarul nu poate fi restricţionat în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului sau;

În realitate, dreptul de proprietate a încetat să mai fie absolut, dobândind în mod tot mai
accentuat o funcție socială, care impune o serie de limite (legale, judiciare, convenționale) în
exercitarea sa.
2. Caracterul exclusiv. Acest caracter este prevăzut expres de art. 555 alin. 1 (și de fostul art.
480 CC 1864): proprietarul este îndreptăţit să exercite singur, fără intervenţia altei persoane,
prerogativele dreptului său. Sunt necesare unele precizări în ipoteza stării de coproprietate, când
atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de mai mulţi titulari, astfel încât
caracterul exclusiv rămâne prezent, doar că devine apanajul tuturor titularilor dreptului comun.
Caracterul exclusiv suportă nuanţări în cazul constituirii dezmembrămimtelor dreptului de proprietate,
când unul sau două dintre atribute sunt transferate titularului dreptului real de dezmembrământ (în
funcţie de natura dreptului respectiv). Însă, dintr-o altă perspectivă chiar consituirea
dezmembrământului reprezintă o manifestarea a caracterului exclusiv al dreptului proprietarului de a
hotârî soarta dreptului său.
Caracterul este atenuat în cazul limitelor stabilite de lege în interesul asigurării bunei
vecinătăți: art. 44 alin. 7 Const.; art. 604-610 (folosirea apelor); art. 611 (picătura streașinii); art. 611-
612 (distanța cerută pentru construcții, lucrări și plantații); art. 614-616 (vederea asupra proprietății
vecinului); art. 617-620 (dreptul de trecere);
3. Caracterul perpetuu este prevăzut de art. 555 alin. 1 (nu și de fostul art. 480 CC 1864)
Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, ci numai prin pieirea bunului (prev. expresă în
art. 562 alin. 1 teza I); el nu are o durată limitată în timp, depinzând de existenţa materială a bunului
care formează obiectul său,cu următoarele consecinţe:
-imprescriptibilitatea dreptului de proprietate sub aspect extinctiv: acțiunea în revendicare este
imprescriptibilă extinctiv, cu excepția cazurilor când se dispune altfel (art. 563 alin. 2)

28
 -dreptul este prescriptibil achizitiv, uzucaparea dreptului de către o terţă persoană paralizând
acţiunea în revendicare .
Art. 562 are denumirea marginală „Stingerea dreptului de proprietate”; nu toate cazurile
prevăzute constituie o veritabilă „stingere” a dreptului de proprietate; astfel:
- dreptul de proprietate se stinge (fără să piară bunul, deci prin excepție de la art. 562 alin. 1
teza I) în cazul abandonării bunului mobil (art. 562 alin. 2), deoarece nici un text nu prevede că bunul
devine proprietatea altcuiva, ceea ce înseamnă că, până la însușirea lui de către un alt subiect de drept,
prin ocupațiune (art. 557 alin. 1 și 941-947), are soarta unui bun abandonat, care nu aparține nimănui
(res nullius);
- în toate celelalte cazuri prevăzute de art. 562, dreptul nu se stinge, ci se transmite altui subiect
de drept (prin uzucapiune, abandonarea bunului imobil, confiscare – în anumite cazuri) sau se
transformă calitativ odată cu transmiterea, devenind drept de proprietate publică (situația exproprierii
sau, posibil, a confiscării:
a. dreptul de proprietate este imprescriptibil extinctiv, dar este prescriptibil achizitiv, deci art.
562 alin. 1 teza a II-a prevede în mod corect că bunul poate fi dobândit prin uzucapiune, dacă este
imobil (art. 930-934), sau prin alte modalități prevăzute de lege, dacă este mobil (dobândirea bunurilor
mobile prin posesia de bună-credință, art. 935-940; dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință,
art. 948); în toate aceste cazuri, dreptul nu se stinge, ci se transmite din patrimoniul fostului proprietar
în patrimoniul celui actual, prin mecanismul prevăzut de lege;
b. dreptul de proprietate asupra unui imobil abandonat nu se stinge prin înscrierea în cartea
funciară a declarației de renunțare, așa cum eronat prevede 562 alin. 2 in fine; soluția corectă – cea a
transmiterii dreptului de la cel care îl abandonează la noul proprietar – este prevăzută de art. 553 alin.
2 teza a II-a: „Imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin.
(2) se dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraş sau municipiu, după caz, şi intră în
domeniul privat al acestora prin hotărârea consiliului local.”;
c. În cazul exproprierii, prevăzută de art. 44 alin. 3 din Constituție, art. 562 alin. 3 și Legea nr.
33/1994, nu se poate vorbi decât într-un sens foarte larg de „stingerea” dreptului de proprietate privată
în patrimoniul expropriatului și „nașterea” dreptului de proprietate publică în patrimoniul
expropriatorului; în realitate, dreptul de proprietate privată se transformă, prin expropriere, în drept de
proprietate publică;

29
 d. În situația confiscării soluția plasării sale în textul privind stingerea dreptului de proprietate
este și mai discutabilă, deoarece – prin confiscare (art. 44 alin. 9 din Constituție, art. 562 alin. 4 NCC,
art. 112 lit. f și 118 C. pen.) – bunurile pot să intre atât în proprietatea privată a statului, cât și în cea
publică (în funcție de natura lor);
- numai în această interpretare a art. 562 alin. 2-4 se asigură coerența cu prevederea art. 562
alin. 1, potrivit căreia dreptul de proprietate este perpetuu și se stinge numai prin pieirea bunului;
Clasificarea dreptului de proprietate. (Felurile proprietăţii)
Din art. 553 alin. 1 și 554 rezultă criteriul după care NCC face clasificarea dreptului de
proprietate: obiectul (bunul) asupra căruia poartă dreptul de proprietate: dacă bunul este de uz sau
interes privat, dreptul care poartă asupra bunului este drept de proprietate privată (art. 553 alin. 1);
dacă bunul este, prin declarația legii sau prin natura lui, de uz sau interes public, atunci dreptul de
proprietate care poartă asupra lui este un drept de proprietate publică (art. 554 alin. 1).
Dreptul de proprietate privată și dreptul de proprietate publică. După criteriul menționat
mai sus, proprietatea este publică sau privată (art. 136 alin. 1 Constituție, art. 552).
-dreptul de proprietate privată – tipul, paradigma, regula dr. de proprietate (v. și art. 554 alin.
2)
-dreptul de proprietate publică – excepția, reglementare exorbitantă, restrictivă.

Tema de reflectie 2.1.

Comentaţi în maxim 300 de cuvinte urmatorul citate din literatura juridica:

„Dar (...) nu rămâne mai puţin adevărat că, în concepţia modernă, se pune mai puţin accent pe
2.2. caracterul ei (al proprietăţii – n.n.) individual, şi se scoate mai mult în evidenta funcţiunea
socială pe care ea este chemată să o îndeplinească. De aici nesfârşitul lanţ de îngrădiri care
merg de la simplele restricţiuni în exerciţiul ei până la suprimarea totală a acestuia prin
expropriere şi care, în mod constant, reflectează tendinţa ca proprietatea să înceteze de a mai
fi un drept subiectiv intangibil şi absolut spre a deveni, alături de familie, o instituţie suplă şi
ordonată, pusă în serviciul colectivităţii.” (G. Luţescu)

Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

30
REGIMUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ
Obiectul dreptului de proprietate privată
Art. 553. Proprietatea privată. (1) Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau
de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public,
inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
(2) Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră în domeniul
privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele cu
privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. (2) se dobândesc, fără
înscriere în cartea funciară, de comună, oraş sau municipiu, după caz, şi intră în domeniul privat al
acestora prin hotărârea consiliului local. [+ art. 58 din Legea nr. 71/2011: numai moștenirile vacante
deschise după intrarea în vigoare a NCC (1 oct. 2011)];
(3) Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la alin. (2), aflate în străinătate, se cuvin
statului român.

Titularii dreptului de proprietate privată

Confrom Art. 553 alin. 1 – toate subiectele de drept pot fi titulare ale dreptului de proprietate
privată: persoane fizice și persoane juridice de drept privat și de drept public, inclusiv statul și unitățile
administrativ-teritoriale.
Domeniul privat. Reglementare. Art. 553 alin. 1; art. 4 și art. 6 din Legea nr. 18/1991:
Art. 4 alin. (1): Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privata sau al altor drepturi
reale, avand ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot apartine domeniului public sau domeniului
privat.
Art. 6: Domeniul privat al statului si, respectiv, al comunelor, oraselor, municipiilor si
judetelor este alcatuit din terenurile dobandite de acestea prin modurile prevazute de lege, precum si
din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public. El este supus dispozitiilor de drept
comun, daca prin lege nu se prevede altfel.
Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale:
Art. 119. - Constituie patrimoniu al unitatii administrativ-teritoriale bunurile mobile si imobile
care apartin domeniului public al unitatii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia,
precum si drepturile si obligatiile cu caracter patrimonial.

31
 Art. 121. - (1) Domeniul privat al unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri
mobile si imobile, altele decat cele prevazute la art. 120 alin. (1) (care se referă la domeniul public –
nota Fl. A. B.), intrate in proprietatea acestora prin modalitatile prevazute de lege .
(2) Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispozitiilor de drept comun, daca
prin lege nu se prevede altfel.
Titularii domeniului privat. Statul și unitățile administrativ teritoriale
Noțiune. Domeniul privat (al statului sau al unităților administrativ teritoriale) este ansamblul
bunurilor asupra cărora poartă dreptul de proprietate privată al statului sau, după caz, al unităților
administrativ-teritoriale.
Domeniul privat este o universalitate de fapt, creată prin efectul legii (art. 541 alin. 1).

Egalitatea regimului juridic.Întrucât titulari ai dreptului de proprietate privată pot fi și

persoanele juridice de drept public, inclusiv statul și unitățile administrativ-teritoriale, care au – în
general – o poziție de autoritate în raport cu subiectele de drept privat, a fost nevoie (ținând cont și de
experiența legislativă dinainte de 1990) să se reglementeze egalitatea de regim juridic al proprietății
private, indiferent de titular.
Reglementarea principiului. Art. 44 alin. 2 din Constituție: „Proprietatea privată este
garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”
Art. 553 alin. 4: „Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în
circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri
silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.”
Art. 6 teza a II-a din Legea nr. 18/1991; art. 121 alin. 2 din Legea nr. 215/2001.
Asta înseamnă că, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate privată, autoritățile publice
sunt pe poziții de egalitate juridică cu orice alt subiect de drept și toți își exercită în același fel dreptul.

2.3.LIMITELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Art.555 Cod civil- definind dreptul de proprietate- enunţă că prerogativele sale se exercită în
limitele determinate de lege; această limitare a dreptului este precizată imediat după proclamarea
caracterului său absolut, ceea ce creează o impresie oarecum contradictorie a definţiei legale.

32
 Justificarea limitării se regăseşte în ideea armonizării interesului individual cu cel general al
societăţii şi care, transpusă în materia proprietăţii este de a natură a reliefa funcţia socială a acesteia,
fără însă a muta discuţia pe terenul unei eventuale distincţii (cu serioase accente polemice) dintre
proprietate ca drept subiectiv şi proprietate ca funcţie socială.
Aşadar, vom reţine funcţia socială ca justificare a îngrădirii exerciţiului deptului de proprietate
numai în măsura în care prin “proprietate-funcţie socială” vom înţelege nu o noţiune de drept ci o idee,
o reflecţie cu rolul de a contribui la conturarea regimului juridic al dreptului de proprietate; astfel, prin
intermediul aceastei funcţiuni a proprietăţii sau mai precis, în scopul împlinirii ei, s-a conturat pe cale
jurisprudenţială abuzul de drept în materia proprietăţii şi s-au elaborat legi speciale reglementând
regimul şi circulaţia diverselor categorii de bunuri (în special, cele imobiliare).
Din punct de vedere tehnic, limitarea dreptului de proprietate- având ca izvor formal
contractul- vizează atributele sale şi se manifestă în sens negativ, titularul neputând uza sau dispune de
dreptul său decât cu respectarea anumitor condiţii, formalităţi, acestea impunându-se cu titlul de
restricţii în cadrul exercitării dreptului său.

Clasificare. Orice drept se exercită în cadrul anumitor limite, care pot fi grupate în două mari
categorii: limite materiale şi limite teoretice ( juridice).
a) limitele materiale: interesează în principiu bunurile imobile şi au în vedere delimitarea
proprietăţii asupra terenurilor: 1) in suprafaţă; 2) în înălţime; 3) în adâncime.
b) limitele teoretice sau juridice se clasifică în funcţie de izvorul lor formal în : 1) legale; 2)
judiciare; 3) convenţionale. În acest capitol ne vom ocupa exclusiv de limitele teoretice ale exerciţiului
dreptului de proprietate.

LIMITELE MATERIALE
Conform Art. 556 alin. 1: Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale
obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de
proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege.
În cazul bunurilor mobile nu se ridică probleme deosebite.
Limitele materiale în cazul dreptului de proprietate asupra terenurilor. Art. 559.
Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor. (1) Proprietatea terenului se întinde şi asupra
subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.

33
 Suprafața terenului. Art. 560 (Obligaţia de grăniţuire): Proprietarii terenurilor învecinate sunt
obligaţi să contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare,
suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.
Art. 561 (Dreptul de îngrădire) Orice proprietar poate să îşi îngrădească proprietatea,
suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate.
- Acest drept poate fi limitat în exercițiul său de existența dreptului de trecere (art. 617-620 și
621-623).
Spațiul suprapus terenului. Art. 559 alin. 2 teza I: Proprietarul poate face, deasupra (...)
terenului, toate construcţiile, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă, în afară de excepţiile
stabilite de lege, şi poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce.
- limite stabilite de Codul aerian (OG nr. 29/1997, modificată): nu se poate construi în
apropierea aeroporturilor decât în anumite condiții etc. (servituțile aeronautice, art. 77 din Codul
aerian...)
- limite în ce privește înălțimea construcțiilor, stabilite din considerente de urbanism (Legea nr.
50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor;
Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul)
Subsolul terenului. Art. 559 alin. 2: Proprietarul poate face, (...) în subsolul terenului, toate
construcţiile, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă, în afară de excepţiile stabilite de
lege, şi poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ţinut să respecte, în
condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra resurselor minerale ale
subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrărilor şi instalaţiilor subterane şi altora asemenea.
- Art. 136 alin. 3 din Constituție: Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele
cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
- Art. 44 alin. 5 din Constituție Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele
aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
Terenurile cu ape. Art. 559 alin. 3: Apele de suprafaţă şi albiile acestora aparţin proprietarului
terenului pe care se formează sau curg, în condiţiile prevăzute de lege. Proprietarul unui teren are, de

34
asemenea, dreptul de a apropria şi de a utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor aflate pe
terenul respectiv, apa freatică, precum şi apele pluviale.

2.4.LIMITELE JURIDICE (LEGALE SI JUDICIARE) ALE DREPTULUI DE

PROPRIETATE
Clasificare.Criteriul de clasificare îl reprezintă izvorul (emitentul) voinței juridice: legea
(Constituția sau legea – inclusiv ordonanțele de urgență; nu și ordonanțele simple, care nu pot fi emise
în domeniul legilor organice, iar regimul proprietății este de domeniul legii organice, potrivit art. 73
lit. m din Constituție) – limite legale; părțile actului juridic – limite convenționale; judecătorul – limite
judiciare.
Limite legale
Clasificare. Criteriu. Criteriul îl constituie interesul în protejarea căruia se instituie limitele.
Sunt limite ale exercițiului dreptului de proprietate instituite în interes public sau în interes privat (art.
602).
Art. 602 (Interesul public şi interesul privat): (1) Legea poate limita exercitarea dreptului de
proprietate fie în interes public, fie în interes privat.
Art. 603 (Regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate): Dreptul de proprietate obligă
la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Precizări în legătură cu art. 603:
- textul reia (identic!) dispoziția art. 44 alin. 7 din Constituție: Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
- respectarea sarcinilor privind protecția mediului impune limite stabilite în interes public, nu în
interes privat;
- asigurarea bunei vecinătăți impune limite ale exercitării dreptului de proprietate în interes
privat, dar – în realitate și prin efectele lor generale, dincolo de reglementarea raporturilor între vecini
– ele asigură și satisfacerea unui interes public, deoarece menținerea unor raporturi de bună vecinătate
nu interesează numai pe cei implicați (vecinii), ci și comunitatea (societatea, în general): se asigură
pacea socială, evitarea conflictelor, reducerea litigiilor etc.;

35
 Limite legale în interes public. Acestea pot fi stabilite în funcție de criterii diverse:
importanța anumitor bunuri (terenuri, construcții...); protejarea unor categorii de persoane (dreptul de
preemțiune al chiriașilor); protejarea bunurilor culturale (mobile sau imobile, monumente istorice
etc.); caracterul special al anumitor bunuri (bunurile aparținând cultelor religioase; bunurile
periculoase – arme, muniții, materiale explozive, substanțe psihotrope etc.); protejarea anumitor
activități importante din punct de vedere economic (transporturile aeriene – Codul aerian; producerea
anumitor bunuri – monopolul statului etc.).
Limitele pot să privească: restricții privind circulația juridică a bunurilor (forma actelor juridice
– de regulă forma autentică; înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară; dreptul de preemțiune
pentru anumite categorii de bunuri: bunurile culturale; monumentele istorice; terenurile silvice,
imobilele închiriate...); dreptul de a construi etc.
Principiu. Art. 553 alin. 4: Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi
rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei
urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
În afara acestei dispoziții, potrivit art. 555 alin. 1, titularul dreptului de proprietate privată își
poate exercita atributele posesiei, folosinței (utilizarea și culegerea fructelor) și dispoziției (juridice –
art. 553 alin. 4 – și materiale: modificarea, transformarea, distrugerea bunurilor...). Desigur,
exercitarea acestor atribute poate fi supusă unor limite legale, potrivit art. 44 alin. 1 din Constituție,
art. 553 alin. 4, art. 556 alin. 2 și art. 625, care trimite la îngrădirile cuprinse în legile speciale privind
regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile
din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea.
Limite instituite în considerarea importanței unor categorii de bunuri. Imobilele.

Reguli generale privind circulația juridică. Forma actelor juridice. În dreptul civil, în
privinta incheierii actelor juridice există principiul consesualismului: Art. 1240 (Formele de exprimare
a consimţământului) :Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris (alin. 1).
Noul Cod civil consacră în materia drepturilor reale, o excepție de la principiul
consensualismului: imobilele (terenuri și construcții) înscrise în cartea funciară.
Art. 1244 (Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară): În afara altor cazuri prevăzute de
lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care
strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.

36
 Art. 888 (Condiţii de înscriere – în cartea funciară) :Înscrierea în cartea funciară se efectuează
în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de
moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede
aceasta.
Chiar în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă se încheie acte juridice care impun
înregistrarea în cartea funciară a imobilului (art. 59 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității
imobiliare), aceste acte juridice trebuie întocmite în forma autentică ad validitatem (art. 1244, art.
888).
Aceste reglementări limitează atributul dispoziției juridice, deoarece titularul dreptului de
proprietate nu poate să înstrăineze bunul cum (în ce formă) dorește, ci trebuie să respecte prevederile
legale care impun forma autentică ad solemnitatem.
Circulația juridică a terenurilor. Art. 44 alin. 2 teza a II-a din Constituție: Cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin
moştenire legală.
Legea nr.213/2005 privind dobândirea de către cetăţenii străini şi apatrizi a dreptului de
proprietate asupra terenurilor stabileste in detaliu conditiile in care cetatenii straini si apatrizii pot
dobandi terneuri in Romania.

Reguli speciale privind construcțiile. Limitele exercițiului dreptului de proprietate privată

sunt prevăzute în două acte normative: Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor
și Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul. Astfel, pentru desființarea
(demolarea) sau executarea unor construcții este nevoie de obținerea a două acte administrative, și
anume certificatul de urbanism (art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 28-34 din Legea nr. 350/2001) și
autorizația de construire sau de desființare (art. 1 din Legea nr. 50/1991), emise de autoritățile
administrative competente (de la nivel local).
În acest fel este limitat exercițiul atributului dispoziției materiale.
Limite instituite în vederea protejării unor valori istorice, culturale, arhitecturale
a) Legea nr. 50/1991: în zonele de interes arhitectural și istoric sunt necesare autorizații
suplimentare pentru a construi (art. 10);

37
 b) Legea nr. 16/1996 a arhivelor naționale: Arhivele Naționale au un drept de preemțiune la
cumpărarea documentelor din fondul arhivistic național (art. 15 alin. 2);
c) Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil:
- dreptul de preemțiune al statului pentru bunurile clasate în categoria „tezaur” (art. 36), a cărui
încălcare se sancționează cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare (art. 36 alin. 5);
- regimul juridic al descoperirilor arheologice, inclusiv al comorii: cel care o descoperă trebuie
să o predea organelor competente, primind o recompensă de 30 % din valoarea ei, plus o bonificaţie de
15 %, dacă valoarea este excepţională (art. 48);
Art. 946 (Drepturile asupra tezaurului găsit): (1) Tezaurul este orice bun mobil ascuns sau
îngropat, chiar involuntar, în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar.
(2) Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau într-un bun mobil
aparţine, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit şi
descoperitorului.
(3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile culturale, calificate astfel
potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice sistematice, şi
nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.
d) Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice: prevede dreptul de
preemțiune al statului sau unităților administrativ-teritoriale, sub sancțiunea nulității absolute a actului
de înstrăinare (art. 4 alin. 4-9).
Sunt limitate astfel atributele dispoziției materiale (lit. a) și juridice (lit. b-d).
Limite în interesul ocrotirii mediului sunt stabilite in urmatoarele acte normative:
-Art. 44 alin. 7 din Constituție: Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului...
-OUG nr. 105/2005 privind protecția mediului: de ex., interdicția de defrișare a suprafețelor
împădurite (art. 69) limitează exercițiul dispoziției materiale.
Limite stabilite în considerarea caracterului special al unor bunuri. O serie de acte
normative prevăd un regim juridic special pentru circulația unor bunuri, în considerarea caracterului
acestora:
- Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat;
- Legea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea
obiectelor de cult;

38
 - Legea nr. 126/1995 privind materiile explozive;
- Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor.
Limite legale în interes privat, în interesul asigurării bunei vecinătăți. Regim juridic
general. Art. 602 alin. 2: Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin
acordul părţilor. Pentru opozabilitate faţă de terţi este necesară îndeplinirea formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege.
Rezultă de aici:
- caracterul supletiv al normelor care reglementează limitele în interes privat;
- necesitatea îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară pentru a face opozabil terților
acordul părților privind modificarea ori desființarea temporară a limitelor legale în interes privat;
În art.604-620 NCC sunt reglementate in detaliu limitele legale stabilite i interes privat pentru
asigurarea bunei vecinatati, aspecte care,in temeiul Vechiului Cod civil erau prevazute ca fiind
servituti legale sau naturale.

Inalienabilitatea legală a anumitor bunuri. În anumite cazuri, pentru a evita deturnarea în scop
speculativ a unor beneficii recunoscute de lege unor anumite persoane sau pentru a evita fraudarea
intereselor unor terţe persoane, legea instituie inalienabilitatea temporară, totală sau parţială, a
anumitor bunuri.

(a) potrivit Legii fondului funciar, terenurile acordate în mod gratuit persoanelor care nu au adus
terenuri în cooperativele agricole de producţie, dar care locuiesc sau care se obligă să locuiască
în anumite zone, nu pot fi înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani socotiţi din anul următor
celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii în registrele de publicitate;
(b) apartamentele trecute în proprietatea statului în timpul regimului comunist (cunoscute sub
numele inexact de „case naţionalizate") şi cumpărate de chiriaşi în condiţiile Legii nr.
112/1995 nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de la data cumpărării, sub sancţiunea nulităţii
absolute (articolele 9 alin. ultim şi 11 din lege);
(c) „sub sanţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz,
judiciare generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de
gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea precum şi orice închiriere sau
subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a

39
 bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi
„ (articolul 20 alin. 41 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005). O
reglementare similară poate fi regăsită în articolul 48 alini 1 din aceeaşi lege „sub sanţiunea
nulităţii absolute, este interzisă întrăinarea în orice mod a imobilelor dobândite în baza legii nr.
112/1995, cu modificările ulterioare, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunilor
formulate de persoanele îndreptăţite, foşti proprietari sau, după caz, moştenitori ai acestora,
potrivit art.50"
(d) pe durata litigiilor privitoare la reconstituirea dreptului de proprietate şi la legalitatea titlului de
proprietate, conform legilor fondului funciar, este interzisă înstrăinarea ori constituirea unor
altor drepturi reale sau de creanţă (articolul 4 din Titlul X Circulaţia juridică a terenurilor din
Legea nr.247/2005).

2.5.LIMITELE CONVENŢIONALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE.CLAUZA DE

INALIENABILIATE
În ceea ce priveşte operarea limitărilor pe cale convenţională, se disting două moduri, după
cum limitarea proprietăţii constituie obiectul principal al contractului sau se realizează ca urmare a
asumării de catre proprietar a unor obligaţii secundare:
 convenţia are ca obiect însăşi îngrădirea dreptului de proprietate.Este ipoteza stării de
vecinătate, a obligaţiilor asumate de proprietarii vecini, de exemplu, de a planta reciproc
sau unilateral arbori la o distanţă mai mică decât cea legală;
 convenţia are ca obiect transmiterea cu titlu oneros sau gratuit a dreptului de proprietate cu
privire la un bun, instituindu-se obligaţia cumpărătorului sau donatarului de a nu-l
înstrăina sau de a nu construi de exemplu, decât în anumite condiţii de distanţă sau
înălţime. Faţă de obiectul principal al convenţiei (transmiterea unui drept real) limitarea
dreptului de proprietate transmis are un caracter secundar în aceste ipoteze.

Clauza de inalienabilitate. Doctrina şi jurisprudenţa franceză au susţinut iniţial nulitatea unor

asemenea clauze deoarece aduc atingere caracterului absolut al dreptului de proprietate şi încalcă
restricţia numărului limitat de drepturi reale. La aceste consideraţii juridice se adăugau cele
economice, şi anume necesitatea asigurării liberei circulaţii a bunurilor.. De la mijlocul secolului al

40
XlX-lea jurisprudenţa şi doctrina franceze sau admis clauzele de inalienabilitate în măsura în care erau
temporare şi se justificau printr-un interes legitim.
NNC a reglementat clauza de inalienabilitate Art. 627. Clauza de inalienabilitate. Condiţii.
Domeniu de aplicare. (1) Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă
numai pentru o durată de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul
începe să curgă de la data dobândirii bunului.
(2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a
justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.
(3) Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului
contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul
determinant se prezumă, până la proba contrară.
(4) Clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia de a
transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă.
(5) Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea
inalienabilităţii.
Conditiile de admitere a clauzei de inalienabilitate:
(i) clauza să fie temporară. Este considerată ,de exemplu, temporară o clauză care este prevăzută până
la ajungerea la maturitatea legală a destinatarului ei.Dimpotrivă, nu îndeplineşte această condiţie o
clauză care ar fi stipulată pe toată durata vieţii stipulantului sau destinatarului ei.
(ii) clauza să fie întemeiată pe un interes serios şi legitim, care poate fi al dispunătorului, al
destinatarului clauzei sau al unui terţ.
În materie imobiliară, pentru efectul de opozabilitate faţă de terti, se impune notarea clauzei de
inalienabilitate în cartea funciară.
Art. 628. Condiţii de opozabilitate. (1) Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocată
împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze
decât dacă este valabilă şi îndeplineşte condiţiile de opozabilitate.
(2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.
(3) În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile prevăzute pentru
dobândirea proprietăţii prin posesia de bună-credinţă.

41
 (4) În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit,
ea este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului.
(5) Neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de
inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei
obligaţii.
Art. 629. Sancţiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate. (1) Înstrăinătorul poate
să ceară rezoluţiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor.
(2) Atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia,
pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.
(3) Nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea, cât timp
clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Drept tranzitoriu. Art. 60 din LPA: (1) Valabilitatea şi efectele juridice ale clauzei de
inalienabilitate instituite prin convenţie sunt guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii
convenţiei.
(2) Valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este guvernată de legea în
vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la data
deschiderii succesiunii.

Tema de reflectie 2.5.

42
 Rezolvati urmatoarea speta:

La 31 octombrie 2011, A îi donează o casă nepotului său B, în vârstă de 15 ani, în

contract prevăzându-se următoarea clauză: „Imobilul donat nu va fi înstrăinat de
donatar prin acte juridice între vii unor terţe persoane străine de familiei, donatarul
urmând a respecta această interdicţie pe perioada întregii sale vieţi, pentru a se
bucura şi generaţia viitoare de stilul arhitectural deosebit al imobilului şi cu valoare
sentimentală deosebită pentru donator.”
În condiţiile în care B contractează cu C în vederea achiziţionării de către acesta a
imobilului, indicaţi subiectul de drept şi mijlocul juridic prin care se poate sancţiona
nerespectarea clauzei stipulate în contractul de donaţie.
Cerinţe:
a) Precizaţi natura juridică şi regimul juridic al clauzei menţionate.
b) Rezolvaţi speţa pentru ipoteza în care interdicţia de înstrăinare ar fi fost fixată
până la data la care B ar fi împlinit majoratul.

Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

2.6.EXPROPRIEREA PENTRU CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ

Potrivit articolului 44 alin. 3 din Constituţie, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, principii reflectate de
asemenea de articolul 481 din Codul civil şi articolul 1 din Legea nr.33/1994. Aceasta este una din
consecinţele inviolabilităţii proprietăţii. în dreptul românesc exproprierea este reglementată de Legea

43
nr.33/1994.

În procedura exproprierii trebuie distinse trei etape:

(a) declararea utilităţii publice de către diverse autorităţi publice, în funcţie de natura şi importanţa
lucrărilor care urmează a fi realizate, iar în anumite cazuri utilitatea publică se declară prin lege;
(b) exproprierea care poate fi amiabilă sau judiciară. Este amiabilă atunci când părţile convin
transferul dreptului de la proprietar la autoritatea administrativă. în lipsa unei asemenea convenţii
este necesară o hotărâre judecătorească de expropriere;
(c) în cazul unei cesiuni amiabile indemnizaţia este stabilită prin convenţie. în cazul unor
neînţelegeri, cuantumul indemnizaţiei se stabileşte injustiţie;

Despăgubirea trebuie să fie dreaptă şi prealabilă. Ea trebuie să fie dreaptă în sensul că trebuie să
corespundă pierderii efectiv suferite de expropriat. Ea trebuie să fie de asemenea prealabilă, adică
trebuie plătită înaintea intrării în posesie a expropriatorului. în consecinţă, cu excepţia unor cazuri de
extremă urgenţă (articolul 32 din Legea exproprierii), expropriatul poate refuza predarea imobilului
până la plata efectivă a despăgubirilor.

Pe lângă expropriere, dreptul românesc cunoaşte o serie lungă de limitări ale proprietăţii cum sunt
rechizitiile sau aşa numitele servituţi administrative (spre exemplu accesul pe terenurile proprietate
privată pentru diverse activităţi). Pentru toate acestea vă rog să consultaţi manualul.
Tema de reflectie 2.6.

Comentaţi în maxim 300 de cuvinte urmatorul citate din literatura juridica:

„Cu aceste masuri, exproprierea este arareori păgubitoare proprietarilor expropriaţi. Dimpotrivă,
valoarea bunurilor expropriate se socoteşte în genere în mod larg, şi exproprierea este adesea pentru
proprietar un izvor de beneficii. Tribunalele veghează de altfel cu grijă ca exproprierile să nu fie un izvor
de abuzuri pentru autorităţile administrative.” (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu)

Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

44
Test de evaluare unitatea nr.2.
1. Dreptul de proprietate privată:
a) este sacru şi inviolabil, potrivit Constituţiei;
b) reprezintă regula în materia regimului proprietăţii în ţara noastră;
c) aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale are un regim juridic special.

2. Dreptul de proprietate este un drept absolut în sensul că:

a) este opus regimului proprietăţii feudale, compusă din dominium utile şi dominium eminens;
b) este cel mai complet drept real;
c) poate fi exercitat fără vreo limită.

3. Clauza de inalienabilitate:
a) de lege lata, este o limitare judiciară a dreptului de proprietate privată;
b) este interzisă în legislaţia civilă;
c) poate fi stipulată numai în actele cu titlu gratuit.

4. Raporturile de vecinătate între proprietari:

a) nu pot face obiectul unor convenţii între proprietari;
b) formează obiectul unei reglementări constituţionale;
c) denumesc o limitare a dreptului de proprietate privată.

5. Exproprierea:
a) este interzisă în Constituţie în condiţiile în care este efectuată pe criterii discriminatorii;
b) priveşte atât bunurile publice, cât şi bunurile proprietate privată;
c) se poate realiza cu titlu gratuit.

6. Nu pot dobândi terenuri în România:

a) persoanele juridice străine;

45
 b) persoanele juridice române cu capital sută la sută străin;
c) cetăţenii străini în baza unui testament.

7. Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor:

a) se poate dobândi nelimitat – din punct de vedere material – prin moştenire;
b) obligă la îndeplinirea unor obligaţii propter rem prevăzute în legi speciale;
c) poate fi înstrăinat către cetăţenii străini în condiţiile legii speciale în materie.

2.7.Bibliografie

C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 45-77, 131-161;
I. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti,
1996, p. 170-186;
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C. H. Beck, București, 2009, p. 85-167.
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 248-
286;

2.8.Raspunsuri la testul de evaluare

1.b; 2.a,b; 3.a; 4.b,c; 5.a; 6a; 7.a,b,c.

46