Farmacognozie generala

Curs 1

Bibliografie:

Anton S., - 2008 - Incursiune in medicina naturista, editia a XII-a, Ed. Polirom, Iasi;
Bojor O., şi colab - 1984 - Plante medicinale şi aromatice de la A la Z , ediţia a II a, Ed. Recoop.
Bucuresti;
Constantinescu E., - 2008 - Compediu Fitotehnie. Plante medicinale şi aromatice, Ed.Universitaria
Craiova;
Crăciun Fl., şi colab., - 1991 – Ghidul Plantelor medicinale uzuale, Ed. Jeco Trading SA. Bucuresti;
Gammerman A. F., -1952 – Manual de farmacognozie, Ed. de stat pentru literatura stiintifica,
Bucuresti;
Grigore G. si Grigore C., -2007 – Ghidul plantelor medicinale si al bolilor tratate cu plante, Ed. All,
Bucuresti;
Grigorescu E. , Silva F., – 1997 – De la etnomedicină la fitoterapie, Ed. Spiru Haret, Iaşi;
Iburg, A., - 2008 - Remedii naturiste, Ed. AIPHA, Bucuresti;
Muntean I., - 1996 – Cultura plantelor medicinale şi aromatice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca;
Pârvu C. , - 1991 - Universul plantelor. Mica enciclopedie, Ed. Enciclopedica, Bucuresti;
Păun E., şi colab., 1986 - 1988 – Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate, Vol. I-II. Ed.
Academiei Române, Bucureşti;
Vasilica Mozăceanu A., - 2003 – Ghidul platelor medicinale, Ed. Polirom, Iaşi;
Temelie M., - 2009 - Enciclopedia plantelor medicinale spontane din Romania, Editura Rovimed
Publishers, Bucuresti;
Todd J., - 2007 – Remedii naturiste pentru sanatate si frumusete, Ed. Polirom, Iasi;
Verzea Maria - 2001 - Tehnologii de cultură la plantele medicinale şi aromatice, Ed. Orizontul,
Bucureşti;
Vodă Cl. , - 2005 - Plante medicinale şi aromatice, Ed. Iulian , Bucureşti;

Webgrafie:
http://farmacognozie.medicalstudent.ro
www.wikipedia.org

1
 DEFINITIE:
- disciplina cu profil farmaceutic;
- ştiinţă cu character aplicativ care se ocupă cu studiul materiilor prime vegetale sau animale,
folosite în oficină sau în industria de medicamente la obţinerea de preparate farmaceutice
(infuzii, decocturi, extracte, tincturi) sau a unor constituenţi chimici, înzestraţi cu proprietăţi
terapeutice (atropina, papaverina, digoxina), în scopul transformării lor în medicamente;
- Denumirea deriva din cuvintele grecesti: pharmacon = remediu, substanţă medicament şi gnosis
= cunoastere;

FARMACOGNOZIA GENERALĂ
- Analizează noţiunile generale despre plantele medicinale;
- Descrie părţile de plante medicinale utilizate in terapeutică;
- Descrie metodele tehnologice de obţinere a produselor vegetale.

RAMURILE FARMACOGNOZIEI:
- farmacognozia decriptivă: cunostinţe despre sursele producătoare (raspandire, descriere, cultura)
si despre produsele vegetale sau animale (obtinere, conservare, intrebuintari);
- fitochimia sau chimia vegetală: disciplina cu caracter chimic si biologic care aduna cunostinte
despre structura chimica, modul de formare a princiilor active, in baza carora se elaboreaza
procedee de extractie, purificare, identificare si dozare ptr a determina calitatea produselor
vegetale;
- Fitoterapia: tratarea unor maladii cu ajutorul preparatelor farmaceutice de origine vegetala;

DATE ISTORICE PRIVIND FOLOSIREA PLANTELOR MEDICINALE

Întrebuinţarea plantelor medicinale ca factori terapeutici probabil că a apărut odată cu societatea

omenească.
Numeroase dovezi arheologice atestă utilizarea unor specii ca macul, măselariţa, cânepa sau a unor
răşini şi balsamuri din perioada primelor comunităţi umane. Cele mai vechi urme scrise descoperite
până în prezent sunt din perioada civilizaţiilor sumeriene, babiloniene, chineze sau egiptene, datând din
mileniile III-IV î.e.n.
Pe teritoriul ţării noastre, prezenţa omului este atestată prin numeroase descoperiri arheologice, ca
având o vechime de circa 2 milioane de ani. Acum 20 mii de ani, pe aceste locuri, s-a stabilit o populaţie
autohtonă care a acumulat în timp un adevărat tezaur de bogate resurse naturale şi tradiţii, între care şi
plantele medicinale.
De menţionat că apariţia primelor puncte de preparare şi comercializare a preparatelor medicinale sub forma
farmaciilor are loc începând cu secolul al XV-lea..
Plantele medicinale au constituit una din cele mai importante preocupari ale omului de la inceputul existentei sale.
In cautarea celor necesare traiului, omul a observat ca anumite plante puse pe rani, alinau durerea, favorizand
cicatrizarea acestora, iar altele consumate, vindecau unele boli.

2
Istoria plantelor medicinale arata ca in China, reventul (rabarbura) Rheum palmatum L. se intrebuinta cu 5000 de
ani in urma ca purgativ, fara sa se cunoasca principiile sale active (oxometilantrachinone) care-i dau actiunea
purgativa, iar Ephedra (circel, slabanog) in tratamentul astmei desi principiul sau activ, efedrina, a fost descoperit
mult mai tarziu, in anul 1887 (Magai).
Egiptenii cunosteau si intrebuintau ricinul, pelinul, sofranul etc, iar grecii si romanii au dezvoltat mult cunostintele
asupra plantelor medicinale, cunostinte ce au dominat tot evul mediu.
Dupa descoperirea Americii, s-a constat ca populatia bastinasa cunostea unele efecte medicinale ale ardeiului,
semintelor de cacao si frunzelor de coca.
In Africa populatia bastinasa intrebuinta, din cele mai vechi timpuri, semintele de cola, ca stimulent (in oboseala si
surmenaj), efect datorat cofeinei ce se gaseste in aceste seminte si care a fost izolata in laborator de-abia in anul
1820.
La noi in tara, plantele medicinale au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri, insa, documentar, folosirea lor de
catre vindecatori este atestata prin secolul al XIII-lea
Multa vreme oamenii au crezut ca "buruienile de leac" au puteri msterioase, ascunse, insotind folosirea lor cu vraji
si descantece.

RELATIA PLANTE MEDICINALE - FITOTERAPIE

Dintre terapiile alternative, fitoterapia (prevenirea, eradicarea sau ameliorarea bolilor cu ajutorul
plantelor medicinale) a avut dintotdeauna cea mai mare dezvoltare. Acest fapt s-a datorat atat
abundentei plantelor, in comparatie cu alte resurse, posibilitatilor de cunoastere din experienta proprie si
observatie (plantele fiind mai intai surse de hrana, atat pentru om, dar si pentru animale), cat si a
conditiilor de trai (oamenii nu aveau alte mijloace de combatere a bolilor decat resursele naturale). Sunt
aproximativ 40.000 de ani de cand aborigenii au fost implantati pe continentul australian, obligati sa se
adapteze la conditiile foarte dure de mediu si sa-si gaseasca leacuri pentru bolile lor. Este remarcabil
modul in care ei au reusit sa dezvolte cunostinte despre flora indigena. Astfel, utilizand in mod curent
frunze de Melaleuca alternifolia, i-au descoperit actiunile. Astazi, uleiul volatil obtinut de la aceasta
specie este de o deosebita importanta pentru aromaterapie.

RELATIA PLANTE MEDICINALE - AROMATERAPIE

Aromaterapia pare sa fie nu cu mult mai tanara decat fitoterapia. In functie de evolutie, ea a cunoscut 4
etape: utilizarea plantelor ca atare (sub forma de condimente, macerate, infuzii, decocturi); folosirea
fumigatiilor si a maceratelor in uleiuri vegetale; obtinerea prin distilare a uleiurilor volatile si
intrebuintarea lor; explicarea proprietatilor (fizice, chimice, bio-chimice) prin componentii chimici ai
uleiurilor volatile (epoca moderna). Aceste afirmatii sunt sustinute de descoperirea in Pakistan a unui
alambic de pamant ars, datat ca fiind din anul 5.000 i. C. De asemenea, se apreciaza ca pe continentul
asiatic, zona bogata in plante aromatice, "apele aromatice" au fost cunoscute si utilizate de mai bine de
7.000 de ani, ca parfumurile erau folosite pe scara larga in medicina, Rishis recomandandu-le in cursul
sacrificiilor religioase pentru tratarea trupului si sufletului. O inscriptie gasita in Mesopotamia (datata ca
avand aproape 4.000 de ani) mentioneaza utilizarea uleiurilor in ceremoniile religioase, dar si in lupta
contra epidemiilor de diferite boli infecto-contagioase. In Babilon, a aparut o prima forma de
aromaterapie - fumigatii, care constau in arderea unor plante aromatice (chiparos s.a.) in lupta contra
spiritelor malefice, considerate ca furnizoare de maladii si duhoare. In China, spre 3.500 i. C., de-a
lungul Fluviului Galben, lemnul plantelor aromatice era utilizat ca tamaie, iar Shen Nung redacta cel

3
mai vechi tratat de fitoterapie in care cita numeroase plante aromatice si Houang-Tinei-Jing Su-Wen
facea referire la utilizarea preparatelor oleo-aromatice pentru masaj. Exemplele ar putea continua.

RELATIA PLANTE MEDICINALE - APITERAPIE

Daca relatia dintre plantele medicinale si fito - sau aromaterapie este evidenta, mai putin vizibila este
relatia acestora cu apiterapia. Produsele folosite in apiterapie sunt fie de prelucrare a unor exsudate ale
plantelor de catre albine, fie de secretie proprie (laptisor de matca, venin, ceara). Calitatea si
proprietatile terapeutice ale produselor din prima categorie depind de speciile de pe care s-au recoltat
nectarul (pentru miere), apa de roua (mierea de mana), ceara si rezinele mugurilor (propolis) sau
polenul florilor (in cazul pasturii de polen). Mierea poate proveni din nectarul florilor de tei si de roinita
(in acest caz are suplimentar proprietati sedative), de menta (capata proprietati anti-spastice, usor
anestezice), de trifoi (proprietati estrogene), de salcam (proprietati hipotensive, diuretice) etc.
Propolisul, in functie de specia de pe ai carei muguri au fost recoltate rezinele, poate fi puternic
cicatrizant (daca contine acizi rezinici, balsamuri, flavone lipofi le), antiseptic si antioxidant (cand
contine derivati fenilpro-panici - acizii cinamic, ferulic, cumaric, cumaric si flavone), anti helicobacter
pylori.

PLANTE MEDICINALE

Sunt acele plante care contin anumiti compusi, numiti principii active, ce pot avea un efect pozitiv asupra
organismului bolnav.
Omul încă din zorii existenţei sale, la început din instinct, apoi din intuiţie şi experienţă, iar mai târziu printr-o
abordare ştiinţifică, raţională, a folosit şi continuă să folosească, în scopul vindecării sau ameliorării bolilor, plantele
medicinale.Numai în România, cresc cca. 3600 de specii de plante cu proprietăţi medicinale confirmate. Plantele
medicinile care cresc în ţara noastră, în majoritatea lor, sunt puţin cercetate şi cu atât mai puţin valorificate.
Fitoterapia românească încă rămâne în mare parte, fie folclorică, fie bazată pe studiile şi materia primă de import, în
ciuda marilor eforturi întreprinse de puţinii cercetători români (O. Bojor, M. Alexan, E. Giurgiu, ş.a.) care se mai
aplecă azi asupra acestor vegetale tămăduitoare.

PRODUS VEGETAL: organul sau o anumită parte a plantei, supusa unor prelucrari, uscata dupa recoltare, care se
foloseste pentru prepararea unor medicamente in farmacie sau in industria de medicamente.
Acţiunea terapeutică a acestor produse vegetale se datoreste unor subtante chimice sintetizate de organismul vegetal
sau animal = principii active.
Plantele medicinale ascund în ele puteri tămăduitoare datorate unor substanţe, denumite principii active. În diferite
extracte, aceste principii active se dovedesc a a avea virtuţi vindecătoare. Conceptul de "principiu activ" a apărut
după 1570, când cărturarul şi practicianul Paracelsus a arătat că în plantele medicinale, doar o anumită parte a
compoziţiei acestora (cca. 0,5g la 1 kg) prezintă efecte curative asupra organismului. Mai târziu, aceste principii
active, au fost clasificate după structura lor chimică (alcaloizi, glicozizi, fenoli, uleiuri volatile, etc.).

Acţiunea terapeutică poate fi dată de o singura substanta (salicozida, arbutozida) sau de un grup de constituenti cu
aceeasi structura chimica de baza, dar care se diferentieaza intre ei prin radicali (ex:heterozide cardiotonice).
Localizarea principiului activ este diferita, in celule specializate, in tesuturi sau in intreaga planta, in fucntie de
aceasta se recolteaza numai anumite parti din planta sau intreaga planta.

4
 CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE

Plantele medicinale se pot clasifica în grupe după diverse criterii. O posibila clasificare a acestora ar
putea fi după:
 organul utilizat în terapeutică. Din acest punct de vedere există 6 grupe de plante medicinale:
1. Plante medicinale de la care se utilizează rădăcina, bulbii sau tuberii (Angelica archangelica,
Valeriana officinalis, Iris germanica, Gentiana lutea ş.a.).
2. Plante medicinale de la care se utilizează tulpina şi coaja (Rhamnus frangula, Querqus robur
ş.a.).
3. Plante medicinale de la care se utilizează herba (tulpina + frunzele): Mentha piperita, Melissa
officinalis, Satureja hortensis ş.a.).
4. Plante medicinale de la care se utilizează frunzele şi foliolele (Mentha piperita, Salvia
officinalis, Plantago lanceolata, Digitalis sp., Atropa belladona ş.a.)
5. Plante medicinale de la care se folosesc inflorescenţele, florile sau petalele (Lavandula
angustifolia, Salvia sclarea, Althaea rosea, Calendula officinalis, Matricaria chamomilla etc.).
6. Plante medicinale de la care se utilizează fructele şi seminţele (Carum carvi, Coriandrum
sativum, Papaver sp., Hyosciamus niger, Sinapis sp., Ricinus communis etc.).
7. Plante medicinale de la care se utilizează sucul celular şi seva (Aloe sp., Betula sp. etc.).
 perioada de recoltare. Perioada optimă de recoltare se stabileşte pe baza dinamicii de acumulare a
principiilor active şi anume în faza de acumulare maximă. Din acest punct de vedere se consideră
următoarele grupe:
1. Plante medicinale care se recoltează în perioada repausului vegetativ (Atropa belladona, Inula
helenium ş.a.); din categoria speciilor bienale rădăcinile se recoltează în toamna anului I de
vegetaţie (Angelica archangelica, Pimpinella anisum excepţie face specia Colchicum autumnale
(la care rădăcinile tuberizate se recoltează vara când frunzele încep să se veştejească), şi Aconitum
nepellus (la care tuberculii se recoltează în perioada înfloritului). Speciile aparţinând acestei grupe
sunt considerate având în vedere utilizarea rădăcinii.
2. Plante medicinale care se recoltează vara, în perioada de vegetaţie. Această grupă cuprinde
specii anuale sau perene care se recoltează pentru flori, organele florale sau herba (Ocimum
basilicum, Majorana hortensis, Tagetes patula, Calendula officinalis etc.).
 zonarea naturală (flora spontană) şi zonarea culturilor (specii cultivate). Această clasificare are în
vedere cerinţele plantelor faţă de condiţiile ecologice şi sunt:
1. Plante medicinale de apă şi locuri mlăştinoase - specii iubitoare de apă (Iris sp., Colchicum
autumnale, Acorus calamus, Valeriana officinalis etc.).
2. Plante medicinale de câmpie - specii adaptate condiţiilor de insolaţie ridicată ce caracterizează
verile din sudul ţării (Foeniculum vulgare, Pimpinella anisum, Coriandrum sativum, Papaver
bracteatum ş.a.).
3. Plante medicinale de deal - specii adaptate condiţiilor ce caracterizează zonele subcarpatice cât
şi zonele împădurite (Atropa belladona, Vinca minor, Crataegus monogyna, Geum urbanum -
specii din flora spontană de deal; Papaver somniferum, Carum carvi, Valeriana officinalis - specii
cultivate).
4. Plante medicinale de munte - specii adaptate condiţiilor caracterizate prin altitudine, vânturi,
temperaturi mai scăzute în toată perioada anului (Genţiana sp., Arnica .., Angelica archangelica
etc.).

5
- ciclul de vegetaţie şi parcurgerea fenofazelor.
1. Plante medicinale anuale - specii care parcurg întregul ciclu de vegetaţie într-un singur an
(Tagetes patula, Calendula officinalis, Papaver somniferum etc).
2. Plante medicinale bienale - specii care îşi desfăşoară ciclul de vegetaţie pe parcursul a doi ani
(Carum carvi, Salvia sclarea ş.a.).
3. Plante medicinale vivace (perene) - speciile care au ciclul de viaţă multianual. Acestea pot fi:

* Plante cu rădăcina transformată în rizomi sau stoloni (Iris germanica, Mentha

piperita, Valeriana officinalis, Acorus calamus etc).
* Plante cu rădăcina tuberizată (Aconitum sp.).
* Plante cu tulpina transformată în bulbotuberi (Colchicum autumnale).
* Plante cu rădăcina îngroşată având la baza coletului muguri dorminzi (Atropa
belladona, Inula helenium, Taraxacum officinale, Rheum palmatum etc).
* Plante semilemnoase având la baza ramurilor muguri dorminzi (Lavandula officinalis,
Salvia officinalis, Urtica dioica etc).
Plantele perene mai pot fi clasificate şi în funcţie de aspectul lor în:
*plante ierboase (Valeriana officinalis, Thymus vulgaris, Papaver bracteatum) şi
*plante lemnoase (Salvia officinalis, Lavandula angustifolia, Glycyrrhiza glabra).
- caracterele botanice. Această clasificare urmăreşte criteriul strict legat de înşuşirile morfologice şi de
tipul florii. Astfel plantele se clasifică şi se grupează pe ordine, genuri, familii şi specii.
- conţinutul în principii active.
1. Plante medicinale ce conţin uleiuri volatile (uleiuri esențiale sau uleiuri eterice). Conceptul
privind definirea uleiurilor volatile a evoluat mult. Pot fi definite ca fiind “compuşi aromatici
volatili a căror compoziţie chimică este formată dintr-o mulţime de amestecuri de hidrocarburi
aromatice, alifatice, aldehide, alcooli, acizi organici, esteri precum şi alţi compuşi similari
hidrocarburilor şi care aparţin clasei terpenoidelor“. Au miros aromatic caracteristic și majoritatea
sunt solubile în alcool etilic. Pata pe care o prezintă o picătură de ulei esențial pe o hârtie dispare
rapid. Uleiurile volatile sunt utilizate în medicină ca stomahice, antispasmodice, carminative,
expectorante, sedative, aromatice etc.
2. Plante medicinale ce conţin alcaloizi (compuşi organici complecşi, caracterizaţi prin prezenţa
azotului în molecula lor şi reacţie alcalină, cu formare de săruri). Au o acțiune puternică asupra
organismului uman chiar în doze mici. Alcaloizii se formează, de regulă, în părţile subterane ale
plantei, de unde migrează în celelalte organe în timpul perioadei de vegetaţie. la mac și
rostopască, alcaloizii se găsesc în sucul lăptos. În funcţie de aminoacidul precursor, alcaloizii se
clasifică în:
- Alcaloizi derivaţi din glicolol;
- Alcaloizi derivaţi din triptofan;
- Alcaloizi derivaţi din fenilalanina;
- Alcaloizi derivaţi de la lizină – ornitină;
- Alcaloizi prin intermediul acetil - coenzimei A.
Se întâlnesc mai frecvent la familiile: Ranunculaceae, Papaveraceae și Solanaceae.
3. Plante medicinale ce conţin principii amare. Principiile amare sunt compuşi vegetali (cu
structură glicozidică, alcaloidică etc.), ternari cu gust amar (chiar și la diluții mari) care determină
mărirea secreţiei gastrice. Dozarea principiilor amare se face prin metoda organoleptică. Se
întâlnesc mai ales la familiile Gentianaceae și Asteraceae.

6
 4. Plante medicinale care conţin glucide (hidraţi de carbon, heterozide sau glicozide) (Lemnul
dulce). Glucidele sunt compuşi organici naturali rezultaţi direct în procesul de fotosinteză.
Glucidele se împart în oze şi ozide.
5. Plante medicinale care conţin flavonoide. Flavonoidele sunt pigmenţi galbeni identificaţi la
specii din familia Compositae sub formă de flavone (Matricaria chamomilla, Achillea milefolium,
Calendula officinalis) sau sub formă de flavonoli la specii din familia Leguminosae (Sophora
japonica).
6. Plante medicinale care conţin antocianozide. Antocianozidele sunt pigmenţi hidrosolubili aflaţi
în sucul celular care conferă florilor, fructelor şi frunzelor toamna, culoarea roşie, violetă, albastră
7. Plante medicinale care conţin taninuri. Taninurile sunt compuşi naturali neazotaţi cu structură
polifenolică. Plante care conţin antracenozide. Antracenozidele sunt
compuşi naturali ai antracenului având proprietăţi purgative. Identificarea lor se realizează prin
cromatografie în strat subţire.

Din punct de vedere al fitofarmaciştilor cea mai bună clasificare ar fi:

- importanţa terapeutică (în funcţie de principiile active predominante ca acţiune farmacodinamică):
- plante utilizate în bolile aparatului cardiovascular, care conţin, de regulă, glicozide sau
heterozide cardiotonice. Ex. Digitalis sp., Convalaria majalis ş.a.;
- plante utilizate în bolile aparatului respirator care pot fi cu acţiune emolientă (Althaea sp.,
Plantago sp. ş.a.), cu acţiune expectorantă etc.
- plante utilizate în afecţiunile aparatului digestiv ca Mentha sp., Melissa sp., Matricaria
chamomilla, Carum carvi ş.a.
- plante folosite în bolile aparatului urinar;
- plante folosite în bolile sistemului nervos ca Valeriana officinalis, Vinca minor,Claviceps
purpurea, Papaver sp. ş.a.
- plante folosite în unele boli ale aparatului genital ca Claviceps purpurea,Calendula officinalis
ş.a.
- specii utilizate în tratamentul extern ca Hypericum perforatum, Calendula officinalis ş.a.
(Crăciun şi col., 1976).

DENUMIREA PRODUSELOR VEGETALE:

Se denumesc in latina prin doi termeni:primul arat genul, uneori chiar specia producatoare, cel de-al doilea
precizeaza organul folosit
Ex: Althaeae radix (radacina de Altaea officinalis)
Belladonnae folium (frunza de Atropa belladonna)
Alteori produsul se denumeste cu intreg numele speciei producatoare: Digitalis purpureae folium sau digitalis
lanatae folium.
Exista produse la care denumirea nu are nimic in comun cu specia producatoare:
- Opiu (latex obtinut prin incizia fructelor imature de Papaver somniferum)
- Secale cornutum (sclerotii ciupercii Claviceps purpurea)

De-a lungul veacurilor, plantele au fost denumite fie dupa culoarea florilor (mac rosu, galbenele, albastrele, etc.),
fie dupa forma lor (lacramioare) sau dupa forma fructului (cireasa - lupului). Alteori denumirea plantei provine

7
 de la intrebuintarea data pentru vindecarea diferitelor boli (plamanarica, negelarita, maselarita, etc.).Pentru ca
aceeasi planta sa poata fi recunoscuta in toate tarile lumii si pentru a se evita confuziile, cercetatorii au preluat
denumiri recunoscute universal folosind cuvinte grecesti sau latinesti. De obicei numele plantei este compus
din doua cuvinte care reprezinta pentru respectiva planta "numele si prenumele" care mai pot fi urmate de numele
botanistului care a descris si clasificat planta respectiva. In prescriptiile medicale, medicamentul poarta denumirea
stiintifica in latina pentru ca reteta sa poata fi executata in orice tara. Plantele medicinale mai sunt indicate in retete
cu denumirea stiintifica a partii folosite, completata cu denumirea in latina a plantei. Astfel,
 planta intreaga – herba;
 radacina este denumita radix;
 frunza - folia sau folium;
 floarea - flores sau flos;
 samanta - semen,
 fructul – fructus;
 coaja – cortex;
 ramurile tinere si coditele – stipiles;
 stigmatele – stigmata;
 mugurii - turiomes sau gemmae;
 rizomii (tulpini subterane) – rizoma;

CLASIFICAREA PROSUSELOR VEGETALE

In studiul farmacognoziei se folosesc mai multe criterii de clasificare a produselor vegetale:

1. Clasificarea taxonomica;
2. Clasificarea morfologica – grupeaza produsele vegetale dupa organul de planta
folosit (radacini, rizomi, scoarte, frunze, flori);
3. Clasificarea farmacodinamica sau farmacoterapeutica – grupeaza produsele vegetale
dupa actiunea lor farmacodinamica sau folosirea lor in terapeutica;
4. Clasificarea chimica – grupeaza produsele vegetale dupa natura chimica a
principiilor active raspunzatoare de actiunea farmacodinamica si utilizarea lor terapeutica. Acest
criteriu este folosit de cea mai mare parte a tratatelor moderne de farmacognozie.
In cadrul cursurilor de farmacognozie clasificarea produselor vegetale se face tinand seama de
structura chimica a principiilor active si originea lor biosintetica.