INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR

§1. Consideraţii generate privind instanţeie judecătoreşti (organizarea instanţelor judecătoreşti şi

compunerea completelor de judecată)
Legislaţia în vigoare acordă două accepţiuni noţiunii de instanţă judecătorească, într-un prim sens, organizatoric,
prin instanţă judecătorească se înţelege veriga ce intră în compunerea sistemului organelor judecătoreşti. într-un alt
sens, prin instanţă judecătorească se înţelege completul de judecată care este organ judiciar competent să soluţioneze
cauzele penale.
Instanţele judecătoreşti reprezintă subiectul principal al procesului penal, deoarece îndeplinesc atribuţii de judecare
şi soluţionare a cauzei penale.
în afară de această funcţie principală, instanţele mai contribuie la realizarea unor sarcini legate de urmărirea penală
şi de punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive234.
Instanţa este organul care verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de toţi ceilalţi participanţi în faza
prejudiciară şi în cadrul judecării.
Aşa cum s-a arătat235, instanţa nu poate renunţa la înfăptuirea justiţiei. Ceilalţi subiecţi care acţionează în faza
judecăţii pot - într-o anumită măsură sau în anumite condiţii - să renunţe la exercitarea drepturilor şi atribuţiilor lor
(inculpatul şi partea civilmente - responsabilă pot renunţa să se apere; partea vătămată poate să-şi retragă plângerea;
partea civilă poate renunţa la acţiunea civilă; procurorul poate renunţa la probele pe care se fonda învinuirea adusă).
Instanţa de judecată nu este în drept să renunţe la soluţionarea cauzei penale cu care a fost învestită.
Avându-se în vedere locul şi rolul instanţei de judecată în sistemul subiecţilor procesului penal, legea îi conferă o
serie de atribuţii şi anume:
- de a recunoaşte persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi a-i aplica pedeapsa penală;
- de a aplica măsuri de constrângere cu caracter medical;
- de a aplica măsuri cu caracter educativ;
- de a casa sau modifica hotărârea instanţei judecătoreşti ierarhic inferioare ş.a. Justiţia este una din formele
fundamentale ale activităţii statului. Această funcţie
implică existenţa unor structuri statale apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Potrivit alin. (1) al art. 115 din
Constituţie, "Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi prin judecătorii". Textul
constituţional se regăseşte şi în Legea privind organizarea judecătorească 236, ce stipulează principiile generale de
organizare şi activitate a acestor organe ale statului237. Alin. (1) al art. 29 din C.proc. pen. specifică sistemul
instanţelor judecătoreşti, pornind de la competenţa manifestată la examinarea cauzelor penale.
Potrivit alin. (2) al art. 115 din Constituţie, pe lângă sistemul instanţelor de jurisdicţie generală sau ordinară, pot
funcţiona, potrivit legii, pentru anumite categorii de cauze, judecătorii specializate.
Detaliind dispoziţia constituţională, alin. (2) al art. 29 din C.proc.pen. precizează posibilitatea înfiinţării atât a
judecătoriilor specializate, cât şi a unor colegii sau complete specializate (în cadrul instanţelor judecătoreşti de drept
comun). Specializarea se poate realiza pe anumite categorii de cauze. Categoriile de cauze penale pot fi selectate
după diferite criterii: sfera relaţiilor sociale atinse prin infracţiunile comise sau gradul de pericol social al unor
infracţiuni (specializare după materie, ce denotă acea competenţă specială pe care o pot avea anumite organe
judiciare - fie complete, fie colegii - de a examina infracţiunile dintr-un anumit domeniu), spre exemplu, ar putea fi
înfiinţate instanţe cu o competenţă specială în ceea ce priveşte infracţiunile din domeniul afacerilor, infracţiuni de
natură fiscală. Un alt criteriu ar putea fi persoana făptuitorului (specializarea după persoană sau acea competenţă
personală a instanţelor, detalii în cele ce urmează), spre exemplu, în acest sens se preconizează constituirea de
complete specializate pentru judecarea infractorilor minori sau un exemplu tipic -judecătoriile militare 238, deja
existente.
Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea judiciară în principal în faza judecăţii, dar au atribuţii în privinţa
realizării unor sarcini legate de urmărirea penală.
Pornind de la avantajele ce le prezintă pentru implementarea principiului contra-dictorialităţii la faza de urmărire
penală (ce asigură respectarea mai efectivă a drepturilor legitime ale participanţilor la proces), sfera de operare a
controlului judiciar al urmăririi penale s-a extins o dată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală.
Diversitatea atribuţiilor încredinţate instanţelor judecătoreşti la diferite faze procesuale a condiţionat realizarea unor
schimbări în organizarea activităţii acestor organe, în vederea asigurării imparţialităţii şi justei soluţionări a cauzei.
Astfel, în cadrul judecătoriilor ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal în faza de
urmărire penală au început să funcţioneze judecătorii de instrucţie (practică atestată în legislaţia multor ţări
europene: ca Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania).
Trebuie făcută distincţia între organele judecătoreşti care înfăptuiesc, potrivit legii, justiţia în Republica Moldova şi
organismele judiciare care, în acest cadru organizatoric general, participă în mod concret şi într-o anumită
compunere legală la soluţionarea cauzelor penale. Deosebirea de terminologie din reglementare nu este
întâmplătoare, dispoziţiile legale care se referă la "instanţele judecătoreşti" sau "instanţele de judecată" desemnând
sensuri distincte239. Prin instanţe judecătoreşti (în conformitate cu dispoziţiile constituţionale) se înţeleg verigile
care constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa cum ele sunt dispuse într-o piramidă de la vârf până la
unităţile de bază, sens preluat în art. 29 din C.proc.pen. Noţiunea de instanţă de judecată, utilizată de legiuitor, are în
vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diferite ipoteze
precis delimitate şi care este chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui organ
judecătoresc2"0. Din punct de vedere organizatoric, la o verigă judecătorească pot să-şi desfăşoare activitatea
jurisdicţională mai multe instanţe de judecată.
La compunerea instanţelor de judecată se folosesc ca modalităţi de organizare atât sistemul unipersonal (judecătorul
unic), cât şi colegial241, pentru a echilibra avantajele şi dezavantajele prezentate de ambele modalităţi.
Numărul judecătorilor care vor participa la judecarea cauzelor penale se poate determina din mai multe
considerente, precum: caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii, categoria şi mărimea eventualei pedepse
penale, specificul diferitelor faze procesuale etc.
Regula generală este că în toate instanţele de gradul întâi (care examinează cauze în fond) cauzele penale se judecă
de un singur judecător.
De la această regulă se poate face excepţie - constituirea unui complet format din 3 judecători, prin valorificarea
cazurilor expres prevăzute în art. 30 din C.proc.pen. Astfel, la decizia motivată a preşedintelui instanţei
judecătoreşti, cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave242, se vor judeca în prima instanţă de un
complet din 3 judecători.
Reglementările din art. 30 din C.proc.pen. poartă un caracter dispozitiv. Formarea completului de judecată, dintr-un
singur judecător sau mai mulţi, fiind alternativă, se stabileşte, după caz. de preşedintele instanţei judecătoreşti.
Constatând necesitatea examinării cauzelor penale deosebit de complicate (prin numărul persoanelor implicate sau
particularităţile cazului) sau a celor ce prezintă o mare importanţă socială (prin rezonanţa cazului în societate) într-
un complet de 3 judecători, preşedintele instanţei judecătoreşti emite o decizie motivată în acest sens.

Din analiza prevederilor legale rezultă teza generală de colegialitate a instanţei la judecarea căilor de atac.
Colegialitatea este determinată de sarcinile valorificate prin exercitarea căilor de atac: repararea greşelilor
structurate în hotărârea judecătorească, realizarea uniformităţii în interpretarea şi aplicarea legii. Pornind de la
diversitatea situaţiilor existente şi structura organizatorică a instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a recurs la
detalierea strictă a componenţei numerice a completelor de judecată ce vor examina cauzele în urma căilor de atac.
Astfel, apelurile şi recursurile împotriva hotărârilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este prevăzută
calea de atac apelul (recursul fiind al doilea grad de jurisdicţie), precum şi împotriva hotărârilor instanţele de apel
(în acest caz fiind al treilea grad de jurisdicţie, a doua cale ordinară de atac valorificată) pentru a decide
admisibilitatea (procedură prealabilă de verificare ce anticipă judecarea propriu-zisă a recursului) se judecă de către
instanţele respective într-un complet format din 3 judecători.
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţelor Colegiului Penal al Curţii
Supreme de Justiţie (cazurile când Curtea Supremă de Justiţie figurează ca instanţă de fond), recursurile împotriva
hotărârilor instanţei de apel (situaţie atestată când recursul este cel de al treilea grad de jurisdicţie), recursurile în
anulare în complet format din 5 judecători.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin 2/3 din numărul total
al judecătorilor Curţii Suprem de Justiţie (dispoziţia normativă indicând minimul necesar pentru o şedinţă
deliberativă).
La judecarea cauzei în revizuire, instanţa trebuie să judece cauza în compunerea pe care o prevede legea pentru
judecarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, pornind de la specificul ce îl comportă această cale extraordinară de
atac.
Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage după
sine casarea hotărârii pronunţate.
Textul normei din art. 31 din C.proc.pen. înscrie regula stabilităţii şi invariabilităţii completului de judecată. Măsura
este necesară pentru ca judecătorii să perceapă nemijlocit tot ce s-a dezbătut şi prezentat în şedinţă, pentru a clarifica
unele aspecte care, altfel, nu ar putea fi apreciate şi pentru a trage concluzii juste asupra modului de soluţionare a
cauzei. Derogarea de la regula generală (adică schimbarea completului) se admite cu respectarea a două condiţii: a)
menţinerea aceluiaşi complet să nu fie posibilă, b) desfăşurarea şedinţei de judecată să nu fi depăşit momentul
începerii cercetării judecătoreşti.
Alin. (2) al art. 31 din C.proc.pen. prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare intervenită în
completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti, cercetarea judecătorească fiind acea
parte a judecăţii în care se administrează şi se verifică probele din cauza penală. Instanţa, venind în contact
nemijlocit cu întregul material probator, îşi formează convingerea cu privire la situaţia de fapt.
Legiuitorul a prevăzut, ca excepţie, posibilitatea schimbării membrilor completului de judecată şi continuarea
examinării cauzei, fiind întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) cauza să se judece în fond; b) completul să fie
format din 3 judecători; c) unul din membrii completului să nu poată participa în continuare la judecarea cauzei din
motivele precizate expres: boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării din funcţie (art. 25 al Legii cu privire
la statutul judecătorului)243.
Judecătorului care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele
cercetate în instanţă, pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces şi dreptul de a solicita repetarea
unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui. De asemenea i se oferă timp pentru a asigura realizarea
efectivă, independentă şi de pe poziţii de egalitate cu ceilalţi membri ai instanţei de judecată a atribuţiilor sale.
în vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil şi a asigurării economiei de mijloace procesuale, s-a prevăzut
posibilitatea menţinerii împuternicirilor judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din
funcţie (conform art. 24-25 din Legea cu privire la statutul judecătorului), până la încheierea judecării cauzei, aflate
la faza de terminare, în baza hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii.
§2. Noţiunea de competenţa judiciară şi formele competenţei
Exercitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti în statul de drept nu se poate face fără o delimitare clară a sarcinilor
ce revin acestora în funcţie de gradul de ierarhie pe care se află sistemul judiciar.
Instituţia competenţei ordonează repartizarea cauzelor penale pe organe judecătoreşti, în funcţie de atribuţiile
acestora, de natura faptei penale, de persoana învinuitului, de raza teritorială, de competenţa organului respectiv.
Doctrina oferă mai multe definiţii noţiunii de competenţă judiciară, toate fiind apropiate ca sens. Astfel, în unele
lucrări, competenţa este definită ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie
de organe judecătoreşti244 sau capacitatea obiectivă a unui organ judiciar de a se ocupa de o anumită cauză penală 245.
Alţi autori au definit competenţa drept capacitatea unui organ de a se ocupa de o anumită cauză penală 246. Potrivit
altei opinii, această definiţie cuprinde dreptul şi obligaţia organului judiciar de a soluţiona o anumită cauză penală247.
în doctrina rusă a fost formulată o definiţie sintetică, dar suficient de exactă, potrivit căreia prin competenţă judiciară
se are în vedere totalitatea proprietăţilor cauzei penale, în funcţie de care aceasta se atribuie pentru soluţionare unui
sau altui organ judiciar248.
Deşi autorii definiţiilor enunţate se folosesc de elemente diferite (capacitate, atribuţii, drepturi), fiecare dintre ei, de
fapt, explică în acelaşi sens competenţa judiciară.

Categoria juridică de competenţă determină dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia organelor judiciare de a desfăşura
anumite activităţi. Această capacitate poate fi concepută, în sens pozitiv, ca o împuternicire dată organelor judiciare
într-o anumită direcţie sau, în sens negativ, ca o limitare prin care se departajează sferele de atribuţiuni ale fiecărui
organ249.
Cauzele penale sunt extrem de variate prin natura sau gravitatea faptelor săvârşite, locul unde ele au fost comise ori
persoana făptuitorului, iar atribuţiile funcţionale, specializarea şi gradul mai mult sau mai puţin ridicat de
profesionalitate a fiecărui organ constituie factori de care trebuie să se ţină seama în distribuirea cauzelor penale
între diverse instanţe judecătoreşti. Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele judiciare
impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a competenţei.
Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază capacitatea instanţelor
judecătoreşti de a judeca diversele cauze penale. Faţă de importanţa criteriilor care stau la baza formelor
competenţei în literatura de specialitate s-a făcut o divizare a acestora în forme fundamentale şi forme subsidiare250.
Competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială reprezintă forme fundamentale ale
competenţei, acestea nelipsind din sfera de competenţe ale vreunui organ judiciar. Competenţele fundamentale sunt
întotdeauna şi concurente, întrucât organul judiciar trebuie să fie competent în acelaşi timp după funcţiune, după
materie şi după teritoriu pentru fiecare cauză.
Formelor fundamentale ale competenţei li se alătură o formă subsidiară 251 cum este competenţa personală.
Competenţa funcţională (ratione oficii) este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege instanţelor
judecătoreşti în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se realizează activitatea procesuală în
diferite faze ale cauzei ori în raport cu caracterul deosebit al unor instituţii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul competenţei
funcţionale, legiuitorul stabileşte categoriile de activităţi pe care le desfăşoară un anumit organ judecătoresc. Astfel,
anumite organe judecă o cauză în primă instanţă şi altele în apel sau recurs. Există organe care nu realizează decât
unele forme procesuale (de ex.: judecătoriile nu judecă decât în primă instanţă), după cum sunt cazuri când o
anumită activitate este dată în competenţa funcţională exclusivă numai unui singur organ (de ex.: judecarea
recursului în anulare, în orice cauză, este de competenţa exclusivă a Curţii Supreme de Justiţie).
Prin urmare, competenţa funcţională este criteriul care diferenţiază organele judecătoreşti sub aspectul funcţiilor lor
în procesul penal, şi sub aspectul atribuţiilor generale pe care acestea le au de îndeplinit în acest cadru.

S-a arătat252 că este necesară cunoaşterea exactă a competenţei funcţionale pentru o desfăşurare legală a procesului
penal.
Competenţa funcţională proprie fiecărui organ din sistemul judiciar este strict reglementată prin dispoziţiile Codului
de procedură penală.
Competenţa materială {ratione materiae) este determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic care
a produs conflictul de drept penal şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea judiciară. Prin competenţa materială
se înţelege criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte care dintre organele judecătoreşti de grade diferite pot
instrumenta anumite categorii de cauze penale253. Competenţa materială, s-a arătat, funcţionează pe linie verticală 254.
Criteriile care se au în vedere la stabilirea competenţei materiale pot fi multiple. Din acestea cele mai însemnate sunt
natura şi gravitatea infracţiunii ori complexitatea cauzei. Determinările care au loc în acest sens ţin seama de
valoarea socială ocrotită de lege prin incriminarea faptei, dar şi de limita pedepselor prevăzute sau de dificultatea
stabilirii corecte şi legale a faptelor petrecute.
Din punct de vedere tehnic, repartizarea cauzelor penale are loc prin una din următoarele metode: 1) determinarea
abstractă, întâlnită în art. 36 din C.proc.pen., potrivit căreia judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale
privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor date prin lege în competenţa
altor instanţe; 2) determinarea concretă, cum este cazul Curţii de Apel, privitor la care pct. 1) al art. 38 din
C.proc.pen. enumera toate infracţiunile judecate în primă instanţă.
In literatură determinarea abstractă a fost denumită şi generală, iar determinarea concretă s-a numit şi individuală 255.
Competenţa teritorială {ratione loci)
Competenţa teritorială a unei instanţe judecătoreşti este capacitatea obiectivă a instanţei respective de a soluţiona
cauzele penale care au o legătură, cu relevanţă social-juridică, în raport cu raza teritorială în care instanţa îşi exercită
atribuţiile funcţionale. Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele
judecătoreşti de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză. Ea delimitează, din punct de vedere
teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă materială.
Deci, criteriul care stă la baza acestei repartizări este cel teritorial, concretizat prin Legea privind organizarea
judecătorească şi anexele la ea, unde sunt prevăzute numărul şi localităţile de reşedinţă a judecătoriilor, judecătoriei
militare şi a curţilor de apel.
Competenţa teritorială împarte cauzele penale, diferenţiind, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o
egală competenţă materială256.

Pentru judecătoria militară şi Curtea Supremă de Justiţie raza teritorială corespunde teritoriului ţării.
In vederea stabilirii competenţei teritoriale au fost alese repere diferite, în funcţie de faptul unde a fost săvârşită
infracţiunea - în ţară sau în străinătate.
Pentru infracţiunile săvârşite în ţară (conform art. 120 din CP), competenţa teritorială este determinată de locul unde
a fost săvârşită infracţiunea (conform art. 12 din CP). Locul săvârşirii infracţiunii este îndeosebi relevant social-
juridic, fiindcă în acest loc fapta a avut maximum de rezonanţă socială; aici se găsesc unele fapte şi pot fi găsite
mijloacele de probă necesare; în acest loc hotărârea instanţei penale va contribui la întărirea spiritului de respect faţă
de lege şi de încredere faţă de organele judiciare.
Luând în consideraţie specificul unor tipuri de infracţiuni, legiuitorul a prevăzut cazul: dacă infracţiunea este
continuă sau prelungită (art. 29, 30 din CP) cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia s-a consumat ori a
fost curmată infracţiunea.
Soluţia oferită situaţiei, prevăzute la alin. (2) al art. 40 din C.proc.pen., la faza de urmărire penală este elucidată în
alin. (3) al art. 257 din C.proc.pen. (luându-se drept reper locul descoperirii infracţiunii, domiciliul bănuitului sau
învinuitului ş.a.).
Exemple de asemenea situaţie: conducătorul unui camion care pe parcurs a sustras din mărfurile transportate;
persoana la locuinţa căreia au fost găsite obiecte ce nu au putut ajunge în posesia sa decât prin săvârşirea unei
infracţiuni, dar locul săvârşirii nu este cunoscut.
Cauza penală asupra infracţiunii săvârşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă (aeriană, maritimă) se judecă de
instanţa în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de trai al inculpatului. Dacă acest criteriu nu poate fi
valorificat, instanţa competentă va fi cea în raza teritorială a căreia va fi terminată urmărirea penală.
Competenţa personală (ratione personae) este competenţa care se stabileşte în funcţie de calitatea persoanei.
Competenţa după calitatea persoanei poate fi apreciată ca fiind o excepţie de la competenţa comună.
în sursele de specialitate s-a subliniat că în privinţa competenţei personale contează numai calitatea inculpatului,
calitatea celorlalte părţi neavând nici o relevanţă procesuală.
Existenţa competenţei personale nu atrage o inegalitate a cetăţenilor în faţa legii 257, constituind, de fapt, o măsură
suplimentară pentru asigurarea legalităţii în procesul penal.
Potrivit reglementărilor în vigoare, competenţa determinată de calitatea inculpatului este atrasă de calitatea de
Preşedinte al Republicii Moldova, competenţă cu care este investită Curtea Supremă de Justiţie (pct. 1) al art. 39 din
C.proc.pen.) şi calităţile prevăzute în pct. l)-4) al art. 37 din C.proc.pen., atribuite competenţei judecătoriei militare.
Până la punerea în aplicare a Codului de procedură penală în vigoare, normele privitoare la competenţa personală
vizau o categorie mai vastă, incluzând judecătorii, procurorii, deputaţii.

§3. Competenţa instanţelor judecătoreşti

3.1. Competenţa judecătoriei
Cele mai multe cauze sunt date în competenţa acestui organ, asigurându-i-se, astfel, verigii de bază a organelor de
judecată competenţa materială cea mai cuprinzătoare şi, deci, o largă accesibilitate. Judecătoria are o competenţă
materială generală, în acest sens se arată că judecătoria examinează în prima instanţă toate cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe.
Sub aspectul competenţei funcţionale, judecătoria judecă doar în primă instanţă. Fiind verigă de bază în organizarea
instanţelor judecătoreşti, acest organ nu funcţionează ca instanţă de apel sau de recurs.
O altă atribuţie funcţională a judecătoriei ce vizează înfăptuirea echitabilă, legală a urmăririi penale constă în
soluţionarea demersurilor procurorului (uneori a ofiţerului de urmărire penală) privind autorizarea efectuării
acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţie, de aplicare a măsurilor procesuale de constrângere
care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei, precum şi plângerilor persoanelor împotriva
hotărârilor şi acţiunilor organului de urmărire penală (şi a procurorului, uneori). Dispoziţia art. 36 din C.proc.pen. nu
conţine o elucidare exhaustivă a atribuţiilor exercitate de judecătorie, instituind rezerva existenţei şi a altor chestiuni
date prin lege în competenţa judecătoriilor (în acest sens, se poate menţiona drept exemplu competenţa judecătoriei
la examinarea chestiunilor legate de punerea în executare şi parvenite în cursul executării sentinţei) (art. 468-473 din
C.proc.pen.).
3.2. Competenţa judecătorului de instrucţie
Competenţa instanţelor judecătoreşti nu se rezumă doar la examinarea fondului cauzei; legiuitorul atribuie
judecătoriilor şi soluţionarea unor chestiuni ce ţin de urmărirea penală. Competenţa funcţională evidenţiată este
exercitată de către subiectul specializat, din cadrul judecătoriei - judecătorul de instrucţie. (O structură similară este
atestată în legislaţia multor state, în mod tradiţional ancheta sau urmărirea se desfăşoară sub conducerea unui
judecător special care nu participă la judecarea cauzei. Acest magistrat poate fi un judecător de instrucţie ("juge
d'instruction") însărcinat să adune toate informaţiile utile (probe) ca în Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania
sau un judecător cu atribuţii de supraveghere a instrucţiei ("juge de l'instruction") care nu intervine decât pentru a
dispune acte determinate ca în Germania, Italia, Marea Britanic, SUA (cercul de extindere a supravegherii
diferenţiindu-se de la un stat la altul).)
Prerogativa de bază a judecătorului de instrucţie în ţara noastră este exercitarea controlului judiciar al urmăririi
penale, valorificată prin următoarea competenţă materială:
a) autorizarea aplicării măsurilor procesuale de constrângere care limitează drepturile şi libertăţile
constituţionale ale persoanei:

1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la domiciliu;

2) dispunerea liberării provizorii a persoanelor reţinute sau arestate, revocarea ei; ridicarea provizorie a permisului
de conducere a mijlocului de transport şi alte măsuri (art. 302 din C.proc.pen.);
3) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală, punerea sub sechestru a bunurilor;
b) autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală şi a unor măsuri operative de investigaţie, ca:
- efectuarea percheziţiei, examinarea corporală, ridicarea de obiecte care conţin un secret de stat, comercial, bancar,
exhumarea cadavrului;
- interceptarea comunicărilor, înregistrarea de imagini şi alte acţiuni (art. 301 din C.proc.pen.) şi măsuri (art. 303 din
C.proc.pen.).
a) audierea martorilor în condiţiile alin. (3) al art. 109 din C.proc.pen.; art. HOdin C.proc.pen., ş.a.
Trebuie de menţionat că judecătorul de instrucţie mai exercită şi o altă formă de control judiciar al urmăririi penale
care constă în examinarea plângerilor persoanelor împotriva actelor şi acţiunilor ilegale ale organelor de urmărire
penală şi a celor ce exercită activitatea operativă de investigaţie, precum şi a procurorului (art.313 C.proc.pen.).
De asemenea, judecătorului de instrucţie îi revine atribuţia funcţională de a soluţiona chestiunile privind punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti (art. 471 din C.proc.pen.) şi a plângerilor împotriva actelor organului sau
instanţei care pune în executare hotărârea judecătorească de condamnare (art. 473 din C.proc.pen.).
3.3. Competenţa judecătoriei militare
Judecătoria militară, fiind egală în grad cu judecătoriile de drept comun, sub aspect funcţional, judecă cauzele
penale numai în primă instanţă.
Conceptual, ca şi judecătoria de drept comun, judecătoria militară are o competenţă generală în materie (fiind aptă
de a examina cauzele privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor ce revin
curţilor de apel (art. 17 Legea cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare)), însă această determinare
abstractă a competenţei materiale este limitată de factorul calităţii făptuitorului. Competenţa funcţională şi materială
este completată de o competenţă personală.
Instanţele judecătoreşti militare, fiind prevăzute de lege ca instanţe specializate, judecă în realitate orice cauză
penală privind infracţiunile săvârşite de militari, acestea putând fi atât infracţiuni militare, cât şi orice altă faptă
prevăzută de legea penală ca infracţiune. Astfel, competenţa specială a instanţelor judecătoreşti militare, stabilită de
art. 1 al Legii cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, se înlocuieşte cu o competenţă personală
determinată de calitatea făptuitorului. Deci nu obiectul cauzei penale, fapta prevăzută de legea penală este criteriul
determinant la stabilirea competenţei judecătoriei militare, dar faptul că infracţiunea este comisă de un militar, într-o
bună parte din statele lumii instanţele judecătoreşti militare au competenţa de a examina cauzele penale ce au ca
obiect încălcarea statutelor militare. Doctrinarii propun limitarea competenţei instanţelor judecătoreşti militare la
examinarea cauzelor penale privind infracţiunile militare pornind de la specializarea în acest domeniu a judecătorilor
acestor instanţe258.
Dispoziţia art. 37 din C.proc.pen. dezvăluie detaliat competenţa personală a judecătoriei militare, încadrând:
1) persoanele din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri al instituţiilor expres prevăzute
de pct. 1) al art. 37 din C.proc.pen.;
2) persoanele atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;
3) supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor (persoane care temporar sunt atrase de executiv pentru a
exercita obligaţia de militar);
4) alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie; instituind rezerva completării cercului de
persoane evidenţiate mai sus, prin noi prevederi legale.
La determinarea competenţei personale a judecătoriei militare are relevanţă statutul de militar al persoanei,
organizarea după principii militare a activităţii acestor persoane în cadrul instituţiilor menţionate. Un alt factor
hotărâtor la determinarea competenţei personale îl constituie momentul comiterii faptei infracţionale. Urmează a se
observa calitatea pe care o are făptuitorul la momentul comiterii infracţiunii. Dacă infractorul la momentul săvârşirii
infracţiunii are o calitate care atrage competenţa personală, aceasta nu se păstrează prin pierderea calităţii până la
momentul procesului penal, cu excepţia cazului când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu.
3.4. Competenţa Curţilor de Apel
Constituind a doua verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti. Curţile de Apel au pe planul competenţei
funcţionale o paletă de atribuţii, judecând:
1) în primă instanţă. Competenţa materială a Curţilor de Apel este determinată individual, printr-o circumscriere
precisă a cauzelor. Astfel, Curtea de Apel va putea examina în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile
prevăzute de Codul penal în art. 135-144 (Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război), art.
278 (Terorismul), art. 279 (Activitatea de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste), art. 283 (Banditism),
art. 284 (Crearea sau conducerea unei organizaţii criminale), art. 337-343 (Trădarea de Patrie; Spionajul; Uzurparea
puterii de stat; Rebeliunea armată; Chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale
a RM; Atentarea la viaţa Preşedintelui RM, Preşedintele Parlamentului sau a Prim-ministrului; Diversiunea).
2) în apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii, inclusiv de judecătoria
militară;
3) în recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor judecătoriilor (inclusiv judecătoria militară) care
potrivit legii (pct. 1), 4) din alin. (1), alin. (2) ale art. 437) nu pot fi atacate cu apel.

4) judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa (conform art. 461 din C.proc.pen.).
Pe lângă competenţa principală de a realiza "judecata" în ciclul ordinar sau extraordinar al procesului penal, Curţile
de Apel au şi o competenţă complementară - "de a soluţiona" anumite probleme (adiacente judecării propriu-zise a
cauzelor penale) ce nu vizează fondul cauzei. Competenţa complementară a Curţilor de Apel se rezumă la
soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judecătoriile din raza lor teritorială de activitate.
I
3.5. Competenţa Curţii Supreme de Justiţie
Dispoziţia normativă din art. 39 din C.proc.pen. evidenţiază o competenţă funcţională deosebit de diversă a Curţii
Supreme de Justiţie. Cercul diversificat de atribuţii priveşte atât activitatea de judecată şi de soluţionare a unor
probleme adiacente rezolvării propriu-zise a cauzelor penale, cât şi poziţia Curţii Supreme de Justiţie ca verigă
supremă a sistemului judecătoresc.
In lumina celor arătate mai sus, sub aspectul competenţei funcţionale (completată cu alte forme de competenţă),
Curtea Supremă de Justiţie judecă:
1) în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvârşite de Preşedintele Republicii Moldova. O privire
generală asupra competenţei în primă instanţă a Curţii Supreme de Justiţie atestă faptul că aceasta nu are o
competenţă materială determinată, cauzele penale ce îi sunt repartizate fiind eterogene, competenţa personală
constituind criteriul avut în vedere de legiuitor. Competenţa personală este determinată de calitatea de Preşedinte al
Republicii Moldova a făptuitorului.
2) ca instanţă de recurs judecă:
a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de Curţile de Apel;
b) recursurile împotriva deciziilor penale pronunţate ca instanţă de apel, de Curţile de Apel;
c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă şi alte cazuri prevăzute de lege.
3) Curtea Supremă de Justiţie are prerogativa de a examina, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor
extraordinare de atac:
a) atribuţia exclusivă de a judeca recursul în anulare, ca instanţă supremă de control asupra hotărârilor penale
definitive şi irevocabile;
b) de a se pronunţa asupra revizuirii procesului penal în calitate de instanţă care a judecat cauza în fond.
4) în vederea asigurării desfăşurării normale a procesului penal, Curtea Supremă de Justiţie exercită o competenţă
complementară, având drept sarcină de "a soluţiona" probleme adiacente judecării propriu-zise a cauzelor, precum:
a) conflictele de competenţă, în cazurile în care Curtea Supremă de Justiţie este instanţa superioară şi comună faţă
de instanţele aflate în conflict;
b) cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt. Bunăoară atunci când se face o aplicare greşită a dispoziţiilor
referitoare la competenţă, de exemplu, instanţa care îşi declină competenţa nu menţionează cărui organ judecătoresc
îi revine dreptul de judecare a cauzei.
c) cererile de strămutare a judecării unei cauze de la instanţa competentă la altă instanţă egală în grad.
Curtea Supremă de Justiţie, fiind instanţa judecătorească supremă, are, în mod explicabil, o competenţă funcţională
corespunzătoare gradului său de a:
a) sesiza din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra
constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate 259 a actelor juridice.
b) adopta hotărâri explicative în chestiuni de practică judiciară în vederea aplicării uniforme a legislaţiei penale şi
procesuale de către toate instanţele judecătoreşti.
§4. Probleme legate de competenţa judiciară
4.1. Incompatibilitatea judecătorului şi remediile ei procesuale
Una din cerinţele esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este încrederea deplină pe care justiţiabilii trebuie
să o aibă în organele judiciare penale. Neîncrederea în felul de a-şi îndeplini atribuţiile de către subiecţii oficiali
zdruncină autoritatea hotărârilor penale şi subminează prestigiul organelor judiciare şi al justiţiei penale. De aceea,
pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut
remedii procesuale adecvate precum: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea260.
4.1.1. Incompatibilitatea se înfăţişează ca situaţia de inadecvare în care se află judecătorul faţă de o cauză penală şi
care constituie un impediment în ceea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale 261.
în literatura de specialitate s-a arătat, pe bună dreptate că, incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o
incompetenţă, ci numai ca o situaţie specială în care se află un participant oficial faţă de cauza penală concretă 262.
Cazurile de incompatibilitate ale judecătorilor sunt prevăzute în art. 33 din C.proc.pen.
Astfel, judecătorii care sunt soţi sau rude (în sens larg, fără anumite limitări) între ei nu pot face parte din acelaşi
complet de judecată. împrejurarea este justificată înlăturând posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o
grupare, care datorită legăturii de rudenie, să poată influenţa votul exprimat, ştirbind principiul activităţii colegiale.
De asemenea, judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei şi urmează a fi recuzat dacă el personal, soţul său,
ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit
legii, astfel de rude, precum şi alte rude ale lui, sunt direct sau indirect interesate în cauză.
Factorul distinctiv al acestui caz de incompatibilitate îl constituie, pe lângă legăturile de afiliaţie, fie de rudenie sau
similare ei, în urma înfierii, interesul direct sau indirect manifestat în cauza penală. Atribuirea de către legiuitor a
unui conţinut extins expresiei "interes direct sau indirect" rezervă posibilitatea înglobării diverselor situaţii ce se pot
ivi în practică.
In doctrină263 se oferă următoarea tălmăcire a acestei expresii: există un interes direct în cauză atunci când
judecătorul, soţul sau vreo rudă figurează ca parte în acea cauză (interpretarea oferită ar avea tangenţă cu pct. 2) din
alin. (2) al art. 33 din C.proc. pen. al RM). Interesul este indirect când soţul sau o rudă a acestuia este reprezentant
legal, apărător al vreuneia din părţile în proces. De asemenea, indirect va fi interesat judecătorul, dacă între
judecător, soţul sau vreo rudă a acestuia, pe de o parte, şi vreuna din părţi, pe de altă parte, există relaţie de prietenie
ori de duşmănie.
Alţi autori264 consideră că legăturile date de calitatea de soţ sau rudă între judecător şi procurorul care a sesizat
instanţa ar putea constitui un motiv de recuzare sau abţinere pe temeiul interesului în cauză. Justificarea acestui caz
de incompatibilitate derivă din necesitatea înlăturării oricărei bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului care ar
putea fi afectat în obiectivitatea actelor sale de relaţia avută cu procurorul - titular al funcţiei de acuzare,
esenţialmente separată de funcţia de jurisdicţie, care îi este soţ sau rudă, judecătorul fiind înclinat să împărtăşească
poziţia preluată de procuror în dezbateri.
Cazul dat de incompatibilitate, arătat în pct. 2) din alin. (2) al art. 33 din C.proc. pen., este determinat de
imposibilitatea cumulării a două funcţii procesuale distinctive (de judecător şi de parte sau reprezentant, apărător al
părţii), conform cu esenţa principiului contradictorialităţii. Un alt factor de suspiciune îl constituie legătura de
rudenie sau relaţiile de familie.
O altă situaţie ţine de participarea:
- în calitate de experţi, specialişti, martori, interpreţi, traducători. Judecătorul nu poate examina cauza, deoarece,
sesizând personal anumite aspecte, ar putea avea o părere asupra cauzei, faţă de care judecătorul trebuie să fie
independent. Este evident că subiectul care este chemat să evalueze probele (judecătorul) nu poate fi o persoană care
a prezentat vreo probă sau a servit ca mijloc de probă;
- în calitate de reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi. Magistratul este incompatibil să judece în acea cauză;
asupra unui astfel de judecător planează dubiul că ar putea fi angajat în optica părţii a cărei apărare
sau reprezentare a exercitat-O.
- în calitate de judecător de instrucţie. Deşi de natură contencioasă, procedura de efectuare a controlului judiciar al
urmăririi penale nu este în sine o activitate de judecată, însă prin implicaţiile sale procesuale şi prin asemănarea, cel
puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte strâns legate de fondul cauzei, creează o stare de incompatibilitate
pentru judecătorul chemat să rezolve ambele chestiuni: de control judiciar al urmăririi şi de judecare în fond a
cauzei. Realizarea controlului judiciar presupune o analiză şi o evaluare a materialului probator administrat şi
creează o prezumţie de responsabilitate în ce priveşte soluţia optată;
- dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al circumstanţelor cauzei sau a participat la adoptarea unei
hotărâri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau de stat;
- dacă a participat în calitate de judecător al instanţei de recurs care a judecat recursul împotriva hotărârii privind
măsura preventivă
- dacă el a luat în cauza concretă hotărâri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia asupra vinovăţiei sau
nevinovăţiei inculpatului.
împrejurările menţionate, deşi exterioare procesului penal în cauză, denotă existenţa unei păreri determinate asupra
unor fapte sau probe ce vor fi examinate în cursul judecăţii. Iar un judecător cu prejudecăţi nu constituie o garanţie
maximă a obiectivitătii.
Deşi între cazurile de incompatibilitate precizate în situaţia anterioară şi cea de faţă există asemănări sub aspectul
unei păreri expuse anterior examinării procesului penal în care persoana în cauză figurează ca judecător, totuşi,
distincţiile sunt vădite, în primul caz opinia este expusă în împrejurări exterioare activităţii instanţelor judecătoreşti,
în cel de-al doilea caz, părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză (în particular, asupra vinovăţiei sau
nevinovăţiei inculpatului) a fost expusă sub formă de hotărâri anterioare, deci într-un cadru procesual. Legiuitorul a
prezumat în acest caz că judecătorul care şi-a formulat anticipat convingerea asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei
inculpatului ar avea prejudecăţi. Exemple de asemenea situaţii: judecătorul, la soluţionarea unei cauze penale, a
înlăturat unele declaraţii ale martorilor ca fiind mincinoase, iar ulterior i-a judecat pe acei martori pentru comiterea
infracţiunii de mărturie mincinoasă; ori atunci judecătorul, când 1-a condamnat pe inculpat, reţinând că declanşarea
conflictului între partea vătămată şi inculpat s-a datorat atitudinii violente a părţii vătămate, după care a dispus
judecarea acesteia din urmă în calitate de inculpat pentru săvârşirea împotriva celui dintâi a infracţiunii de vătămare
corporală. La asemenea situaţii se referă cazurile de legătură (conexitate) între o pricină civilă anterior examinată şi
o cauză penală.
Cercul cazurilor de incompatibilitate nu este elucidat exhaustiv, legiuitorul permite invocarea şi a altor circumstanţe
cu unica condiţie: de îndoială rezonabilă asupra imparţialităţii judecătorului, ce presupune ca suspiciunea invocată
să se fundamenteze pe suficiente elemente de fapte obiective (pct. 6 alin. 2 art. 33 C.proc.pen.).
Nu este permisă participarea în calitate de judecător atunci când judecătorul a luat parte la soluţionarea aceleiaşi
cauze în altă instanţă, adică la o altă etapă a procesului penal (alin.3 art.33 C.proc.pen.). De această dată ne putem
ciocni de poziţii inconciliabile care constau în atitudinea de judecător care a participat la soluţionarea unei cauze şi
atitudinea de judecător care ar urma să judece din nou aceeaşi cauză fie la instanţa superioară, fie la aceeaşi instanţă
după casarea cu trimitere la rejudecare (în cazul instanţelor de recurs şi de apel), fiindcă este greu de presupus că un
judecător ce s-a pronunţat într-o cauză deţine obiectivitatea necesară pentru a exercita controlul asupra hotărârii în
pronunţarea căreia a luat parte sau pentru a rejudeca aceeaşi cauză după casare.
Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie potrivit cu principiile de
organizare a acestei structuri a Curţii Supreme de Justiţie.
' Interdicţiile stabilite de pct. 5) din alin. (2) şi alin. (3) ale art. 33 din C.proc.pen. nu se aplică judecătorului de
instrucţie, având în vedere specificul activităţii sale. Astfel, judecătorul de instrucţie ce a respins o propunere de
liberare condiţionată nu este incompatibil a soluţiona propunerea ulterioară, din motivul că a examinat împrejurări
noi, care nu existau cu ocazia primei pronunţări; semnificativ fiind faptul că în asemenea situaţii judecătorul nu se
pronunţă asupra soluţiei cauzei (nu examinează fondul), ci examinează unele aspecte procesuale (aplicarea măsurilor
preventive, asigurătorii etc).
4.1.2. Abţinerea sau recuzarea judecătorului
în legislaţia procesual penală din Republica Moldova, cazurile de incompatibilitate determină conţinutul situaţiei
procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt mijloace (formele) de rezolvare a situaţiei.
Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-unui din cazurile de incompatibilitate poate cere să fie înlocuit cu o
altă persoană, având aceeaşi calitate265. Abţinerea este o autorecuzare266 a judeecătorului, prin ea se previne
recuzarea, ea constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de incompatibilitate şi este o obligaţie morală
pentru cel aflat în cazul de incompatibilitate.
Neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage sancţionarea sa disciplinară 267. Declaraţia de abţinere făcută
preşedintelui instanţei trebuie motivată.
Recuzarea este modalitatea legală subsidiară prin care, în lipsa unei declaraţii de
abtinere,oricaredinpărţi(personal,prinreprezentantsauapărător)areposibilitateasă solicite ca persoana incompatibilă să
fie împiedicată să participe la procesul penal268. Cererea de recuzare trebuie motivată şi înaintată, de regulă, până la
începerea cercetării judecătoreşti, ţinând cont de eventualitatea schimbării completului şi asigurarea nemijlocirii
examinării cauzei. Doar sub condiţia aflării întârziate a motivului recuzam se va admite propunerea de recuzare
după începereea cercetării judecătoreşti.
Este interzisă recuzarea anticipată a judecătorilor care încă nu participă la judecarea cauzei date Deasemenea, nu
poate fi recuzat judecătorul, după caz, completul de judecata care soluţionează cererea de recuzare.
Cu toate acestea, în alin. 3 art. 34 C.proc.pen. se prevede dreptul persoanei interesate de a invoca argumentele de
recuzare în cererea de apel (recurs) depusă împotriva sentinţei.
Legiuitorul a prevăzut remedii împotriva persoanelor care ar putea încerca să împiedice desfăşurarea procesului
penal, folosindu-se de instituţia recuzării.
Astfel, instanţa care soluţionează cauza poate aplica amenda judiciară faţă de persoana vinovată dacă:
a) cererea de recuzare se înaintează în mod repetat cu rea-credinţă şi în mod abuziv;
b) cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare.
4.1.3. Procedura soluţionării cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere
Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face într-o procedură specială, simplificată, menită să
evite tergiversarea în rezolvarea cauzei de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în şedinţă închisă, în
alt complet ordinar, fără participarea celui care declară că se abţine sau este recuzat. Completul de judecată va avea
acelaşi număr de judecători cu cel care este învestit să rezolve cauza penală, din complet pot face parte judecătorii
nerecuzaţi din completul iniţial.
Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face în aceeaşi zi. Se oferă posibilitatea de a prezenta
argumente atât părţilor, cât şi persoanei a cărei recuzare se cere.
în situaţia când abţinerea sau recuzarea vizează o parte din judecătorii instanţei (fiind cazul unei suspiciuni
individuale îndreptate personal contra mai multor judecători), iar numărul acelora care nu s-au abţinut ori nu au fost
recuzaţi nu este suficient pentru a alcătui completul de judecată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară, care, dacă admite recuzarea sau abţinerea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad
cu instanţa în care s-a produs recuzarea. Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se va examina de instanţa
ierarhic superioară în cel mult 10 zile de la primirea dosarului.
Judecătorul sau completul care examinează cazul de incompatibilitate poate admite sau respinge declaraţia sau
cererea.
încheierea instanţei asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată (alin.3 art.35 C.proc.pen.).
4.2. Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate a cauzelor penale
în anumite situaţii, pentru buna înfăptuire a justiţiei penale, este necesar să se producă unele devieri de la regulile
obişnuite privind competenţa penală, devieri care se obţin prin amplificare, prorogare sau deplasarea competenţei
obişnuite.
Amplificarea competenţei constă în lărgirea limitelor obişnuite ale competenţei, după materie sau după calitatea
persoanei, în aşa fel încât organul respectiv îşi va putea îndeplini atribuţiile sale şi cu privire la fapte sau persoane
care se găsesc în afara limitelor obişnuite ale competenţei sale.
Situaţiile în care legea amplifică competenţa obişnuită a organelor judecătoreşti penale sunt acele privitoare la
cauzele penale între care există o legătură substanţială (indivizibilitate sau conexitate).
4.2.1. Indivizibilitatea cauzelor penale
Din dispoziţia alin. (1) al art. 42 din C.proc.pen. rezultă că operaţiile de indivizibilitate şi conexitate nu pot avea loc
decât pentru fapte şi făptuitori care se găsesc în acelaşi timp în faza de judecată, înaintea primei instanţe.
Indivizibilitatea presupune o stare de legătură între diverse aspecte ale unei cauze penale, fiind vorba de o singură
infracţiune săvârşită de mai multe persoane, fie de mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală (aceeaşi
faptă), fie de mai multe fapte care formează latura obiectivă a unei singure infracţiuni 269.
S-a arătat că legătura care impune reunirea într-un singur tot este mult mai puternică decât la conexitate270.
La indivizibilitate, faptele în mod obiectiv sunt cimentate într-o unitate indiviză determinată de unitatea de
infracţiune sau de acţiune şi, pentru buna soluţionare a cauzelor, se impune reunirea lor. Cazuri de indivizibilitate
sunt arătate în alin. (2) al art. 42 din C.proc.pen.: a) participaţia, adică atunci când la săvârşirea infracţiunii au par-
ticipat mai multe persoane, în calitate de coautori, complici, instigatori, organizatori; b) concursul ideal sau formal
de infracţiune, când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin aceeaşi faptă; c) fapte colective, adică
infracţiunile în conţinutul cărora intră mai multe acte identice, este cazul infracţiunilor continue sau prelungite (art.
29, 30 din CP) (în aceste cazuri, deşi pot fi comise mai multe acte, există o unitate juridică, o singură infracţiune
prin voinţa legii şi deci indivizibilitate).
4.2.2. Conexitatea cauzelor penale
între două sau mai multe cauze penale poate exista o strânsă legătură, care să determine rezolvarea acestora prin
reunirea lor într-o cauză unică, în vederea unei soluţionări multilaterale, complete şi în condiţii mai bune271. Această
măsură este justificată pentru că:
se dă posibilitatea organului judiciar să aibă o viziune în ansamblu, mai complexă asupra tuturor aspectelor,
asigurându-se o rezolvare mai bună; se evită soluţionările contradictorii;
se realizează operativitate şi economie în activitatea procesuală prin degrevarea unor organe.
Conexitatea se deosebeşte de indivizibilitate prin aceea că prima se caracterizează prin pluralitatea infracţiunilor, a
doua prin unicitatea infracţiunilor (sau a faptei)272
Conexitatea implică şi ea o pluralitate de acte care constituie fiecare în parte o faptă penală, acte care îşi păstrează
autonomia, spre deosebire de indivizibilitate la care pluralitatea de acte constituie o unitate juridică.
Există conexitate ori de câte ori între două sau mai multe fapte prevăzute de legea penală apare o legătură cu
relevanţă substanţială, care, pentru realizarea în bune condiţii a justiţiei penale, face necesară reunirea acelor fapte în
cadrul aceluiaşi proces penal.
Alin. (3) al art. 42 din C.proc.pen. prevede următoarele situaţii în care intervine conexitatea:
a) Infracţiuni simultane, adică două sau mai multe infracţiuni comise, prin activităţi infracţionale (fapte) diferite, de
una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp, în acelaşi loc. Pentru existenţa conexităţii, în acest caz, se cer
două condiţii: de identitate privind termenii infracţiunilor: acelaşi loc şi acelaşi timp şi o condiţie de diversitate: mai
multe fapte distincte. Când faptele sunt comise de mai multe persoane, se cere ca acestea să fi acţionat împreună
(premeditat sau spontan).
b) Când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite de aceeaşi persoană în timp diferit ori loc diferit. Pentru
existenţa acestui caz de conexitate se cer două condiţii: una de identitate - privind persoana făptuitorului şi una de
diversitate - privind (alternativ) termenele infracţiunii: în timp diferit ori în loc diferit.
c) Infracţiunea mijloc, adică infracţiuni care au fost săvârşite fie pentru a pregăti sau înlesni comiterea altei
infracţiuni sau pentru a ascunde comiterea acesteia, fie pentru a înlesni sau a asigura absolvirea de răspundere penală
a făptuitorului altei infracţiuni. Infracţiunea mijloc constă într-o faptă care este incriminată ca infracţiune de sine
stătător, iar nu în acte de participaţie (de ex.: comiterea unui fals pentru a săvârşi o înşelăciune, favorizarea
infractorilor, declaraţia mincinoasă). Ceea ce caracterizează acest caz este legătura cauzală dintre infracţiunea mijloc
şi infracţiunea a cărei săvârşire a fost sprijinită, făcută posibilă sau ascunsă ori al cărei infractor a fost ajutat să se
sustragă de la consecinţele penale ale faptei sale.
d) între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a
justiţiei.
In cazul acestor infracţiuni nu există o legătură între cele proprii cazurilor de conexitate tipice (pct. l)-3) din alin. (3)
al art. 42 C.proc.pen.), ci numai o apropiere întâmplătoare care constituie faptic o legătură cu relevanţă procesuală
(de ex.: infracţiuni distincte având drept obiect punerea în circulaţie de monede sau valori falsificate sau de produse
contrafăcute având aceeaşi provenienţă).
în cazurile de conexitate redate mai sus se dispune reunirea cauzelor penale. Cauzele penale ce trebuie reunite pot fi
însă de competenţa unor instanţe diferite şi, în consecinţă, va trebui ca după reunirea lor să fie judecate de aceeaşi
instanţă, care, astfel, îşi prelungeşte competenţa normală. Determinarea instanţei de joncţiune se face în funcţie de
gradul instanţei şi de natura instanţelor în faţa cărora se găsesc cauzele penale.
în cazul specificat în alin. (4) al art. 42 din C.proc.pen. instanţa competentă este specificată, ţinând cont de legătura
existentă între fazele procesuale: de urmărire şi de judecată şi interacţiunea organelor împuternicite de a activa pe
parcursul acestora, în acest caz se produce o amplificare a cadrului procesual de la instanţa de joncţiune, unită cu o
eventuală deplasare de competenţă teritorială.
Dacă instanţele la care se află cauzele penale sunt de grade diferite, instanţa de joncţiune căreia îi va reveni
competenţa de a judeca toate cauzele reunite este instanţa superioară în grad (prioritate ierarhică).
In vederea asigurării dreptului persoanei la un proces echitabil, legiuitorul a prevăzut, în cazul în care există concurs
de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judecă de către judecătorie.
Pornind de la principiul separării funcţiilor procesuale şi cel al garantării imparţialităţii judecătorului, legiuitorul a
învestit instanţa cu dreptul de a conexa din oficiu cauzele, numai în cazul când acţiunile incriminate nu necesită o
încadrare juridică mai gravă, or instanţa nu poate prelua iniţiativa acuzatorială şi agrava, din oficiu, situaţia
inculpatului, ci doar la cererea procurorului poate modifica acuzarea în sensul agravării (alin. 7 al art. 42 din
C.proc.pen.).
Instanţa competentă de a conexa cauzele penale este aceea căreia îi revine competenţa de judecată conform
prevederilor alin. (4), (5), (6) ale art. 42 din C.proc.pen.
4.3. Declinarea de competenţă şi conflictele de competenţă ale instanţei de judecată
4.3.1. Declinarea de competenţă
Pentru a putea desfăşura activitatea procesuală, instanţa trebuie să aibă competenţa necesară.
In vederea respectării întocmai a normelor de competenţă, legea a prevăzut posibilitatea ca organul care constată că
este necompetent de a rezolva o cauză penală să o trimită organului judiciar competent273. Remediul prin care se
rezolvă asemenea situaţii poartă denumirea de declinare de competenţă. Declinarea de competenţă reprezintă o
instituţie prin care se realizează autocontrolul asupra competenţei instanţei de judecată, măsură care se efectuează
din oficiu sau la cerere. Instanţa de judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine în acelaşi timp
cui îi revine aceasta.
Declinarea de competenţă atrage dezinvestirea274 instanţei care a luat hotărârea, încheierea prin care s-a dispus
declinarea constituie, în acelaşi timp, actul de sesizare al organului judiciar în favoarea căruia a fost declinată
competenţa.
în acest caz se ridică probleme în legătură cu valabilitatea actelor îndeplinite de instanţa care şi-a declinat
competenţa.
Dacă declinarea de competenţă a fost determinată de competenţa după materie sau după calitatea persoanei, precum
şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a transmis cauza poate menţine (poate aprecia asupra validităţii)
măsurile (de exemplu, de prevenire sau de asigurare) dispuse de instanţa care s-a desesizat. Legiuitorul (alin. (2) al
art. 44 din C.proc.pen.) a oferit posibilitatea menţinerii doar a măsurilor dispuse de instanţă care s-a desesizat,
potrivit cu natura adiacentă (auxiliară) a raporturilor procesuale, de dispunere a acestor măsuri, faţă de examinarea
fondului cauzei, în vederea respectării principiului nemijlocirii şi a regulilor de constituire şi schimbare a
completelor de judecată.
Există o derogare de la regula generală specificată în alin. (1) al art. 44 din C.proc. pen. Astfel, nu se acceptă
declinarea de competenţă la întrunirea condiţiilor:
a) cauza este de competenţa unei instanţe ierarhic inferioare;
b) instanţa ierarhic superioară a început examinarea cauzei conform cu principiul priorităţii ierarhice.
Pentru a nu încălca termenele rezonabile de judecare a cauzelor penale, legea (alin. (4) al art. 44 din C.proc.pen.)
prevede că încheierea de declinare a competenţei este definitivă.
4.3.2. Conflictul de competenţă şi procedura soluţionării
în practica judiciară. între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un conflict de competenţă2"5, care ar
putea fi de două feluri: pozitiv şi negativ. Conflictul pozitiv de competenţă apare când două sau mai multe
instanţe se recunosc concomitent competenţe să soluţioneze o cauză penală. Conflictul negativ intervine când
două sau mai multe instanţe îşi declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt.
Legea (art. 45 din C.proc.pen.) conţine dispoziţii clare privind rezolvarea conflictelor de competenţă. Cum este
firesc, conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor aflate în conflict.
Pentru determinarea instanţei ierarhic superioare comune se ţine seama de gradul şi de raza teritorială a instanţelor
aflate în conflict.
Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se efectuează potrivit alin. (2), (3) ale art. 45 din C.proc.pen. Astfel,
în caz de conflict pozitiv, sesizarea se face de către instanţa care ultima s-a declarat competentă, iar în caz de
conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat competenţa.
în toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces.
în caz de conflict pozitiv de competenţă, din moment ce a fost sesizată instanţa competentă să soluţioneze conflictul,
judecata se suspendă la toate instanţele aflate în conflict până la soluţionarea acestuia (alin. (4) al art. 45 din
C.proc.pen.).
întrucât în timpul suspendării, în caz de conflict pozitiv, şi în timpul cât cursul justiţiei este întrerupt, în caz de
conflict negativ, este adeseori nevoie să fie îndeplinite acte sau luate măsuri care reclamă urgenţă, sarcina
îndeplinirii sau luării acestora revine instanţei care s-a declarat competentă sau şi-a declinat competenţa cea din
urmă, de exemplu: ascultarea unui martor care urmează să părăsească ţara, arestarea preventivă a inculpatului, etc.
Conform alin. (5) al art. 45 din C.proc.pen. instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de
competenţă conform regulilor pentru prima instanţă. în toa- ;::
te cazurile termenul de soluţionare a conflictului de competenţă nu poate depăşi 7 zile în i
de la data înregistrării cauzei în instanţa ierarhic superioară le
Pentru a nu influenţa asupra termenului rezonabil de judecare a cauzei, legea (alin. si |
(6) al art. 45 din C.proc.pen.) prevede că încheierea de stabilire a competenţei este r
definitivă, însă argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz. r.îr
(în funcţie de instanţa judecătorească care va examina fondul) în recurs împotriva : i.
hotărârii în fond. şi i
Sesizarea instanţei de trimitere, prin încheierea de soluţionare a conflictului este atributivă de competenţă, aşa încât
instanţa astfel sesizată nu poate să-şi decline competenţa câtă vreme situaţia de fapt în cauza respectivă rămâne
neschimbată. Când ie; însă din cercetarea judecătorească, în faţa instanţei de trimitere, rezultă date şi împrejurări
care modifică situaţia de fapt cunoscută de instanţă care a soluţionat conflictul :; -de competenţă, aşa încât fapta care
face obiectul cauzei penale constituie o infracţiune de competenţa altei instanţe, superioare în grad sau de altă
categorie, instanţa de trimi- t;:; tere îşi va declina competenţa (alin. (7) al art. 45 din C.proc.pen.). Dacă potrivit
noii :e; încadrări fapta este de competenţa instanţei inferioare, instanţa de trimitere rămâne I competentă să judece
cauza, potrivit dispoziţiei din alin. (3) al art. 44 din C.proc.pen.
: Ir
4.4. Strămutarea cauzelor penale
Capacitatea subiectivă a organului judiciar de a îndeplini temeinic şi legal atribuţiile sale funcţionale poate fi pusă la
îndoială o dată cu apariţia unor suspiciuni privind obiectivitatea sau imparţialitatea persoanelor care lucrează în
numele şi pentru acel organ276. Pe lângă suspiciunea individuală (îndreptată în mod singular, fie plural faţă de unul
sau mai mulţi judecători), atestată în situaţiile de incompatibilitate deja examinate, pot fi întâlnite cazuri de
suspiciune colectivă care este îndreptată în mod indivizibil asupra tuturor judecătorilor ce îndeplinesc atribuţiile ce
ţin de competenţa funcţională a unui organ judiciar, aşa încât suspiciunea se răsfrânge asupra capacităţii subiective a
însuşi organului judiciar respectiv. Motivele unei astfel de suspiciuni colective nu privesc, deci, personal
(individual) judecătorii, ci condiţiile în care ei trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile funcţionale, condiţii din cauza
cărora desfăşurarea normală a procesului penal nu poate fi asigurată şi care au făcut să se nască suspiciuni cu privire
la obiectivitatea şi imparţialitatea organului judiciar respectiv.
în cazul suspiciunii colective întemeiate, remediul procesual nu poate fi decât strămutarea cauzei penale la un alt
organ judiciar penal de acelaşi grad.
Strămutarea este, prin urmare, remediul procesual reglementat de Cod în vederea înlăturării situaţiilor care pun în
pericol normala desfăşurare a procesului penal datorită unor stări de fapt neconvenabile existente la locul unde
urmează să fie judecată cauza penală care face obiectul acelui proces. Procesual, strămutarea are caracterul unei
deplasări de competenţă teritorială între instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, competenţa teritorială normală fiind
înlocuită cu una delegată277. Formularea cuprinsă în alin. (1) al art. 46 din C.proc.pen. în ceea ce priveşte temeiul
strămutării este destul de largă, în ea putându-se încadra ca temei al strămutării situaţiile în care este necesar să se
asigure desfăşurarea normală a procesului, inclusiv necesitatea asigurării liniştii publice, a unui climat prielnic sau a
unei ambianţe favorabile şi să se obţină soluţionarea obiectivă completă rapidă a cauzei (de exemplu: mediatizarea
exagerată a unei cauze, puternica indignare a membrilor comunităţii în sânul căreia a fost comisă fapta şi unde are
loc judecata cu pericol de tulburări, revolte).
Strămutarea se poate cere de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.
Cererea de strămutare trebuie motivată; documentele pe care se bazează, dacă sunt deţinute de partea care cere
strămutarea se anexează.
Legiuitorul solicită adresarea cererii de strămutare Curţii Supreme de Justiţie cu cel puţin 5 zile înainte de începerea
cercetării judecătoreşti.
Precizarea că în cauză sunt persoane arestate (alin. (2) al art. 47 din C.proc.pen.) este necesară pentru ca instanţa
supremă să se orienteze la fixarea termenului de judecată a cererii de strămutare, datorită urgenţei cu care trebuie să
judece cauzele în asemenea situaţii.
Faptul depunerii cererii de strămutare de către părţi nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru a nu paraliza
cursul justiţiei prin cereri introduse cu rea-credinţă. Suspendarea judecării cauzei este lăsată la latitudinea Curţii
Supreme de Justiţie. Despre suspendarea ce s-a optat se înştiinţează instanţa respectivă.
Soluţionarea cererii de strămutare este precedată de anumite acte preliminare de informare şi înştiinţare a părţilor
despre data examinării. Legiuitorul nu a prevăzut prezenţa lor obligatorie (alin. (1) al art. 48 din C.proc.pen.). în
cazul în care se înfăţişează părţile, se ascultă şi părerile lor. Examinarea cererii de strămutare, are loc în şedinţă
publică, în mod colegial (în complet format din 3 judecători).
Curtea Supremă de Justiţie dispune cu indicarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare,
asigurând, în acest mod, o mai bună înţelegere a soluţiei date.
Hotărârea de admitere a strămutării cauzei trebuie să arate cărei instanţe egală în grad cu instanţa desesizată i se
trimite spre judecare cauza strămutată. Despre admiterea cererii de strămutare vor fi de îndată înştiinţate instanţa la
care se dispune strămutarea şi instanţa la care se află cauza, a cărei strămutare a fost dispusă. Ultima are obligaţia să
remită dosarul instanţei la care a fost strămutată cauza în termen de 5 zile.
în cazul în care judecarea cauzei nu a fost suspendată şi instanţa a procedat între timp la judecarea ei, hotărârea
pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. Acea hotărâre îşi va păstra însă eficienţa
procesuală în caz de respingere a cererii de strămutare.
Pentru a preîntâmpina tergiversarea examinării în fond a cauzei, legea a prevăzut că strămutarea nu poate fi cerută
din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la
soluţionarea cererii anterioare sau pe circumstanţe apărute după aceasta (art. 50 din C.proc.pen.).