Capitolul 15 Creşterea economicǎ şi dezvoltare durabilǎ

CUPRINS

15.1. Natura creşterii economice

15.2. Sursele creşterii economice
15.3. Costurile şi beneficiile creşterii economice
15.4. Teorii şi modele ale creşterii economice
15.5. Dezvoltarea economicǎ durabilǎ

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

CONCEPTE

• creştere economică • criză natural-umană a dezvoltării

• creştere economică zero
• PIB potenţial
• creştere economică potenţială
• sursele creşterii
• funcţia de producţie
• creştere economică extensivă
• creştere economică intensivă
• costul de oportunitate al creşterii
• teoria creşterii economice
• modele de creştere economică
• model de dezvoltare
• dezvoltare umană
• dezvoltare durabilă
• dezvoltare ecologică
• globalizarea dezvoltării
• indicele dezvoltării umane
• dezvoltare competitivă
• regula de aur
• noua teorie a creşterii
 CREŞTEREA ECONOMICĂ

Prezentare Creşterea economică este un proces macroeconomic pe termen lung,

generală considerat o expresie sintetică a evoluţiei ascendente a economiei şi motorul
principal al creşterii standardului de viaţă al populaţiei. Teoria creşterii
economice defineşte tipurile de creştere economică, sursele creşterii şi
modificarea lor sub impactul progresului tehnic. Cunoaşterea acestor surse
permite adoptarea unor politici de susţinere a creşterii economice.

15.1. NATURA CREŞTERII ECONOMICE

În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor (pozitive, negative,

zero) înregistrate de rezultatele macroeconomice într-un anumit cadru spaţial şi temporal. In sens
restrâns, creşterea economică este interpretată ca o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei
naţionale, ceea ce constituie punctul de vedere general acceptat.

CREŞTEREA ECONOMICĂ constă în sporirea cantitativă a activităţilor şi

rezultatelor acestora pe ansamblul economiei naţionale, în strânsă legătură cu
factorii care contribuie la această sporire.

Creşterea economică se exprimă prin dinamica indicatorilor macroeconomici ai rezultatelor

activităţii în termeni reali, respectiv prin produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB)
şi venitul naţional (VN), corectaţi cu mărimea deflatorului. Deoarece dinamica macroeconomică
este corelată cu dinamica demografică, frecvent variaţia indicatorilor macroeconomici se
raportează la variaţia populaţiei totale. În practică, creşterea economică se măsoară sintetic prin
ritmul de creştere al PIB, PNB sau VN, pe total şi pe locuitor.

Creşterea economică zero, menţionată în lucrarea “Limitele creşterii“ –

primul raport al Clubului de la Roma, semnifică situaţia în care rezultatele
economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul
rezultatelor pe locuitor rămânând constant. Susţinătorii ratei de creştere zero
considerau că, în planul politicii economice, aceasta ar fi singura reacţie
socială raţională faţă de caracterul tot mai restrictiv al resurselor naturale şi
faţă de nivelul tot mai înalt al poluării.

Creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde modificările calitative ale

economiei naţionale, reflectate în structura economiei şi nivelul de trai, aceste aspecte fiind puse în
evidenţă prin conceptul de dezvoltare economică.

Creşterea economică implică creşteri susţinute ale ofertei agregate. Mărimea ofertei
agregate depinde de cererea agregată şi de capacitatea de producţie a economiei naţionale. Pentru a
produce la nivelul capacităţii sale potenţiale, economia trebuie să asigure utilizarea deplină a
resurselor disponibile, ceea ce necesită şi un anumit nivel al cererii.

PIB potenţial PIB potenţial reprezintă cel mai ridicat nivel al producţiei ce se poate obţine
în mod continuu, în condiţiile menţinerii ratei naturale a şomajului.

PIB potenţial indică acel volum al producţiei, care se constituie în ofertă agregată ca
urmare a unei creşteri continue a cererii agregate, fiind excluse şocurile economice caracteristice
perioadelor de recesiune sau de boom.

P
O2

O1

P2
C2
P1
C1
Q1p Q p2 Q

Figura 15.1. Creşterea producţiei potenţiale şi a ofertei agregate

1 2
Creşterea producţiei potenţiale de la Q p la Q p este un proces pe termen lung.

În figura 15.1, sunt prezentate cererea agregată (C1), oferta agregată pe termen scurt (O1) şi producţia
1
potenţială ( Q p ),la un moment iniţial t1. La o cerere agregată C1, preţul de echilibru iniţial este P1 iar nivelul
ofertei efective (PIB real) este egal cu cel al producţiei potenţiale (PIB potenţial). Creşterea în continuare a
cererii agregate determină doar creşteri tranzitorii ale ofertei, dar şi creşteri susţinute de preţuri.
Pe termen lung, sporesc posibilităţile de producţie, ca urmare a creşterii cantitative şi calitative a
1 2
factorilor, ceea ce determină o creştere a producţiei potenţiale de la Q p la Q p . Curba ofertei O2 este o nouă
2
curbă a ofertei pe termen scurt, ce oscilează în jurul producţiei potenţiale ( Q p ). Deplasarea curbei ofertei O2
în sus se datorează creşterii costurilor de producţie (a salariilor, a materiilor prime importate, a cheltuielilor
cu cercetarea-dezvoltarea etc.). Creşterea corelată a cererii agregate cu oferta agregată conduce la creştere
economică şi se manifestă tendinţa spre atingerea unei noi stări de echilibru, la un preţ de echilibru P2.
Această reprezentare corespunde realităţii ultimelor decenii, în care creşterea economică a fost însoţită de
creşterea nivelului general al preţurilor.
Model de rezolvare:

1. Se dau următoarele date cu privire la evoluţia produsului intern brut:

1999 2000 2001

PIB (mlde u.m. în
preţuri curente) 20.000 25.000 28.000

Ştiind că nivelul general al preţurilor a crescut cu 30% în anul 2000 faţă de 1999 şi cu 20% în
anul 2001 faţă de 2000, calculaţi dinamica PIB (în % faţă de anul precedent). A avut loc o
creştere economică în această perioadă?

PIBnom2000 25.000
PIBreal 2000 = = = 19.230,8mlde
Ip 2000 / 1999 1,3

Rezolvare :
19.230,8
I PIB 2000 / 1999 = ⋅ 100 = 96,15%
20.000
28.000
PIBreal2001 = = 23.333mlde
1,2
23.333,3
I PIB 2001 / 2000 = ⋅ 100 = 93,3%
25.000

PIB real a scăzut cu 3,85% în 2000 şi cu 6,7% în 2001, faţă de anul precedent, prin urmare nu a
avut loc o creştere economică în această perioadă.

2. Creşterea economică:
a) este un proces pe termen lung;
b) se estimează cu ajutorul indicatorilor macroeconomici de rezultate;
c) surprinde modificările calitative ale economiei naţionale
d) înseamnă că oferta agregată pe termen scurt este întotdeauna egală cu PIB potenţial.

Răspuns : a) creşterea economică implică o creştere a PIB potenţial, fiind excluse şocurile
economice conjuncturale; b) creşterea economică se măsoară sintetic prin ritmul de creştere al
PIB, PNB sau VN.
 15.2. SURSELE CREŞTERII ECONOMICE

Creşterea economică este condiţionată de resursele potenţiale existente şi de modul cum

sunt utilizate acestea.

Factori ce FACTORI DIRECŢI

determină
1. resursele umane (oferta de muncă, educaţie, disciplină, motivaţie)
creşterea
2. resursele naturale (pământul, resursele subsolului, combustibili,
economică condiţii climatice etc.)
3. stocul de capital (maşini, echipamente, clădiri, căi de transport etc.)
4. tehnologia (ştiinţă, inginerie, organizare, management,
antreprenoriat, inovare).

FACTORI INDIRECŢI (mediul economic şi instituţional)

• dimensiunea cererii agregate, respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei

interne
• eficienţa sistemului financiar-bancar privită prin prisma modului de
orientare a activităţii economice prin intermediul creditului
• rata economiilor şi rata investiţiilor
• mediul internaţional
• competitivitatea produselor
• înclinaţia marginală spre export în comparaţie cu cea spre import
• politici fiscale
etc.

Surse • Creşterea cantitativă a factorilor, prin creşterea volumului capitalului şi

fundamentale ale al resurselor de muncă atrase în procesul de producţie, creşterea
creşterii cantităţii de materie primă şi energie consumate, creşterea suprafeţelor
de teren cultivate etc.;
economice
• Creşterea calităţii factorilor şi a eficienţei utilizării lor, în condiţiile
unui mediu economic şi instituţional favorabil, ceea ce conduce la
creşterea productivităţii naţionale, a eficienţei investiţiilor, la scăderea
consumului specific de materii prime etc.

Între latura cantitativă şi cea calitativă a creşterii producţiei există o interacţiune compensatorie,
mediată de latura structurală a economiei.
 Măsurarea Utilizarea funcţiei de producţie
contribuţiei Y = f (L, K, A)
factorilor la
creşterea Y = volumul producţiei, L = munca, K = capitalul, A = progresul tehnic
economică
Creşterea volumului factorilor utilizaţi şi îmbunătăţirile tehnologice duc la o
creştere a producţiei.

Următoarea ecuaţie arată dependenţa ratei de creştere a producţiei de ratele de

creştere a factorilor şi de structura în care se combină aceştia la un moment
dat.

∆Y/Y = φ ∆L/L + (1-φ) ∆K/K + ∆A/A

∆Y/Y = ritmul de creştere a producţiei

∆L/L = ritmul de creştere a volumului de muncă
∆K/K = ritmul de creştere a volumului capitalului
∆A/A = ritmul progresului tehnic
φ şi (1-φ) = ponderea muncii şi respectiv a capitalului, egală cu contribuţia
relativă a fiecărui factor la obţinerea venitului din vânzarea producţiei.

Măsurarea contribuţiei PROGRESULUI TEHNIC la creşterea producţiei nu

se poate face în mod direct, date fiind dificultăţile de evaluare cantitativă. De
aceea progresul tehnic este privit ca FACTOR REZIDUAL, a cărui
contribuţie se calculează ca diferenţă dintre creşterea producţiei şi contribuţia
factorilor muncă şi capital la această creştere (caseta 1).

Caseta 15. 1 Studiu asupra surselor creşterii economice

Un studiu cunoscut al lui Robert Solow, cuprinde o analiză a creşterii economice în perioada
1909-1949 în Statele Unite. Concluzia surprinzătoare a lui Solow a fost aceea că peste 50% din
creşterea producţiei într-o oră de lucru s-a datorat progresului tehnic din acea perioadă. Concret,
Solow a estimat pentru SUA o ecuaţie similară cu ecuaţia ∆Y/Y = φ ∆L/L + (1-φ) ∆K/K + ∆A/A.
Din creşterea medie anuală de 2,9% a PNB total, acumularea de capital a contribuit cu 0,32%,
creşterea consumului de muncă cu 1,09%, iar progresul tehnic cu restul de 1,49%. Contribuţia
ridicată a progresului tehnic, aşa cum a rezultat din calcule, a atras atenţia asupra faptului că acesta
este un factor rezidual, ce reuneşte de fapt toţi factorii în afara acumulării de capital şi a forţei de
muncă.
• Sursa: Robert Solow – Technical Change and the Aggregate Production Function, Review of Economics and
Statistics, 1957.
Tipuri de CREŞTEREA ECONOMICĂ EXTENSIVĂ se caracterizează prin
creştere contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la
sporirea PIB.
economică
CREŞTEREA ECONOMICĂ INTENSIVĂ presupune o contribuţie
preponderentă a laturilor calitative (de eficienţă) ale factorilor la la sporirea
PIB.

Model de rezolvare:

1. Într-o economie naţională PIB a crescut cu 3% faţă de anul precedent, iar forţa de muncă şi
volumul capitalului au crescut cu 0,5% şi respectiv cu 2% în aceeaşi perioadă. Ştiind că forţa de
muncă contribuie cu 1/3 şi capitalul cu 2/3 la obţinerea venitului din vânzarea producţiei, calculaţi
contribuţia progresului tehnic la creşterea PIB.

Rezolvare : Se utilizează funcţia de producţie, în care

∆Y / Y = 3%; ∆L / L = 0,5%; ∆K / K = 2%; Φ = 1 / 3;1 − Φ = 2 / 3
∆A / A = ∆Y / Y − Φ∆ L / L − (1 − Φ ) ∆K / K = 3% − 1 / 3 ⋅ 0,5% − 2 / 3 ⋅ 2% = 1,5%
Ritmul progresului tehnic a fost de 1,5%, astfel că jumătate din creşterea PIB se datorează acestui
factor.

2. Creşterea PIB potenţial poate fi determinată de:

a) creşterea preţurilor;
b) îmbunătăţiri radicale înregistrate de nivelul tehnologic al producţiei;
c) reducerea populaţiei active;
d) creşterea volumului capitalului în economie.

Răspuns : b) introducerea progresului tehnic pe scară largă sporeşte productivitatea naţională,

aceasta fiind o sursă fundamentală a creşterii economice; d) creşterea stocului de capital este o
sursă a creşterii.
 15.3. COSTURI ŞI BENEFICII CREŞTERII ECONOMICE

Costuri ale COSTUL DE OPORTUNITATE AL CREŞTERII constă în consumul

creşterii curent sacrificat. Generaţia prezentă de consumatori trebuie să decidă
asupra modului de alocare pentru consum şi pentru investiţii a resurselor
economice
limitate de care dispune. Numai prin investiţii economia creează o sursă
pentru creşterea economică susţinută.

Beneficii ale CREŞTEREA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE, obţinută prin

creşterii investiţii, permite creşterea susţinută a PIB, însoţită de o creştere a
productivităţii şi a salariilor, ceea ce constituie o condiţie esenţială a
economice
ridicării standardului de viaţă al populaţiei (fig.15.2). Creşterea gradului de
satisfacere a nevoilor populaţiei în general, ca şi intervenţia guvernului
pentru atenuarea problemelor socio-economice prin redistribuirea
veniturilor, sunt mai uşor de realizat într-o economie în creştere, decât într-
o economie aflată în declin.

Investiţii nete Investiţii nete

y B3
A3 y B2
A2

A1 „
B1
(a) Consumul (b) Consumul
prezent viitor

Figura 15.2 Creşterea economică şi posibilităţile de producţie

O economie poate produce bunuri pentru consumul prezent sau bunuri de capital. Considerăm două momente
diferite:
a) Starea iniţială a unei economii ce poate alege între trei posibilităţi de producţie: A1-se produc bunuri pentru
consumul prezent şi se fac investiţii numai pentru înlocuirea capitalului consumat; A2 - o parte din resurse
sunt alocate şi pentru investiţii nete, diminuându-se corespunzător consumul prezent; A3 – o parte
importantă din resurse, mai mare decât cea din A2, este alocată pentru investiţii nete.
b) În următoarea perioadă se produc efectele investiţiilor nete iniţiale. Astfel, dacă nu se efectuează investiţii
nete, consumul nu se modifică (B1 = A1); prin alegerea iniţială a variantelor A2 şi A3, curba posibilităţilor
de producţie se deplasează spre dreapta ceea ce reprezintă creşterea economică potenţială ; B2 şi B3 indică
menţinerea şi în viitor a unei ponderi înalte a investiţiilor nete, care asigură în timp o creştere continuă a
consumului.
 Model de rezolvare:

O creştere relativă a investiţiilor în PIB creează premizele pentru ca populaţia:

a) să-şi sporească consumul prezent;
b) să-şi sporească consumul viitor;
c) să opteze pentru diminuarea consumului prezent;
d) să consume o cantitate mai mare de bunuri inferioare.

Răspuns: b) investiţiile presupun un efort prezent prin care sporesc capacităţile de

producţie, ceea ce constituie premiză pentru creşterea producţiei, a veniturilor şi respectiv a
consumului în viitor.

15.4. TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE

Teoriile clasice Autorii clasici englezi au studiat primele elemente ale unei teorii a creşterii
economice. Modelele clasice ale lui Adam Smith, Thomas Malthus şi
David Ricardo au descris evoluţia economiei în termenii pământului
limitat şi al populaţiei în creştere. Clasicii au omis sau au subestimat
contribuţia progresului tehnic la sporul producţiei.

Teoria keynesistă La începutul secolului XX, pe fondul unor serioase distorsiuni economice şi
şi postkeynesistă sociale cu care s-au confruntat economiile naţionale şi care au culminat cu
criza economică din 1929-1933, John Maynard Keynes a susţinut un
model macroeconomic, potrivit căruia venitul naţional creşte ca răspuns la
creşterea cererii agregate. Keynesiştii au folosit concepte noi legate de
creşterea economică, respectiv multiplicatorul şi acceleratorul.

La începutul anilor ‘40 R.F.Harrod şi E.Domar au elaborat modele pe

linia postkeynesistă, prezentate ulterior împreună datorită asemănărilor de
fond, fiind caracterizate de preocuparea pentru stabilitate economică şi
reducerea şomajului, ca şi de premize rigide specifice analizei pe termen
scurt.

Teoria creşterii După cel de-al doilea război mondial s-a realizat în plan teoretic sinteza
economice propriu-zisă dintre abordarea macroeconomică şi abordarea dinamică.
Astfel s-a conturat TEORIA CREŞTERII ECONOMICE, ca o
componentă a ştiinţei economice contemporane, la care au contribuit
decisiv R.Harrod, E.Domar, R.Solow, P.Samuelson, J.R.Hicks,
M.Kalecki, N.Kaldor, F.Perroux, R.Dornbusch.
 Modelul neoclasic al creşterii explică modul în care acumularea de capital
şi schimbările tehnologice influenţează economia. O nouă abordare a fost
concepută de Robert Solow, laureat al Premiului Nobel pentru contribuţiile
sale la teoria creşterii economice, care a elaborat la mijlocul anilor ’50 un
model de creştere stabilă, inspirat din modelele lui Harrod şi Domar.
Pornind de la lucrările lui Solow au fost dezvoltate un număr impresionant
de modele econometrice şi variante ale lor, în care s-a inclus progresul
tehnic în diferitele sale forme, acesta fiind considerat exogen în
majoritatea cazurilor.
Privite în ansamblul lor, ipotezele neoclasice au în vedere că pieţele sunt
competitive şi că mecanismele pieţei asupra cărora nu se intervine permit
atingerea nivelului optim al producţiei şi alocării resurselor.
Noua teorie a La mijlocul anilor ’80 a apărut NOUA TEORIE A CREŞTERII,
creşterii promovată de Paul Romer şi Robert Lucas pe linia modelului de creştere
neoclasic tradiţional. Premisa acestei teorii este că o acumulare de capital
se asociază de regulă cu o acumulare de cunoştinţe.
Noua teorie a creşterii aduce modificări importante:
• progresul tehnologic este considerat un produs al activităţii economice,
iar noua teorie este denumită şi teoria creşterii endogene, deoarece
internalizează tehnologia într-un model de funcţionare a economiei.
• se consideră că, spre deosebire de obiectele de natură fizică,
cunoaşterea şi tehnologia se caracterizează prin randamente
crescătoare. Ideile pot fi utilizate în comun şi reutilizate la infinit,
acestea pot spori fără limită şi propulsează procesul de creştere. Noua
teorie reflectă trecerea de la economia bazată pe resurse la economia
bazată pe cunoaştere.
• presupunând că apariţia de cunoştinţe noi constituie o sursă cheie
pentru creşterea economică, se admite că evenimente mici, dar la
momentul potrivit, pot schimba traiectoria de creştere economică.
Astfel, noua teorie contrazice conceptul de echilibru general unic şi
optim, ceea ce implică însă o capacitate redusă de a prognoza rezultate
viitoare.
Teorii privind Aceste teorii
rolul instituţiilor • reflectă preocupări legate de prognoza creşterii prin prisma evoluţiei
istorice a economiilor naţionale (teoria treptelor a lui W.W.Rostow)
• cuprind studii statistice empirice efectuate pentru a evidenţia, într-o
manieră descriptivă, factori sociologici, demografici şi instituţionali
relevanţi pentru creşterea economică (o cercetare empirică a
fenomenelor de creştere efectuată în anii ’60 de S.Kuznets)
• susţin că acţiunea colectivă este foarte importantă pentru creşterea
economică şi că toate componentele sale, inclusiv instituţiile, pot fi
îmbunătăţite; în acest sens, cel mai important obiectiv de politică
economică este de a crea un mediu instituţional care să sprijine
schimbările tehnologice ( P.Romer).
 • susţin rolul instituţiilor în formarea traiectoriei de creştere
economică. Aceste instituţii sunt definite în sens larg şi cuprind
guvernul, cultura şi o serie de organizaţii non-piaţă (Douglas
North).

Model de rezolvare:
Teoriile privind creşterea economică:
a) au unele rădăcini în teoria clasică;
b) au evoluat în timp, ţinând seama de transformările din realitatea economică;
c) constituie baza teoretică pentru construcţia unor modele econometrice care descriu
relaţii macroeconomice;
d) au în vedere numai variabile economice.
Răspuns : a) clasicii au studiat primele elemente ale unei teorii a creşterii economice; b) în
secolul 20, în teoria creşterii un rol determinant a fost atribuit capitalului, progresului tehnic şi,
mai recent, cunoştinţelor acumulate de oameni; c) pe baza relaţiilor identificate între variabile
macroeconomice determinante pentru creşterea economică au fost concepute modele
econometrice de referinţă.

15.5 DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ

Prezentare Dezvoltarea durabilă îmbină, într-o sinteză superioară, creşterea economică

generală susţinută, păstrarea şi ameliorarea sănătăţii mediului, justiţia socială şi
asigurarea ambianţei democratice în viaţa socială. În perspectiva acestei
viziuni, deja s-a trecut la aprecierea şi măsurarea avuţiei naţiunilor cu
ajutorul unui indicator agregat numit indicele dezvoltării umane, în structura
căruia intră pe lângă expresia economică cantitativă a dezvoltării şi valoarea
capitalului natural, a celui uman şi social.

15.5.1 CRIZA NATURALĂ A DEZVOLTĂRII CONTEMPORANE

Când parametrii normali de apreciere a evoluţiei vieţii se abat de la limitele lor

naturale, instalându-se CRIZA UMANĂ, adică înrăutăţirea condiţiilor de viaţă,
pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni.
 Punând în balanţă rezultatele umane şi eforturile ce se depun pentru obţinerea
lor, renunţările şi cheltuielile care sunt antrenate de alegerile noastre, putem să
apreciem în ce măsură ceea ce se produce şi cum se produce în diferitele
sectoare ale economiei corespunde aspiraţiilor de viaţă normală a oamenilor,
exigenţelor pe care le impune asigurarea egalităţii şanselor generaţiilor care
coexistă şi se succed la viaţă pe planeta Pământ.
Când individul uman şi, în general, colectivitatea umană apreciază că
rezultatele activităţilor economico-sociale corespund din ce în ce mai puţin
trebuinţelor lor de viaţă normală, punându-le în pericol evoluţia tranziţiei prin
viaţă, se naşte în mod firesc întrebarea: este un asemenea mod de alocare şi
utilizare a resurselor limitate potrivit din punct de vedere natural-uman?
Evident că, într-o asemenea societate, parametrii normali de apreciere a
evoluţiei vieţii se abat de la limitele lor naturale, instalându-se criza umană,
adică înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, pentru un număr din ce în ce mai mare
de oameni.
Când un asemenea proces se adânceşte şi se lărgeşte în timp şi spaţiu,
încrederea oamenilor în instituţiile dezvoltării se pierde treptat, fiind înlocuită
cu neîncrederea, cu lipsa de responsabilitate în acţiunile întreprinse, cu
instalarea răului din interiorul nostru, care distrug necreator, pe un cerc vicios
ce se închide, cu o rază din ce în ce mai mare, cuprinzând, la final, întreaga
umanitate.
Aspectele esenţiale ale crizei natural-umane a dezvoltării la scara economiei
mondiale sunt analizate şi dezbătute în lucrări ştiinţifice cu caracter
interdisciplinar, în rapoartele Clubului de la Roma, precum şi ale altor
organisme ale societăţii civile, în documentele ONU.

Criza natural- Criza natural-umană a dezvoltării pe planeta Pământ poate fi interpretată ca

umană a un proces complex, profund, de accentuare, la scară globală, a
incompatibilităţii mediului creat de om cu exigenţele mediului natural, a
dezvoltării
profitului, în sens monetar, cu cel social-uman, ce pune în pericol echilibrele
stabilităţii dinamice dintre eficienţă, în sens strict economic, justiţia socială
şi egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă, în
mediul natural-uman care ne este dat.
Conştienţi de consecinţele grave, poate ireversibile, ale crizei natural-umane
a dezvoltării de până acum asupra continuării vieţii, în condiţii normale, din
punct de vedere biologic şi ecologic, oamenii de ştiinţă, oamenii politici şi,
în general, societatea civilă au lansat chemarea de a se pregăti schimbarea
actualului mod de a produce şi consuma bunurile în societate, la nivelul
managementelor naţionale, regionale şi mondiale, trecându-se astfel la o
dezvoltare cu caracter durabil, bazată pe o economie umană şi pe
compatibilitatea mediului creat de om cu mediul natural, a profitului monetar
cu profitul social-uman, la scara fiecărei colectivităţi umane.
 Cauzele crizei natural-umane a dezvoltării de până acum, afirmă
cercetătorii „nu trebuie căutate printre săracii lumii, ci în ţările care
stabilesc standardele mondiale ale extravaganţei risipitoare ce domină
politicile globale care îndreaptă lumea noastră spre autodistrugere socială
şi ecologică“( David Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet,
Bucureşti, 1997).

Caseta 15.2 Argumente esenţiale ale crizei natural-umane

a) urmărirea creşterii continue a producţiei economice prin mecanismele pieţei libere,

subordonate direct profitului financiar, a produs mai ales după 1990 accelerarea prăbuşirii
capacităţilor de regenerare a mediului înconjurător şi a structurii sociale, concomitent cu
pierderea ireversibilă, de către ţările sărace, a competiţiei pentru resurse, cu ţările bogate;
b) mutarea treptată a puterii şi responsabilităţii sociale, democratice din mâinile guvernelor
naţionale în zona marilor corporaţii şi instituţii financiar-monetare, mânate de profitul financiar,
sub forma accentuării şi diversificării proceselor de globalizare a dezvoltării economice;
c) ruperea celor care suportă costurile crizei natural-umane ale dezvoltării de cei care iau
deciziile importante cu privire la viaţa economică şi menţinerea lor, cu ajutorul unui mecanism
de propagandă controlat de cele mai mari centre de putere economico-financiară ale lumii, într-o
stare de confuzie cu privire la adevăratele cauze ale sărăciei şi dezastrelor în care sunt ţintuiţi.
d) piaţa liberă şi concurenţa se transformă din forţe pozitive în instrumente ale unei tiranii de
piaţă care cuprinde economia globală şi în care câştigă întotdeauna cel mai puternic, „colonizând
tot mai multe din spaţiile vitale ale Terrei, distrugând modul de viaţă, dislocând oameni, făcând
neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor“(idem
p.23)

Analiza cauzelor crizei natural - umane a dezvoltării ne ajută să înţelegem că

“un sistem economic rămâne viabil doar atâta timp cât societatea are
mecanismele de contracarare a abuzurilor, fie ale statului, fie ale pieţei,
precum şi a coroziunii capitalului natural, social şi moral, pe care, primele,
de obicei, o exacerbează”. (David Korten, Corporaţiile conduc lumea,
Editura Antet, Bucureşti, 1997)

Cu cât un sistem economic este mai globalizat, cu atât este mai mare dependenţa
naţionalului şi regionalului de internaţional şi cu atât este mai mare puterea
instituţiilor mondiale. Desigur, un sistem economic, cu interdependenţe tot mai
puternice în cadrul economiei mondiale, trebuie să ofere posibilitatea oamenilor
să-şi creeze un nivel de trai mai bun, în armonie cu tradiţiile şi cultura lor, cu
mediul natural în care trăiesc.
Aceasta presupune ca oamenii să înţeleagă că nu sunt uniţi de o economie care se
 globalizează, ci de o conştiinţă mondială ce rezultă din faptul că împărţim aceeaşi
planetă şi că, indiferent cum acţionăm, avem în final un destin comun. De aceea,
esenţialul este, în acest moment, să globalizăm conştientizarea crizei natural-
umane a dezvoltării de până acum şi să acţionăm în direcţia necesităţii de a
coopera, în apărarea interesului uman, pe plan mondial, astfel încât toate
colectivităţile umane, mici sau mari, fiecare individ, să intre într-un proces general
de tranziţie spre realizarea dezvoltării durabile, bazate pe economia umană, al cărei
obiectiv este să satisfacă nevoile oamenilor, şi nu ale banilor, corporaţiilor sau ale
guvernelor.
„Planeta, spunea Albert Szent-Györgyi, nu este proprietatea particulară a nimănui.
Ea este proprietate comună a întregii omeniri, la fel ca atmosfera şi oceanele, pe
care nimeni nu are dreptul să le polueze.“
(Albert Szent-Gyorgyi,Pledoarie pentru viaţǎ, Editura Politicǎ, Bucureşti,1981,.200)

Depăşirea crizei natural-umană a dezvoltării este un proces complex de

durată, deosebit de dificil, care presupune o perioadă de tranziţie spre o
.
nouă societate. Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul
mod de a conduce şi consuma bunurile a fost dominat de o serie de erori
umane ce au însoţit cunoaşterea, ca şi aplicarea rezultatelor ei în viaţa
economică, socială şi politică a colectivităţilor umane

Una dintre aceste erori este aceea de a privi viitorul nostru comun ca un dat
în care trebuie să credem şi să ne încadrăm acţiunile noastre. În mod normal,
viitorul nostru comun trebuie creat de oameni, aşa cum ei îl doresc, pornind
de la interesul uman, fundamental, concretizat în satisfacerea nevoilor pentru
hrană, adăpost, îmbrăcăminte, învăţământ, îngrijirea sănătăţii, accesul la
cultură şi la informaţiile necesare unei vieţi normale: deci nu trebuie să
credem în viitorul dat, ci numai în cel pe care îl construim după chipul şi
asemănarea noastră.
Ca urmare a absolutizării profitului financiar, în calitate de criteriu de
apreciere a viabilităţii activităţilor economice, în condiţiile pieţei
concurenţiale, s-a produs o nouă eroare, şi anume neglijarea, până la
încălcare, a criteriilor de justiţie socială şi de protecţie a mediului natural, cu
efecte contradictorii deosebit de grave asupra echilibrului înaintării.
Pe de o parte, motivaţia profitului a antrenat o puternică concurenţă, prin cele
mai diferite mijloace, unele dintre ele fiind normale şi legale, altele fiind
folosite în dauna justiţiei, a echilibrului ecologic şi diversităţii vieţii
biologice a planetei Pământ.
Acum, când criza natural-umană a dezvoltării ne pune într-o situaţie de
răscruce, alternativa de urmat elimină absolutizarea criteriului „profit
bănesc“ şi introduce compatibilitatea regională a economicului, socialului şi
ecologicului în cadrul unei viziuni de largă deschidere, în concordanţă cu
interesele prezente şi viitoare ale oamenilor.
Pe fondul absolutizării rolului pieţei în alocarea eficientă a resurselor, s-a
produs o eroare umană în managementul dezvoltării, şi anume s-a
subapreciat până la neutralizare rolul strategiilor de dezvoltare naţională,
regională şi chiar globală, bazate pe prognoze ştiinţifice ale posibilităţilor de
progres, ale trebuinţelor mediului creat de om şi ale mediului natural, ale
ciclicităţii descoperirilor ştiinţifice, ale celorlalte forme de comportamente
natural-umane.
Deşi s-a recunoscut timp îndelungat rolul relaţiilor libere de piaţă bazate pe
autonomia producătorilor şi consumatorilor, pe concurenţa dintre agenţii
economici, ce exclude monopolul, indiferent din partea cui ar veni el, totuşi,
paradoxal, evoluţia vieţii economice şi politice regionale şi chiar mondiale
are loc în direcţia creşterii gradului de concentrare a puterii economice şi
politice, cu efecte catastrofale asupra autonomiei agenţilor economici
naţionali sau locali, asupra posibilităţilor administraţiei locale de a controla
gradul de alocare a resurselor proprii, în interesul cetăţenilor.
Se comite astfel, prin practica integrării economice regionale şi mondiale, ca
şi prin teoriile care o susţin, o eroare aproape la fel de greu de contracarat,
care, prin efectele ei reale, îndepărtează dezvoltarea de nevoile şi interesele
oamenilor, dezrădăcinează tradiţii, obiceiuri şi culturi din câmpurile fertile
ale vieţii şi naturii umane, ale istoriei civilizaţiei fiecărui popor, favorizând
un grup tot mai restrâns de oameni care devin tot mai bogaţi şi defavorizând
un număr din ce în ce mai mare de oameni şi popoare care devin tot mai
săraci.
Acumularea şi concentrarea unei puteri economice masive, dincolo de
posibilitatea de a putea fi controlată, reprezintă unul dintre cele mai mari
pericole pentru colectivităţile umane, naţionale sau locale, concretizat în
apariţia unui sistem economic mondial corupt, care va gravita tot mai departe
de controlul uman al societăţii civile, al colectivităţilor umane.
Prelungită în timp dincolo de limitele normale, o asemenea eroare în
managementul alocării şi utilizării resurselor limitate poate să marcheze
sfârşitul vieţii şi activităţii umane în armonie cu mediul natural!
În condiţiile unor resurse rare, ale unor activităţi economice care poluează,
utilizarea unor resurse dintre cele mai costisitoare pentru producerea bombei
atomice şi a altor arme de distrugere a vieţii şi a echilibrului mediului natural
reprezintă o eroare ce încalcă cea mai importantă responsabilitate umană
protejarea vieţii şi a mediului care favorizează toate generaţiile şi pentru
care, paradoxal, nu răspunde nimeni, chiar dacă avem organisme
internaţionale cum este ONU, care sunt chemate să apere viaţa paşnică,
solidaritatea umană şi echilibrul ecologic, să intervină ori de câte ori este
nevoie pentru progresul şi prosperitatea popoarelor!
Este o eroare să se creadă în teorii care susţin că dezvoltarea nu poate veni
decât din afară. Viaţa demonstrează că, atunci când oamenii îşi găsesc
libertatea şi încrederea în ei înşişi de a se dezvolta liber, se creează singura
forţă a progresului, concretizată în capacitatea oamenilor de a controla şi a
folosi eficient resursele reale existente în fiecare localitate, proces natural ce
declanşează energii puternice, pe care oamenii le pot mobiliza în interesul lor
şi al colectivităţii din care fac parte.
O altă eroare a erei moderne în domeniul dezvoltării economice este
conceperea procesului de creştere economică ca un scop în sine, iar a omului,
ca un simplu instrument de realizare a sporirii produsului naţional. Ignorarea
omului din strategia creşterii economice este foarte clar exprimată prin
indicatorii cu care aceasta este măsurată, ceea ce demonstrează inexistenţa
finalităţii social-umane a creşterii economice şi a componentei sale
ecologice, apariţia celor trei consecinţe suprapuse ale crizei natural-umane a
modelului de dezvoltare, şi anume: sărăcia crescândă, deteriorarea mediului
înconjurător şi dezintegrarea socială.
Teoria despre dezvoltare şi creşterea economică, susţinută şi aplicată în
economia mondială până în prezent, a accentuat tensiunea dintre natura
spirituală a fiinţei umane şi viaţa noastră economică, cu consecinţe grave
asupra echilibrului înaintării.
Accentul tot mai puternic care s-a pus, în procesul de creştere economică, pe
sporirea cantitativă a producţiei naţionale, în condiţiile unor decalaje mari
între ţări, scoate în evidenţă o altă eroare a strategiilor de dezvoltare, şi
anume că diminuarea sărăciei nu presupune numai mărirea „plăcintei
sociale“, ci şi o redistribuire mai avantajoasă a acesteia, din punctul de
vedere al săracilor, în numele justiţiei sociale.
Tendinţa care există astăzi de a lăsa totul pe seama pieţei se întâmplă nu din
credinţa că piaţa poate rezolva cu succes problemele, ci pentru că în acest fel
nu trebuie să mai poarte nimeni responsabilitatea pentru eşecurile care se
produc. În acest fel apare o eroare de comportament, legată de recunoaşterea
exactă a unor eşecuri, care însă sunt trecute anormal în responsabilitatea
pieţei, când, de fapt, adevăratele lor cauze ţin de natura umană, de modul în
care oamenii înţeleg să acţioneze pentru a-şi promova şi apăra propriile
interese.
În ansamblul lor, aceste erori ale acţiunii umane se află la baza diminuării
treptate a perspectivei alocării şi utilizării resurselor rare, mărind costurile de
oportunitate ale echilibrului înaintării şi creând premise certe pentru
dezechilibrarea balanţei progresului, în dauna exigenţelor social-umane şi
ecologice, impuse de egalitatea şanselor generaţiilor.
De aceea, trecerea omenirii la un nou model de dezvoltare, care să pună
bazele durabile bucuriei de a trăi, presupune nu numai conştienţizarea crizei
vechiului model, ci şi o susţinută luptă cu erorile umane ale cunoaşterii
ştiinţifice şi acţiunii practice, care înstrăinează omul de rezultatele
fenomenului social al dezvoltării.
 15.5.2. DEZVOLTAREA DURABILĂ, LA TEMELIA VIITORULUI
MODEL DE PROGRES ECONOMIC ŞI SOCIAL

Probleme ale Preocupările privind dezvoltarea durabilă, la nivelul fiecărei ţări, dar şi la
dezvoltării scară mondială sunt rezultatul unui complex de probleme care îngrijorează:
sărăcia, în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător: pierderea
încrederii în instituţii; extinderea necontrolată a urbanizării: nesiguranţa unui
loc de muncă; înstrăinarea tineretului; înlăturarea valorilor tradiţionale;
şomajul şi alte crize economico-financiar sau geopolitice etc.
Primele lucrări privind teoria şi practica dezvoltării durabile au apărut la scară
planetară, dat fiind faptul că la acest nivel s-au putut constata mai bine efectele
negative conjugate ale dezvoltării omenirii de până acum (Donella H. Meados,
Jorges Renders, The limits to growth, Universe Books, New Yorg,
1972).Desigur, aceasta nu înseamnă că la nivel naţional, în diferite ţări ale
lumii, nu s-au creat o serie de elemente cu caracter juridic, economico-
financiar şi educaţional care constituie începutul pentru viitorul dezvoltării
durabile.
Din anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra Mediului de la Stockholm, şi
până în prezent au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de
dezvoltare, în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului
înconjurător, şi bunăstării generale şi procesul creşterii economice. Aria
acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport
al Clubului de la Roma – unde se aproximează stoparea creşterii economice –
şi cea a „verzilor“, care absolutizează rolul mediului natural.

“Dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre economie

şi mediul înconjurător, pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul
uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă
şi pentru un viitor îndelungat.” (Raportul Brundtland, intitulat Viitorul
nostru comun, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite, Rio de Janeiro, iunie
1992).

Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia
se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi
tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi. pentru realizarea condiţiei de
compatibilitate a celor 4 sisteme care se intercondiţionează, strategia dezvoltării durabile include,
ca element esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia
unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că modificările
produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu, în virtutea
interdependenţelor dinamice existente între componentele acesteia.
Pornind de la cinci factori care se interinfluenţează în procesul dezvoltării – populaţia, resursele
naturale şi mediul, producţia agricolă, producţia industrială şi poluarea – strategia dezvoltării
durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-
resurse, obiective de atins-mijloace necesare, pe baza compatibilităţilor lor reciproce în timp şi
spaţiu. Este vorba de a concepe şi a realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi
ieşirile sale, să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică cu mediul natural, dar şi cu nevoile
şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă.

Dimensiunile Dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală - în sensul că

dezvoltării există, numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul
durabile natural; o dimensiune economică, bazată pe competitivitate concurenţială, o
dimensiune social-umană - în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om
trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale
generaţiilor care coexistă şi se succed; o dimensiune naţional-statală,
regională şi mondială - în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare, atât
pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global-mondial. Cele patru
dimensiuni conferă modelului viitor de dezvoltare caracterul de UMAN-
DURABIL.

Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă – creşterea rapidă a populaţiei,
industrializarea accelerată, subnutriţia larg răspândită, dispariţia unor resurse care nu se refac şi un
mediu natural în curs de deteriorare – dezvoltarea durabilă îşi propune să creeze, în timp şi spaţiu,
condiţiile depăşirii limitelor progresului, prin progresul limitelor, atât cantitativ, cât şi calitativ, de
pe poziţia omului social, a compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural, a intereselor
generaţiilor în timp şi spaţiu.
Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi considerată durabilă are o
importanţă deosebită. În anul 322 î.Hr., Aristotel considera că „majoritatea oamenilor cred că un
stat, pentru a fi fericit, trebuie să fie mare; dar, chiar dacă au dreptate, ei nu ştiu ce este un stat
mare şi ce este un stat mic. Dimensiunile unui stat au o limită la fel ca şi celelalte lucruri, plante,
animale, obiecte; pentru că nici unul dintre acestea nu-şi păstrează forţa naturală atunci când sunt
prea mari sau prea mici, ci fie că îşi pierd cu totul natura, fie că şi-o modifică“ (Donella H.
Meados, Jorges Renders, The limits to growth, Universe Books, New Yorg, 1972).
Caseta 15.3 Exigenţe ale dezvoltării durabile

Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării uman-durabile integrează

următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al
economiei mondiale:
a) un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate directă de luptă cu
restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural;
b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările în
curs de dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii;
c) o planificare strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate
directă, atât în plan naţional, cât şi internaţional;
d) atingerea unei stări raţionale şi durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi
activităţilor curente, ale intereselor imediate va face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă,
succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest context de schimbări
radicale;
e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă, noi sperăm să realizăm nu dacă ci cum putem
Corespunzător viziunii Raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă (sustainable development) este
crea prin acest proces complex şi de durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur;
un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite
f) în acest proces fundamental, este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe
posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.
sine - sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale, tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe
care vrea să o schimbe;
g) în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia dezvoltării durabile nu
este numai pentru a supravieţui specia umană, ci, chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a
cădea într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare.

Elemente 1. Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu

definitorii ale mediul natural.
2. Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi
dezvoltării
spaţiu.
umane- 3. Interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma
durabile introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea ecologică în locul
maximizării profitului.
4. Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de dezvoltare ca
urmare a interdependenţelor, tot mai puternice, în plan geoeconomic şi
ecologic.
5. Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, de la
cantitatea şi intensitatea creşterii economice, la calitatea acesteia.
6. Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se
integrează organic cu capitalul creat de om, cu capitalul uman, (cultural), în
cadrul unei categorii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale
şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu.
7. Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană, în care
obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate deopotrivă
 însănătoşirii omului şi mediului natural, în timp şi spaţiu.

Realizarea noii ere a dezvoltării durabile presupune o perioadă de tranziţie în

care atât liderii politici, cât şi cetăţenii să-şi reevalueze ţelurile şi aspiraţiile,
să redefinească etaloanele reuşitei în viaţă şi să-şi adapteze munca şi folosirea
timpului liber la un nou set de valori-principii, care să aibă ca obiectiv
prosperitatea şi protecţia generaţiilor de azi şi dintotdeauna.
Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltării durabile devine
operaţională prin politici naţionale adecvate, în măsură să favorizeze
compatibilitatea sistemelor ce se intercondiţionează în timp şi spaţiu, cola-
borarea şi cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.
În acest context, deşi obiectivul final al strategiei durabile este acelaşi pentru
toate ţările, problemele concrete care urmează să fie rezolvate, sursele
financiare necesare, ca şi modalităţile de realizare, dificultăţile ce se vor ivi,
poziţia populaţiei faţă de obiectivele unui asemenea proces de lungă durată, ca
şi costurile care vor trebui suportate, etapele ce urmează să fie parcurse şi
durata atingerii ţelurilor propuse vor fi diferite de la un alt stat la altul.
În cadrul acestui proces relativ îndelungat, vor apărea, pe lângă
factori favorabili – naţionali, internaţionali – şi factori-frână, atât
în ţările dezvoltate, cât şi în ţările slab dezvoltate; esenţial este însă
să existe o voinţă comună şi puternică pentru realizarea unicului
obiectiv final, în faţa căruia toţi oamenii sunt egali de la natură.

Noua viziune Noua viziune a dezvoltării durabile va trebui să însemne şi strategii noi de
a dezvoltării distribuire mai echilibrată a veniturilor şi bogăţiilor la nivelul ţărilor lumii, o
“ordine socială superioară - care este interesată de viaţa generaţiilor
durabile
viitoare, la fel de mult ca şi de cea a generaţiilor prezente şi care se
concentrează mai mult asupra sănătăţii planetei şi oamenilor, decât asupra
acumulării materiale şi a puterii militare”. (Sandra Postel şi Christopher
Flavin, Remodelarea economiei globale, în Probleme globale ale omenirii,
Lester R. Brown (coord.), Editura Tehnică, 1994, p.231.)

La baza noii ordini sociale pe care o impune dezvoltarea durabilă Declaraţia

de la Tokyo din februarie 1987 aşează opt principii de bază: revigorarea
creşterii economice, o nouă calitate în creşterea economică, conservarea şi
dezvoltarea bazei de resurse, asigurarea menţinerii nivelului dezvoltării
populaţiei, reorientarea tehnologiei şi controlul asupra riscurilor, integrarea
mediului şi a proceselor economice în actul decizional , reforma relaţiilor
economice internaţionale, întărirea cooperării internaţionale.
Caseta 15.4 Principii ale noii viziuni a dezvoltării durabile

1) Principiul asigurării egalităţii şanselor generaţiilor viitoare, expresie a dreptului

colectiv de proprietate al acestora, care trebuie să fie prioritar, faţă de drepturile personale de
proprietate. Respectarea acestui principiu, în viziunea noii dezvoltări, presupune ca volumul
resurselor regenerabile utilizate să nu depăşească capacitatea mediului natural de reproducere,
resursele epuizabile folosite să nu depăşească capacitatea omului de a le înlocui, intrările
poluante în mediul natural să nu depăşească capacitatea acestuia de asimilare şi neutralizare.
2) Principiul politicii inegalităţii economico-sociale, expresie a dreptului de a asigura
generaţiilor prezente şi viitoare cele trebuincioase unei vieţi sănătoase, sigure, împlinite şi
productive.
3) Principiul diversităţii vieţii biologice şi spiritual-culturale, expresie a respectării şi
întreţinerii potenţialului de dezvoltare, a participării noastre la procesul evolutiv,
corespunzător distrugerii creatoare.
4) Principiul suveranităţii populaţiei, expresie a dreptului oamenilor de a decide în
legătură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător aspiraţiilor de a trăi o viaţă
normală, astfel încât consecinţele deciziilor să fie suportate de cei ce le-au luat.
5) Principiul responsabilităţii reciproce a celor care deţin resursele ecologice, de a le
administra în interesul generaţiilor viitoare, iar a celor care posedă cunoştinţe speciale, de a le
împărtăşi celor care ar putea să beneficieze de ele.
 15.5.3. MĂSURAREA PROGRESULUI ECONOMIC ŞI SOCIAL ÎN
VIZIUNEA DEZVOLTĂRII DURABILE

Opinii a) potrivit indicatorilor economici cu care se apreciază până acum starea

contradictorii de sănătate a economiei mondiale, “lumea se află într-o stare
rezonabilă, bună şi … previziunile economice pe termen lung sunt
cu privire la
promiţătoare … Economiştii cred că tehnologiile avansate pot depăşi
dezvoltare orice limite”
b) potrivit indicatorilor care măsoară starea de sănătate a mediului
ambiant “fiecare indicator major arată o deterioare a sistemelor
naturale: păşunile îşi micşorează suprafeţele, deşerturile se extind,
pământurile arabile îşi pierd humusul; stratul de ozon stratosferic
devine tot mai subţire, gazele ce produc efectul de seră se acumulează,
numărul speciilor de plante şi de animale se micşorează, poluarea
aerului atinge nivele care ameninţă sănătatea oamenilor în sute de
oraşe, iar degradările produse de ploile acide se pot vedea pe orice
continent” (Probleme globale ale omenirii, Starea lumii 1991,
coordonator Lester R. Brown, Editura Tehnică, 1994, p.15.)

Cum este posibil ca un set important de indicatori ai vieţii noastre să fie consecvent pozitiv, iar alt
set de indicatori ai vieţii noastre să fie consecvent negativ?
O explicaţie ar fi că măsurarea progresului prin indicatorii economici de până acum nu ia în
considerare datoriile pe care dezvoltarea economică le are faţă de mediul natural. Este evident, în
acest sens, arată economistul Herman Daly, că „ceva este fundamental greşit în tratarea
Pământului de parcă ar fi o afacere în lichidare“.

Această situaţie contradictorie cu privire la evoluţia lumii în care trăim ridică

problema unei noi modalităţi de măsurare a progresului. Avem în vedere
Indicele dezvoltării umane (Human Development Index - HDI), propus de
Organizaţia Naţiunilor Unite, Indicele de prosperitate economică viabilă
(Index of sustenable Economic Welfare - ISEW), propus de Herman Daly şi
teologul John Cobb, ca şi consumul de cereale pe cap de locuitor.

Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a progresului, nu spune nimic despre

dezvoltarea mediului ambiant. Ca urmare, el poate cunoaşte o îmbunătăţire pe termen lung, când
de fapt se înregistrează o înrăutăţire a condiţiilor de mediu natural. ISEW se consideră a fi cel mai
cuprinzător indicator al nivelului de trai la ora actuală, deoarece el măsoară atât consumul mediu,
cât şi distribuţia degradării mediului ambiant. Folosirea acestui indicator presupune informaţii cât
mai exacte şi cuprinzătoare cu privire la calitatea mediului natural.
Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru nivelul de trai în ţările cu
venituri mici, deoarece producţia de cereale este un barometru mai sensibil la degradarea mediului
natural decât este venitul.
Contrastul dintre economişti şi ecologişti în aprecierea şi măsurarea progresului economic iese în
evidenţă cel mai mult în legătură cu agricultura şi populaţia, unde tendinţa de a produce cât mai
multă hrană va determina, după o anumită perioadă, o situaţie paradoxală de a împrumuta de la
viitor, ceea ce va începe să impună taxe, deoarece noi trăim într-o cultură urbană, foarte
industrializată, dar trebuie să ştim că nu există nici o societate de tip „postagricol
Potrivit autorilor Raportului cu privire la dezvoltarea umană, pe anul 1995, elaborat sub egida
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) există trei indicatori cu ajutorul cărora
se poate măsura în termeni “umani” performanţele sintetice ale dezvoltării.

Primul indicator folosit este speranţa medie de viaţă la naştere, care

sintetizează influenţa conjugată a numeroşi factori asupra vieţii, cum sunt
evoluţia stării de sănătate a individului, alimentaţia, asigurarea condiţiilor de
locuit şi sanitare etc.
Al doilea indicator folosit este rata de instruire, care reflectă cuantumul de
cunoştinţe de care dispune individul, deprinderile şi capacitatea sa de a
comunica şi de a participa la activităţile economice şi sociale. Expresia
concretă a ratei de instruire se măsoară cu ajutorul datelor privind proporţia
adulţilor ştiutori de carte, a celor care urmează efectiv învăţământul de toate
gradele.
Al treilea indicator folosit este produsul intern brut pe locuitor, calculat în
termeni comparabili, ce exprimă mărimea medie a resurselor la care indivizii
au acces pentru a satisface nevoile unui trai decent.

Cei trei indicatori sunt folosiţi pentru calculul unui indicator agregat intitulat
indicatorul dezvoltării umane - IDU. Potrivit metodologiei folosite, IDU
pentru o ţară poate lua valori cuprinse între 0,200 şi 1,00. Fiecare dintre cei 3
indicatori ce se iau în calcul IDU are limite minime şi maxime între care
poate să evolueze.

„Raportul mondial al dezvoltării umane pe anul 2002“ evidenţiază următoarele evoluţii

(Adevǎrul economic, nr.36, din 18-24 septembrie,2002):
În ceea ce priveşte IDU, dintre cele 173 de ţări analizate, 53 se încadrează în categoria dezvoltării
umane ridicate, 84 se află în zona dezvoltării umane medii şi 36 fac parte dintre ţările cu
dezvoltare umană scăzută.
Potrivit ritmurilor curente de evoluţie a vieţii economice şi social-umane, numai 55 de ţări, ce
reprezintă 23% din populaţia lumii, sunt pe cale să atingă 2/3 dintre obiectivele de dezvoltare ale
mileniului (ODM), în timp ce 33 de ţări, ce deţin 26% din populaţia lumii, nu reuşesc să atingă
mai mult de jumătate dintre obiectivele stabilite.
În ceea ce priveşte obiectivul de a avea educaţie elementară accesibilă pentru întreaga
populaţie, până în 2015, 51 de ţări, ce reprezintă 40% din populaţia lumii, sunt în situaţia de a fi
realizat deja acest obiectiv sau pe cale de a-l îndeplini, 24 de ţări sunt cu mult în urmă sau au
înregistrat regres, iar 93 de ţări, ceea ce înseamnă aproape 40% din populaţia lumii, nu dispun de
informaţiile necesare pentru a concluziona în acest domeniu.
La scară mondială, un copil de vârstă şcolară din şase nu urmează cursurile şcolii
elementare!
În 57 de ţări, ce reprezintă 57% din populaţia lumii, s-a reuşit să se reducă la jumătate
numărul oamenilor care suferă de foame sau sunt pe cale să atingă acest obiectiv până în
2015.
Potrivit ritmurilor curente de evoluţie, omenirii îi va trebui mai mult de 130 de ani pentru a
reduce complet numărul oamenilor care suferă de foame.
În ceea ce priveşte eradicarea sărăciei, aproape 130Adunarea Generală a ONU are
responsabilitatea de a analiza şi a evalua stadiul implementării obiectivelor şi recomandărilor
„Agendei 21“ la nivel global, regional şi naţional.
La nivel regional s-au constituit o serie de comisii şi forumuri pentru dezvoltarea durabilă. Astfel,
la nivelul Uniunii Europene s-a constituit, în 7 decembrie 1993, Forumul Consultativ General
pentru Mediu – parte integrantă a procesului de implementare a Programului de acţiune a
Comunităţii Europene pentru mediu „Spre Durabilitate“.
În cadrul Forumului au loc consultări şi dialoguri între reprezentanţii sectoarelor de producţie, ai
autorităţilor regionale şi locale, ai asociaţiilor profesionale, ai organizaţiilor de protecţie a
mediului, ai comunităţilor şi ai Comisiei Europene asupra problemelor vitale privind politicile şi
mecanismele de implementare a dezvoltării durabile. La nivel regional acţionează şi birourile
regionale UNEP, cum este şi Biroul Regional UNEP pentru Europa.
La nivel naţional, pe baza deciziilor internaţionale şi mondiale adoptate, statele înfiinţează
organisme naţionale pentru sprijinirea şi favorizarea dezvoltării umane durabile. Aceste organisme
naţionale nu sunt controlate de guverne, sunt independente şi se bazează pe multiparticipare, având
o largă reprezentare democratică şi un rol consultativ, de avizare şi iniţiativă în problemele
implementării dezvoltării durabile în cadrul diferitelor state. Organismele naţionale pentru
dezvoltarea durabilă, de genul comisiilor, comitetelor, forumurilor etc., reprezintă un corespondent
pe plan naţional al forumurilor regionale şi mondiale pentru dezvoltarea umană durabilă.
Prin intermediul acestor organisme naţionale se urmăreşte garantarea aplicării „Agendei 21“ în
profil teritorial, realizarea unui consens social, bazat pe dialog constructiv între societatea civilă
şi guverne, care să fie favorabile anticipării schimbării şi acţiunii practice în această direcţie,
crearea cadrului instituţionalizat participării cetăţenilor la deciziile privind dezvoltarea umană
durabilă.
În ţara noastră s-a constituit Consiliul Naţional pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă, ca
răspuns direct şi concret la recomandările UNCED şi ale Comisiei ONU pentru Dezvoltare
Durabilă.
Noua viziune asupra dezvoltării lumii, în perspectiva secolului al XXI-lea, priveşte omul nu numai
ca mijloc ci, în primul rând, ca ţel. O dezvoltare umană durabilă va trebui, într-un termen de
aşteptare normal, să reducă treptat şi sigur decalajele vieţii umane dintre Nord şi Sud, dintre Vest
şi Est şi să trateze planeta Pământ nu ca pe o „afacere în lichidare“, ci ca pe ceva sfânt pentru toate
generaţiile care coexistă şi se succed în mod natural.
Dezvoltarea durabilă pune pentru prima dată, la scara microcosmosului nostru, la nivelul minţilor
luminate ale timpului, capabile să influenţeze şi/sau ia deciziile Marii Schimbări, problema unităţii
valorilor fundamentale ce definesc ţelurile tranziţiei noastre prin viaţă şi mijloacele atingerii
acestora, în timpul uman dat, cu minimum de eroare în alocarea resurselor.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Crafts, Nicholas Economic Growth in Europe since 1945, editori Gianni Toniola,
Cambridge University Press, 1996

Dornbusch, Rudiger Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, traducere în

Fisher, Stanley limba română

Gillis, Malcolm Economics of Development, W.W.Norton&comp., New York, ed.a-

Perkins, Dwight 3-a, 1992
Roemer, Michael
Snodgrass, Donald

Grossman, Gene Innovation and Growth in the Global Economy, Cambridge, London,
Helpman, Elhanan MIT Press, 1991

Kuznets, Simon Croissance et structure économique, Editura Calman Levy, 1972

Lipsey, Richard Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, traducere în

Chrystal, Alec limba română

Samuelson, Paul Economie politică, ed. a-15-a, Editura Teora, Bucureşti, 2000,
Nordhaus, William traducere în limba română

Solow, Robert Growth Theory: an exposition, MIT, New York, Oxford University,
1987

Colectivul Catedrei de Economie, Ediţia a VI-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003

Economie şi Politici
Economice

Colectivul Catedrei de Dicţionar de Economie, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti,

Economie şi Politici 2003
Economice

*** Relansarea creşterii economice în România, Simpozion Ştiinţific

Naţional, Editura Economică, Bucureşti, 2000
Bell, Daniel Lumea în anul 2013, American Academy of Arts and
Sciences, Cambridge, Massachusetts, 1987

Eduard, Bonnefaus Omul sau natura ? Editura Politică, Bucureşti, 1976

David, C. Korten Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997

Gore, Al Earth in the Balance Ecology ant the Human Spirit, Plume
Publishing Group, New York, 1993

C.Popescu, D. Ciucur, I. Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti,

Popescu 1996

*** Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, 1991 (coord.

Lester R. Brown), Editura Tehnică, 1994

*** Raport mondial Sur le Developpment Humain 1999

 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Ce este creşterea economică?

• Care sunt posibilităţile de măsurare a creşterii economice?
• De ce este relevantă măsurarea creşterii economice prin raportarea dinamicii
indicatorilor macroeconomici de rezultate la dinamica populaţiei?
• Explicaţi de ce economiştii estimează creşterea economică făcând abstracţie de
variaţiile conjuncturale ale producţiei naţionale.
• Prin ce se deosebeşte creşterea economică de dezvoltarea economică?
• Cum acţionează factorii direcţi şi indirecţi ai creşterii asupra PIB real?
• În ce constă deosebirea dintre creşterea economică extensivă şi cea intensivă?
• De ce creşterea economică intensivă este specifică ţărilor dezvoltate?
• Care este costul de oportunitate al creşterii economice?
• Ce evoluţie probabilă are o economie naţională care timp de un deceniu reduce
continuu volumul investiţiilor nete?
• Analizaţi comparativ elementele definitorii ale teoriilor clasice, neoclasice şi
keynesiste ale creşterii economice. Ce tendinţe se manifestă în evoluţia acestor
teorii?
• Arătaţi cum explică Noua teorie a creşterii endogenizarea progresului tehnic?
• Este actualul model de dezvoltare economico-sociale a lumii în criză?
• Erorile umane care au generat criza actualului model de dezvoltare a lumii
• Compatibilitatea dintre dezvoltarea economică competitivă, dezvoltarea umană şi
dezvoltarea durabilă
• Problema măsurării progresului economic şi social din punctul de vedere al
exigenţelor dezvoltării umane-durabile
• Corelaţia necesitate-posibilitate în realizarea dezvoltării umane-durabile la scară
mondială, dar şi regională şi naţională.
• Reforma economiei şi societăţii româneşti, în perspectiva exigenţelor dezvoltării
uman-durabile.