DREPT PRIVAT INTERNAŢIONAL – Curs 1 (23.02.

2015)

 La examen în principiu nu vor fi speţe. Nu se dau grile. Examenul va consta în subiecte

redacţionale în care să se vadă modul în care gâ ndim şi dacă am înţeles logica acestei materii.
 Ne va trimite documente care vor fi utilizate pentru pregă tirea examenului. Ne va preda
concis la curs aşa că va trebui să consultă m materialele pe care le va trimite.

Drept internaţional privat – este o materie întinsă şi diversificată dacă ne gâ ndim la toate
raporturile juridice care conţin elemente de extraneitate, elemente care fac ca raportul juridic să prezinte
legă turi cu încă un sistem de drept. Care sistem juridic va guverna relaţia respectivă ? Avem raporturi de
drept privat extrem de diverse, din materia contractelor, a delictelor, din materia că să toriei.

Elementul de extraneitate este tot mai des prezent. În cazul unei căsătorii cu un cetă ţean din alt
stat, se pune problema că rei legislaţii va fi aplicabilă . Putem discuta despre condiţiile de validitate care
sunt prealabile sau concomitente încheierii că să toriei, care pot fi supuse distributiv, legea naţioanală a
fiecă ruia dintre viitorii soţi din momentul încheierii, sau putem spune chiar din momentul contractă rii
(este, totuşi, un acord de voinţe). Cu privire la relaţiile dintre pă rţi, ele fiind patrimoniale sau
nepatrimoniale, ele nu pot fi guvernate decâ t de o lege unică , relaţia este indivizibilă . Localizarea
raportului juridic este întotdeauna o chestiune prealabilă , iar astfel va trebui determinat sediul materiei
într-un sistem legal sau altul.

La o succesiune se pune problema că autorul moştenirii ar putea avea o anumită apartenenţă

naţională sau poate avea mai multe apartenenţe naţionale fiindcă tot mai des ideea de dublă cetă ţenie
este întâ lnită , iar cetă ţeniile concurente nu mai sunt privite cum erau în DIP clasic. Aceste cetă ţenii au un
statut de egalitate şi trebuie determinată care este ţara cu care persoana respectivă întreţine cele mai
strâ nse legă turi. Art. 20 din Legea 105 din 1992 care a fost integrată cu modifică ri în NCC, articol care
spunea că „ relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre soţi sunt guvernate de legea naţională comună ,
dacă exista, în lipsă de legea statului de domiciliu comun, în lipsă , de legea reşedinţei lor comune, în lipsă
de legea statului cu care întreţin cele mai strâ nse legă turi. La o moştenire, autorul succesiunii poate avea
o apartenenţă naţională , bunurile care compun masa succesorală se pot afla pe teritoriul diferitelor state,
ultimul domiciliu al defunctului poate fi într-un alt stat decâ t cel a că rui cetă ţenie o poseda. Atunci se

1
pune întrebarea ce lege va guverna raportul juridic pentru că nu se pot aplica mai multe sisteme
succesorale.

În trecut se fă cea diferenţa între statutul real şi statutul personal spunâ ndu-se că succesiunea era
supusă , de exemplu în Legea 105 din 1992 averea mobilă era supusă legii naţioanle a autorului
moştenirii, pe câ nd averea imobilă era supusă legii statului pe a că rui teritoriu se gă sesc imobilele
respective. Sistemul este considerat pă gubos pentru că nu ţine cont de natura moştenirii. Moştenirea este
o transmisiune universală a unui patrimoniu. Fundamentul este legă tura dintre autorul moştenirii şi
moştenitorii să i. Acest fundament se gă seşte pe tă râ mul relaţiilor de familie, fie ne gâ ndim la moştenirea
legală şi rezervatarii sunt rude ale autorului moştenirii, fie la afecţiunea de durată în cazul legatelor
testamentelor. Supunâ nd succesiunea unor legi diferite, în funcţie de locul situă rii imobilelor se ajungea
la atâ tea cotită ţi disponibile şi rezerve câ te imobile existau în patrimoniu, pe teritoriul unor state diferite.
Era un sistem nefiresc şi care a provocat în practică suficiente distorsiuni.

Speţă - Faimoasa chestiune engleză: Defunct francez care avea un fiu şi o fiică , soţia fiind
predecedată . Masa succsorală se compunea din 2 imobile, de valoare aproximativ egală , unul situat la
Londra şi unul la Paris. Prin testament, defunctul a lă sat unul dintre imobile fiicei care profesa ca medic în
Anglia, iar fiul a primit imobilul din Franţa. După moartea testatorului, fiica din Anglia îşi revendică
rezerva franceză din imobilul francez pe care o şi obţine. Pentru instanţa franceză masa succesorală , 1/1
îl reprezenta imobilul francez, deoarece doar el era supus legii franceze. Evident că din acel întreg, fiica
obţine rezerva fanceză . În schimb, nu acelaşi lucru poate obţine şi fiu asupra imobilului engelz, deoarece
dreptul englez nu cunoaşte instituţia rezervei succesorale. Imobilul englez fiind lă sat prin testament fiicei
ea îl obţine în întregime. Această fă râ miţare în funcţie de natura bunului şi locul unde se situează ,
conduce, contrar finalită ţii şi voinţei testatorului ( aceea de a asigura o relativă egalitate între cei doi
copii), la consecinţe nedorite de testator şi inechitabile datorită jocului normelor de conflict.

Există , în materie succesorală , un instrument european, Regulamentul european 650/2012 care

reglementează în mod uniform toate aspectele legate de materia succesiunilor. Este vorba despre un
sistem succesoral autonom și paralel cu cel care ființează în interiorul sistemului normativ aparținâ nd
statelor. Regulamentul pornește de la premisa că în spațiul european coexistă multe sisteme succesorale
și ele sunt diferite ca și concepții. Dacă luă m un posibil criteriu, de exemplu după modul de transmitere:

 avem sistemul transmisiunii directe și imediate a moștenirii

Moștenirea se deschide încă din momentul morții autorului ei și se transmite direct că tre
moștenitori, în sistemul nostru.
2
  avem sistemul transmiterii moștenirii, dar amâ nate ( sistemul austriac)
 În care moștenirea se deschide în momentul morții defunctului, dar transmisiunea
succesiunii nu operează în acest moment ci în momentul ră mâ nerii definitive a hotă râ rii
judecă torești. Se observă această amâ nare a transmisiunii dreptului de proprietate ca efect al
succesiunii. Sistemul prezintă avantaje și dezavantaje, de exemplu referintor la dezavantaje
teoretic s-ar putea spune că nu s-ar putea foarte bine explica acel gol care eistă între momentul
deschiderii și momentul în care instanța deschide succesiunea. Avantajul este mai mare deoarece
sistemul încurajează securitatea dinamică a circuitului civil. Procedura de verificare a
moștenitorilor, a activului succesoral, lichidarea creanțelor creditorilor se face mai riguros
urmă rind o procedură judiciară .

În sistemul german și austriac în care coexistă principiul separației între raportul obligațional și
raportul real, în materie de carte funciară acestea se aplică , spre deosebire de dreptul româ n în care nu
este încetă țenit. La noi, dreptul spune: cartea funciară se întregește cu toate actele și mapele care stau la
baza documentației, deci nu ar fi de ajuns cartea funciară ci trebuie să fii foarte sigur, să urmă rești și
mapa cu înscrisuri. Teoretic nu se pot arunca toate impurită țiile și viciile asupra terțului, însă la noi dacă
ne referim la o simplă vâ nzare de apartament, dacă nu ți-ai plă tit impozitul la timp, actul este lovit de
nulitate absolută (aberant!). Sau dacă ai transferat dreptul de proprietate asupra unui apartament, dar
fă ră să ai dovada de la asociația de proprietari că nu ai datorii la cheltuielile la asociație, actul este lovit de
nulitate absolută . Sau la terenuri dacă se dezmembrează o parcelă de teren în mai mult de 3 parcele, dar
fă ră certificat de urbanism, acesta fiind potrivit legii un act de informare a cumpă ră torului, actul este lovit
de nulitate absolută . Nu am o garanție asupra veracită ții înscrierii în cartea funciară . Depinde astfel ce
încurajezi. Încurajezi entitatea statului sau nu. În limita prescripției acțiunii în rectificare, nulitate
absolută este imprescriptibilă , deci oricâ nd se poate constata nulitatea actului, dar dacă actul a stat la
baza întabulă rii, acțiunea în rectificare este totuși prescriptibilă cu diferențele care sunt: dacă e act
oneros și dobâ nditor de bună credință și au trecut 3 ani de la data înscrierii dreptului terțului. Nulitatea
absolută este anihilată de prescripția acțiunii reale. În sistemul german deci, accentul este pus pe
securizarea circuitului civil. Pot vinde un bun cu clauză de rezervă a dreptului de proprietate în sensul că
eu dețin dreptul de proprietate pâ nă câ nd cumpă ră torul va achita restul de preț.

În dreptul româ n, vâ nzarea cu titlu de rezervă este o vâ nzare condiționată de o condițiie

suspensivă . Se urmă rește asigurarea împotriva insolvabilită ții cumpă ră torului, mai ales dacă
cumpă ră torul este o societate comercială . Dacă nu va plă tit tot prețul, ne interesează ca în cazul în care pe
perioada de derulare a constractului, dacă acea societate intră în insolvență să nu fiu și cu proprietatea
3
transmisă și să devin un simplu creditor la masa credală a restului de preț ală turi de ceilalți creditori.
Dacă se încalcă pactul comisoriu și prețul nu se va achita vâ nzarea se desființtează retroactiv pe baza
hotă râ rii judecă torești. Pactul comisoriu nu are eficiență în procedura insolvenței deoarece îngheață
efectele actului la momentul deschiderii ei. Pactul comisoriu nu mai apucă să își producă efectul
retroactiv. La rezerva dreptului de proprietate eu încă nu am transmis dreptul de proprietate. NCC spune:
clauza de rezervă a dreptului de plată este supusă notă rii în cartea funciară .

 avem sistemul dublei transmisiuni

Acesta constă în aceea că la momentul morții defunctului, moștenirea este transmisă în
mod fictiv unuei persoane reprezentative (executorul testamentar instituit sau în lipsa acestuia
unei persoane numită de instanța succesorală care are atribuția limitată și exclusivă de a lichida
pasivul succesoral). După ce acest pasiv este lichidat, operează cea de-a doua transmisiune care
este transmisiunea succesorală exclusivă , că tre moștenitori și care este exclusiv o transmisiune de
activ succesoral, după ce pasivul fusese lichidat în etapa precedentă . Lichidarea pasivului
succesoral nu este integrată în procedura succesorală respectivă . Acest sistem oferă prevalență
creditorilor, deoarece succesiune reprezintă o ecuație între cel puțin 3 categorii de interese:
autorului moștenirii, interesele moștenitorilor apropiați și interesele creditorilor moștenirii.
Prima dată se lichidează pasivul, iar după ce pasivul s-a lichidat, activul net este supus distribuirii
moștenitorilor.

Regatul Unit, Irlanda și Danemarca merg pe sistemul de opt in, iar nu pe cel de opt out.
Regulamentul merge pe o concepție romanistă a succesiunii ca transmisiune universală de activ și pasiv.
Ș i tocmai pentru a nu fi nevoit sistemul englez de a supune succesiunea unei legi stră ine atunci câ nd
există bunuri sau creditori în Anglia, pentru ca lichidarea acestor creanțe care costituie pasiv succesoral
să nu poată fi supusă niciodată unei legi stră ine decâ t celei engleze, au ieșit de sub umbrela europeană .

La noi dreptul este înțepenit. Chiar și în sistemele romano-germanice în care s-au fă cut reforme s-
a ajuns la o anumită soluție de compromis, la o anumită fluidizare. La noi, s-a menținut o anumită tradiție.
De exemplu, și în sistemul austriac există rezerva succesorală sau reducțiunea doar că nu toate
liberalită țile sunt supuse aducerii la masa succesorală , ci doar liberalită țiile fă cute ”în preajma morții”, în
ultimii ani înaintea morții. Există o mare diferență între liberalită țiile fă cute acum 15 ani și cele fă cute
recent, posibil pentru a eluda legea. De aceea sunt sisteme în care doar libertă țile fă cute în ultimii 5 ani
anterior morții au semnificație succesorală . Sau la nemți, libertă țiile fă cute în ultimii 10 ani, dar
progresiv. De exemplu, tot cu câ te 1/10. Dacă liberalitatea a fost fă cută în anul morții va fi 10/10, dacă a

4
fost fă cută cu un an înainte, 9/10, dacă a fost fă cută cu 10 ani în urma va fi 1/10. Tot câ te o zecime scade
pâ nă ce o liberalitate mai veche de 10 ani nu mai are nicio semnificație succesorală .

În totate sistemele de esență germană , rezerva este un simplu drept de creanță . Rezervatarii nu
sunt considerați moștenitori în sensul propriu-zis, ei sunt considerați moștenitori forțați. Ei nu au o parte
a moștenirii. Sistemul de alcă tuire este diferit. Sunt sisteme care încurajează planificarea succesorală
(testamente comune, contracte sau pacte succesorale guvernate de irevocabilitate, care nu sunt
cunoscute lor).(a schimbat subiectul!!). Tră im în mileniul 3 și însă natura moștenirii s-a schimbat. În
trecut era o moștenire liniară , patrimoniul se compunea din ceea ce la râ ndul meu am dobâ ndit de la
ascendenții mei, era rodul unei generații. Averea dă dea una numit statut social și se încerca temperarea
”libertinismul” testatorului. Astă zi însă natura ei s-a schimbat, ea are un caracter achizit. Moștenirea în
sine are ca și epicentru autorul în sine. Momentul morții radiografiază cel mai bine relațiile de familie pe
care le-a avut autorul moștenirii.

Regulamentul european, în esență , dezbate chestiunea sucesiunilor, se axează pe principiul liberei

cirulații. Avem mai multe sisteme succesorale. Că reia dintre ele este supusă succesiunea? Regulamentul
ca și principiu spune că succesiunea este câ rmuită de legea statului pe al că rui teritoriu defunctul și-a
avut ultima sa reședință obișnuită. Tot acesta, deschide posibilitatea pentru prima oară exersă rii
autonomiei de voință și a masei succesorale. Testatorul dacă dorește poate să aleagă o altă lege care să îi
guverneze succesiunea. De exemplu va putea alege legea statului a că rei cetă țenie o posedă . Dacă posedă
mai multe cetă țenii, va putea supune succesiunea legii orică rui stat a că rei cetă țenii o posedă .
Poziționează o nouă relație între persoană și stat. Prin regulament se dă voie legiuitorului statului să își
urmeze tradiția și ulterior cetă țeanul european va putea alege. Acesta va alege acel sistem care este mai
liberal și care îi prevede o cotitate disponibiliă mai generoasă . Implicit, se crează o competiție a
codifică rilor. Statul are exclusivitatea normă rii, dar nu mai poate ține individul încarcerat în sistemul
reglementă rii proprii. Alegerea nu este chiar atâ t de larga ca cea din materie contractuală , dar este o
alegere circumscrisă . De exemplu, dacă sunt un româ n care locuiesc în Spania, doresc să aleg sistemul
româ n, am această posibilitate. Sau am dublă cetă țenie româ nă și maghiară , chiar dacă nu am nicio
legă tură cu țara vecină decâ t posesia cetă țeniei, voi putea să aleg dreptul succesoral maghiar. Dacă am
fă cut această alegere, ea este, în temeiul Regulamentului, obligatorie.

În planul dreptului internațional privat, pâ nă acum, se întâ mplă această autonomie de voință pe
care o întâ lnim cu predilecție în materie contractuală , succesorală , regim matrimonial, divorț. Ponderea
codifică rilor europene este tot mai mare, Regulamentul Bruxelles II bis nr. 2201 / 2003 care

5
reglementeză competența internațională în materie de divorțuri și spune că în materie de divorț sunt
competente instanțele din statul membru:

- de reședință obișnuită comună a soților

- de reședință obișnuită a pâ râ tului
- de reședință obișnuită a reclamantului dacă durata acestei reședințe este de cel
puțin un an ca durată imediată anterior introducerii acțiunii
- de reședință obișnuită a reclamantului dacă durata acestei reședințe este de cel
puțin 6 luni ca durată imediată anterior introducerii acțiunii dacă el posedă și cetă țenia statului
respectiv
- ( în caz de cerere comună ) reședința obișnuită a orică ruia dintre soți

Cetă țenia nu joacă un rol în materie de factor atributiv de competență internațioanală în materie
de divorț decâ t dacă este o cetă țenie comună . De ex. 2 româ ni care sunt în stră ină tate, dacă soții nu au
cetă țenie comună , cetă țenia nu joaca nici un rol în materie de competență . La reședința obișnuită vor fi o
puzderie de criterii care nu sunt de tip scară ci alternative. Reclamantul va sesiza o instanță sau o
autoritate dintr-un stat membru care se încadrează în situațiile de competență enumerate mai sus.

Româ nia a început să devină o țară de turism al divorțului deoarece există o procedură rapidă , de
numai 1 lună și anume procedura notarială , chiar și atunci câ nd din că să torie au rezultat copii minori. De
ex. 2 soți locuiesc în altă țară , doresc să divorțeze rapid, ea se întoarce în țară și își reînnoiește domiciliul
la mama ei, urmâ nd apoi să divorțeze în Româ nia. El italian, ea româ ncă . Astfel, notarul public dorind să
fie o procedură rapidă din care să iasă profit, nu se uită la criteriul european.

La succesiuni, legiuitorul european vorbește despre criteriul reședinței obișnuite. În perimetrul

dreptului intern există ca și criteriu ultimul domiciliu al defunctului, în materie de divorț apare fie
criteriul cetă țeniei dacă este vorba de acordul soțiilor și diferitele posibilită ți legate de reședința
obișnuită .

Ce este reședința obișnuită? Prin ce se deosebește de domiciliu. Reședința obișnuită poate să se

suprapună conceptual cu domiciliul?

Art. 87 NCC : domiciliul persoanei fizice în vederea exercită rii drepturilor și libertă țiilor sale civile
este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală ”.

6
 Față de definiția anterioară a domiciliului care se regă sea în art.13 din Decretul 31/ 1954 care
spunea că domiciliul este acolo unde persoana își are locuința statornică principală . Elementul cheie al
definiției din decret este atributul ”locuirii”, pe câ nd în NCC privește ”declararea„. Domiciliul ca și factor
de identificare a persoanei fizice, accentul pus de legiuitor este odată pe exercițiul drepturilor și
libertă ților civile și pe caracterul declarativ al domiciliului. Dacă am dovada unui spațiu pe care îl dețin în
proprietate fie în chirie, fie in comodat, sau consimță mâ ntul proprietarului de a-ți stabili domiciliul în
acel loc. Intenția care rezultă din cererea formulată că tre serviciul de stare civilă , că tre primă rie, evidența
populației prin care îmi stabilesc intenția de a-mi stabili domiciliul în acel loc și ară t dovada de folosință
sau propietatea unei locuințe, mi se stabilește domiciliul acolo. Nimic nu îmi impune o mă surare a
intensită ții locuirii, dacă eu chiar stau acolo sau nu. Pe de altă parte există și sisteme care consacră
pluralitate de domicilii, în sistemul german de exemplu, unde domiciliul nu este unic. În dreptul nostru o
persoană nu poate avea decâ t o singură locuință și un singur domiciliu. Dacă eu stabilesc domiciliul în
mai multe locații nu este decâ t în interesul circuitului civil deoarece pot fi chemat în judecată în oricare
din acele locuri. În common law semnificația domiciliului este total diferită față de cea de pe continent,
există o jurisprudență foarte bine conturată : ”the domicile is where is your home” (foarte romantic) în
orice alt loc aș locui nu îmi pierd locuința respectivă câ t timp persoana tră iește cu intenția prezumată de
a se reîntoarce. Acest element intențional nu este unul pur speculativ, nu pierd domiciliul în Regatul Unit
oricâ t timp aș fi plecat atâ t timp câ t instanța poate stabili în mod rezonabil intenția prezumată de a
reîntoarcere a persoanei.

În ceea ce privește regulamentele europene, legiuitorul european nu poate să se bazeze pe

concepte naționale deoarece regulamentele trebuie aplicate în mod unitar și uniform în toate statele
membre. Regulamentul este mult mai eficient decâ t o directivă , care nu este un izvor de drept. Izvor de
drept este actul național de transpunere. Directiva este o lege pentru legiuitor, dar regulamentul este o
lege în sine, el se substituie dreptului național. Dacă orice reglementare contravine unui regulament
aceasta se consideră nescrisă . Regulamentul prevalează și instanța indiferent de gradul ei va aplica
regulamentul. Acesta poate fi aplicat numai uniform, iar interpretarea regulamentului aparține CJUE.
Reședința obișnuită este un concept uniform.

În art. 2570 NCC :” reședința obișnuită a persoanei este în statul în care își are locuința principală ,
chiar dacă nu a îndeplinit formalită țile legale de înregistrare”.

Reședința obișnuită evocă centrul de viață și de interes al persoanei. Atunci câ nd se stabilește

unde este reședința obișnuită a persoanei, de ex. o persoană a murit ab intesta, succesiunea sa ar urma să

7
fie guvernată de legea statului pe a că rui teritoriu și-a avut reședința sa obișnuită . Instanța trebuie să
determine unde a avut reședința obișnuită . Problemele mai delicate apar în cazul persoanelor aflate la
studii, sau au proprietă ți în mai multe state membre și stau succesiv în mai multe state. Reședința
obișnuită se determină întotdeauna factual ceea ce înseamnă că eu ca instanță trebuie să determin,
potrivit tuturor circumstanțelor care compun legă tura acestor persoane, unde aceasta își avea centrul să u
de viață și interes, luâ nd în calcul și durata locuirii, caracterul ei neîntrerupt, locul unde se află familia și
locul unde își exercită profesia, iar în cazul în care există discrepanțe încerc să determin centrul de
interes al persoanei. În dreptul german au apă rut diferite probleme deoarece unii cetă țeni și-au cumpă rat
proprietă ți în Insulele Canare și jumă tate de an stau în Germania și cealaltă jumă tate de an acolo, iar dacă
la un moment dat decedează se pune problema unde a fost reședința obișnuită a defunctului. Legiuitorul
european nu a stabilit un criteriu sau câ t timp trebuie să treacă pentru a putea susține că s-a obținut o
nouă reședință obișnuită , totul este relativ și factual. Nu se poate stabili pe baza unor criterii
preconcepute. Din natura situației s-ar putea vedea intenția de a-și stabili reședința obișnuită într-un
anumit stat (de ex. femeia spune mă întorc la mama), de a-și schimba centrul de viață .

Revenind la procedura de divorț, atunci câ nd e sesizat un notar public, degeaba i se arată

domiciliul unuia dintre soți, dar domiciliul nu înseamnă neapă rat reședința obișnuită . Un certificat de
divorț eliberat de un notar sau o instanță româ nă va fi valabil pe teritoriul tuturor statelor Uniunii.
Această noțiune presupune o anumită aplecare spre relația efectivă de viață a persoanelor. De modul în
care se stabilește reședința obișnuită depinde, cel mai des, atâ t fixarea competenței internaționale câ t și
determinarea legii aplicabile unei anumite situații juridice. Dacă am reședința obișnuită într-o țară care
prevede o codificare succesorală mult mai liberală nu am interesul să aleg legea națioanlă , e mai
favorabilă legea statului în care tră iesc.

Cetă țenia europeană presupune accederea la una sau mai multe cetă țenii a statelor membre, dar
odată ce am dobâ ndit cetă țenia româ nă , rolul ei scade simțitor. Factorul integrator cu caracter juridic
este reședința obișnuită .

În continuare este prohibit testamentul conjunct, iar această prohibiție este calificată ca fiind una
de formă , nu una fe dond. Este conjunctă atunci câ nd două manifestă ri de voință cu caracter testamentar
sunt fă cute în cuprinsul aceluiași înscris, astfel încâ t ar risca să confere un caracter convențional și pune
semne de întrebare cu privire la posibilitatea revocă rii testamentelor. Lucrurile sunt mai complicate
deoarece în ță rile care cunosc testamentele comune ele au o natură diferită , una este un pact succesoral și
alta este un testament conjunct în care chiar dacă întâ lnesc două voințe nu este totuși un acord de voință .

8
De obicei persoanele care sunt în vâ arstă și nu au copii, dorind fiecare să confere un anumit confort
supraviețuitorului, vin la notar și încheie testamente autentice diferite. Ea face un testament și îi lasă lui,
el face un testament și îi lasă ei, deci avem două testamente diferite care nu sunt conjuncte. Dar
intelectual oare ele nu sunt conjuncte? Pâ nă la urmă ceea ce îl determină pe un soț să îi lase celuilalt este
faptul că și celă lalt soț procedează la fel. În dreptul nostru oricare dintre ei pot să își revoce dispoziția
testamentară fă ră a spune nimic celuilalt lă sâ ndu-l să creadă că testamentul este valabil. Cel puțin dpdv al
cauzei ceea ce determină un soț să lase celuilalt soț este faptul că ea procedează la fel. Deci există unitatea
de cauză , iar în toate ță rile care consacră testamentele comune, revocarea se poate face în principiu doar
în timpul vieții celuilalt soț și doar aducâ ndu-i la cunoștință revocarea fă cută și astfel celă lalt soț va putea
să își pă streze sau să își revoce dispoziția testamentară . Ș i caracterul conjunct a testamentului și condiția
de validitate a pactelor succesorale sunt supuse tot legii care va guverna succesiunea.

În momentul în care se lasă un testament, nu există întotdeauna posibilitatea de a ști care va fi

ultima reședință obișnuită și care va fi legea care va guverna succesiunea și raportat la care vor fi
apreciate condițiile de validitate a dispozițiilor testamentare. Legiuitorul european merge mai departe și
spune că validitatea unui testament sau pact succesoral sunt guvernate de legea care s-ar fi aplicat
succesiunii dacă persoana ar fi decedat la data întocmirii actului sau pactului. Acest fapt se numește
statutul succesoral ipotetic. Pentru a recunoaște dispozițiile de ultimă voință , Regulamentul spune că
”este supusă legii succesorale aparținâ nd statului a că rei lege ar fi guvernat succesiunea dacă ea s-ar fi
deschis în acea zi”, fie pe criteriul cetă țeniei, fie pe criteriul reședinței obișnuite. Deci iată că există
această dispoziție care favorizează recunoașterea dispoziției de ultimă voință . Mai mult, spune
Regulamentul european: dacă testamentul este considerat nul potrivit legii care s-ar fi aplicat succesiunii
din momentul încheierii acestuia, de ex. un minor face un testament care desigur nu este valabil, dar dacă
totuși este considerat valid potrivit legii succesorale a ultimei reședințe obișnuite, va fi considerat ca fiind
un testament valabil. Această dispoziție încearcă salvarea testamentului. Mai mult, în materia formei sunt
întâ lnite tot felul de rigori. În sistemul de common-law există posibilitatea redactă rii unui testament la
calculator, semnat de autor și semnat de niște martori. El nu este nici un testament autentic, dar nu
îndeplinește nici cerințele testamentului olograf.

Art. 2635 : Legea aplicabilă formelor testamentului

9
 ” Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul
respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data câ nd a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data
decesului testatorului, conform orică reia dintre legile urmă toare:

a) legea națională a testatorului

b) legea reședinței obișnuite a acestuia
c) legea locului unde acesta a fost întocmit, modificat sau revocat
d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului
e) legea instanței sau organului care ă ndeplinește procedura de transmitere a
bunurilor moștenirii

Asta înseamnă , că dpdv a formei testamentul este considerat valid dacă respectă oricare din
cerințele prezentate în articol. Dacă o persoană încheie un testament în Germania, testament care este
considerat valid în sistemul respectiv, el va fi considerat valid și în Româ nia chiar dacă toate proprietă țile
sunt în Româ nia și chiar dacă el posedă cetă țenia româ nă . Legea locului încheierii actului, la litera c) se
poate aplica și testamentul este considerat valid, iar prohibiția testamentului conjunctiv este calificată ca
fiind una de formă .

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT – Curs 2 (03.03.2015)

Îndată ce relația privată este complicată prin existența unui sau mai multor elemente de
extraneitate pă șim, conștient sau nu, pe teritoriul dreptului internațional privat, deșertul înfricoșă tor în
care furtuna este nelipsită , în care vâ ntul suflă deseori din mai multe direcții, deșertul care te îmbie, care
te atrage, care iți conturează ideea unui parcurs facil, dar care deseori te surprinde nepregă tit, mai ales
atunci câ nd este prea tâ rziu pentru a da înapoi, deșertul care nu-ți permite să înființezi poteci pentru alții,
după cum nu-ți dezvă luie că ră rile și potecile altora, care în orice caz te obliga sa te mobilizezi, să -ți
ordonezi gâ ndirea, să -ți aduni argumentele sau care te lasă pur și simplu să mori. Nu este vorba despre
Sahara sau despre Gobi, ci pur și simplu despre deșertul normativismului uman, despre multitudinea de
reguli și tradiții diferite care te urmă resc oriunde te-ai duce și care te pasc în aspirația la certitudine, la
siguranță , la predictibilitate. DIP, prin excelență , invită la o că lă torie , la o că lă torie în spațiu, pesisajul
european este cel al liberei circulații. Libera circulație presupune nu doar trecerea de pe un teritoriu pe
10
altul, o trecere pasageră , o trecere întâ mplă toare sau efemeră , ci ea de multe ori crează ocazia sau
oportunitatea de a interacționa cu ceilalți, de a încheia raporturi juridice, raporturi care conțin aceste
legă turi cu sisteme de drept diferite (le numim elemente de extraneitate) și care pun ab initio problema
localiză rii lor, determină rii sediului acestera, care este sistemul de drept, dintre cele cu care raportul
prezintă legă turi, îndrituit să se aplice în cauza respectivă .

DIP ar putea fi definit ca fiind un ansamblu de norme juridice preponderent conflictuale,

avâ nd menirea să localizeze raportul juridic atâ t dpdv al determină rii legii aplicabile acestuia, câ t și dpdv
al fixă rii regulilor de competență internațională , recunoașterea și executarea hotă râ rilor, circulația
actelor publice, dar și reguli care statornicesc condiția juridică a stră inului în țara noastră .

Din această definiție s-ar putea desprinde cel puțin urmă toarele elemente sau trăsături
care definesc specificul acestei științe:

1) DIP reprezină o ramură a sistemului nostru de drept. Altfel spus, în pofida prezenței
adjectivului internațional în denumirea acestei discipline, ea reprezintă o ramură de drept, fiecare țară
reglementâ nd în viziune proprie principiile de localizare a raporturilor private internaționale. Vorbim
astfel despre un DIP româ n, francez, italian, spaniol șamd.

Principalul izvor al DIP româ n îl reprezintă NCC, cartea a 7-a, intitulată "Dispoziții de DIP",
dar și NCPC în ceea ce privește procesul civil internațional. Trebuie spus însă că , în plan european există o
asiduă preocupare pentru unificarea normelor de conflict de legi și de jurisdicții, existâ nd deja
numeroase regulamente europene care crează un cadru uniform în diferite materii, cum ar fi: cea
contractuala, extracontractuala, în cea a divorțului internațional, succesiuni, competența în materie civilă
și comercială , recunoașterea și executarea hotă râ rilor, titlul executoriu european, somația europeana de
plată . În toate aceste materii putem vorbi despre un DIP european.

O paranteză : tot mai mult Europa se transformă într-un spațiu globalizat dpdv juridic
federativ, există o multitudine de ță ri, mai multe ță ri, mai multe teritorii, mai multe sisteme de drept, dar
pâ nă la urmă toată această diversitate nu trebuie să contravină sau să obstrucționeze principiile de
liberă circulaproximiție, nu trebuie să ofenseze libera circulație, nu trebuie să o stâ njenească și nu trebuie
să afecteze productibilitatea pe care cetă țeanul european trebuie să o aibă și în ceea ce privește legea
aplicabilă raportului juridic, competența internațională , recunoașterea situației juridice care s-a nă scut
într-un stat membru de ordine și astfel să putem vorbi despre un circuit privat coerent.

11
 Elementul de extraneitate a încetat de mult să devină un element întâ mplă tor, ocazional al
raportului juridic, el începe să devină tot mai des întâ lnit, devine omniprezent și acest lucru deja se
observă în toate materiile dreptului privat: și în contracte încheiate între societă ți sau entită ți avâ nd
naționalită ți diferite sau persoane fizice avâ nd domicilii sau reședința obișnuită pe teritoriile unor ță ri
diferite și cetă țenie diferită , că să torii încheiate între persoane avâ nd cetă țenie diferită , sccesiuni care
sunt deschise, autorul moștenirii are o anumită afacere internaționala, are un anumit loc al ultimei
reședințe obișnuite, dar bunurile care compun masa succesorală sunt "împră știate" pe diverse teritorii
naționale și iată că se pune cu predilecție problema determină rii localiză rii acestor raporturi,
determină rii sistemului de drept că reia îi revine competența de aplicare în situația respectivă . Deci
vorbim pe de-o parte de un DIP național care curpinde norme de conflict de sorginte națională , dar care
coexiostă cu norme uniforme în plan internațional, norme cuprinse în regulamente europene. În toate
aceste materii vizate de unificare vor prevala regulile din regulamentele europene, normele naționale se
vor aplica doar acolo unde nu există norme unificate la nivel european și, acolo unde există regulamente
europene, ele se vor aplica chiar și atunci câ nd vorbim de raporturi cu state terțe non-europene, este
vorba despre principiul aplică rii universale. Codificarea europeană se va aplica indiferent de țara la care
conduce norma de conflicct, normele naționale se vor aplica doar acolo unde nu există unifică ri europene.
Deci sfera de incidență a Codului Civil devine din ce în ce mai strâ nsă .

2) Normele DIP sunt preponderent norme de conflict, adică norme care, fă ră a reglementa în
mod efectiv relația privată dictâ nd întinderea drepturilor și obligaților pă rților, se limitează la a localiza
raportul, stabilind sistemul de drept că ruia îi revine competența de reglementare, stabilind sistemul de
drept că ruia îi revine competența de aplicare, iar în materie procedurală , competența internațională a
instanțelor și a autorită ților, recunoașterea și executarea hotă râ rilor judecă torești, acceptarea și
executarea actelor autentice.

Deci reiau noțiunea de indicator a determină rii legii aplicabile, nereglementâ nd efectiv
situația pentru că sistemul de drept a că rei competență a fost deja stabilită va reglementa aceasta,
reprezintă dreptul aplicabilită ții legii.

Există o gamă foarte largă de norme de conflict. Practic, toate instituțiile dreptului privat,
toate materiile dreptului privat cunosc norme de conflict specifice. Avem: norme de conflict în materia
stă rii și capacită ții persoanelor, în materia că să toriei, în materia filiației, în materia divorțului, în materia
obligației de întreținere, în materia regimului bunurilor, în materia industriei mijloacelor de transport, în
materia contractelor, în materia extracontractuală și delictuală , în ceea ce privește culpa in contrahendo,

12
în ceea ce privește mostenirile, în privința prescripțiilor, uzucapiunilor șamd. Deci în toată gama raportul
de drept privat cunoaște norme de conflict, norme de localizare specifice care ține seama de specificul
instituției avute în vedere.

3) DIP cunoaște, pe lângă norme de conflict, care sunt preponderente sau majoritatea, și
reguli sau norme materiale care sunt excepția și care califică în mod autonom anumite chestiuni sau
situații juridice în vederea interpretă rii și aplică rii uniforme a normelor de conflict.

Spre exemplu, art. 31 din Regulamentul European 650/2012 în materie succesorală ,

intitulat "Adaptarea drepturilor reale", prevede că : în situația în care o persoană invocă un drept real la
care este îndrituită în temeiul legii aplicabile succesiunii, iar în legislația statului membru unde este invocat
dreptul real nu este prevăzut dreptul real în cauză, respectivul drept se adaptează dacă este necesar și în
măsura în care acest lucru este posbil la cel mai apropiat drept real echivalent în temeiul legislației statului
respectiv, luând în considerare obiectivele și interesele urmărite de dreptul real specific și efectele acestuia.
Acest articol este o normă materială care îmi spune ce trebuie să fac în situația în care (nu și-a continuat
ideea). Succesiunea este un mod de transmitere a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.

Regulamentul European 650, ținâ nd seama de natura moștenirii care este o transmisiune
universală sau cu titlu universal este guvernată de o lege unică , nu are importanță nici natura bunurilor-
mobile sau imobile- care compun masa succesorala, nici localizarea acestora, pe ce teritoriu sunt, este
guvernată de o lege unică care este fie, ca regulă generala- regula art. 21- legea ultimei reședințe
obișnuite a autorului moștenirii, acolo unde avea centrul să u de viață , centrul să u de interes, de multe ori
se suprapune chiar cu noțiunea de domiciliu, ca factor obiectiv, sau art. 22 deschide posibilitatea
autorului moștenirii de a alege o altă lege decâ t legea ultimei sale reședințe obișnuite, legea tă rii a că rei
cetă țenie o posedă . Dacă posedă mai multe cetă țenii, poate alege legea orică reia dintre statele a că rei
cetă țenie o posedă .

Regulamentul merge pe un factor anațional- reședința obisnuita-, dâ nd posibilitatea

testatorului, dacă dorește, să -și exercite patriotismul, să -și aleagă legea lui natională . Vorbim despre o
lege unică, dar bunurile pot fi situate pe diferite teritorii, poate avea bunuri în Franța, Italia, Româ nia,
Germania. Testatorul, în momentul în care încheie înscrisul să u tetamentar, el are în vedere de exemplu,
dreptul real așa cum e el, cu sistemul juridic cu care el este încetă țenit.

Pot exista diferențe, de exemplu la time-sharing, la noi este calificat ca un drept de

proprietate temporară , dar în marea majoritate a ță rilor, exceptâ nd Grecia și Portugalia, time-sharingul

13
nu este un drept real, ci un drept de creanță , un drept contractual. Acea folosință pe durată determinată ,
folosită mai ales în pachetele turistice, atunci câ nd comerciantul are o proprietate în Insulele Canare, de
exemplu, nu este vorba despre un drept real. La noi este calificat un drept de proprietate și atunci
problema este că atunci câ nd am lă sat prin moștenire prin tetstament si am calificat acel drept ca find un
drept de proprietate, întotdeauna această adaptare se va face ținâ nd seama de sistemul drepturilor reale
existent în țara locului situă rii bunului, pentru că drepturile reale sunt reglementate în mod strict, există
și un principiu -numenus clausus- nu cunoști alte drepturi reale, pentru că pă rtile nu pot crea alte
drepturi reale decâ t cele care sunt strict reglementate în țara locului situă rii bunului, ele au un regim
aparte, sunt supuse unor forme de publicitate, forme de publicitate imobiliara care nu este unificată ,
diferă de la o țara la alta, nu pot întabula în CF alte drepturi reale, de exemplu time-sharing, dacă în țara
locului situă rii bunului un asemena drept nu există și atunci, pentru a asigura funcționalitatea, ținâ nd
seama, pe de o parte de legea aplicabilă succesiunii, care este legea națională , de exemplu un româ n își
alege legea lui națională , legea româ nă care califică time-sharingul ca drept de proprietate, dar el
locuiește în Spania, are ultima reședință obișnuită în Spania, în Spania un asemenea drept nu este calificat
ca fiind un drept de proprietate. Ș i atunci tu, câ nd transmiți moștenirea, legea aplicabilă moștenirii fiind
legea româ nă , tu nu poți să înscrii în registrul de proprietar spaniol un asemenea drept, pentru că un
asemenea drept nu există și atunci urmează o operațiune de adaptare, de calificare, încerci ca din
perimetrul drepturilor existente în țara de destinație să alegi acel drept care este cel mai apropiat ca și
întindere, ținâ nd seama de voința celui care a transmis, de voința autorului moștenirii astfel încat să
atingi posibilitatea de transmitere a acestuia. La asta se referă adaptarea drepturilor reale. Este o
normă materială , pentru că iți spune direct ce trebuie să faci, nu este o normă de conflict pentru că nu-ți
spune ce lege să aplici, evident că drepturile reale sunt guvernate de legea locului situarii.

Tot o normă materială întâ lnim și în art. 32 din Regulament dedicat comorientilor : în
cazul în care doua sau mai multe persoane ale căror succesiuni sunt reglementate de legi diferite decedează
în împrejurări în care nu se poate stabili cu precizie ordinea în care au survenit decesele și în cazul în care
legile respective soluționează diferit acestă situație sau nu cuprinde dispoziții în acest sens, niciun defunct
nu are dreptul la succesiunea celuilalt sau celorlalți defuncți.

Este o normă materială, pentru că imi dictează soluția: niciunul nu are capacitate
succesorală . Dacă persoane între care există vocație succesorala reciprocă , de exemplu, au murit într-un
accident aviatic nu se poate stabili care dintre ele a supraviețuit celeilalte, se consideră că au decedat în
același timp.

14
 A fost nevoie de această normă , regulă materială în cuprinsul Regulamentului pentru că nu
toate sistemele de drept aplică această regulă . De exemplu, în sistemul de common law regula este că în
această situație se prezumă că persoana care este mai tâ nă ră a supraviețuit celei mai în vâ rstă . Daca
persoanele au aceeași vâ rstă (exemplu gemeni), întotdeauna se prezumă că ar fi supraviețuit persoana de
sex feminin. Daca cele 2 persoane, tată și fiică , de exemplu, au murit într-un accident aviatic, dacă am
aplica sistemul englez, ea are reșesindță obișnuită în Anglia, iar tată l în Româ nia, ar exista contradicție,
pentru că legea succesorală româ nă ar spune că cele 2 persoane sunt comoriente și nu se moștenesc una
pe alta, dar fiica avâ nd reședința în Regatul Unit, s-ar aplica legea engleză care spune că ea a supraviețuit
tată lui ei, fiind în primul râ nd mai tâ nă ră și de sex feminin. În mă sura în care 2 legi intră în contradicție,
Regulamentul European vine cu această normă materială care dictează direct soluția.

4) Obiectul de preocupare a DIP reprezintă și poziția străinilor în țara noastră, poziție care
este reglementată exclusiv prin de norme cu caracter național și care statornicesc regimul de frontieră ,
azilul, drepturile și obligațiilor civile ale stră inilor șamd.

Cine sunt străinii? Persoanele care nu posedă cetă țenia româ nă , fie că posedă cetă țenia
unui alt stat fie că sunt apatrizi.

Precizare: sintagma sau conceptul de străin trebuie interpretat ținând seama de

evoluția noilor realități în plan european. Nu vom folosi această sintagmă atunci câ nd avem de-a face
cu resortisanți aparținâ nd altor state membre ale UE, altfel spus toti cei care, avâ nd cetă țenia unui stat
membru devin astfel cetă țeni europeni, se bucură de absolut toate drepturile cetă țenilor româ ni fă ră să
existe nicun fel de discriminare, neputâ nd fi considerați stră ini și nici asimilați stră inilor. De altfel,
principiile liberei circulații și nediscrimină rii (ora 2 minutul 21:10 ??) Tot pentru acest motiv, în statutele
anumitor profesii (notar, avocat) între condițiile de acces la aceste profesii era posesia cetă țeniei româ ne,
această condiție a fost scoasă .

ELEMENTELE DE EXTRANEITATE

Acestea sunt circumstanțe de fapt sau de drept care reprezintă legă turi cu cel puțin unul
din elementele structurale ale raportului juridic fă câ nd ca acesta să prezinte legă turi cu cel puțin încâ un
sistem de drept.

Ele pot privi:

15
  subiectele raportului juridic. De exemplu cetă țenia diferită a acestora este un
situa’, de exemplu ea este româ ncă , el este italian și doresc să se că să torească . Sau domiciliul sau
reședința obișnuită diferită a subiecților.
 obiectul raportului care este situat în stră ină tate, de exemplu locul închierii
testamentului sau locul încheierii actului juridc în general, locul producerii prejudiciului, locul
situă rii unui imobil care determină regimul juridic al acestuia.

Norma de conflict este acea normă de DIP care are menirea, fă ră a reglementa fondul relației
private, de a localiza raportul juridic determinâ nd legea aplicabilă acestuia.

Dpdv structural, norma de conflict se compune din 2 elemente:

- conținutul normei de conflict

- legă tura sau punctul de legă tură a acestuia

1) Conținutul normei de conflict indică întotdeauna materia sau intituția juridică că reia aparține
raportul juridic supus localiză rii. Avem astfel norme de conflict în materia stă rii și capacită ții
persoanelor, în materia bunurilor, în materia că să toriei și divorțului, în materia filiației, în materia
obligațiilor alimentare sau de întreținere, în materia contractuală , în materie delictuală , în materie
succesorală , în materia uzucapiunii. Deci în toate instituțiile de drept privat există norme de conflict
specifice fiecă rei instituții.

2) Legătura sau punctul de legătură este acel element al normei de conflict care indică
întotdeauna sistemul de drept că ruia îi revine competența de reglementare în cazul din speță .

Punctele de legătură pot fi:

 puncte fixe, adică acelea care nu suferă modifică ri sau nu pot suferi modifică ri în
decursul timpului, de exemplu locul producerii unui prejudicu sau locul situă rii bunului imobil sau
 puncte de legătură mobile adică acelea care pot suferi modifică ri în decursul
timpului, de exemplu cetă țenia, o persoana își poate schimba cetă țenia, domiciliul, reședința
obișnuită , locul situă rii unui bun mobil.

Cartea a 7-a NCC, dedicată dispozițiilor DIP, art. 2572: Starea civilă și capacitatea persoanei fizice
sunt cârmuite de legea sa națională dacă nu se prevede altfel.

16
 Art. 2568 determină legea națională : (1) legea națională este legea statului a cărei cetățenie o are
persoana fizică sau legea statului a cărei naționalitate o are persoana juridică. (2) Dacă o persoană are mai
multe cetățenii se aplică legea aceluia dintre state a cărei cetățenie o are și de care este cel mai strâns
legată în special prin reședința sa obișnuită. Dar poți avea cetă țenia a doua state - româ nă și maghiară -,
dar reședința obișnuită o ai pe teritoriul unei ță ri terțe. Care e legea ta națională ? Nu e legea acelei terțe
ță ri, ci va trebui să alegi între acele state a că rei cetă țenie o ai- Româ nia sau Ungaria.

Exemplu: Dreptul la nume este un drept nepatrimonial, nu are o incidență economică , nu are
legă tură cu piața comună europeană , dar în mai multe decizii- Garcia Avello- CJUE a stabilit că o
persoană dacă posedă cetă țenia a doua state membre poate alege ca și criteriu de stabilire a numelui
legea orică reia din statele a că rei cetă țenie o posedă și poate cere autorită ților celuilalt stat membru unde
are reședința obișnuită să i se aplice legea primului stat membru. Era vorba despre un cuplu că să torit,
unul din soți avea cetă țenia belgiană și celă lalt spaniolă , se naște copilul și cei 2 soți și-au pă strat numele
anterioare că să toriei și au dorit ca copilul să poarte numele lor reunite. Autorită țile de stare civilă
belgiene au spus că , avâ nd în vedere cetă țenia belgiană a copilului, nu are nicio relevanță faptul că acesta
posedă și cetă țemia spaniolă și atunci i se aplică regulile de stabilire a numelui din dreptul belgian. A
venit CJUE și a spus că simpla posesie a cetă țeniei spaniole le dă dreptul pă rinților să ceară să se aplice
regulile spaniole în privința determină rii numelui care permitea ca acesta să aibă numele lor reunite.
Fundamentul de competență a fost axat pe principiul de liberă circulație care presupune ca eu să am
aceeași identitate, același nume pentru intreg spațiul european.

Dacă o persoană posedă 2 cetă țenii, e nefiresc ca o persoană să aibă nume diferite pe pașapoarte
diferite. Dacă eu vin cu un pașaport spaniol să vâ nd o proprietate în Româ nia degeaba în CF din Româ nia
imi introduc numele după regulile româ nești (că am și cetă țenie româ nă ), dar eu nu pot să folosesc acest
pașaport spaniol pentru că acolo erau numele reunite, deci îmi stâ njenește libera circulație.

Așadar avem un ansamblu de norme de conflict ordonate pe capitole în funcție de materiile

și instituțiile dreptului privat. În Cartea a 7-a a Codului Civil aveți toate aceste norme care se întregesc
cu cele cuprinse în Regulamentele europene:

 Starea și capacitatea este supusă legii naționale, deci legii statului a că rei cetă țenie
o posedă persoana.
 La căsătorie:
 legea aplicabilă condițiilor de fond ale că să toriei e determinată de legea națională
a fiecă ruia din viitorii soți (e vorba de condiții care există în momentul încheierii că să toriei).
17
  Formalitățile căsătoriei sunt supuse legii statului pe teritoriul că ruia se
celebrează - art. 2587.
 Efectele căsătoriei nu pot fi guvernate decâ t de o lege unică , pentru că ele sunt
indivizibile - art. 2589: (1 ) Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reședinței obișnuite
comune a soților, iar în lipsă, legii cetățeniei comune a soților. În lipsa cetățeniei comune, se aplică
legea statului pe teritoriul căruia a fost celebrată.

(2) Legea determinată potrivit alin. (1) se aplică atât

efectelor personale, cât și efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le reglementează și de la
care soții nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales.

Se observă și aici o tendință anațională, prima lege care guvernează efectele generale ale
că să toriei este cea a reședinței lor obișnuite comune, chiar dacă niciunul dintre soți nu posedă cetă țenia
acelui stat. De exemplu, dacă sunt 2 cetă țeni româ ni care se că să toresc și se stabilesc în Italia, legea
italiana -ca lege a reședinței obișnuite comune- va guverna efectele că să toriei. În lipsa reședinței
obișnuite comune, deci atunci câ nd soții tră iesc separat, atunci este legea cetă țeniei lor comune. În lipsă și
de cetă țenie comună , se aplică legea statului pe teritoriul că ruia că să toria a fost celebrată .

Art. 2590 : (1) Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de comun acord de către
soți. Alin. (2) restrânge sfera acestei autonomii de voință - Ei pot alege:

a) legea statului pe tertoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii

b) legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii

c) legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea căsătoriei

 La bunuri legea locului unde acestea sunt situate sau se află , afară dacă prin
dispoziții speciale se prevede contrariul
 La acte juridice- moștenirea- art. 2633: Moștenirea este supusă legii statului pe
teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții, reședința obișnuită. Deci e vorba de ultima
reședință obișnuită .
Art. 2634 dă posibilitatea să aleagă în privința ansamblului moștenirii legea cetă țeniei
sale sau, dacă are mai multe cetă țenii, legea orică reia dintre ele.

Legea aplicabilă formei testamentului- art. 2535: Întocmirea, modificarea sau revocarea
testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a
18
fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile
următoare:

a) legea națională a testatorului

b) legea reședinței obișnuite a acestuia

c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat

d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului

e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite

O dispoziție asemă nă toare gă sim în art. 27 din Regulamentul European 650: regulile de
conflict în materie de formă. În general, în privința formalismului, DIP este mai maleabil decâ t dreptul
intern, ținâ nd seama că dispozițiile de formă sunt diferite de la un stat la altul și încearcă sa salveze. De
exemplu, în materie testamentară , se incearcă să se salveze ultima voință a testatorului.

Art. 27 (1) : Testamentul este valid ca forma dacă el respectă oricare din exigențele legilor
enumerate, fie la data întocmirii testamentului, fie la data deschiderii succesiunii:

- legii statului în care a fost întocmită dispoziția sau în care a fost încheiat pactul asupra unei
succesiuni viitoare (poți să te afli de exemplu într-o țară în care este întâ lnită acea formă de testament
legatară pe calculator semnată de testator și 2 martori, acea dispoziție testamentară ar fi lovită de
nulitate la noi) => acest testament fă cut chiar de un româ n și chiar dacă legea aplicabilă moștenirii lui
este legea româ nă se consideră valid dpdv al formei dacă el respectă exigențele formale ale legii locului
întocmirii (l-a fă cut în timp ce era în Bahamas)

- legii statului a cărei cetățenie o posedă testatorul sau una din persoanele indicate în pactul
succesoral

- legii statului în care își are domiciliul testatorului sau una din persoanele din pactul succesoral

- legii statului în care își are reședința obișnuită testatorul sau una din persoanele din pactul
succesoral

- în ceea ce privește bunurile imobile, legii statului în care acestea sunt situate

19
 Este suficient ca testamentul sa respecte exigențele orică reia din legile enumerate, atunci el va fi
considerat valid peste tot. E vorba de norme de conflict alternative, conduc la multiple sisteme de drept,
dacă sunrt respectate exigențele orică reia actul este valid peste tot.

Art. 27 (3) : În sensul prezentului articol, se consideră că orice dispoziție de drept care limitează
formele permise de dispoziții pentru cauză de moarte prin trimitere la vârstă, cetățenie sau alte condiții
personale ale testatorului sau ale persoanelor a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei
succesiuni viitoare aparține chestiunilor de formă. Același lucru este valabil și pentru calificările pe care
trebuie să le posede martorii, necesare pentru validitatea unei dispoziții pentru cauză de moarte.

Deci orice dispoziție care ar limita formele de a dispune pentru cauză de moarte de
circumstanțe cu caracter personal legate de persoana testatorului sunt asimilate de legiuitorul european
condițiilor de formă . Exemplu: vine un minor de 16 ani, cetă țean german, să viziteze mă nă stirile din
Româ nia și în timpul acestei vacanțe el întocmește un testament olograf, după care, întorcâ ndu-se înapoi
în Germania, se pră bușește avionul și moare. Se ridică problema validită ții testamentului. Exista 2
probleme: o probemă legată de capacitatea testamentară și una legată de formă .
La noi, capacitatea testamentară se dobâ ndește la 18 ani, deci dpdv al legii româ ne
testamentul este lovit de nulitate. Dar legea germană îi permite să testeze la 16 ani, dar impune regula ca
pâ nă la vâ rsta majoratului minorul poate să testeze doar în formă autentică . Capacitatea, în speță , e
guvernată de legea germană , deci el putea încheia tetsamnrul. Dpdv al legii româ ne, strict formal,
testamentul este valid, deoarece îndeplinește condițiile testamentului olograf. Dpdv al legii germane
testamentul nu este valid deoarece nu a respectat exigențele formei autentice impuse minorilor. Art. 27
(3) din Regulamentul European spune că in sensul acestui articol se consideră că orice dispoziție care
limitează formele permise de dispozitii pentru cauză de moarte prin trimitere la vâ rsta, cetă țenie sau alte
condiții persoanle ale testatorului sunt asimilate condițiilor de formă . În cazul din speță , limitarea
accesului la o anumită formă testamentară pe considerent de vâ rstă este asimilată , dpdv al
Regulamentului, dispozițiilor de formă . Asta înseamnă că mi se aplică regulile de conflict din alin. 1. Deci
dpdv al formei, testamentul este valid dacă respectă oricare din exigențele prevă zute (legea statului în
care a fost întocmită etc). Testamentul acelui minor a fost fă cut în Româ nia, deci potrivit legii locului acel
testament îndeplinește cerința testamentului olograf. Deci acel testament este valid chiar daca niciunul
din sistemele de drept din speță nu-l consideră valid.

20
 Obiectul de studiu DIP cuprinde și norme de competență internațională, reguli
privind recunoașterea și executarea hotărârilor. Aici avem partea legată de procesul internațional în
NCPC și o serie de reglementări uniforme la nivel european:
- Regulamentul Bruxelles I Bis 1215 privind competența în materia civilă și comercială ,
recunoașterea și executarea hotă râ rilor
- Regulamentul European Bruxelles II Bis 2201/2003 privind competența , recunoașterea și
executarea hotă râ rilor judecă torești în materie matrimonială și în materia ră spunderii pă rintești
- Regulamentul 650/ 2012 - dispoziții de compentță în materie succesorală
- Regulamentul 805/ 2004 privind titlul executoriu european
- Regulamentul privind somația europeană de plată
- Regulamentul în materie de probațiune
Deci avem o gamă largă de dispozitii care preced aplicarea dispozițiilor din NCPC.

De exemplu Regulamentul Bruxelles II bis cuprinde toată aria în materie matrimonială . De

exemplu art. 3 din Regulament : Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea
de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află:

― reşedinţa obişnuită a soţilor sau

― ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau

― reşedinţa obişnuită a pârâtului sau

― în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau

― reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an
imediat înaintea introducerii cererii sau

― reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni
imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru
respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;

(b) statul membru de cetățenie comună al soților

Reședința obișnuită este locul unde persoana tră iește în mod statornic, unde are centrul
să u de viață și interes, nu neapă rat domiciliu. Aceste noțiuni pot să se și suprapună . O persoană poate să

21
aibă la șederi într-un anumit interval de timp regulate pe teritoriile mai multor state. Domiciliul se
detrmină potrivit dreptului național. Reședința este un concept european uniform- presupune să aleg din
multiplele șederi constante acel loc care, ținâ nd seama de ansamblul circumstanțelor de viată al
persoanelor respective, poate fi considerat ca fiind centrul să u de interes. Se ține cont și de durata șederii,
intensitatea acesteia, durata întreruperilor, locul unde își exercită profesia. Reședința obișnuită este
întotdeauna unică , este una singură și ea se determină în mod uniform indiferent de instanta- româ nă ,
maghiară etc- care califică acest concept în mod unitar.

DREPT PRIVAT INTERNAŢIONAL – Curs 3 (09.03.2015)

DIP are în vedere norme de drept preponderent conflictuale, adică norme care au rolul și misiunea
de localizare a raportului juridic, de determinare a sediului acestuia, de determinare a legii aplicabile
acestuia, sistemului de drept că ruia îi revine rolul și misiunea de reglementare a raportului. Deci ele nu
sunt norme de reglementare, ele sunt norme de conflict. Am vă zut că prin excepție există și norme
materiale și am dat și câ teva exemple.
Am vă zut că DIP, în pofida denumirii sale, în pofida adjectivului „internațional” este în principiu o
ramură aparținâ nd sistemului de drept al fiecă rei ță ri. Fiecare codificare națională reglementează în
viziune proprie maniera de localizare a raporturilor de drept privat internaționale, a raporturilor ce
conțin elemente de extraneitate. Noi avem sistemul normelor de conflict inclus în ultima carte a noului
Cod Civil.
Paralel spuneam că există tot mai multe instituții care la nivel european au format obiectul
unifică rii normelor de conflict tocmai pentru a conferi mai multă siguranță , mai multă predictibilitate în
privința legii aplicabile situațiilor juridice. Acest lucru a permis pe de-o parte menținerea specificită ții
naționale, a diversită ților de tradiții juridice și pe de altă parte a permis un anumit confort
transfrontalier, o anumită siguranță în ceea ce privește legea care va guverna raportul juridic astfel încâ t
putem vorbi despre un spațiu al securită ții, libertă ții și justiției. Deci spunâ nd că fiecare țară are propriul
să u sistem de norme de conflict aceasta înseamnă că normele de conflict coexistă . Așa cum avem o
diversitate de norme materiale care reglementează diverse instituții (contracte, succesiuni) și care
22
coexistă , putâ nd exista mai multe norme de conflict decâ t ță ri (exemplul Spaniei unde există norme de
conflict specifice anumitor regiuni) așa și normele de conflict coexistă , cel puțin cele care nu au format
obiectul codifică rii prin regulamente europene și ele diferă de la o țară la alta, deci și ele cunosc această
diversitate, această diferență de viziune și manieră de localizare. Coexistența normelor de conflict nu este
una statică ele aflâ ndu-se într-un permanent dialog, într-o permanentă interacțiune, iar această
interacțiune a normelor de conflict este determinată de circulația persoanelor și bunurilor care
determină prezența elementului de extraneitate, adică a elementului de legă tură cu un sistem de drept
stră in în compunerea raportului juridic.

Dialogul normelor de conflict – retrimiterea

Atunci câ nd norma de conflict ce aparține forului (lex fori – norma de conflict aparținâ nd
sistemului de drept al instanței/autorită ții sesizate cu soluționarea unui litigiu sau cu încheierea
raportului juridic respectiv) nu acceptă competența ce i-a fost atribuită de norma de conflict stră ină ,
atribuind la râ ndul ei competența unui alt sistem de drept se spune că aceasta retrimite la acest sistem de
drept din urmă . Câ nd norma de conflict atribuie competența într-o anumită materie sistemului de drept
aparținâ nd unei anumite ță ri se spune că aceasta trimite la legea acelei ță ri. Normele de conflict
aparținâ nd sistemului de drept al fiecă rei ță ri, respectiv în plan european norme de conflict unificate prin
diverse regulamente europene, se află într-o permanentă interacțiune. Există altfel spus un conflict al
normelor de conflict. Conflictul de legi ( = conflictul normelor de conflict) poate îmbră ca două forme:
conflictul pozitiv și conflictul negativ.
a) Conflictul pozitiv de legi îl întâ lnim atunci câ nd fiecare din normele de conflict cu
care raportul prezintă legă turi din elementele sale de extraneitate revendică pentru sistemul de
drept că ruia aparține competența de reglementare.
Exemplul 1: cazul unui cetă țean francez avâ nd domiciliul în Anglia și care încheie în Anglia un
contract ridicâ ndu-se ulterior problema validită ții acestui contract din punct de vedere al capacită ții de a
contracta. În acest caz norma de conflict franceză din Codul Napoleon, art. 3, atribuie competența de
reglementare dreptului francez avâ nd în vedere apartenența națională a persoanei contractante
(francezul) potrivit principiului lex patriae. Pe de altă parte, avâ nd în vedere că domiciliul acestui
contractant (al francezului) se afla la data încheierii contractului în Anglia și sistemul de drept englez îți
revendică competența de aplicare deoarece potrivit acestuia starea și capacitatea persoanei sunt
câ rmuite de legea statului pe al că rui teritoriu aceasta își are domiciliul (lex domicilii). Aceasta face ca în
acest caz să avem un conflict pozitiv.

23
 Exemplu 2: cazul unei succesiuni în care defunctul este un cetă țean italian, iar masa
succesorală cuprinde bunuri imobile situate în Franța. În acest caz norma de conflict franceză în materie
succesorală își revendică competența de aplicare avâ nd în vedere pe de-o parte natura imobiliară a
bunurilor și pe de altă parte situarea acestora pe teritoriul francez. În același timp și norma de conflict
italiană își revendică competența de aplicare în speță avâ nd în vedere cetă țenia autorului succesiunii (al
lui de cujus) – art. 46 (intitulat Successione per causa di morte) din Legea italiană privind reforma
sistemului de DIP ( Legea nr. 218 din 31.05.1995 ). În acest caz avem din nou un conflict pozitiv de legi.
Cum se rezolvă acest conflict? Conflictul pozitiv se rezolvă întotdeauna prin aplicarea
normei de conflict aparținând forului. Întotdeauna instanța sesizată se va conduce după norma de
conflict aparținâ nd statului în care se gă sește respectiva instanță , însă în acest caz există posibilitatea
nerecunoașterii hotâ râ rii obținute de aceea există la nivel european interesul de a unifica normele de
conflict.
b) Conflictul negativ de legi există atunci câ nd niciuna dintre normele de conflict cu
care raportul prezintă legă turi nu revendică competența de aplicare în cauză pentru sistemul de
drept că ruia ea aparține.
Exemplu: cazul unui englez cu domiciliul în Franța într-o chestiune legată de starea și capacitatea
lui sau în materie succesorală cazul unui defunct francez a că rui masă succesorală cuprinde bunuri
imobile situate în Italia. În acest din ultim caz atâ t legea italiană câ t și legea franceză nu își recunosc
competența. Niciunul dintre sistemele de drept cu care raportul respectiv prezintă legă turi prin elemente
de extraneitate nu își recunosc competența ci o atribuie unui alt sistem.
În cazul unui conflict negativ de legi întrebarea care se mai pune este cea legată de
accepțiunea noțiunii de lege stră ină . Ce înțelegem prin noțiunea de lege stră ină ? Putem privi această
noțiune atribuindu-i o conotație restrâ nsă (stricto sensu) în sensul de a o limita la normele materiale
aparținâ nd instituției vizate caz în care ab initio nu se mai pune problema retrimiterii sau, dimpotrivă ,
putem atribui acestei noțiuni de lege stră ină o conotație largă , extensivă (lato sensu) incluzâ nd toate
normele care articulează sistemul de drept aparținâ nd statului la care a trimis norma de conflict,
indiferent de natura lor. Cu alte cuvinte, în această din urmă accepțiune, trimiterea va fi considerată a fi
fă cută la toate normele sistemului de drept stră in incluzâ nd și normele sale de conflict aferente. În
mă sura în care acestea din urmă , neacceptâ nd competența ce a fost atribuită acelui sistem de drept,
supun raportul sistemului juridic aparținâ nd unei alte ță ri ajungem la instituția retrimiterii.
În consecință putem defini retrimiterea ca fiind procedeul juridic prin care norma de
conflict străină la care a trimis lex fori, neacceptând competența ce i-a fost atribuită de aceasta din
urmă, supune la rândul ei competența de reglementare fie legii forului (retrimitere de gradul I),
24
fie legii unei terțe țări (retrimitere de gradul II sau multiplă). Acolo unde avem domenii în care
normele de conflict nu sunt unificate, normele respective aparțin fiecă rei ță ri, ele pot fi diferite și atunci
este logic să se nască acest conflict, acest dialog. Trimiterea și retrimiterea țin de metoda clasică a DIP, de
metoda conflictualistă existâ nd acest dialog între normele de conflict, el pornind întotdeauna de la legea
forului. La noi, acolo unde nu sunt regulamente europene instanța noastră națională pornește de la
normele prevă zute de noul Cod Civil în cadrul domeniului vizat de un raport juridic anume. Apoi vede
unde este trimisă de norma de conflict, după care studiază norma de conflict a acelei ță ri, vede dacă
trimiterea fă cută este acceptată sau nu, dacă retrimite atunci se conduce după norma de conflict stră ină .
În acest fel se închide cercul, se ajunge la localizarea raportului juridic din punct de vedere al
determină rii legii aplicabile acestuia.

Apariția retrimiterii în practica judecătorească

Retrimiterea a fost pusă în valoare și evidențiată în practica instanțelor confruntate adesea
cu problema soluționă rii conflictelor de legi. Astfel, într-o speță adusă în fața instanțelor engleze în anul
1841, Colier vs. Rivas, s-a ridicat problema validită ții unui testament fă cut de un englez avâ nd potrivit
legii engleze ultimul domiciliu la data decesului să u în Belgia. Defunctul a lă sat un testament considerat a
fi valid potrivit dreptului englez, dar nu potrivit dreptului belgian deoarece nu întrunea toate exigențele
unui testament olograf, mai precis scrierea în întregime (manu propria) a întregului cuprins al înscrisului
testamentar. Investită cu soluționarea litigiului instanța engleză a aplicat așa numita teorie a instanței
stră ine (foreign code theory) potrivit că reia în soluționarea litigiului judecă torul englez trebuie să
procedeze în exact aceeași manieră în care ar fi procedat la râ ndul să u judecă torul ță rii la care a trimis
norma de conflict engleză (în cazul din speță judecă torul belgian) deoarece în cazul din speță norma de
conflict engleză atribuia competența în privința validită ții testamentului avâ nd ca obiect bunuri mobile
legii succesorale (lex successionis), adică legii belgiene ca lege a ultimului domiciliu al testatorului din
speță . Dreptul belgian de la acea vreme nu recunoștea domiciliul defunctului ca fiind în Belgia deoarece
acesta nefiind belgian (era stră in) nu îndeplinise formalită țile cerute de legea belgiana de la acea vreme
pentru dobâ ndirea domiciliului în Belgia. Altfel spus, în viziune belgiană defunctul din speță era
considerat ca avâ nd ultimul domiciliu în Anglia. Instanța engleză investită cu soluționarea litigiului,
aplicâ nd foreign code theory, s-a transpus în postura judecă torului belgian aplicâ nd ca și acesta validită ții
testamentului legea ultimului domiciliu al testatorului considerat a fi potrivit legii belgiene în Anglia.
Astfel, aplicâ nd dreptul englez, instanța sesizată a validat testamentul în cauză . Deși în această speță nu s-
a fă cut apel la teoria retrimiterii rezultatul soluționă rii conflictului de legi a fost același ca și câ nd
retrimiterea ar fi fost admisă .
25
 O speță în care s-a ridicat problema retrimiterii: Savier Forgo. Este vorba despre un copil
bavarez din afara că să toriei care la vâ rsta de 5 ani se stabilește împreună cu mama sa în Franța unde
tră iește tot restul vieții sale și unde moare lă sâ nd o succesiune mobiliară importantă . Forgo nu a fost
niciodată că să torit și nu a avut copii. La moartea sa rudele sale colaterale din partea mamei introduc în
fața instanței franceze o petiție de ereditate solicitâ nd instanței franceze atribuirea moștenirii în cauză .
Potrivit dreptului succesoral francez de la acea vreme colateralii după mamă din afara că să toriei nu se
bucurau de vocație succesorală , vocație care era însă recunoscută de Codex Maximilianeus Bavaricus
Civilis. Deși Forgo a tră it aproape întreaga sa viață în Franța el nu dobâ ndise domiciliul francez deoarece
fiind stră in nu a solicitat și obținut autorizația de stabilire a domiciliului în Franța. Instanțele franceze
sesizate cu petiția de ereditate au pornit în soluționarea litigiului de la norma de conflict franceză care,
fiind vorba despre o succesiune mobiliară , atribuia competența de reglementare legii ultimului domiciliu
al defunctului considerat a fi, în viziune franceză , în Bavaria. Prin urmare, norma de conflict franceză a
trimis la cea bavareză . Aceasta din urmă (cea bavareză ) considerâ nd ultimul domiciliu al lui Savier Forgo
ca fiind în Franța unde acesta a tră it practic întreaga sa viață retrimite la dreptul francez, retrimitere
acceptată de casația franceză care prin decizia din 1878 aplică succesiunii în urma acceptă rii retrimiterii
dreptul succesoral francez care nu recunoștea la acea vreme vocația succesorală a colateralilor după
mamă din afara că să toriei. În consecință , instanța franceză în lipsa altor moștenitori ai lui Forgo declară
succesiunea ca fiind vacantă atribuind-o in integrum (în întregime) statului francez. Suntem deci în
prezența unei retrimiteri de gradul I de la norma de conflict bavareză la dreptul francez, retrimitere care
a condus la aplicarea dreptului succesoral material francez. Pe de altă parte putem observa că suntem și
în prezența unei retrimiteri de califică ri deoarece în urma trimiterii fă cute de norma de conflict franceză
instanța franceză s-a ghidat de calificarea fă cută domiciliului de dreptul bavarez ca domiciliu de fapt,
efectiv care nu condiționa stabilirea domiciliul de niciun fel de formalită ți care să -i atribuie un caracter
constitutiv. Astfel, norma de conflict bavareză a condus la aplicarea dreptului succesoral francez.
O altă observație este legată de faptul că întotdeauna în urma admiterii retrimiterii se
ajunge la aplicarea dreptului material aparținâ nd statului de retrimitere. Sigur că interesul pentru o
instanță este nu neaparat de a asculta orbește de norma sa de conflict ci de a lua în calcul, mai ales câ nd
norma sa de conflict o trimite într-o anumită țară , și conținutul normei de conflict stră ine care ar putea să
retrimită . Pâ nă la urmă ceea ce prezintă interes este faptul că retrimiterea, atunci câ nd este de gradul I
deci câ nd se întoarce la sistemul instanței sesizate, conduce la aplicarea dreptului să u material. Interesul
meu ca instanță este să aplic propriul meu sistem de drept, chiar ascultâ nd de o normă de conflict stră ină
și nu ascultâ nd de un drept stră in. Sistemul propriu este un sistem care în sine îmi este mai bine
cunoscut, mai familiarizat, mai facil, nu mai vorbesc de interpretarea neuniformă și nu mai vorbesc
26
despre faptul că niciodată nu se ridică chestiuni de incongruență care ar putea să atenteze la ordinea
publică a forului (a instanței sesizate). Pe de altă parte, faptul că procedez așa îmi facilitează cunoașterea
hotă râ rii și în țara cu care raportul respectiv mai prezenta elemente de extraneitate.

Formele retrimiterii
Retrimiterea poate îmbră ca două forme:
a. Retrimiterea de gradul I sau simplă în care norma de conflict stră ină la care a
trimis lex fori neacceptâ nd competența ce i-a fost atribuită stabilește la râ ndu-i competența de
reglementare în favoarea dreptului statului forului. Această retrimitere este întotdeauna acceptată
ea conducâ nd invariabil la aplicarea dreptului material aparținâ nd instanței sesizate.
b. Retrimiterea de gradul II sau multiplă este cea în care norma de conflict stră ină
neacceptâ nd competența atribuită de lex fori atribuie la râ ndul ei competența de reglementare în
favoarea dreptului unei terțe ță ri.
Exemplu: cazul unui cetă țean danez a că rui lege personală este legea domiciliului (lex
domicilii) într-o chestiune legată de starea și capacitatea acestuia, cetă țean care avâ nd domiciliul
în Anglia încheie aici un contract ridicâ ndu-se apoi problema validită ții acestuia din punct de
vedere al capacită ții. Sesizată cu soluționarea litigiului fiind o instanță germană aceasta pornește
de la propria sa normă de conflict (lex fori) care atribuie competența în această materie legii
daneze avâ nd în vedere apartenența națională a persoanei (lex patriae) însă legea daneză , avâ nd
ca reper legea domiciliului (lex domicilii), nu acceptă competența ce i-a fost atribuită de norma de
conflict germană și retrimite la dreptul englez ca drept al statului de domiciliu al acestui danez.
Suntem aici în prezența unei retrimiteri de gradul II. Prima retrimitere: norma germană la norma
daneză . A doua retrimitere: norma daneză la norma engleză .
Această manieră de soluționare a conflictelor de legi pornește așa cum am vă zut de la faptul că
foarte mult timp istoric vorbind normele de conflict aveau sorgintea exclusiv în legislațiile speciale
aparținâ nd statelor fiecare avâ nd propria manieră de a localiza raporturile de drept privat printr-un
sistem valoric. La fiecare instituție de drept privat avem norme de conflict aparte și atunci, neavâ nd un
ius supra iura (supradrept, cum se întâ mplă astă zi în unele domenii – regulamentele europene) singura
modalitate de a determina legea aplicabilă era aceea de a ține seama de dialogul normelor de conflict, de
trimiteri și de retrimiteri. Acest lucru era dificil pentru că nu întotdeauna atunci câ nd apă rea o situație cu
elemente de extraneitate aceasta era conștientizată automat avâ nd în vedere mișcarea continuă în care se
află omul și faptul că acesta nu decelează întotdeauna legea aplicabilă . Retrimiterea nu a fost întotdeauna

27
privită în mod favorabil în doctrina timpului ci mai degrabă ca o soluție de avarie, ea avâ nd mai ales în
cazul retrimiterilor de gradul II o doză inerentă de hazard.

Argumente invocate împotriva admiterii retrimiterii

Mai întâi s-a spus că retrimiterea nu ar trebui admisă deoarece în urma admiterii ei instanța se
conduce după o normă juridică stră ină ceea ce ar contraveni principiului conform că ruia normele de
drept trebuie să aparțină întotdeauna statului că ruia aparține și instanța însă și, iar nu unui stat stră in.
În al doilea rând, împotriva admiterii retrimiterii s-a formulat și așa numitul argument al cercului
vicios. Prin urmare s-a spus că dacă trimiterea trebuie privită în sens larg cuprinzâ nd și normele de
conflict atunci și retrimiterea ar trebui considerată ca fiind fă cută la întregul sistem de drept aparținâ nd
statului de retrimitere deci inclusiv la normele de conflict aferente care la râ ndul lor dispun o nouă
retrimitere (s-ar intra într-un cerc repetitiv) ori privind retrimiterea ca fiind fă cută la normele materiale
aparținâ nd statului de retrimitere înseamnă că încă lcă m regula simetriei ieșind în mod artificial din acest
joc al normelor de conflict.
În al treilea rând s-a mai spus că retrimiterea nu ar trebui admisă mai ales atunci câ nd ea
îmbracă forma retrimiterii de gradul II deoarece ea constituie o sursă de complicații și impredictibilitate
în ceea ce privește determinarea legii aplicabile situațiilor juridice atentâ nd și afectâ nd spiritul de
previziune al pă rților participante la raporturile de drept privat transfrontaliere.

DIP. Curs 4 (16.03.2015)

Câ teva idei de ora trecută :

Normele de conflict există ca entită ți dialogale. Prin intermediul lor (pentru că ele pot diferi chiar
în aceeași materie de la o țară la alta) se asigură localizarea raportului juridic. Sistemele de drept
comunică prin intermediul normelor de conflict.
28
 Am vă zut că trimiterea și retrimiterea constituie cele două modalită ți prin care normele de conflict
comunică , asigurâ nd localizarea raportului juridic. Retrimiterea ține de spiritul metodei conflictualiste
clasice. Tendința care se manifestă în ultimul timp este aceea (cel puțin în peisajul european) de a ajunge
la norme de conflict de legi unificate, pentru a asigura o anumită predictibilitate în circuitul privat
transfrontalier european.

Retrimiterea constituie astfel un mijloc de localizare în lipsă de altul (e un “ră u necesar”), pentru
că pâ nă la urmă , orice relație privată , orice raport juridic, trebuie să fie supus unei anumite legi
aplicabile .

Am vă zut ce este retrimiterea(e ră spunsul pe care norma de conflict stră ină la care a trimis legea
forului îl dă , atribuind competența, fie acesteia din urmă , câ nd vorbim de retrimiteri de gradul I, fie
atribuind la râ ndul ei, competența în favoarea dreptului unei terțe ță ri, câ nd vorbim de o retrimitere de
gradul II).

Am discutat cateva aspect legate de apariția retrimiterii în practica instanțelor și am invocat

principalele argumente care s-au adus pe parcursul timpului în doctrină împotriva admiterii retrimiterii.

În favoarea admiterii retrimiterii s-au adus mai multe argumente:

 Mai întâ i, s-a spus că sistemul de drept la care a trimis norma de conflict a codului
trebuie privit în sens larg, incluzâ nd și regulile de conflict ale ță rii respective. Aceasta pentru că
există o legă tură organică , indisolubilă , între normele materiale aparținâ nd unei anumite instituții
juridice și normele de conflict corespunză toare. Există , cu alte cuvinte, o legă tură funcțională ,
deoarece prin intermediul normei de conflict, statul respectiv dezvă luie domeniul spațial de
aplicare a normelor sale materiale. Există așadar o unitate care prezintă importanță atâ t din punct
de vedere teoretic, câ t și din punct de vedere practic.
 din punct de vedere teoretic, vorbim despre legă tura funcțională între norma de
conflict și normele materiale, despre unitatea indisolubilă a acestora;

29
  din punct de vedere practic, trebuie înțeles că retrimiterea, cel puțin atunci câ nd ea
îmbracă forma retrimiterii de gradul I, funcționează întotdeauna în favoarea forului, deoarece
conduce la atribuirea competenței normelor sale materiale
 În al 2-lea râ nd, s-a spus că legea stră ină la care a trimis norma de conflict nu ar
trebui aplicată atunci câ nd ea însă și își declară necompetența de aplicare. Altfel spus, trebuie să
aplică m o codificare stră ină doar atunci câ nd sistemul juridic că reia aparține îi atribuie
competență de aplicare, iar nu împotriva voinței acestuia, câ nd se consideră necompetent. Acest
lucru prezintă mare însemnă tate deoarece respectâ nd voința normei de conflict stră ine, hotă râ rea
instanței forului care a ținut seama de aceasta, se va bucura de recunoaștere și va putea primi
încuviințarea de executare în țara cu care raportul juridic respectiv prezintă legă turi prin
elementele de extraneitate existente.
 Un al 3-lea argument care s-a mai invocat în favoarea admiterii retrimiterii, este așa-
numita “teorie a instanței stră ine” (foreign court theory). Potrivit acestei doctrine, specifică ță rilor
de common law, în soluționarea unui litigiu ce prezintă elemente de extraneitate, judecă torul
sesizat trebuie să se transpună în maniera și postura judecă torului ță rii la care a trimis norma sa
de conflict, procedâ nd în soluționarea conflictului de legi ca și cum s-ar afla în această țară . Altfel
spus, fă ră a admite în mod nemijlocit retrimiterea, în această teorie se ține seama însă de
mecanismul ei, rezultatul la care se ajunge fiind însă același.
 În al 4-lea râ nd, s-a mai spus că retrimiterea ar trebui admisă deoarece ea asigură
coordonarea sistemelor de drept, ori de câ te ori raportul juridic prezintă legă turi cu două sau mai
multe ță ri.

Retrimiterea și chestiunile incidentale

Nu de puține ori, în soluționarea unor litigii ce prezintă elemente de extraneitate, pot apă rea
chestiuni incidentale a că ror soluționare este prealabilă sau primordială soluționă rii chestiunii
principale. De exemplu, în cazul unui litigiu contractual cu care este sesizată o anumită instanță  în
timpul litigiului una dintre pă rți decedează , ridicâ ndu-se ulterior problema determină rii sferei
moștenitorilor contractantului decedat. Continuarea litigiului principal, și eventual antrenarea
ră spunderii contractuale, presupun soluționarea în prealabil a acestei chestiuni incidentale (prealabile),
care este o chestiune de natură succesorală (determinarea sferei moștenitorilor contractantului decedat).

30
 Întrebarea care se ridică este legată de maniera în care se va asigura determinarea legii aplicabile
acestor chestiuni incidentale. Se va aplica oare norma de conflict competentă în cazul chestiunii
principale? Ră spunsul este unul negativ; chestiunile incidentale se rezolvă independent, aplicâ ndu-se în
privința lor normele de conflict specifice materiei sau instituției că reia acestea aparțin.

În speța amintită , determinarea mostenitorilor se va face nu prin aplicarea legii care guvernează
contractul (care ține de litigiul principal), ci aplicâ ndu-se legea aplicabilă succesiunii contractantului
decedat (poate fi de exemplu legea ultimei sale reședințe obișnuite, poate fi legea ță rii pe care autorul
succesiunii a ales-o,etc).

Așadar, situațiile de acest gen întotdeauna se rezolvă aplicâ nd regulile chestiunii specifice
respective. În exemplul dat, nu pot să discut despre problema contractuală fă ră să am în contradictoriu
pă rțile respective; trebuie să introduc în cauză moștenitorii, asta înseamnă că va trebui să rezolv
chestiunea prealabilă legată de stabilirea regulilor de devoluțiune a acelei succesiuni. După ce s-a stabilit
cine sunt moștenitorii acceptanți, se continuă obiectul acelui litigiu între pă rțile lui. Avem îm această
materie un Regulament European, Reg 593/2008 intitulat Roma I, care determină legea aplicabilă
obligațiilor contractuale.

Retrimiterea în dreptul român (art. 2559 NCC) : “(1) Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept
material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare.
(2) Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română,
dacă nu se prevede în mod expres altfel.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în
cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice
şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la
care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.”

31
 o În alineatul 1 atunci câ nd se pune problema retrimiterii la o lege sau un drept
stră in, acel drept este privit lato sensu, inclusiv cu normele sale de conflict aferente.
o Alineatul 2 conține o dispoziție criticabilă deoarece spune așa : dacă legea stră ină
retrimite la dreptul româ n sau la dreptul altui stat, se aplică legea româ nă ; dacă retrimiterea e la
dreptul româ n, e o soluție naturală . E o retrimitere de gradul I, îndeobște este acceptat că în cazul
retrimiterii de gradul I se aplică dreptul material aparținâ nd ță rii de retrimitere, adică dreptul
material al forului. Dacă retrimiterea este însă una de gradul II, adică sistemul de drept la care a
trimis legea forului, legea româ nă , retrimite la dreptul unei terțe ță ri , este absurd să aplică m legea
româ nă . Este o soluție de tradiție în sistemul nostru, dar criticabilă , pentru că aplicâ nd legea
româ nă , practic nu se respectă nici voința normei de conflict aparținâ nd ță rii la care a trimis legea
româ nă , nici evident cea a terței ță ri cu care raportul prezintă legă turi. Atunci sigur că o asemenea
manieră de soluționare a conflictului de legi, fă cută de exemplu de o instanța româ nă , va avea
toate șansele să nu se bucure de recunoaștere în niciuna din aceste ță ri cu care prezintă legă turi
situația respectivă . De aici tragem concluzia că în sistemul nostru de drept retrimiterea de gradul
II nu este acceptată , exceptâ nd însă domeniile în care întâ lnim norme de conflict unificate prin
intermediul Regulamentelor europene, unde retrimiterea de gradul II este permisă . Concluzia este
că acolo unde nu sunt materii unificate la nivel european și unde ne conducem în soluționarea
conflictului de legi după normele din Cartea a VII-a a Codului, acolo aplică m soluția legiuitorului
româ n, în sensul că oricare ar fi traseul trimiterii și retrimiterii vom aplica legea româ nă ori de
câ te ori norma de conflict stră ină nu acceptă competența. Dacă norma de conflict stră ină accepta
competența, atunci vom aplica dreptul stră in.
De exemplu, în materie succesorală , un defunct româ n cu ultima
reședință obișnuită în Olanda; înseamnă ca ne vom conduce după norma de coflict din codul
româ n care atribuie competența ultimei reședințe obișnuite a autorului moștenirii, așadar
dreptul olandez se consideră competent.

Ori de câ te ori se pune problema retrimiterii, practic este permisă doar

cea de gradul I, deci cea care conduce la aplicarea dreptului material româ n. Chiar dacă am fi
în prezența unei retrimiteri de gradul II, tot dreptul material româ n se va aplica. Per a
contrario, efectele retrimiterii de gradul II nu sunt primite.

o În alineatul 3 sunt ară tate situațiile în care nu se aplică retrimiterea.

32
 De exemplu, în Regulamentul European 650/2012 în materie succesorală întâ lnim urmă torul
articol dedicat retrimiterii: art. 34.

(1) Aplicarea legii oricărui stat terț precizate în prezentul regulament înseamnă aplicarea normelor
de drept în vigoare în statul respectiv, inclusiv a normelor sale de drept internațional privat, în măsura în
care respectivele norme retrimit la:

(a) legea unui stat membru; sau

(b) legea unui alt stat terț care ar aplica propria lege.

(2) Retrimiterea nu se aplică cu privire la legile menționate la articolul 21 alineatul (2), articolul 22,
articolul 27, articolul 28 litera (b) și articolul 30.

Din acest articol deducem că retrimiterea de gradul II este permisă . Trebuie înțeles mecanismul:
deci avem o normă de conflict în interiorul european (în afară de UK , Danemarca și Irlanda care nu intră
sub umbrela-ella-ella-eh-eh-eh acestui Regulament), normă de conflict unificată , care este cea din
articolul 21 al Regulamentului.

Norma spune că , în lipsă de alegere, succesiunea este guvernată de legea ultimei reședințe
obișnuite a autorului succesiunii, dâ nd însă , în art. 22, posibilitatea de alegere (a testatorului) a legii
uneia sau alteia din legile ță rilor a caror cetă țenie o posedă . Deci avem această regulă fundamentală în
interiorul spațiului european.

E posibil ca succesiunea să prezinte legă tură cu un stat terț; de exemplu, autorul succesiunii nu a
ales legea aplicabilă succesiunii și ultima reședință obișnuită este în SUA; asta înseamnă că norma de
conflict din art 21 a Regulamentului trimite la dreptul american. Mai departe, va trebui să vedem ce
spune norma de conflict americană . De exemplu, dacă masa succesorală cuprinde bunuri imobile în SUA,
retrimiterea este acceptată în privința averii imobiliare situate în State, dar dacă masa succesorală
cuprinde pe lâ ngă acestea și bunuri imobile situate în Europa, atunci avem doar o retrimitere parțială .

33
 În alineatul 2 al art. 34, se spune că retrimiterea nu se aplică cu privire la legile menționate la art
21(2), 22, 27, 28 lit b și 30.

Art 21(2) consacră o clauză de excepție; Alin 1 consacră regula de bază . Clauza de excepție din
alin. 2 este un element de corectare a proximită ții și întotdeauna se apreciază in concreto.

Norma de conflict asigură localizarea raportului juridic, determinarea proximită ții juridice în alte
cuvinte. Există însă uneori situații în care, totuși date fiind circumstanțele concrete, succesiunea ar
prezenta legă turi mai strâ nse cu un alt stat decâ t cel al ultimei reședințe obișnuite.

De exemplu, câ nd defunctul a dobâ ndit reședința obișnuită relativ recent momentului morții și
încă toate bunurile care compun masa succesorală , toți moștenitorii, sunt în statul membru al fostei
reședințe obișnuite.

Această clauză de excepție permite aprecierea instanței și permite corectarea proximită ții în
cazurile în care există legă turi mai puternice cu țara fostei reședințe obișnuite. Niciodată în practică nu
trebuie abuzat de această clauză , de aceea este de excepție. Ea nu trebuie să reprezinte o alternativă a
normei de conflict.

Articolul 34 spune tocmai că retrimiterea nu se pune în cazul acestui articol, pentru că atunci câ nd
apelez la clauza de excepție, am ieșit din peisajul dialogal al normelor de conflict. Încerc să localizez
raportul juridic ținâ nd seama de elementele de legă tură independente de ce îmi spune norma de conflict.
E o localizare pe care o face instanța (o localizare aplicată ) in concreto, fă ră să țin seama de ce spune
norma de conflict, ci se ține seama de elementele de legă tură cu un anumit stat.

Articolul 22 reglementează autonomia de voință în materie succesorală. Orice persoană poate

să aleagă ca legea aplicabilă succesiunii sale în ansamblul să u să fie legea unuia din statele a carui
cetă țenie o posedă , fie la momentul exercițiului alegerii, fie la data deschiderii succesiunii. Alegerea legii
exclude retrimiterea pentru că alegerea vizează întotdeauna sistemul material de drept, nu cel
conflictual.

34
 Exemplu: o persoană depă șește o anumită fază a cotidianită ții vieții sale și dorește să aleagă legea
aplicabilă succesiunii sale (dacă nu ar alege atunci se aplică regula, adică legea ultimei reședințe
obișnuite). Dacă alege ca legea aplicabilă să fie de exemplu cea româ nă , evident că legea aleasă va fi legea
materială , dreptul succesoral. Alegerea fă cută nu mai poate fi schimbată , nici chiar cu acordul tuturor
moștenitorilor și nici de instanță . E un drept acordat autorului succesiunii.

Legea aleasă este astfel obligatorie; alegâ nd legea, se consideră că s-a ales dreptul succesoral
efectiv. Nu se mai pune problema retrimiterii fiindcă nu s-a ales norma de conflict. Rațiunea autonomiei
de voință constă în conferirea predictibilită ții - în privința dreptului succesoral în cazul de față (să se știe
care drept se aplică , nu care e norma de conflict care trimite sau retrimite).

De aceea, întotdeauna câ nd e permisă alegerea dreptului aplicabil (e permisă și în materie

contractuală de exemplu) este vorba despre legea materială și nu despre norma de conflict. Nefiind
normă de conflict, automat, nu se mai pune problema retrimiterii. Așa spune și art 34, că retrimiterea nu
se aplică în cazul art. 22 unde e reglementată alegerea legii aplicabile.

Articolul 28 spune așa :

O declarație privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale sau
renunțarea la acestea sau o declarație concepută să limiteze răspunderea declarantului este valabilă, în
ceea ce privește forma, dacă respectă cerințele impuse de:

(a) legea aplicabilă succesiunii în temeiul articolelor 21 sau 22; sau

(b) legea statului în care declarantul își are reședința obișnuită.

Fiind o chestiune de formă, ea nu e supusă retrimiterii. Chestiunile de formă sunt reglementate

efectiv în statul la care trimite norma de conflict.

Articolul 34 spune că nici în cazul articolului 30 nu se aplică retrimiterea.

35
 Articolul 30 cuprinde norme speciale, impunâ nd restricții cu privire la succesiune sau care
afectează succesiunea sub anumite aspecte și sună astfel:

În cazul în care legea statului în care sunt situate anumite bunuri imobile, anumite
întreprinderi sau alte categorii speciale de bunuri conține norme speciale care, din motive economice,
familiale sau sociale, stabilesc restricții privind succesiunile sau care afectează succesiunile în ceea ce
privește acele bunuri, acele norme speciale se aplică succesiunii în măsura în care, în temeiul legii
acelui stat, respectivele norme sunt aplicabile indiferent de legea aplicabilă succesiunii.

Există ță ri precum Franța sau Spania care cunosc în dreptul intern un regim succesoral
derogatoriu de la cel de drept comun pentru alte categorii de bunuri. De exemplu, pentru a se evita
fă râ mițarea exploatațiilor agricole familiale, se prevede că în cazul în care nu există descendenți, toată
succesiunea acestor bunuri este atribuită soțului supraviețuitor(sunt excluși cu desă vâ rșire colateralii de
exemplu).

Acesta este un regim succesoral derogatoriu de la cel de drept comun chiar din țara respectivă ,
pentru că evită pierderea caracterului familial al acestor întreprinderi mici de familie, evitâ nd dispersia
lor în multe cote între nu știu câ ți colaterali, ducâ nd la distrugerea economică a acelui întreg.

Regulamentul European, în articolul 30, spune că e vorba de un regim succesoral foarte aplicat; un
fel de regim în considerarea unor anumite categorii de bunuri care fac obiectul unor politici sociale,
economice,etc. Atunci, acestea vor fi supuse NU regulilor de determinare a legii aplicabile potrivit
Regulamentului, ci ele vor fi supuse legii rei sitae (a locului cită rii).

Dar în ce condiții spune Regulamentul că se întâ mplă aceasta? DOAR DACĂ în țara respectivă este
consacrat un asemenea regim succesoral derogatoriu. Dacă în dreptul intern, atunci câ nd există elemente
de extranitate, nu s-a creat un regim succesoral aparte, derogatoriu de la cel comun în privința acestor
categorii de bunuri, atunci nu se va putea aplica legea internă câ nd există elemente de extraneitate.

36
Dispozițiile de la retrimitere spun că nu se aplică retrimiterea nici în acest caz, ci se va aplica dreptul
succesoral material al ță rii respective.

Alt exemplu gă sim la articolul 20 din Regulamentul Roma I, intitulat excluderea retrimiterii și care
sună așa:

Aplicarea legii oricărei țări determinate în temeiul prezentului regulament înseamnă aplicarea
normelor de drept în vigoare în țara respectivă, cu excepția normelor sale de drept internațional privat,
cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel.

Regulamentul Roma I, fiind dedicat obligațiilor contractuale, este prin excelență axat pe principiul
autonomiei de voință , dâ nd posibilitatea pă rților contractului să aleagă legea aplicabilă acestuia. Câ nd
pă rțile au exercitat acest drept, inserâ nd în contract o clauză de electio iuris (alegere a dreptului) evident
că legea aleasă va fi legea materială , nu norma de conflict. Ori de câ te ori pă rțile au uzat de autonomia de
voință , alegâ nd legea aplicabilă , nu se pune problema retrimiterii pentru că nu s-au ales norme de
conflict, ci norme materiale (asta e rațiunea alegerii, să știm ce drept ni se aplică ).

Art. 2559 NCC vorbește în alineatul 3 despre forma actelor juridice. Chestiunile de formă în
general sunt excluse retrimiterii pentru că în materia formei actelor juridice, în țarcul dreptului intern,
lucrurile sunt puțin mai ferme/imperative și sancțiunile mai drastice (ori de câ te ori se cere o anumită
formă , absența ei duce la nulitatea absolută ).

Rațiunea formalismului la noi este inspirată din dreptul francez, atribuind formei o rațiune legată
de protecția discernă mâ ntului, obținerea unui consimță mâ nt avizat. În prezent, lucrurile nu mai stau
chiar așa.

Articolul 11 din Regulamentul Roma I e dedicat condițiilor de formă și spune așa:

(1) Contractul încheiat între persoane, sau reprezentanți ai acestora, care se află în aceeași țară în
momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește

37
condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul
regulament sau de legea țării în care se încheie contractul.

(2) Contractul încheiat între persoanele, sau reprezentanții acestora, care se află în țări diferite în
momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește
condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul
regulament, sau de legea oricărei țări în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții acestora la
momentul încheierii contractului, sau de legea țării în care, la data respectivă, își avea reședința obișnuită
oricare dintre părțile contractante.

(3) Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat
sau care urmează să fie încheiat este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește
cerințele de formă prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în
conformitate cu prezentul regulament, sau de legea țării în care a fost încheiat actul sau de legea țării în
care autorul actului își avea reședința obișnuită la acea dată.

(4) Alineatele (1), (2) și (3) din prezentul articol nu se aplică contractelor care intră în sfera de
aplicare a articolului 6. Forma unor astfel de contracte este reglementată de legea țării în care își are
reședința obișnuită consumatorul.

(5) Fără a aduce atingere dispozițiilor de la alineatele (1)-(4), contractul care are ca obiect un drept
real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil este supus condițiilor de formă prevăzute de
legea țării în care este situat bunul imobil în măsura în care, conform legii respective:

(a) condițiile în cauză sunt aplicate indiferent de țara în care este încheiat contractul și indiferent de
legea care îl reglementează; și

(b) de la respectivele dispoziții nu se poate deroga prin convenție.

Regulamentul Roma I creează autonomia de voință , spunâ nd că pă rțile contractante pot alege
legea aplicabilă contractului. Dacă contractul are ca obiect de exemplu constituirea sau transmiterea
drepturilor in rem asupra bunurilor imobile, pă rțile pot și aici alege legea aplicabilă contractului.

38
 Regulamentul spune că legea aleasă va guverna contractul, însă doar aspectele sale de natură
obligațională . În schimb, aspectele de natură reală , fiind vorba de bunuri imobile supuse unui regim
juridic diferit în privința că rora este constituit în fiecare stat un sistem propriu de publicitate imobiliară
care atribuie înscrierilor un anumit efect (în unele ță ri constitutiv, în altele nu), fiecare stat limitâ nd
numă rul drepturilor reale, aceste aspecte de natură reală sunt guvernate de legea locului situării.

Dacă în cazul unui asemenea contract legea locului situă rii imobilului prevede spre exemplu o
anumită cerință de formă pentru însă și validitatea actului, atunci prin derogare, forma acestui contract va
fi supusă legii locului situă rii imobilului. Prin urmare, într-un asemenea caz, contractul va fi guvernat de
legea aleasă de pă rți în privința raportului obligațional, inclusiv în privința validită ții consimță mâ ntului,
în vreme ce aspectele de natură reală vor fi guvernate de legea locului situă rii.

De exemplu, într-un caz poate să apară o disociere între legea aplicabilă consimță mâ ntului și
viciilor de consimță mâ nt , care sunt supuse legii alese, și legea aplicabilă formei, care este supusă legii
locului. Atunci întrebarea este: dacă potrivit dreptului de influență franceză rațiunile formalismului ar fi
cu predilecție protecția consimță mâ ntului și obținerea unui consimță mâ nt avizat, atunci de ce legea
aplicabilă consimță mâ ntului este diferită de legea aplicabilă formei?

Asta înseamnă că resorturile formalismului în epoca contemporană sunt mai detașate. Notarul
public/agentul public întotdeauna are sarcina de a veghea la respectarea regulilor imperative (de ordine
publică ). El nu este o simplă persoană care constată voința concordantă a pă rților, ci asigură eficiența
actului și securizarea circuitului.

Sunt multe norme a că ror încă lcare atrage nulitatea unui contract. De exemplu, în cazul dreptului
de preempțiune (dacă bunul este bun istoric), sancțiunea este nulitatea absolută a contractului încheiat
cu încă lcarea dreptului. În acest caz există riscul să se repercuteze asupra terților și să afecteze
stabilitatea circuitului civil deoarece acțiunea în rectificare de carte funciară poate fi îndreptată și
împotriva terților dobâ nditori de bună -credință cu titlu oneros în limita celor 3 ani de prescripție a
acțiunii în rectificare. Terțul s-a bazat pe veracitatea înscrierii în CF; totodată , este afectat și circuitul civil.

39
Ș i atunci, validitatea actului care stă la baza întabulă rii este foarte importantă pentru că dă credibilitatea
a ceea ce apare înscris în CF.

Alt exemplu, dacă am vâ ndut o parcelă de teren dintr-o altă parcelă rezultată prin dezmembrare,
fă ră a obține în prealabil certificatul de urbanism (care ca natură juridică este un act de informare),
sancțiunea este nulitatea absolută a contractului de vâ nzare-cumpă rare.

Așadar, sunt foarte multe riscuri și atunci riscul de repercutare asupra terților e foarte mare. De
aceea, în dreptul german putem observa această disociere între raportul obligațional și cel real. Nulitatea
primului nu afectează cel de-al doilea raport.

Acesta este un sistem care se adresează securită ții circuitului civil. Nu se pot arunca viciile unui act
asupra terților; odată semnat un contract care încalcă anumite norme, acesta e responsabilitatea
contractantului. Sunt sisteme care încurajează circulația dinamica, protecția investitorilor . De exemplu,
investitorii trebuie să poată avea încredere că acea CF conține informații adevă rate și că nu există riscul
să piardă ceea ce au investit.

Rațiunea formalismului este legată tocmai de acest element de securizare a circuitului, care excede
voinței pă rților; are o finalitate publică , de interes public. Rațiunea formalismului nemaifiind predilectă
doar pentru a obține un consimță mâ nt avizat. Are și rațiunea asta pâ nă la urmă , dar nu este funcția ei
predilectă .

Aceasta este o situație de excepție, dar în general, în dreptul internațional privat, chestiunile legate
de formă sunt tratate mai lejer. De exemplu, în materie succesorală , există anumite rigori de formă ( la
testament) dar nu în toate ță rile există aceste rigori. Dacă în dreptul intern succesoral prin aceste rigori
se urmă rește o anumită atragere a atenției testatorului, în dreptul internațional privat prin aceste rigori
se încearcă mai degrabă salvarea voinței testatorului și nu sacrificarea pe altarul formelor.

40
 De aceea, de exemplu, dacă ne uită m la art 2635 NCC, spune că întocmirea, modificarea sau
revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la
data câ nd a fost întocmit/modificat/revocat, fie la data decesului testatorului. Este permisivă norma (și
prin existența celor două date) prin enumerarea legilor ce urmează și testamentul e valabil dacă respectă
condițiile orică reia din legile enumerate. Avem chiar și o aplicare retroactivă pentru că s-ar putea ca
potrivit legii locului încheierii un testament să fie nul; dar acea lege, între momentul facerii testamentului
și momentul deschiderii succesiunii, se poate modifica și deveni mai permisivă . Atunci aplic validită ții
testamentului o lege ulterioară încheierii lui (o aplic retroactiv; este vorba despre o retroactivitate
validantă , care, a posteriori validează un testament nul).

De exemplu, doi soți fac un testament conjunct în timp ce se aflau în vizită în Germania ; prohibiția
testamentului conjunct este ca natură juridică una formală (nu se poate face în același înscris, nu este una
de fond). Asta înseamnă că această calificare prezintă importanță pe tă râ mul DIP; fiind o condiție de
formă , se vor aplica regulile de la forma testamentului, care spun că dacă , printre altele, acel testament
este valid potrivit rigorilor legii locului (legea germană ), atunci acel testament va fi valid și în Româ nia,
chiar dacă el este prohibit de dreptul succesoral intern.

Cazurile în care NU se aplică retrimiterea

a) atunci câ nd pă rțile , în temeiul autonomiei de voință , fiindu-le recunoscută

posibilitatea alegerii legii aplicabile, profită de acest drept (legea aleasă va fi cea materială );
b) nu se pune problema retrimiterii nici în materia legilor de formă a diferitelor
categorii de acte; legiuitorul în materia formei trimițâ nd la legea materială ;
41
 c) atunci câ nd în mod explicit în textul actului normativ acest lucru este prevă zut
expres. Fie în cazul normelor de conflict de sorginte națională  avem un text explicit (art 2559
alin 2 NCC). Fie sunt alte texte precum art. 30 din Regulamentul European 650

Conflictele de legi în situații speciale

I. Sistemele plurilegislative; există ță ri care cunosc reglementă ri concurente diferite,

fiecare avâ nd o aplicare teritorială limitată , pe anumite subdiviziuni (exemplul UK, Spanieiexistă
regiuni cu codifică ri diferite precum dreptul scoțian în UK, cel din Ț ara Bască în Spania,etc.) În al
exemplul Spaniei, apartenența la o anumită codificare se determină potrivit unor reguli din codul
civil spaniol.

Avem un text în codul nostrul civil intitulat sistemele plurilegislative:

Art 2560 NCC : “Dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale aplicabile, iar în lipsă, se aplică
sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul
juridic. “

Avem un criteriu natural, pentru că ță rile care cunosc astfel de diferențieri legislative
teritoriale cu siguranță au și reguli de stabilire a competenței fiecă rei codifică ri provinciale și
atunci aceste norme interne vor spune în ce mă sură dreptul aparține unei anumite provincii.

Dacă prin definiție ar exista un sistem care nu ar cunoaște asemenea reguli de repartizare
teritorială a competențelor legislative, atunci, spune legea, se va aplica legea acelui stat / acelei
zone cu care prezintă cele mai strâ nse legă turi raportul juridic. De exemplu, judecă torul vede că
avâ nd reședința de mult timp într-o anumită zonă , raportul nu prezintă legă turi cu acea zonă .

42
 Ca și elemente specifice în cazul conflictelor inter-provinciale, ele într-un anumit sens se
aseamă nă cu conflictele de legi propriu-zise , prin faptul că există diferențe legislative și soluțiile
pot diferi în funcție de legislația provincială aplicabilă .

Pe de altă parte putem constata că spre deosebire de conflictele de legi între state, în cazul
conflictelor inter-provinciale nu se ridică probleme de suveranitate și nici de înlă turare
excepțională a aplică rii legii stră ine, spre exemplu pe motiv de ordine publica (ordinea publica de
DIP este o ordine publică națională ; există desigur și ordine publică europeană ). De exemplu,
niciodată o soluție dictată potrivit unei codifică ri succesorale a Cataloniei nu va afecta ordinea
publică spaniolă .

În schimb, o lege stră ină poate ridica asemenea probleme, de exemplu în situația în care
ultima apartenență națională a defunctului este în Irak (care oferă privilegii succesorale în funcție
de sex și criteriul primului nă scut), aici se pot ridica chestiuni de ordine publică , existâ nd
discrimină ri atunci câ nd întinderea cotelor și a vocației succesorale diferă în funcție de sexul
moștenitorilor (presupunâ nd că ambii au aceeași vocație succesorală ). Această discriminare
bazată pe sexul moștenitorilor contravine ordinii publice și o afectează ; instanța are obligația să
înlă ture legea stră ină datorită conținutului ei discriminatoriu, ofensator.
Sigur, în cazul conflictelor inter-provinciale, asemenea chestiuni de ordine publică nu se
ridică pentru că toate legile sunt în consonanță cu ordinea publică generală a statului respectiv.

Întâ lnim reglementate aceste chestiuni și în Regulamente europene, de exemplu art. 37 din
Reg 650 intitulat “State cu două sau mai multe sisteme juridice” și care spune :

În privința unui stat care are două sau mai multe sisteme de drept sau ansambluri de
norme aplicabile diferitelor categorii de persoane în ceea ce privește succesiunea, orice
trimitere la legea unui astfel de stat se interpretează ca făcând trimitere la sistemul de drept
sau la ansamblul de norme determinate de normele în vigoare în acel stat. În lipsa unor astfel
de norme, se aplică sistemul de drept sau ansamblul de norme cu care defunctul a avut cea
mai strânsă legătură.

43
 Deci primul element de localizare este legat de regulile de defalcare a competențelor în
interiorul acelui stat care cunoaște diferențieri legislative teritoriale, iar dacă nu există , atunci în
mod direct, pe baza legă turilor de proximitate ale defunctului se face apartenența cu provincia sau
zona legislativă a statului respectiv.

Ar mai fi conflict de legi în cazul succesiunii de state, ca ipoteză distinctă . În cazul

dispariției unui stat la al că rui sistem a trimis norma conflictuală , dispariție apă rută între
momentul nașterii raportului juridic și cel al litigiului.

În doctrina clasică a dreptului internțional privat se face o distincție după cum statul a fost
desființat prin mă suri de constrâ ngere (ocupare) doctrina merge pe ideea că ar trebui să
primeze interesele legitime ale persoanelor afectate de ocuparea statului/provinciei și să se țină
seama de voința lor reală , actul urmâ nd a fi interpretat în sensul în care acesta are valoare și poate
produce efecte juridice.

În al 2-lea caz, în care un stat este desființat prin contopire voluntară , sau atunci câ nd este
vorba despre unire, atunci avem întotdeauna (în tratatul de unificare sau alt act) norme tranzitorii
care reglementează aplicarea în timp a legii vechi și a legii noi.

Mai este o chestiune legată de conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut.

Recunoașterea sau nu a unei entită ți statale nu ar trebui să producă efecte în ceea ce privește
conflictul de legi. O entitate statală se consideră că există atâ t timp câ t ea ființează în fapt; nu se
cere recunoașterea din partea tutror sau mai multor state, ci este o entitate suverană care coexistă
și a că rei norme de conflict trebuie să fie luate în considerare chiar dacă statul respectiv nu a fost
recunoscut. Altfel spus, recunoașterea nu conferă caracater constitutiv statului, ci unul declarativ.

Ar mai fi ca și situație aparte conflictul interpersonal. Aici este vorba despre acele situații,
mai ales în state de origine arabă , în care în cadrul aceluiași stat / în cadrul aceleiași jurisdicții,
întâ lnim norme diferite alocate persoanelor care sunt supuse unor legi diferite , urmâ nd tradiții
juridice diferite. Mai ales în ceea ce privește chestiuni legate de materia familiei, succesiunilor, etc.
Există state în care creștinii cunosc reglementă ri diferite față de hinduși sau musulmani; atunci
44
 apartenența la un sistem de norme se face în funcție de apartenența persoanei la o anumită
entitate religioasă , care determină și un sistem normativ pe masură .

Curs-5

Evicțiunea legii străine

Localizarea raportului juridic de drept privat cu elemente de extraneitate are loc, de regulă , ca
efect al dialogului normelor de conflict, ca efect al interacțiunii lor. Atunci câ nd norma de conflict a forului
atribuie competența, într-o anumită materie, unei legi stră ine, sistemul de drept al acesteia
recunoscâ ndu-și competența, se va aplica legea stră ină aparținâ nd ță rii respective.

Aplicarea legii stră ine nu reprezintă o simplă facultate, o simplă opționalitate, ci ea devine
obligatorie pentru instanță , atunci câ nd competența ei a fost atribuită în urma localiză rii raportului de
juridic, soluționă rii conflictului de legi. Astfel, spre deosebire de tradiția de common-law, prin care legea
stră ină este considerată o simplă chestiune de fapt, în sistemele continentale, în tradiția romano-
germanică , legea străină își păstrează caracterul de lege, ea urmând a se aplica obligatoriu.

Potrivit art 2562 NCC, ,,conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească sau de notar
în procedura necontencioasă prin atestări obținute de la organele Statului, care au edictat-o prin avizul
unui expert sau în alt mod adecvat.” În spațiul european, de exemplu, conținutul unei legi stră ine poate fi
obținut cu ajutorul Rețelei Judiciare în materie civilă sau dupa caz, a Rețelei Notariale Europene.

Alineatul 2 din art 2562 stabilește că ,,partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă
dovada conținutului ei. Iar în cazul imposibilității de a stabili într-un termen rezonabil conținutul ei, se
aplică legea romană”, potrivit alineatului 3. Legat de alineatul 3, trebuie însă precizat că domeniul să u de
aplicare se limitează doar la situațiile în care aplicarea legii stră ine nu este consecința unei norme de
conflict europene. În acest din urmă caz, aplicarea unei legi străine este în toate situațiile
OBLIGATORIE, chiar dacă partea care o invocă nu ar putea face dovada conținutului acesteia. Mai
precis, această sarcină incumbă autorită ții sau instanței sesizate cu soluționarea conflictului de legi
decurgâ nd din principiile care stau la baza cooperă rii judiciare în materie civilă în raporturile dintre
statele membre.

45
 Dacă în tradiția de common-law, aplicarea legii stră ine reprezintă o simplă facultate, legea stră ină
fiind o chestiune de fapt, din punct de vedere a naturii sale juridice, ceea ce impune invocarea și probarea
acesteia; în schimb, în tradiția noastră , aplicarea legii străine este obligatorie deoarece legea străină
își păstrează natura de lege și nu de simplă chestiune de facto.

În ceea ce privește interpretarea legii stră ine, trebuie spus că ,,aceasta se interpretează și se aplică,
potrivit regulilor de interpretare și aplicare, existente în sistemul de drept, căreia ea aparține” (art 2563
din NCC). Este o regulă firească , deoarece orice normă nu există în mod izolat, ci ea se integrează într-un
sistem juridic de gâ ndire, într-o tradiție moștenită , pă strâ ndu-și astfel consistența logică și finalitatea
urmă rită prin edictarea ei.

Este adevă rat că ,,citirea unei legi stră ine” și interpretarea acesteia este deseori mai puțin facilă
decâ t a unei legi care aparține sistemului juridic al forului. Mai întâ i, pentru că instanța este încetă țenită
cu un anumit mod de a gâ ndi juridic, care se pă strează chiar dacă legea ce urmează a fi aplicată aparține
unui alt sistem normativ.

Se admite în mod tradițional în dreptul internațional privat posibilitatea de a înlă tura legea
stră ină , iar cauzele și temeiurile acestei ,,evicțiuni” pot fi destul de variate. De regulă , înlă turarea legii
stră ine se produce atunci câ nd intervine fie ordine publică de drept internațional privat, fie ca efect
al fraudei la lege. Art.2564 din NCC alin.1 precizează astfel că ,,aplicarea legii străine se înlătură dacă
încalcă ordine publică de drept internațional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit
competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării legii străine, se aplică legea română.” Pot fi și
alte cauze de evicțiune a legii stră ine, cum ar fi înlă turarea excepțională a legii stră ine, atunci câ nd se
datorează circumstanțelor cauzei, raportul juridic prezintă legă turi vă dit mai strâ nse cu dreptul româ n
decâ t cu dreptul stră in la care a condus norma de conflict ( – art.2565 NCC).

Art.2565

Înlăturarea excepţională a legii aplicabile

(1) În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei că rţi poate fi înlă turată dacă ,
datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legă tură foarte îndepă rtată cu această lege. În acest
caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strâ nse legă turi.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea
persoanei, precum şi atunci câ nd pă rţile au ales legea aplicabilă .

46
 Sunt și situații, în care nu se mai pune ab initio problema aplică rii unei legi stră ine deoarece în
materia vizată există , spre exemplu, o lege de poliție ( o normă de aplicație imediată , art 2566) care
atribuie competență directă legii româ ne.

Art. 2566 - Normele de aplicaţie imediată

(1) Dispoziţiile imperative prevă zute de legea româ nă pentru reglementarea unui raport juridic cu
element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei
că rţi privind determinarea legii aplicabile.

(2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevă zute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strâ nse
legă turi cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale pă rţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere
obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

În maxim 2 să ptă mâ ni vom primi aprox.400 pag (600 în format normal) din materialul d-ului
profesor pentru că înaintă m greu cu materia. Oricum, examenul va fi ,,o să rbă toare”, în sensul să nu ne
îngrijoră m .

Ordinea publică de drept internațional privat

Potrivit art.2564 alin.2 din NCC, ,, aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept
internațional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale
omului.” Așadar, ordinea publică reprezintă o cauză generală de evicțiune a legii stră ine. Înlă turarea
aplică rii legii stră ine se produce datorită conținutului acesteia. Altfel spus, judecă torul examinâ nd
conținutul normativ stră in, îl compară cu principiile fundamentale aparținâ nd dreptului statului că ruia el
aparține, iar în mă sura în care legea stră ină afectează aceste principii fundamentale, care alcă tuiesc baza
sistemului național, va înlă tura legea stră ină sau parte din legea stră ină , care contravine acestor principii.

Ordinea publică de drept internațional privat se distinge de ordine publică din dreptul
intern. În dreptul intern, ordinea publică este formată din ansamblul normelor cu caracter imperativ, de
la care pă rțile unui act nu pot deroga prin voința lor. Altfel spus, în dreptul intern, autonomia de voință se
exersează în limitele supletivității normelor de drept privat.

47
 În dreptul internațional privat, pă rțile au o libertate de mișcare mult mai mare, nu orice normă
imperativă din dreptul intern este și o normă de ordine publică de drept internațional privat. Prin
urmare, numai anumite reguli imperative în dreptul intern vor putea fi calificate și ca norme de
ordine publică internațională (de drept internațional privat). Spre exemplu, prohibirea testamentelor
conjuncte. Sunt prohibite în dreptul intern, sancțiunea fiind nulitatea, dar o asemenea prohibiție nu ține
de dreptul internațional privat. Un testament conjuct fă cut într-o țară care îl recunoaște va putea produce
efecte juridice într-o procedură succesorală desfă șurată în fața instanței româ ne. Sau un pact succesoral,
fă cut într-o țară care îl permite, efectele lui vor fi recunoscute și în Româ nia. Prohibiția este imperativă în
dreptul intern, dar dacă avem un element de extraneitate, de exemplu, reședința obișnuită , efectele
pactului se vor produce și cu privire la bunurile din Româ nia.

În schimb, o lege succesorală străină, care creează diferențieri în ceea ce privește întinderea
vocației succesroale pe bază de sex sau vârstă contravine principiilor CEDO, contravine principiilor
garantate în Constituția Româ niei și este înlă turată .

Întotdeauna, autoritatea investită cu conflictul de legi va examina natura sau anvergura

distorsiunii sau impactului pe care o lege străină il are asupra sistemului juridic național . Ideea
este că , în principiu, legea stră ină trebuie aplicată . Trebuie analizate elementele care distorsionează
principiile, care fundamentează sistemului nostru juridic și nu faptul că legea stră ină configurează
distinct anumite instituții juridice. Nimic nu împiedică ca pă rțile să aleagă o anumite lege privind
prescripția extinctivă , care să ofere termene mai favorabile pă rților, de exemplu.

Chestiunea ordinii publice se poate pune fie în momentul nașterii raportului juridic, fie după
caz, odată cu problema recunoașterii efectelor transfrontaliere ale unui raport juridic deja născut
în străinătate. De exemplu, legat de momentul nașterii raportului juridic, niciodată 2 soți nu vor putea
divorța într-o țară , care nu recunoaște divorțul, chiar dacă legea care câ rmuiește efectele că să toriei lor îl
recunoaște. Pe de altă parte, invers, dacă legea care câ rmuiește efectele că să toriei soților permite în
condiții extrem de restrictive divorțul, atunci legea stră ină aplicabilă va fi înlocuită cu cea româ nă , dacă
unul dintre soți este la data cererii de divorț, cetă țean româ n sau are reședința stabilită în Româ nia (art
2600 alin. 2 din NCC).

Art. 2600 - Legea aplicabilă divorţului

(1) În lipsa alegerii legii de că tre soţi, legea aplicabilă divorţului este:

48
 a) legea statului pe teritoriul că ruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii
de divorţ;
b) în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul că ruia soţii au
avut ultima reşedinţă obişnuită comună , dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe
teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
c) în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima
reşedinţă obişnuită comună , legea cetă ţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
d) în lipsa cetă ţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetă ţenii comune a soţilor, dacă cel puţin unul
dintre ei a pă strat această  cetă ţenie la data introducerii cererii de divorţ;
e) legea româ nă , în toate celelalte cazuri.
(2) Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii
deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii
de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România.
(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea
aleasă de soţi.

Ordinea publică se aplică cu mai multă fermitate atunci câ nd ea intervine încă din momentul
nașterii raportului juridic. De exemplu, niciodată nu va putea fi celebrată în Româ nia o că să torie
poligamă , chiar dacă legea națională comună a viitorilor soți recunoaște o asemenea formă de că să torie
pentru că atentează la ordinea publică de dreptul internațional privat româ n. În schimb, în ceea ce
privește recunoașterea unui fapt produs sau să vâ rșit în stră ină tate, aici, ordinea publică este mai
îngă duitoare, are un efect atenuat. De exemplu, o că să torie poligamă celebrată în stră ină tate. Unul dintre
soți se stabilește în Româ nia și decedează . Se constată că are 4 soții supraviețuitoare. Cota soțului
supraviețuitor va fi împă rțită între cele 4 soții, prin recunoașterea că să toriei poligame. Aici, într-o
procedură succesorală în fața instanței româ ne, efectele că să toriei poligame sunt recunoscute, toate
soțiile vor avea vocație succesorală .

Tot astfel, nu va putea fi desfă cută în Româ nia o că să torie prin repudierea unilaterală a soției de
că tre bă rbat. Chiar dacă legea aplicabilă acestei că să torii este o lege stră ină , care cunoaște o asemenea
formă de desfacere unilaterală . O asemenea formă ar contraveni principiului egalită ții între bă rbat și
femeie, un principiu care ține de esența sistemului nostru juridic și constituțional. Nu se va putea aplica
asemenea prevedere nici chiar atunci câ nd legea stră ină ar fi aplicabilă . O repudiere să vâ rșită în țara de
origine a soților ar putea fi recunoscută în Româ nia, în condițiile art. 2601 din NCC. (în lipsa unei astfel de

49
prevederi, soția repudiată ar fi fost pusă în situația de a porni o nouă procedură de divorț). În astfel de
situație, ea va aduce o copie după actul prin care a fost repudiată și își va exprima acordul pentru
desfacerea căsătoriei. Actul de repudiere trebuie să fi fost întocmit cu respectarea cerințelor de
formă și de fond prevăzute în legislația statului în care a fost repudiată.

Art. 2601 - Recunoaşterea divorţului prin denunţare unilaterală

(1) Actul întocmit în stră ină tate prin care se constată voinţa unilaterală a bă rbatului de a desface
că să toria, fă ră ca legea stră ină aplicabilă să recunoască femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut în
Româ nia, cu excepţia situaţiei câ nd sunt îndeplinite cumulativ urmă toarele condiţii:

a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de

legea străină aplicabilă;

b) femeia a acceptat în mod liber şi neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;

c) nu există niciun alt motiv de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârii prin
care s-a încuviinţat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

Ordinea publică are întotdeauna un caracter actual, în sensul că ea, ca orice mecanism juridic,
evoluează în timp, se apreciează la momentul soluționării conflictului de legi. De asemenea, ordinea
publică de DIP se apreciează , ținâ nd seama de efectele in concreto ale aplicării unei legi străine, fiind
mai exigentă în situația în care o parte a raportului juridic este un cetățean român sau o persoană
care are reședința sa obișnuită pe teritoriul României sau pe teritoriul unei alte țări membre ale
U.E. decât atunci când elementul de extraneitate leagă exclusiv cetățeni aparținând unor state
terțe sau cu reședința obișnuită pe teritoriul unor state terțe.

O chestiune care a nă scut controverse este cea legată de aprecierea dispozițiilor, care consacră
instituția rezervei succesorale. Astfel spus, este rezerva succesorală o chestiune ce ține de ordinea
publică de drept internațional privat sau nu? Sunt cunoscute funcțiile rezervei succesorale, și anume:
garantarea unui minim de egalitate între moștenitorii apropiați, susținerea afecțiunii și solidarită ții
familiale, înfă ptuirea unui minim de echitate. Pornind de aici, unii autori, ale că ror opinii au ră mas în
minoritate, consideră că rezervei succesorale ar trebui să i se recunoască acest caracter, adică de
ordine publică internațională, nu numai în dreptul intern. O astfel de opinie a fost susținută în
dreptul francez de prof. M.Grimaldi.

50
 Totuși, niciodată Casația franceză nu a considerat rezerva franceză ca tinâ nd de ordinea publică
de drept internațional francez și nici doctrina majoritară nu s-a pronunțat pentru acest caracter,
dimpotrivă , doctrina franceză consideră aproape unanim că rezerva succesorală constituie o
dispoziție de ordine privată, imperativă în dreptul intern, dar în nici un caz, de ordine publică
internațională. D-ul prof. consideră că această opinie ar trebuie să prevaleze și la noi, datorită
următoarelor argumente:

 Dacă privim la codificarea actuală a succesiunilor internaționale, cea din Reg. 650/2012,
observă m că piatra de temelie a acestei reglementă ri o constituie cea a unită ții moștenirii.
 Există sisteme, care favorizează mai mult autonomia de voință , moștenirea fiind un simplu
drept de creanță , averea are un caracter preponderent achizit; altele din contră , sunt adeptele
menținerii averii în familie.
 Prima teorie se regă sește și în practica noastră , succesiunile sunt simple pentru că se
realizează în timpul vieții numeroase transmisiuni oneroase fictive. Fiecare persoană poate să
contabilizeze relațiile familiale în care este implicat, câ t de strâ nse sunt aceste relații.
 Unitatea de moștenire se reflectă și în art 22 din Regulament, care spune că ,,autorul
moștenirii poate alege legea aplicabilă moștenirii sale în ansamblul său.” Asta înseamnă că legea
interzice să se aleagă aplicarea legii parțial, pe instituții. Această alegere va stabili rezerva și cotitatea
disponibilă per ansamblu. În principiu, rezervei nu trebuie să i se recunoască calitatea de ordine
publică de DIP.
 Este o chestiune de ,,reglaj foarte fin”, această instituție trebuie să fie gâ ndită ca o chestiune
de proximitate. De exemplu, succesiunea unui englez, care are și bunuri și în Româ nia. În dreptul
englez nu este recunoscută rezerva, ar fi culmea să i se recunoască rezerva succesorală . La fel și dacă
autorul moștenirii este româ n, nu i se va recunoaște rezerva succesorală în stră ină tate.
 O soluție susținută de un profesor belgian: Într-o situație concretă , în care se constată că
anumite persoane au fost în situație de dependență economică față de autorul moștenirii și acesta nu
le-a recunoscut nici un drept, să li confere un drept de creanță împotriva moștenirii. Sigur, acest lucru
este posibil pe cale de excepție.
 De asemenea, limitarea abuzului libertă ții de voință se realizează prin posibilitatea de a
alege legea doar a uneia dintre ță rile, care mi-au conferit cetă țenia. Problemele pot fi și mai complicate,
dacă s-a dobâ ndit cetă țenia unei ță ri prin fraudă , de exemplu.

51
 Curs – 6 Frauda la lege

Conform art. 2564 NCC alin.(1) – “Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea
publică de drept internaţional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin
fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română” - aplicarea legii
stră ine se înlă tură dacă această lege a devenit competentă prin fraudarea legii româ ne. În cazul înlă tură rii
aplică rii legii stră ine se aplică legea româ nă .

Frauda la lege constituie ală turi de ordinea publică de drept internaţional privat o cauză
tradiţională şi generală de evicţiune a legii stră ine. Fraudarea legii intervine în urma unui proces volitiv
prin care pă rţile raportului juridic, ţinâ nd seama de interesele lor, şi gă sind într-o lege stră ină mai multă
libertate şi posibilitatea realiză rii scopurilor urmă rite modifică , în mod esenţial şi artificial, elementul de
extrainetate pentru a conduce la aplicarea acestei legi. Aşadar, dpdv structural, întâ lnim două elemente :

1. pe de-o parte, un element obiectiv care constă în modificarea aparenței punctului de

legă tură , care dictează legea aplicabilă în cauză (lex causae)
2. pe de altă parte, un element de natură subiectivă care se relevă în intenția pă rților
de a supune relația lor juridică unei legi dorite
Spre deosebire de dreptul intern, unde fraudarea legii constă în eludarea dispozițiilor unei norme
imperative aplicabile, în dreptul internaţional privat fraudarea legii urmă reşte modificarea efectului
aplică rii normei de conflict pentru a atrage incidenţa unei alte legi decâ t cea a că rei competenţă ar fi fost
dictată de norma conflictuală .

Deși alin.(1) al art. 2564 NCC se referă , în mod explicit, doar la fraudarea legii româ ne, adică a
normei de conflict româ ne, în realitate, elementul fraudulos poate privi și norma de conflict străină în
mă sura în care norma de conflict româ nă a trimis la aceasta din urmă (norma de conflict stră ină ). Cu alte
cuvinte, fraudarea legii produce un efect perturbator în procesul de localizare a raportului juridic și
determinare a legii aplicabile acestuia.

Frauda la lege privește fie trimiterea dispusă de norma de conflict română, fie după caz,
retrimiterea normei de conflict străine. Fraudarea legii are loc prin modificarea artificială a punctului de
legă tură aparţinâ nd normei de conflict astfel încâ t aceasta să atragă în cauză incidenţa sau competenţa
unei alte legi decâ t cea care ar fi urmat să se aplice în mod normal. Sunt avute în vedere, mai ales,
punctele de legă tură mobile cum sunt : cetățenia, reședința obișnuită a persoanei fizice, sediul persoanei
52
juridice, locul situării bunului imobil, locul încheierii unui act juridic etc. Cea mai largă ipoteză de fraudă ,
cea mai des întâ lnită modificare în acest sens o constituie cea legată de reședința obișnuită a persoanei.

Reședința obișnuită a persoanei

Reședința obișnuită constituie un punct de legă tură extrem de important în dreptul internațional
privat, atâ t dpdv al fixării competenței internaționale a autorităților câ t și dpdv a determinării legii
aplicabile relației juridice. Reședința obișnuită constituie un element relativ ușor de fraudat deoarece ea
constă într-un ansamblu de circumstanțe de fapt, exprimâ nd legă turile statornice, personale, profesionale
și familiale ale unei persoane, asigurâ nd integrarea juridică a acesteia într-o anume țară și sistemul de
drept că reia acesta îi aparține. Constituie centrul de viață al persoanei și ea se determină cazual de că tre
autoritatea învestită cu soluționarea conflictului de legi, ținâ nd seama de ansamblul circumstanțelor
faptice, care leagă o anume persoană de un teritoriu determinat. Constituie astfel “un domiciliu
deformalizat”, recunoașterea acesteia nefiind subordonată niciunei formalită ți care i-ar putea atribui
eventual un caracter sau un efect constitutiv. Reședința obișnuită poate uneori coincide cu domiciliul
persoanei, fă ră însă să se suprapună conceptual pe această noțiune. În cazul “persoanelor sedentare”
adică a celor care nu își schimbă locul de ședere, domiciliul și reședința obișnuită coincid. În schimb, în
cazul persoanelor care uzâ nd de libera circulație stau succesiv, în decursul timpului, perioade consistente
de timp pe teritoriile mai multor ță ri în scop profesional, de afaceri, medical sau în alte scopuri, cele două
concepte pot diferi : domiciliul constituie o noțiune internă și se stabilește potrivit regulilor specifice din
fiecare țară , fiind un concept național; în vreme ce reședința obișnuită constituie un concept uniform,
european, care se interpretează și se stabilește în mod unitar, fă ră a ține seama de mențiunile de
domiciliu de pe actele de identitate ale persoanelor eliberate de autorită țile naționale.

În prezent, tentația de fraudă prin utilizarea mecanismului reședinței obișnuite este ridicat, spre
exemplu în materie de divorț internațional, dar și în materie succesorală . Datorită unei legislații foarte
liberale în materie de divorț, legislația româ nă (chiar daca există copii minori) este foarte atractivă ,
oferind o procedură extrem de rapidă , mai ales în cazul divorțului prin acordul soților, în fața notarului
public astfel soții care intenționează divorțul sunt tentați să se prevaleze de reședința obișnuită a cel
puțin unuia dintre ei pentru a atrage competența, de exemplu, a notarului public româ n. Art. 3
Regulamentul Bruxelles II Bis 2201/2003 fixează competența internațională în materie de divorț fie pe
criteriul reședinței obișnuite, fie pe cel al cetățeniei comune a soților. o scurtă paranteză : existâ nd o
legislație extrem de liberală , e acel termen de 30 de zile pe care notarul public e obligat să îl dea,
indiferent dacă în urma că să toriei au existat copii minori sau nu, un termen extrem de rapid, o procedură

53
convenţională ce poate fi fă cută şi în faţa ofiţerului de stare civilă şi coexistă şi procedura judiciară , dar
care nu este atâ t de tentantă deoarece procedura notarială este o procedură fă ră formalită ţi, simplă . Dacă
există copii minori se face doar acea anchetă socială . În rest, nu există niciun fel de impedimente
birocratice, totul e bazat pe acord. Spre deosebire de marea majoritate a legislaţiei statelor membre unde
procedura divorţului este exclusiv judiciară şi nu numai atâ t. În ţă ri precum Italia sau Marea Britanie este
precedată de separaţia de fond. Se întinde pe mai mulţi ani de zile şi cheltuielile sunt mult mai mari, şi
atunci sigur că tentaţia este de a specula regulile care fixează competenţa internaţională a autorită ţilor. –
cele de la art. 3 

În art. 3 sunt cele trei criterii de competență :

lit. b) – cetățenia comună - Rar sunt doi soți cetă țeni româ ni care au reședința obișnuită pe un alt
stat membru, nu este fraudă . E dreptul lor, cetă țenie comună , competența e clară .

Elementul fraudulos apare câ nd se doreşte asimilarea reşedinţei obişnuite cu domiciliul. Dacă soţii
au cetă ţenii diferite şi de cele mai multe ori şi locuiesc în stră ină tate, e un lucru dictat de globalizare, de
job-uri, dorinţa de realizare profesională , iar în momentul în care soţii intenţionează să divorţeze tentaţia
este ca acel care este de origine româ nă să îşi prezinte sau să îşi reînnoiască actul de identitate, îşi fixează
domiciliul la locuinţa din Româ nia sau la cea a pă rinţilor, se prezintă în faţa notarului public şi spune că
pe art. 3 Regulamentul Bruxelles II Bis – sunt competente să hotărască probleme privind divorțul,
separația de drept sau anularea căsătoriei, instanțele, orice autoritate care are competență în materie de
divorț într-un stat membru, inclusiv notarul. În caz de cerere comună reşedinţa obişnuită a orică ruia, a
unuia dintre soţi. Stabilirea domiciliului este un lucru foarte simplu : nu e o simplă cerere la primă rie la
evidenţa populaţiei, faci dovada unui spaţiu fie cu titlu de proprietate, locaţiune, comodat şi apoi merge la
notar şi arată că domiciliul să u este în Ro, reşedinţa sa obişnuită este în Ro. Aici şi lipsa de o anumită
pregă tire, natura însă şi a procedurii, fă ră să sesizeze elementul de fraudă .

Regulamentul european obligă la un anumit lucru : domiciliul de cele mai multe ori are un caracter
formal, vii cu cartea de identitate, o prezinţi, nimeni nu poate spune că este fictiv domiciliul. Ceea ce este
esenţial este faptul că reşedinţa obişnuită trebuie cercetată şi atestată . Instanţa sau notarul trebuie să
ceară înscrisuri pt a dovedi unde locuieşte în mod statornic persoana, studiază , lucrează , soţia, copiii
unde sunt la şcoală -> din aceste elemente ajunge la concluzia că deşi domiciliul apare pe cartea de
identitate în Ro, dar reşedinţa sa obişnuită este în Itatia de ex, unde persoana lucrează de imediat după
că să torie şi unde probabil va ră mâ ne după divorţ, reşedinţa sa obişnuită este în Italia.

54
 Domiciliul este un concept naţional. Este posibil să aibă şi cetă ţenie italiană , pe documentul italian
probabil că îi apare în Italia. Reşedinţa obişnuită care fixează competenţa este unică şi se interpretează la
fel în toate statele europene, este centrul de viaţă al persoanei, locul unde locuieşte în mod statornic,
legă turile profesionale, personale, pe care autoritatea contencioasă sau necontecioasă are obligaţia să le
cerceteze şi să le ateste, nu doar să le constate.

Posibilitatea efectivă de a reuşi această fraudă este foarte ridicată în materie notarială , în materie
necontencioasă deoarece atâ t pă rţile câ t şi notarul sunt mai puţin stricţi, posibilitatea de control este
foarte limitată , existâ nd un acord de voinţă nu mai are cine să îl conteste, posibilitatea de litispendenţă
internaţională nu există -> ce rost are ca unul dintre soţi să sesizeze instanţa stră ină dacă ei merg la notar
în Ro. Totuşi aplicarea distorsionată a art. 3 şi specula criteriilor de competenţă din art. 3 se poate
înfă ptui foarte uşor, motivaţia fiind clară , o procedură de divorţ rapidă , fă ră cheltuieli mari. Şi
nefamiliarizarea notarului cu conceptele mai noi – reşedinţa obişnuită – şi o anumită indolență a acestuia
sunt factori.

Care ar fi posibilitatea de control? Notarul public se integrează în sfera de competență a

regulamentului. Regulamentul este construit pe un control în caz de litispendență internațională .
Întotdeauna autoritatea din urmă sesizată suspendă cauza pâ nă câ nd prima autoritate își verifică
competența pe regulament. Dacă prima autoritate califică prost noţiunea de reşedinţă obişnuită , face o
verificare superficială , cea din urmă este legată de concluzia primei autorită ţi. Posibilitatea de control nu
prea există . Eventual dacă unul dintre foştii soţi ar vrea să facă ră u ar putea să existe un control în dreptul
intern, controlul actelor notariale de că tre instanţa şi astfel s-ar putea ridica problema unui fals
intelectual pt că notarul a certificat ca fiind reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi ca fiind în Ro, dar pe ce
bază a fă cut asta? Unde e centrul de viaţă al foştilor soţi? Notarul nu are un element, înscris care să ateste
nici unde lucrează persoana, nici unde stă familia, nici unde sunt copiii la şcoală . A stabilit strict pe baza
declaraţiilor pă rţilor. Este o posibilitate destul de limitată pt că nu există interes. În procedurile graţioase
cum e cea de divorţ, în DIP în materie de divorţ posibilitatea de fraudă este foarte mare).

Frauda poate fi şi în materie succesorală mai ales câ nd autorul succesiunii nu a a ales legea
aplicabilă acestuia. ex: a murit, nu a fă cut niciun act de planificare succesorală , testamentul şi mai ales în
cazul unui defunct care a locuit anumite intervale de timp şi în alte ţă ri, se pune problema stabilirii
ultimei sale reşedinţe obişnuite, lege ce stabileşte regulile aplicabile moştenirii. Lucrurile sunt
complicate. Pot fi mulţi moştenitori cu interese divergente mai ales în funcţie de legea aplicabilă
moştenirii. Dacă sunt rezervatari, rezerva nu este aceeaşi peste tot şi nici nu are aceeaşi natură , poate fi o

55
parte a moştenirii sau poate fi un simplu drept de creanţă , întinderea şi calculul ei nu sunt aceleaşi,
compunerea masei succesorale nu este aceeaşi. Lupta se va duce pe determinarea legii aplicabile, pe baza
reşedinţei obişnuite şi astfel se aplică lex succesionis. Reşedinţa obişnuită este cea care se aplică în lipsa
alegerii legii aplicabile moștenirii.

Cetățenia – modalitate de fraudă la lege

În tratatele de DIP este invocată şi cetă ţenia ca modalitate de fraudă , dar este mult mai limitată . În
istorie, a existat şi o speţă celebră în perioada interbelică judecată de Casatia Franceză în care dreptul şi-a
pus problema : legea franceză nu permitea divorţul, ea îşi dorea să divorţeze şi a obţinut cetă ţenia
germană pentru a intenta acolo o cerere de divorţ, ceea ce s-a şi întâ mplat, cu scopul de a scă pa de
legă tura matrimonială avută . Ulterior, Casaţia franceză a spus că obţinerea cetă ţeniei germane s-a fă cut
în scopul exclusiv de a eluda dispoziţiile franceze care nu permiteau divorţul. Astă zi în materie de
cetă ţenie lucrurile sunt mai simple.

Cetă ţenia este un concept naţional, atribuirea ei se face prin regulile statului a că rei cetă ţenie se
invocă . Dacă aceste condiţii au fost respectate, chiar dacă persoana nu a locuit niciodată pe teritoriul
acelui stat a că rei cetă ţenie o are, cetă ţenia este regulat dobâ ndită .

Asta înseamnă că nu se poate pune problema caracterului fraudulos al alegerii în temeiul

cetă ţeniei a unei alte legi succesorale decâ t cea româ nă . De ex, se obţine astă zi relativ uşor de că tre
persoanele care pot dovedi legă tura de ascendenţă în familie cu o persoană de etnie maghiară , fie pă rinţi,
bunici, stră bunici şi se obţine cetă ţenia maghiară . Sunt şi persoane care nu vorbesc limba maghiară , dar
au cetă ţenie maghiară . Ulterior, persoana alege ca lege aplicabilă moștenirii legea maghiară .

Pe baza doar a cetă ţeniei o persoană poate cere ca legea aplicabilă moştenirii să fie aceea a uneia
dintre cetă ţenii chiar dacă nu a locuit efectiv pe teritoriul acelui stat. Se cere simpla posesie a cetă ţeniei pt
a se putea prevala de ea privind regulile de competenţă internaţională , în materie succesorală (pot alege
dreptul aplicabil – drept potestativ).

În materie succesorală , spre deosebire de materia contractuală , nu există un acord de voinţă , este
voinţa unilaterală , discreţionară a testatorului. De ex, dacă soţii au dublă cetă ţenie comună : româ nă şi
maghiară , ei vor putea divorţa de ex, alegâ nd liber oricare dintre autorită ţi : maghiare sau româ ne. La
reşedinţă încercă m să dovedim legă tura dintre o persoană şi teritoriu, existenţa unor legă turi
profesionale, personale.

56
 În materie de cetă țenie nu se mai poate vorbi despre fraudă la lege. CJUE a stabilit într-o decizie de
speță , într-o hotă râ re de divorț, cauza Hodady. Cu privire la această cauză : un cuplu cu dublă cetă ţenie,
franceză şi maghiară , care după încheierea că să toriei s-au stabilit şi au locuit neîntrerupt în Franţa. Vor să
divorţeze ulterior. Unul dintre ei sesizează Tribunalul din Pesta, iar celă lalt Tribunalul din Paris. S-a pus
problema printr-o întrebare preliminară legată de interpretare. Aplicâ nd regulile de litispendenţă de la
regulament rezultă că prima instanţă sesizată ră mâ ne competentă , iar cea de-a doua suspendă cauza.
Întrebarea vine din partea instanţei franceze care spune: Ok, au ei dublă cetă țenie, maghiară și franceză ,
dar nu există nicio legă tură dpdv al relației matrimoniale cu Ungaria pt că ei au locuit neîntrerupt de la
celebrarea că să toriei pâ nă la intenția de divorț în Franța, ei locuiesc în Franța, amâ ndoi au locurile de
muncă în Franța, prin urmare nu ar exista niciun fel de legă turi cu Ungaria. CJUE a stabilit foarte clar că
simpla posesie a cetă țeniei este suficientă și îndrituiește oricare dintre soți să sesizeze oricare din
tribunalele statelor membre a că ror cetă țenie o posedă . Nu se cere condiția efectivită ții. Cetă țenia nu
trebuie să fie dublată de legă turi efective cu statul de cetă țenie. Exista o dublă cetă țenie comună maghiară
și a ră mas competentă instanța maghiară . Se aplică regulile din Regulament. Prima instanță se declară
competentă . Nu avea nicio relevanță că soții aveau și o cetă țenie comună franceză , din moment ce aveau
dublă cetă țenie maghiară .

Astă zi, în caz de dublă cetă ţenie, simpla posesie a cetă ţeniei este suficientă . Nu se mai poate vorbi
despre o fraudă la lege susţinâ nd că nu sunt legă turi cu statul a că rei cetă ţenie o posedă .

Se poate vorbi de frauda la lege câ nd se obţine fraudulos cetă ţenia unui anumit stat cu documente
false sau privind alte condiţii pe care un anumit stat le prevede pt acordarea cetă ţeniei. Acest lucru ţine
exclusiv de competenţa autorită ţilor acelei ţă ri. De ex. în Germania se cere acel cazier judiciar sau o
declaraţie pe proprie ră spundere că persoana nu a suferit condamnă ri de asemenea natură . Dacă
declaraţia e dată în fals nu e exclus ca autorită ţile germane să constate şi să retragă acea cetă ţenie sau să
întrerupă procedura pe baza unei fraude la lege.

Dobâ ndirea cetă ţeniei unui stat reprezintă o fraudă la lege, dar în dreptul intern, nu în dreptul
internaţional privat pentru că toate dispoziţiile care vizează atribuirea unei cetă ţenii sunt dispoziţii
materiale.

Dispoziţiile privind atribuirea cetă ţeniei nu sunt norme de conflict. Faptul că o persoană a
dobâ ndit legal cetă ţenia unui stat asta atestă legislaţia acelui stat, iar dacă a dobâ ndit-o nu se mai poate
ca în speţa din perioada interbelică a Casaţiei franceze. Acest lucru nu se mai poate întâ mpla. Dacă
cetă ţenia a fost dobâ ndită e bine dobâ ndită şi e dreptul potestativ – act unilateral sau drept de comun
57
acord – procedura prin acordul soţilor, dreptul lor de a alege discreţionar aceste limite, nimeni nu poate
constrâ nge. Nu se poate spune că deşi o persoană are cetă ţenia unui stat nu are nicio legă tură cu acel stat
deoarece de ex. soţii au stat în Italia, nici că să toria nu s-a celebrat în Ro, în Italia au locul de muncă , copiii.
Nu se poate spune acest lucru. Dacă persoana are dublă cetă ţenie poate alege în mod liber, e dreptul să u.

Frauda la lege poate fi întâ lnită la reședința obișnuită unde se prevalează de o inscripție în cartea
de identitate. Reședința obișnuită nu este neapă rat acolo unde este domiciliul.

Sancțiunea Fraudei la lege

Care este sancțiunea fraudei la lege? În general, în DIP se admite că sancțiunea predilectă în
cazul fraudă rii legii o constituie inopozabilitatea situației juridice create în temeiul unei legi străine
devenită competentă prin fraudă. Spre exemplu, în cazul alegerii frauduloase a unei legi succesorale care
nu cunoaşte instituţia rezervei succesorale sau consacră un cuantum mai redus al acesteia, dispoziţiile
acestei legi nu vor putea fi opuse moştenitorilor rezervatari. Noul cod precizează că în cazul fraudei la
lege, legea stră ină va fi înlocuită cu cea româ nă , urmâ nd a se aplica aceasta din urmă raportului juridic
respectiv cu toate urmă rile aferente.

Situații care nu constituie fraudă la lege

Nu vorbim despre fraudă la lege în acele situații în care pă rțile unui raport juridic sau după caz,
autorul unui act unilateral se bucură de un drept potestativ de alegere, mai ales în cazul dublei sau
multiplei cetă țenii.

Un alt caz de evicțiune a legii stră ine îl constituie imposibilitatea de probare a acesteia câ nd se
va aplica dreptul român.

Legile de poliție sau normele de aplicație imediată

Un alt capitol pe care îl începem azi. Sunt două noțiuni sinonime.

Art. 2566 NCC – Normele de aplicaţie imediată

(1) Dispoziţiile imperative prevă zute de legea româ nă pentru reglementarea unui raport juridic cu
element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei

58
că rţi privind determinarea legii aplicabile.

(2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevă zute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strâ nse
legă turi cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale pă rţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere
obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

Alin.(2) al aceluiași articol prevede că pot fi aplicate direct și dispozițiile imperative prevă zute de
legea altui stat dacă raportul juridic prezintă strâ nse legă turi cu legea acelui stat, iar interesele legitime o
impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul și scopul acestor dispoziții, precum și consecințele care
decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

O precizare care se impune este cea legată de sintagma “dispoziții imperative prevă zute de legea
româ nă ” din formularea alin.(1) al art. 2566 NCC. Nu vom înţelege orice dispoziţie imperativă sau
sintagma “dispoziţii imperative” nu este sinonimă cu cea utilizată în spaţiul dreptului intern, ca o normă
de la care nu poţi deroga, ci doar anumite dispoziţii cu caracter imperativ mai precis doar normele
internațional imperative. Ele sunt legi de poliție care se aplică prioritar, nemaipunându-se
problema apelului la norma de conflict care ar putea determina incidența unei legi străine.

Potrivit opiniei prof. Francescatis normele de aplicaţie imediată sunt norme a că ror respectare
este considerată drept necesară pentru salvgardarea organiză rii sociale, politice şi economice a unui stat.
Caracterul lor distinctiv reiese din această idee de organizare. Elementul central al acestei definiții este
accentul pe finalitatea specială a legilor de poliție care se regă sesc în toate cazurile în care nu este vorba
numai de interese particulare și nici chiar de interesul comun ca sumă a unor interese particulare, ci
despre ansamblul acestor interese atunci câ nd salvgardarea lor revine organiză rii statale.

În plan strict formal, trebuie înțeles că ori de câ te ori este în cauză organizarea statului, aplicarea
legilor stră ine poate pă rea dificilă sau intolerabilă sau imposibilă tocmai pentru că organizarea statală nu
tolerează , în sine, interferențe cu legi stră ine.

Inspirâ ndu-se din această definiție, CJUE a afirmat în cauza Arblade (C-369/1996) că legile de
poliție sunt legi a că ror respectare este privită ca esențială pentru salvgardarea organiză rii sale politice,
sociale sau economice, iar Regulamentul european Roma I 593/2008 definește legile de poliție ca fiind
norme a că ror respectare este privită drept esențială de că tre o anumită țară pentru salvgardarea
intereselor sale publice precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea mă sură încâ t
aceste norme sunt aplicabile orică rei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea
59
aplicabilă contractului. Această definiție din art. 9 alin.(1) al Regulamentului favorizează o interpretare
restrictivă a acestei categorii de norme.

Prin urmare, în categoria legilor de poliție nu vor putea fi incluse orice fel de norme imperative,
ci doar normele “ordopolitice” adică normele a căror obiectiv îl constituie protejarea intereselor publice
supraindividuale. Este vorba despre norme internaționale imperative (international mandatory rules)
care urmă resc realizarea unor interese statale cum ar fi cele întâ lnite în domeniul dreptului concurenței,
în domeniul valutar, dispozițiile privind importurile și exporturile sau alte categorii de norme,
excluzâ ndu-se normele destinate protejă rii individuale sau de grup. Totuși, uneori s-a fă cut apel la
categoria legilor de poliție, în mod excepțional și atunci câ nd s-a pus problema protejă rii unor interese
de grup cum ar fi : protejarea agenților comerciali în decizia Ingmar din 9.nov.2000. Alteori, s-a fă cut
referire la legile de poliție atunci câ nd s-a pus problema respectă rii unui standard minimal în ceea ce
privește protecția consumatorului.

Prin urmare, autonomia de voință de care se bucură pă rțile unui raport juridic poate fi limitată
atunci câ nd în materia respectivă întâ lnim legi de poliție fie la nivel național, fie mai ales la nivel
european. Ele au un caracter punctual și explicit, nu pot fi deduse legi de poliție din orice normă
imperativă , urmă rind stabilirea unui anumit standard, indiferent de ceea ce ar spune legea stră ină aleasă ,
în temeiul acordului de voință al pă rților (lex causae, lex voluntatis). scurtă paranteză : nu suntem
însoţiţi întotdeauna de legi de poliţie, libertatea individului este mult mai mare, se poate manifesta mult
mai plenar, marja în DIP este mult mai largă .

Legile de poliție sunt legi cu caracter punctual ->ex: pă rţile au ales ca lege aplicabilă contractului
lor o lege extraeuropeană , dar care nu consacră un standard minimal de protecţie a consumatorului. Nu
există dreptul de retractare (de revocare unilaterală a contractului în care fă ră motiv poţi denunţa
unilateral contractul între 7 şi 14 zile). Atunci câ nd închei un contract nu ai întotdeauna posibilitatea de a
alege. Fie sunt clauze standardizate pe care dacă nu le accept nu pot să cumpă r. Sau închei un contract pe
internet, cumpă r de pe internet. S-ar putea ca acea lege mai favorabilă comerciantului să nu respecte
consumatorului standardul european de protecție. Legea aleasă este o lege stră ină , consimţită de comun
acord că nu s-a putut face altfel. Indiferent de acea lege care se va aplica contractului pt că e legea aleasă ,
acest standard minimal de protecţie a consumatorului fiind o lege de poliţie se va aplica cu prioritate
indiferent de ceea ce spune legea stră ină . Nu se pune problema în această materie de a se aplica o lege
stră ină . 

60
 Legea de poliție se aplică direct, fă ră obstacole, spulberă orice ar spune o lege straină . Nu sunt ca
la ordinea publică . La ordinea publică mi recunoscută aplicarea unei legi stră ine şi numai comparâ nd
conţinutul ei pot să înlă tur. De ex, legea stră ină consacră o discriminare între moştenitori în funcţie de
sex, deci nu în funcţie de vocaţia succesorală . Faptul că o femeie moştenitoare ia mai puţin, avâ nd acelaşi
grad de rudenie cu un bă rbat. Această lege este înlă turată datorită conţinutului ei.

Legile de poliție sunt norme de aplicare imediată , se aplică indiferent de ce ar spune legea
stră ină . Legea stră ină se aplică în privința celorlalte cauze.

Legile de poliție au caracter strict, punctual, sunt explicite întotdeauna, exprese. Se aplică orice ar
spune o lege stră ină . Au un grad de imperativitate extrem de ridicat. Ordinea publică nu este niciodată
expresă , ci se analizează întotdeauna în funcție de impactul pe care dispozițiile unei legi stră ine le poate
avea în dreptul național, comparâ nd.

Diferența ca mecanism dintre ordinea publică și legile de poliție constă în aplicarea imediată și
directă a legilor de poliție.

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT – Curs 7 (06.04.2015)

Normele internaţional-imperative sunt legi care se aplică în mod direct în chestiunea vizată , fă ră a
se mai pune problema legii aplicabile (ele se aplică în mod necesar, orice ar spune legea stră ină ); ele au
un caracter punctual, sunt fixe, nu putem deduce sau interpreta, nu pot fi extrapolate.

Problema care s-a pus în doctrină şi în practică a fost în ce mă sură autonomia pă rţilor ar putea fi
limitată , în mod legitim, prin aplicarea unor legi internaţional-imperative din legislaţia unor terţe ţă ri
care, însă , prezintă , o legă tură strâ nă cu contractul. Art. 9 alin. (3) al Regulamentului Roma I (593/2008)
a preluat soluţia art. 7 alin. (1) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale, pe care a comunitarizat-o, stabilind că judecă torii pot da efect acestor legi, în mă sura în care
contractul prezintă o legă tură strâ nsă cu situaţia juridică avută în vedere. Aceste dispoziţii care conţin
legi de poliţie stră ine sunt concepute ca instrumente de cooperare între state în urmă rirea intereselor
comune, ţinâ nd seama de anumite politici pe care doresc să le impună în contractele care prezintă un
caracter internaţional.

61
 Inovaţia majoră adusă de art. 9 alin. (3) din Regulamentul Roma I constă într-o dublă
limitare. Astfel, pe de o parte, ea priveşte statele ale că ror legi de poliţie pot fi luate în considerare cu titlu
de legi de poliţie stră ine, iar pe de altă parte, sfera legilor de poliţie stră ine ce pot primi aplicare. Potrivit
textului, se va putea, de asemenea, da efect legilor de poliţie ale statului în care obligaţiie care rezultă din
contract trebuie să fie sau au fost executate, în mă sura în care aceste legi de poliţie antrenează ilegalitatea
execută rii contractului.

In ceea ce priveşte prima condiţie, dacă cele mai acerbe critici împotriva propunerii de
Regulament Roma I au vizat incertitudinea generată de faptul că legi de poliţie din legislaţia mai multor
state stră ine, care prezintă o strâ nsă legă tură cu situaţia, puteau pretinde concomitent aplicarea, iar
judecă torul ar fi trebuit să le analizeze din punctul de vedere al conţinutului pe toate, art. 9 alin. (3) din
Regulament reduce tranşant şi rigid acest evantai. Pe viitor, judecă torii din statele membre nu vor trebui
să se preocupe decâ t de legile de poliţie aparţinâ nd statelor în care obligaţiile rezultate din contract au
fost sau trebuie să fie executate. Deşi limitarea este importantă , în comparaţie atâ t cu textul iniţial al
propunerii de Regulament, câ t şi cu acela al Convenţiei de la Roma din 1980, modifică rile pe care aceasta
le implică în practică nu sunt, probabil, atâ t de brutale. În realitate, dacă se recunoaşte că legile de poliţie
din statul de la locul încheierii contractului şi acelea din statele unde se află sediile pă rţilor nu au un titlu
suficient pentru aplicare, pentru că nu îndeplinesc condiţia legă turii strâ nse cu contractul, ră mâ ne, în
principiu, legea din statul de executare a contractului, dacă aceasta nu este lex fori sau lex contractus.
Obligaţia de executare reprezintă centrul, nucleul contractului şi, prin urmare, pentru legea de la locul de
executare este îndeplinită condiţia legă turii strâ nse cu contractul, astfel că aceasta poate reclama, în mod
legitim, aplicarea. Mai mult, jurisprudenţa demonstrează că legile acestor state au fost, în realitate, cel
mai des vizate de judecă tori.

Avâ nd în vedere că principiile rezultate din această jurisprudenţă ar putea reprezenta, în viitor, un
ghid pentru instanţe în demersurile de aplicare a legilor de poliţie stră ine, pentru a nu se ruina în mod
iremediabil expectativele pă rţilor, prima limitare realizată prin art. 9 alin. (3) din Regulamentul Roma I a
trebuit să fie una acceptabilă . Numai că , în opinia noastră , aceasta nu conduce în mod neapă rat la
certitudinea dorită . In primul râ nd, fiecare contract implică prestaţii corelative din partea pă rţilor,
prestaţii care este posibil să fie executate în state diferite, astfel că , în funcţie de problematica litigiului,
care va putea fi legată de unele sau de altele din aceste prestaţii, legile de poliţie din legislaţia unuia sau
altuia din aceste state vor pretinde, în mod corespunză tor, aplicarea. În al doilea râ nd, pă rţile îşi pot
asuma nu numai obligaţii pozitive de a face sau de a da, pentru care, chiar dacă uneori problematică ,
identificarea locului de executare nu este, totuşi, imposibilă , ci şi obligaţii de abstinenţă are un caracter
62
general. În această din urmă situaţie, decizia cu privire la intervenţia uneia sau alteia din legile de poliţie
cu care contractul prezintă o legă tură strâ nsă revine, ca întotdeauna, judecă torului, formularea art. 9 alin.
(3) din Regulament neremarcâ ndu-se în mod evident în raport cu textul art. 7 alin. (1) din Convenţia de la
Roma din 1980 în ceea ce priveşte previzibilitatea (predictibilitatea).

Referitor la cea de-a doua condiţie introdusă de Regulamentul Roma I, trebuie spus că
deşi acest instrument european recunoaşte posibilitatea aplică rii legilor stră ine, el reduce, totuşi, destul
de consistent evantaiul legilor astfel vizate. În timp ce în Convenţie criteriile oferite judecă torului pentru
a decide cu privire la aplicarea sau nu a unei legi de poliţie stră ine privesc condiţia aplică rii imediate a
acesteia în ordinea juridică ce a edictat-o, natura şi obiectul să u, precum şi consecinţele care ar deriva din
aplicarea sau neaplicarea sa, Regulamentul aduce o exigenţă suplimentară : trebuie, în plus, să discută m
de norme ce antrenează nelegalitatea execută rii contractului. Obiectivul este unul clar, acordarea unei
mai mari importanţe expectativelor legitime ale pă rţilor în ceea ce priveşte aplicarea legilor de poliţie
stră ine printr-un plus de previzibilitate. De exemplu, dacă executarea unui contract devine ilegală
conform legii statului de executare, nerespectarea acestei legi expune partea că reia îi revine executarea la
sancţiuni în acest stat. În aceste condiţii, expectativa pă rţilor este aceea de a renunţa la executarea
contractului, iar instanţele trebuie să ia în considerare această situaţie.

În viitor, în materie contractuală , vor putea primi aplicare, ca legi de poliţie stră ine,
dispoziţii din dreptul concurenţei sau cele care instituie interdicţii sau restricţii la importuri sau
exporturi. În schimb, va fi exclusă aplicarea, sub această calificare, a:

- legilor de poliţie care privesc nu executarea, ci încheierea valabilă a contractelor;

- legilor de poliţie care instituie naţionaliză ri sau impun mă suri de indisponibilizare a
bunurilor;
- legilor de poliţie ce garantează uneia dintre pă rţi un anumit remediu juridic.
Aşadar, art. 9 al Regulamentului Roma I (593/2008) stabileşte, printr-o reglementare restrictivă
legile de poliţie şi efectele lor, din dorinţa de a restrâ nge, pe câ t posibil, efectul lor perturbator şi
consecinţele negative în planul predictibilită ţii şi autonomiei de voinţă . Pe de altă parte, posibila luare în
calcul a unor norme internaţional-imperative, legi de poliţie aparţinâ nd unei ţă ri stră ine, dar cu care
contractul prezintă legă turi strâ nse în ceea ce priveşte executarea sa, favorizează promovarea cooperă rii
statale şi dezideratul unui interes comun. Nu în ultimul râ nd, luarea în calcul a dispoziţiilor internaţional-
imperative incluse într-o codificare stră ină , fă cută cu raţiune şi moderaţie, favorizează uniformitatea de
soluţii, indiferent de forul sesizat, contribuind, astfel, la reducerea riscului de „forum-shopping” atâ t de

63
întâ lnit în epoca modernă (specularea şi încercarea de a plasa litigiul într-un anumit stat mai favorabil în
ceea ce priveşte soluţia dată de instantă – practica este mai favorabilă ).

CURS 8 DIP 20.04.2015

DREPTUL LA NUME

Numele persoanei fizice

În mod tradițional, în DIP, numele este supus legii naționale a persoanei. Marea majoritate a
sistemelor naționale de DIP supun numele legii statului că reia persoana îi aparține prin cetă țenie.

Art. 2576 din NCC în alin (1) prevede în mod explicit că : “numele persoanei este câ rmuit de legea
sa națională ”. De asemenea, potrivit art. 2568 legea națională este legea statului a că rui cetă țenie o are
persoana fizică . Dacă persoana posedă mai multe cetă țenii, se aplică legea aceluia dintre state a că rui
cetă țenie o are și de care este cel mai strâ ns legată , în special prin reședința sa obișnuită . În cazul
persoanei care nu are nicio cetă țenie, trimiterea la legea națională este înțeleasă ca fiind fă cută la legea
statului unde are reședința sa obișnuită .

Potrivit art. 2576 alin (2), stabilirea numelui copilului la naștere este câ rmuită la alegere fie de
legea statului a că rui cetă țenie comună o au atâ t pă rinții câ t și copilul, fie de legea statului unde copilul s-
a nă scut și locuiește de la naștere.

Alin (3) al art. 2576 cuprinde o normă materială prevă zâ nd că ocrotirea împotriva actelor de
încă lcare a dreptului la nume să vâ rșite în Româ nia este asigurată potrivit legii româ ne.

Acesta este cadrul legislativ dpdv al DIP cu privire la dreptul la nume. Sigur, poate pă rea o
chestiune banală , dar majoritatea sistemelor sunt articulate, dacă privim lucrurile dpdv istoric, pe ideea
de apartenenţă naţională a persoanei şi pâ nă la urmă numele este un atribut de identificare a persoanei
ce are un caracter nepatrimonial, este intim legat de persoană şi pe undeva este normal să fie supus legii
sale naţionale.

Acum vedeţi că anumite mutaţii au început să apară sub influenţa sau impactul dr. european în
contextul principiilor de liberă circulaţie. Pâ nă nu demult timp legea naţională era dictată exlusiv de legea
statului de cetă ţenie a persoanei şi nu se putea imagina altfel. Acum, se poate remarca o oarecare
schimbare de poziţii, ne spune art. 2568 alin. 1: “ legea naţională este legea statului a că rei cetaţenie o are
64
persoana fizică ” şi alin. 2 spune : “ dacă o persoană posedă mai multe cetă ţenii, se aplică legea aceluia
dintre state a că rui cetaţenie o are şi de care este cel mai strâ ns legată mai ales prin reşedinţa obişnuită ”.

Acest lucru nu prea se întâ mpla, în sensul că în caz in dualitate de cetă ţenii, întotdeauna,
tradiţional vorbind, era preferată cetă ţenia forului sau altfel spus, dacă posed cetă ţenia româ nă , puţin
mai conta că posed incă una sau mai multe cetă ţenii. Deci dpdv al legii româ ne, posedâ nd cetă ţenia
româ nă , eram considerat cetă ţean româ n cu tot ce implică asta şi nu avea nici o relevanţă posesia şi a
altor cetă ţenii. Era deci preferată cetă ţenia forului. Asta era regula în DIP în Convenţia de la Haga din
1930 privind conflictul de cetă ţenii.

Lucrurile au inceput uşor, uşor să se schimbe în context european mai ales, câ nd, posesia încă a
unei apartenenţe naţionale nu putea duce la preferinţa cetă ţeniei forului pentru că apartenenţele erau
privite ca fiind egale. Atunci a început să apară un fel de competiţie între aceste legi naţionale aparţinâ nd
statelor membre, în contextul unui spaţiu european care este un spaţiu divers ca reglementă ri dar unitar
dpdv al predictibilită ţii. Ş i atunci nu mai poţi imagina soluţia tradiţională de a da preferinţă cetă ţeniei
forului.

Această expresie a încercat legiuitorul româ n să o adapteze în contextul marilor realită ţi spunâ nd
că : “ dacă persoana are mai multe cetă ţenii( nu zice de care cetă ţenii, ale st. memebre sau chiar ale st.
terţe) , se aplică legea aceluia dintre state a că rui cetaţenie o are şi de care este cel mai strâ ns legată , mai
ales prin reşedinţa obişnuită ”. Deci dacă ai două apartenenţe naţionale, legea ta naţională va fi dictată de
legea reşedinţei obişnuite (unde persoana locuieşte în mod statornic), cu condiţia ca reşedinţa obişnuită
să fie fixată pe teritoriul unuia dintre statele repective (pentru că pot să am reşedinţa obişnuită şi pe
teritoriul unui stat terţ).

Înseamnă o schimbare în planul mobilită ţii persoanei pentru că supunâ nd tradiţional, legea
cetă ţeniei nu ridica probleme ale unor conflicte mobile. Cetă ţenia este destul de stabilă . Oriunde mă duc
şi orice fac, cetă ţenia o am. Dar în condiţia în care schimb de mai multe ori pe parcursul unei vieţi
reşedinţa, atunci asta implică mutatis mutandis şi schimbarea legii naţionale. Lucrurile încep deci să se
complice.

Acum vreau să discută m câ teva hotă râ ri care au fă cut obiectul unor speţe soluţionate de Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene de la Luxemburg, care privesc în mod explicit dr. la nume al persoanei în
contextul principiului de liberă circulaţie.

65
 1) Hotărârea din 2 octombrie 2003 în cauza C-148/02 Carlos Garcia Avello împotriva
statului Belgian.

Este o decizie extrem de importantă , la care se face referire în absolut toate tratatele de DIP. A fost
o decizie surprinză toare la vremea respectivă .

Stare de fapt: Dl. Garcia Avello (resortisant spaniol) și dna. I. Veber de cetă țenie belgiană , au
reședința în Belgia, unde s-au că să torit în anul 1986. Cei doi copii rezultați în urma că să toriei lor sunt
Esmeralda și Diego, nă scuți în anul 1988, respectiv în anul 1992. Ei au dublă cetă țenie, belgiană și
spaniolă . În conformitate cu legea belgiană , ofițerul stă rii civile din Belgia (unde aceştia aveau reşedinţa),
a trecut în certificatele de naștere ale copiilor numele de familie al tată lui lor (Garcia-Avello) drept nume
de familie al acestora.

Printr-o cerere motivată adresată ministrului justiției la 7 noiembrie 1995, dl Avello și soția sa, în
calitate de reprezentanți legali ai celor doi minori, au solicitat schimbarea numelui de familie a copiilor în
Garcia Veber, ară tâ nd că în conformitate cu dreptul spaniol, numele de familie ai copiilor unui cuplu
că să torit este format din primul nume al tată lui, urmat de cel al mamei. Din dosar reiese că respectivii
copii au fost înregistrați cu numele de familie Garcia-Veber la secția consulară a ambasadei Spaniei din
Belgia.

Solicitarea pă rinților a fost respinsă de autorită țile belgiene, așa cum reiese din scrisoarea din 1
decembrie 1997, prin care ministrul justiției i-a informat pe pă rinți, deoarece în Belgia, în caz de nume de
familie diferit al soților, copiii poartă numele tată lui.

La 29 ianuarie 1998, pă rinții au introdus o acțiune în anularea acestei decizii, invocâ nd principiul
libertă ții de circulație a persoanelor și cetă țenia europeană , motivâ nd dubla cetă țenie a copiilor, belgiană
și spaniolă .

Consiliul de Stat belgian a decis să suspende judecata, adresâ nd în acest sens o întrebare
preliminară Curții de Justiție de la Luxemburg. Curtea a argumentat că deși normele care reglementează
numele unei persoane țin de competența statelor membre, acestea din urmă trebuie totuși să respecte
dreptul comunitar în exercitarea acestei competențe.

O astfel de legă tură cu dreptul comunitar există în cazul persoanelor aflate într-o situație
asemă nă toare celei în care se află copiii domnului Garcia Vello, care sunt resortisanții unui stat membru

66
și care au reședința legală pe teritoriul altui stat membru. Astfel, Curtea a statuat că dispozițiile din
dreptul european trebuie interpretate în sensul că se opun refuzului autorită ții administrative a unui stat
membru de a aproba o cerere de schimbare a numelui pentru copiii minori, rezidenți ai acestui stat și
care au dublă cetă țenie (cea a statului respectiv și cea a altui stat membru), în cazul în care scopul acestei
cereri este de a le permite acestor copii să poarte numele care le aparține în temeiul dreptului și al
tradiției celui de-al doilea stat membru.

Această optică a Curții Europene a fost reiterată printr-o decizie ulterioară :

2) Decizia din 14 octombrie 2008, în cauza C-353/06, cunoscută sub denumirea Grunkin–
Paul.

Stare de fapt: Un copil nă scut în 1978 în Danemarca, pe nume Leonard Mattias Grunkin-Paul, fiul
doamnei Paul și al domnului Grunkin, că să toriți la acea dată , ambii avâ nd cetă țenie germană . Fiul
acestora are de asemenea cetă țenia germană , locuind de la naștere în Danemarca. Potrivit actului de
naștere emis de autorită țile daneze, acest copil, în temeiul legislației daneze, a primit numele de Grunkin-
Paul. Serviciile de stare civilă germane au refuzat recunoaștere numelui copilului stabilit potrivit
legislației daneze pentru motivul că , în temeiul art. 10 din legea introductivă a codului civil german,
numele de familie al unei persoane este reglementat de legea statului al că rui cetă țean este, dreptul
german nepermițâ nd unui copil să poarte un nume compus, alcă tuit din cel al tată lui și cel al mamei sale.
Pă rinții copilului, divorțați între timp, nu au purtat un nume comun.

Ș i în acest caz, Curtea a statuat că fostul articol 18 CE se opune ca autorită țile unui stat membru,
aplicâ nd dreptul național, să refuze recunoașterea numelui de familie al unui copil, astfel cum a fost
stabilit și înregistrat într-un alt stat membru, stat în care acest copil s-a nă scut și locuiește de la naștere,
chiar dacă nu posedă și cetă țenia acestuia.

Deci pâ nă aici avem aceste două decizii. În ce context apar ele? – apar în contextul liberei circulaţii.
În Garcia- Avello avem ipoteza unui copil care posedă dublă cetă ţenie, atâ t a statului forului dar şi a
statului spaniol. Cele două state cunosc reguli diferite de stabilire a numelui copilului. Aici pă rinţii
neavâ nd acelaşi nume de familie, prevala numele tată lui conform prevederii belgiene. În Spania
combinarea celor două nume ale pă rinţilor era posibilă . Această ultimă ipoteză nu era insă recunoscută
de dr. belgian.

67
 De asemenea, autorită ţile belgiene, Belgia fiind ţara Convenţiei de la Haga, care în art. 3 menţiona
că în caz de dublă cetă ţenie prevalează cetă ţenia forului. Deci puţin mai conta că tu ai şi cetă ţenia altui
stat. Acest principiu clasic în DIP, care acordă prioritate cetă ţeniei forului, a început să fie aplicat în
favoarea unui alt principiu, anume a principiului poziţiei egale a apartenenţelor naţionale. Deci Curtea a
spus că pă rinţii în calitate de reprezentanţi pot să aleagă între stabilirea numelui potrivit unui stat
membru sau reglementarea din celă lalt stat membru, copiii avâ nd dublă cetă ţenie. Ş i asta chiar în faţa
autorită ţilor belgiene.

Altceva important de spus: Curtea a dedus aceste libertă ţi pornind de la libera circulaţie. Nu este
normal, nu este firesc să am un anumit nume pe un paşaport eliberat de autorită ţile unui stat al că rui
cetă ţenie o am şi un al nume, după alte reguli, scris pe paşaportul eliberat de autorită ţile celuilalt stat
membru. Asta ar putea fi considerată o restrâ ngere sau mai bine spus, o stâ njenire a liberei circulaţii. Eu
pot dobâ ndi proprietă ţi în anumite state, iar asta înseamnă să îmi apară numele în registre de publicitate
sau în orice alte sisteme de evidenţă dar eu între timp să ies cu celă lalt paşaport. Deci sunt tot timpul pus
într- o situaţie stâ njenitoare în care trebuie să demonstrez că e vorba de aceaşi persoană .

Prin urmare, pornind de la libera circulaţie, Curtea a spus că există o stâ njenire a liberei circulaţii
şi că este normal ca numele unui cetă ţean european să fie identic. Aşa cum deja ştim, numele este un
atribut de identificare fundamental şi este indivizibil, nu poate fi într- un stat de un fel şi într- un stat de
alt fel. Ş i atunci, pornind de aici, Curtea a mai spus că ceea ce prevaleză este consecinţa acestor principii
de liberă circulaţie.

Ş i atunci, astfel fiind gâ ndit, dpdv european, nimeni nu te poate obliga să îţi stabileşti numele într-
un anumit fel şi să dea prioritate legislaţiei unui anumit stat. Deci s-a dat posibilitatea pă rinţilor de a opta
între legislaţiile statelor a că ror cetă ţenie o posedă copiii.

În Gurkin- Paul, Curtea a mers pe acelaşi raţionament, deşi în G-P nu avem situaţia unui copil cu
dublă cetă ţenie. Copilul avea doar cetă ţenia germană dar locuia în mod efectiv, încă din momentul
naşterii, în Danemarca, unde erau stabiliţi şi pă rinţii să i de cetă ţenie germană . Sigur că înregistrarea
numelui fă câ ndu- se odată cu înregistrarea naşterii, în faţa autorită ţilor daneze unde locuia cuplul,
autorită ţile daneze au înregistrat numele declarat de pă rinţii să i în conformitate cu legislaţia daneză .

Curtea a spus că refuzul autorită ţilor germane de a recunoaşte numele de familie compus încalcă
dr. european. Autorită ţile germane au spus că potrivit art. 10 din Codul civ. German, neexistâ nd la nivel

68
european o normă de conflict unificată în materia numelui, numele se va stabili de legea statului de
cetă ţenie. Dar copilul avea doar cetă ţenie germană . Nemţii au spus că fiind resortisantul nostru, numele
lui de familie trebuie stabilit potrivit legii noastre. Pentru că el posedă doar cetă ţenia germană .

Aici, fiindcă nu avem cetă ţenie dublă şi fiindcă reşedinţa copilului minor la acea dată era în
Danemarca, nu se mai poate să stâ njeneşti libera circulaţie şi să nu laşi stabilirea numelui. E în interesul
lui de a purta acelaşi nume oriunde se deplasează pe teritoriul european.

Deci iată , chiar în lipsa undei codifică ri la nivel european (nu există directivă / regulament), din
substaţa principiilor privitoare la libera circulaţie, Curtea a stabilit stâ njenirea dreptului la nume. Deci
nimic nu poate contraveni acestor principii. Orice dispoziţie legală naţională care îngră deşte libera
circulţie este spulberată de aceste principii!

Aici am vrut să ajung: legiuitorul nostru se inspiră de aici cu privire la art. 2576. Dispoziţia este
totuşi puţin criticabilă pentru că ce se întâ mplă dacă pă rinţii nu au nume comun?—nici nu trebuia pentru
că jurisprudenţa Curţii este obligatorie.

O altă cauză tot în materia dreptului la nume este:

3) C -208/09 Ilonka Sayn- Wittgenstein contra Austria.

Stare de fapt: Dna. Ilonka, cetă țean austriac ce locuiește în Germania, a obținut în urma adopției
sale (în anul 1991), de că tre domnul Lothar Von Sayn- Wittgenstein (cetă țean german) , ca nume la
naștere, numele de familie al acestuia din urmă , împreună cu titlul să u de noblețe în forma “fuhrstin von
Sayn- Wittgenstein”( în germană : prinţesa de Sayn- Wittgenstein) . În Germania, folosind numele
respectiv, a obținut permisul de conducere și a înființat o societate.

Câ t privește autorită țile austriece, acestea au procedat la înregistrarea noului nume în registrul de
stare civilă austriac. Totuși, Curtea Constituțională din Austria s-a pronunțat în senul că legea privind
abolirea clasei nobiliare din anul 1919, avâ nd rang de normă constituțională și aplicâ nd principiul
egalită ții, împiedică un cetă țean austriac să dobâ ndească un nume cuprinzâ nd un titlu de noblețe, fie și pe
calea adopției de că tre un cetă țean german, care poartă în mod legal acest titlu de noblețe ca element
constitutiv al numelui să u.

69
 În urma acestei decizii a Curții Constituționale austriece din 2003, ofițerul de stare civilă din
Viena a rectificat în consecință certificatul anterior care cuprindea acest titlu de noblețe.

Dna Sayn-Wittgenstein, nemulțumită de această rectificare, a atacat-o la Curtea Administrativă

Supremă , susținâ nd că : nerecunoașterea numelui dobâ ndit în urma adopției de că tre un cetă țean german
afectează pe de-o parte efectele acesteia, iar pe de altă parte contravine principiului liberei circulații și
respectă rii vieții de familie.

În urma unei întrebă ri preliminare formulate de această curte, instanța europeană a decis că :
“refuzul autorită ților unui stat membru de a recunoște cu toate elementele sale numele unuia dintre
cetă țenii să i, astfel cum a fost stabilit într-un al doilea stat membru, cu ocazia adopției sale la vâ rsta
adultă , de că tre un cetă țean al acestui din urmă stat, în cazul în care numele respectiv conține un titlu de
noblețe care nu este admis în primul stat membru în temeiul dreptului să u constituțional, nu constituie o
atingere nejustificată adusă libertă ții de circulație și de ședere a cetă țenilor uniunii.

Aceasta este decizia. Acum o putem comenta.

Există şi cazuri celebre cum este şi cel al lui Otto Von Habsburg, care ştiţi că era o persoană publică
foarte cunoscută în Austria şi persoana direct moştenitoare a tronului Austro-Ungariei. El avea 5
cetă ţenii. În paşaportul autriac apă rea ca fiind Otto Habsburg iar în celelalte apă rea Otto von Habsburg.
Decizia este interesantă . Ea este obligatorie dar totuşi o putem comenta critic.

Avem ce a invocat Curtea Supremă a Austriei: o lege din 1919 cu privire la abolirea clasei feudale,
care ar ţine de ordinea constituţională austriacă . Asta avem pe de-o parte. Pe de altă parte, avem o anume
persoană de sex feminin adoptată de un cetă ţean german care avea un nume cu o particulă de nobleţe. Ea
a pă trat cetă ţenia austriacă . Ea locuia în Germania dar avea legă turi şi în Austria. Ulterior, ea a cerut
trecerea actului de adopţie nemţesc în registrele de stare civilă austriece, ceea ce s-a şi întâ mplat. Apoi,
Curtea Constituţională a spus că purtarea unei particule de nobleţe în nume contravine legii din 1919
care a abolit legile feudale, ce ţin de ordinea publică , fapt care a determinat ofiţerul de stare civilă să
modifice actul întocmit de el anterior, act în care apă rea această particulă . El eliberează un nou act de
stare civilă şi aşa s-a ajuns la Curtea Federală care apoi a formulat o întrebare preliminară .

Dacă am încerca să privim detaşat lucrurile, purtarea unei asemenea particule de nobleţe nu vă d
cum ar putea stâ njeni ordinea publică constituţională austriacă . Pentru că ea are doar o încă rcă tură
istorică , nu este o discriminare între anumite categorii de persoane.
70
 Pâ nă la urmă , acea particulă face să nu am acelaşi nume şi atunci există o stâ njeneală . Sigur, la Otto
Habsburg nu era o problemă pentru că era cunoscut în toată Europa dar, câ nd vorbim de persoană
obişnuită este diferit. Nu am de unde să ştiu că este vorba de aceaşi persoană . Numele trebuie să fie
identic pentru că este un element vital, elementar din punct de vedere al liberei circulaţii. Dacă pui în
balanţă cele două categorii de interese, cu ce ar putea stâ njeni ordinea publică austriacă ? Este chiar atâ t
de deranjantă acea particulă ?—sigur, dacă vorbeam de anumite privilegii, puteam afirma că ră stori nişte
principii. Dar aşa nu. Eu consider că ea are interesul de a avea acelaşi nume indiferent unde circulă şi
indiferent de statul care a emis documentul de identitate. Este un drept efectiv care este legitim. În nici un
mod purtarea acelei particule nu poate stâ njeni ordinea publică privată . Această decizie a Curtţii de
Justiţie este criticabilă .

Pe scurt, o altă cauză importantă a fost:

4) Decizia din mai 2011 în cauza C-391/09, cu privire la transcrierea în actele de stare
civilă a numelui unei persoane având ca reper normele de grafie ale limbii oficiale na ționale.

Stare de fapt: Un restortisant lituanian și soția acestuia (resortisant polonez), a cerut autorită ţii de
la Vilnius transcrierea numelui de faimilie în grafie poloneză .

Curtea a decis că nu se opune ca autorită ţile competete ale unui stat membru să refuze, în temeiul
reglementă rii naţionale care prevede că numele de familie şi prenumele pot fie transcrise în registrele de
stare civilă din acest stat, sub o formă care să respecte nomele de grafie ale limbii oficiale naţionale şi să
schimbe în certificatele de că să torie ale unuia dintre aceştia numele potrivit normelor de grafie ale
statului lituanian.

Ideea e că transcrierea în registrele de stare civilă se face avâ nd ca reper grafia statului în care
sunt ținute aceste registre, deci în limba oficială .

Totuși, din dispozitivul hotă râ rii instanței europene rezultă că în mă sura în care există un interes
justificat în favoarea persoanei și în mă sura în care nemenținerea grafiei i-ar contravine într-adevă r
atingere intereselor sale.

Aceasta este evoluţia deciziilor cu privire la dreptul la nume.

71
 Curs 9

Intră în tematica de examen Cartea a VII-a din NCC, excluzâ nd desigur pă rțile înlocuite prin
aplicarea Regulamentelor Europene. Noi am vorbit în general pâ nă acum despre o serie de instituții care
se circumscriu denumirii generale ale DIP: retrimitere, calificare, sisteme pluri legislative, aplicarea legii
stră ine, înlă turarea excepțională a aplică rii acesteia, legile de poliție, art. 2568 NCC legea națională , starea
și capacitatea persoanei, persoana juridică , că să toria, condiții de fond ale acesteia, în ceea ce privește
efectele patrimoniale, regimul matrimonial... În ceea ce privește regimul matrimonial există lansat un
proiect de Regulament, dar nu a fost în prezent adoptat. În aceeași situație se află și propunerea de
Regulament privind efectele patrimoniale ale relațiilor dintre persoane de același sex. Astfel încâ t legea
care va guverna regimul matrimonial vom apela la norma de conflict din NCC.
Autonomia de voință, libertatea de alegere o întâ lnim în toate instituțiile DIP, avâ nd o aplicabilitate
mai largă sau mai restrâ nsă . O întâ lnim deci și în materia regimurilor matrimoniale, fiind consacrată la
art. 2590 NCC alineat 1. Alineatul 2 încadrează această alegere, menționâ nd sfera legilor care pot face
obiectul opțiunii pă rților, posibilită țiile de alegere fiind destul de largi.

Art. 2590 NCC – Legea aplicabilă regimului matrimonial:

1. Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soți.
2. Ei pot alege:
a) Legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii;
b) Legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c) Legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea
căsătoriei.

Condițiile de formă nu ridică nicio o problemă . Domeniul de reglementarea aplicabil regimului

matrimonial art. 2593 NCC, de asemenea nu ridică nici un fel de probleme.

Art. 2591
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial:
(1) Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia fie înainte de
celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
(2) Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de legea
aleasă pentru a guverna regimul matrimonial, fie de legea locului încheierii convenţiei de alegere. În toate
72
cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi
sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale. Când legea română este
aplicabilă, trebuie respectate exigenţele de formă stabilite de aceasta pentru validitatea convenţiei
matrimoniale.
(3) Soţii pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu respectarea condiţiilor
prevăzute la alin. (2). Legea nouă produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi nu
poate prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor.

Precizare art. 2591(3) NCC – în materie de contracte în general, forma este supusă legii care
guvernează fondul raportului juridic. Se pornește de la ideea că atunci câ nd forma este cerută pentru
validitatea contractului de însă și legea care guvernează fondul, există o legă tură intrinsecă între fond și
formă . Prin intermediul formei se îndeplinește mai mult o cerință de control al actului. Gâ ndiți-vă la
regimul transmiterii sau constituirii drepturilor reale avâ nd ca obiect bunurile imobile. Piața imobiliară
prezintă interes public pentru statul pe al că rui teritoriu se află imobilul. Astfel încâ t un act încheiat în
stră ină tate nu poate face abstracție de forma autentică (dacă ea e cerută pentru însă și validitatea actului)
chiar dacă potrivit rigorii acelei ță ri, potrivit locus regit actum, potrivit legii locului, nu s-ar fi impus forma
autentică . Dacă este totuși cerută , de legea locului situă rii imobilului, atunci trebuie îndeplinită această
condiţie.
La alineatul 3 se vorbește despre modificarea legii aplicabile – soții doresc acest lucru. Legat de
acest aspect – vorbim de mutabilitatea regimului. Sigur leguitorul nostru prevede acest termen ca fiind de
un an de la celebrarea că să toriei – unii autori zic că e termen de chibzuință /maturitate matrimonială ,
ceea ce în opinia profului este o prostie. Dacă desfacerea că să toriei se poate face în termen de 30 de zile,
nu îți trebuie un an ca să te gâ ndești dacă îți e bine cu regimul matrimonial sau nu. De parcă doar în
termen de un an ajungi la maturitate matrimonială , pâ nă atunci nu. Mutabilitatea regimului se exercită în
perimetrul dreptului intern. Spre exemplu în dreptul româ n, dacă soții nu au ales un regim matrimonial
se aplică comunitatea legală și ei pot în timp să opteze pentru comunitatea convențională sau pentru
separația de bunuri.
Modificarea legii aplicabile regimului urmă rește tot schimbarea regimului, doar că are o arie mai
largă de aplicabilitate. Pentru că te scoate din sistemul de drept care guverna efectele regimului
matrimonial și te duce în alt sistem de drept oferindu-ți posibilită țile de opțiune ale acestuia. Modificarea
legii aplicabile are ca scop final modificarea regimului, doar că oferă un spectru mai larg. Mai mult de atâ t,
soții pot alege oricand! (nu trebuie să treacă un an de zile). Pot alege oricâ nd legea aplicabilă regimului
matrimonial. Sigur, atunci câ nd se produce modificarea legii aplicabile, alegi chiar un regim matrimonial
73
din noul sistem de drept. Sau poți să nu alegi nimic pentru că îți convine regimul matrimonial legal al
acelei ță ri. La noi pâ nă la adoptarea Codului Familiei regimul de default era regimul separației de bunuri.
După abrogarea codului prin intrarea în vigoare a NCC, regimul comunită ții legale se aplică în cazul în
care soții nu aleg. În opinia profului în majoritatea cazurilor, regimul separației reflectă realitatea câ nd o
persoană e mai înstă rită decâ t cealaltă și cei doi se că să toresc.
Regula este că legea nouă produce efecte pentru viitor dacă soții nu au dispus altfel și nu poate
prejudicia terții. Nimic nu împiedică soții să prevadă că noul regim matrimonial care urmează să se
aplice, ca urmare a modifică rii legii aplicabile regimului matrimonial, va produce efecte retroactive.
Condiția este să nu afecteze terții, spre exemplu creditorii – interesele lor. Proful menționează faptul că
reglementă rile privind regimurile matrimoniale din NCC au fost influențate de Convenția de la Haga din
1978 la care Româ nia nu e parte.

DIVORȚUL INTERNAȚIONAL

Pseudo-glumă : Prin excelență divorțul este un efect intrinsec al că să toriei. Fă ră aceasta, nu poți
divorța.
Câ t privește internaționalitatea divorțului, ce oferă unui divorț caracterul
internațional/transfrontalier? Deseori internaționalitatea te duce cu gâ ndul la internaționalitatea
că să toriei, soții avâ nd apartenențe naționale diferite, cetă țenii diferite sau cetă țenia comună a unui alt
stat sau au reședința obișnuită comună pe teritoriul unui alt stat sau au reședințe obișnuite diferite.
În această materie întâ lnim două instrumente europene:
A. Competența internațională în materie de divorț este reglementată în art. 3 din
Regulamentul European Bruxelles 2201/din 2003 (Bruxelles II bis) care a intrat în vigoare din 1
martie 2005 și care, în ceea ce privește Româ nia, se aplică de la data aderă rii, respectiv din 1
ianuarie 2007.
B. Determinarea legii aplicabile divorțului este reglementată în Regulamentul
European nr. 1259/din 2010, supranumit peiorativ Roma III.

74
 A. Competența internațională în materie de divorț:

Articolul 3 din Regulamentul European 2201/din 2003:

Competenţă de fond
(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de corp şi anularea
căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:
(a) pe teritoriul căruia se află:
― reşedinţa obişnuită a soţilor sau
― ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau
― reşedinţa obişnuită a pârâtului sau
― în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau
― reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an
imediat înaintea introducerii cererii sau
― reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni
imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru
respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;
(b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului”
comun.
(2) În sensul prezentului regulament, termenul „domiciliu” se interpretează în sensul sistemelor
de drept ale Regatului Unit şi Irlandei.

Ce observă m? Avem factori multipli atributivi de competență internațională . Prin sintagma

instanța judecătorească vom înțelege nu doar instanțele, ci TOATE autorită țile din statele membre care se
bucură prin intermediul legislației unui stat membru de competență în materie de divorț. Cu alte cuvinte
în ceea ce privește legea româ nă , intră în câ mpul de aplicare al acestui Regulament și notarii publici (doar
în 2 state membre aceștia au competență ) și ofițerul de stare civilă .
Art. 137 din Legea nr. 36/95 a notarilor și a activită ții notariale – reglementează divorțul notarial.
Alineatul 2 impune notarului ca înainte de verificarea competenței teritoriale, să verifice dacă legea
aplicabilă este cea româ nă . În opinia profului acest alineat ar trebui considerat nescris pentru că
contravine art. 3 din Regulament. Legea aplicabilă divorțului o stabilesc după ce mi-am fixat deja
competența internațională indiferent dacă sunt instanță sau notar sesizat. Stabilirea competenței
internaționale se face potrivit art. 3 din Regulament, indiferent și independent de legea aplicabilă
divorțului. După ce mi-am fixat competența în materie de divorț, atunci în baza Regulamentului Roma III
75
voi identifica legea aplicabilă divorțului: poate fi o lege aleasă sau legea aplicabilă în cazul lipsei alegerii.
Nu poți printr-o lege să modifici dispoziții din Regulamente europene. Numai în mă sura în care sunt
competent ca autoritate, urmează localizarea raportului și apoi fondul acestuia.
Art. 3 vizează 3 mari materii: divorțul, separația de corp și anularea că să toriei. Separația de corp și
divorțul sunt una și același lucru în dreptul româ n. E o chestiune de traducere.
Art. 3 din Regulament, stabilește 2 mari criterii de competență internațională :
 Unul fondat pe reședința obișnuită .
 Altul fondat pe cetă țenia comună a celor doi soți.
De reținut: este vorba DOAR de cetă țenia COMUNĂ . Dacă soții au cetă țenii diferite, cetă țenia lor nu
mai joacă niciun rol din punct de vedere al competenței internaționale. De exemplu: o româ ncă al că rei
soț este italian, cu reședința comună în Germania, nu poate introduce o acțiune de divorț în Româ nia. Ne
referim deci la competență , nu la legea aplicabilă . Criteriul cetă țeniei, dacă este comună poate juca un rol
doar în materie de competență internațională , nu și de lege aplicabilă . Întotdeauna câ nd veți întâ lni în
practică o speță în care unul dintre soți este româ n și celă lalt nu, din punct de vedere al competenței s-a
terminat – nu conferă competență în materie de divorț.
Tot legat de criteriul cetă țeniei există o decizie a Curții de Justiție de la Luxembourg, Cauza Laszlo
Hododi C-168/08. Este vorba de un cuplu care avea bruxe comună maghiară și franceză . Unul dintre ei a
depus actele pentru divorț în Ungaria, iar ulterior celă lalt a sesizat Tribunalul din Paris. O situație de
litispendență internațională : două instanţe aparţinâ nd unor state membre diferite erau sesizate cu
aceeaşi cauză – divorţul celor doi. Din datele speței reieșea că reședința obișnuită comună a fost în
Franța. Instanța franceză a formulat o întrebare preliminară Curții legată de interpretarea art. 3 litera b)
legat de cetă ţenie susținâ nd faptul că , deși cuplul are cetă țenia fiecă rui stat membru, totuși ar trebui
preferată cetă țenia franceză dat fiind faptul că există o legă tură de proximitate mult mai puternică cu
statul francez – soţii erau stabiliţi, locuiau, munceau în Franţa. Curtea a statuat că este suficientă posesia
unei cetă țenii comune ca ea să fie în sine atributivă de competență internaţională în materie de divorţ. Nu
se cere condiția efectivită ții unei legă turi strâ nse cu statul de cetă țenie. Simpla posesie a cetă țeniei este în
sine suficientă . Prin urmare competența a revenit Tribunalului din Ungaria, fiind prima instanță sesizată .
Legat de primul temei de competență – reședința obișnuită . O întâ lnim ca şi criteriu de
competenţă internaţională şi ca şi criteriu de determinare a legii aplicabile, fiind deci un factor de
legă tură , de conexiune extrem de des întâ lnit în dreptul internaţional. Spre exemplu în materia dreptului
consumatorului, ocrotirea acestuia se face potrivit legii ţă rii de reşedinţă a consumatorului, în materie
succesorală – legea ultimei reşedinţe a defunctului ca factor obiectiv de determinare a legii aplicabile în
absenţa unei legi alese, în materie contractuală , extracontractuală , în materia dreptului familiei. Să vedem
76
puțin accepțiunea acestei noțiuni. Prin ce se deosebește reşedinţa obişnuită de domiciliu? De ce a preferat
legiuitorul această noţiune, deşi în legislaţia statelor membre este consacrat domiciliul?
În primul râ nd conceptul de domiciliul nu are o semnificație identică în toate statele membre. În
Regatul Unit spre exemplu o persoană oricâ t ar locui în altă ţară , nu îşi pierde domiciliul aici, dacă potrivit
tuturor circumstanţelor speţei instanţa poate stabili că el tră ieşte în acea ţară cu intenţia prezumată de a
se reîntoarce înapoi în Regatul Unit. Dacă familia ta este în Regatul Unit, atunci se prezumă că ai intenţia
de a te întoarce. Your home is where your heart is! În alte state membre stabilirea domiciliului este
subordonat condiţiei şederii legale. Dacă vine un cetă ţean irakian şi se stabileşte ilegal în Româ nia,
niciodată nu o să -şi poată stabili aici domiciliul. În dreptul german, în BGB la art. 7 este consacrat dreptul
de a avea mai multe domicilii. Un lucru bun pentru circuitul civil, dacă ai mai multe proprietă ţi şi îţi
stabileşti domiciliul în funcţie de fiecare, poţi fi chemat în judecată la oricare dintre instanţele în
circumscripţia că rora se află unul dintre domiciliile tale, neputâ ndu-se astfel opune neregulata citare. La
noi însă , s-a încetă ţenit ideea unicită ţii domiciliului şi unicită ţii reşedinţei. În alineatul 2 al art. 3 din
Bruxelles II bis se prevede că domiciliul se determină potrivit legii statului membru respectiv. Domiciliu
este deci un concept naţional, pe câ nd reşedinţa obişnuită este unul european, care se stabileşte şi se
interpretează în mod uniform.
Art. 87 NCC – definiția domiciului la noi: domiciliul este acolo unde persoana declară că îşi are
locuinţa principală , deci e vorba de ceea ce declară persoana fizică . Merg la primă rie la evidenţa
persoanei, completez cererea de stabilire a domiciliului şi fac dovada unui titlu locativ (închiriere,
uzufruct, proprietate, comodat), deci fac dovada unui spaţiu. Nimeni nu vine să țină evidența frecvenței
locuirii mele în acel loc, nimeni nu mă soară intensitatea locuirii mele în acel loc. Reședința obișnuită este
un concept unic european care se stabilește privind în ansamblu împrejură rile de fapt în legă tură cu o
persoană . La intervale de timp, orice locuire într-un stat membru devine concurentă sau competitivă faţă
de locuirea anterioară , punâ nd în discuţie posibilitatea de schimbare a reședinței obișnuite anterioare.
Nu există perioadă minimă pentru stabilirea reşedinţei obişnuite. Dar ce este definitioriu – intenția nu se
deduce din declarare (care poate fi de multe ori speculativă ), ci din faptul sau atributul locuirii. Acolo
unde persoana locuiește în mod constant, neîntrerupt. Se vor lua în considerare un ansamblu de factori:
durata/intensitatea, caracterul neîntrupt, circumstanțe de natură profesională /personală /familiară .
Spre exemplu în cauza Sundelin Lopez C-68/2007 – reședința obișnuită din art. 8 din
Regulamentul 2201 din 2003 (art. se referă la minori) trebuie interpretată în sensul că aceasta
corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului în mediul familial şi social. În acest loc
trebuie mai ales luate în considerare durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul
unui stat membru şi ale mută rii familiei în acest stat, cetă ţenia, locul şi condiţiile de şcolarizare. Deci un
77
ansamblu de factori pe baza că rora se stabileşte gradul de integrare al copilului. Aplicarea acestora
presupune o aplecare concretă asupra acelei persoane.
Stabilirea reşedinţei obişnuite porneşte de la faptul locuirii. Primul lucru de observat este
constanţa şederii în acest loc, regularitatea ei şi caracterul neîntrerupt. Dar nu în mod mecanic, se va avea
în vedere radiografierea întregii situaţii de viaţă a acelei persoane, personale, profesionale, unde este
situată familia, fă ră a da prevalenţă unei sau alteia dintre circumstanţe, ci privindu-le per ansamblu. Ş i
atunci cu toată relativitatea încerci să stabileşti unde este centrul de viață /de interes al acelei persoane.
Dacă cetă ţenia exprimă o legă tură pur politică între individ şi stat, reşedinţa obişnuită este factorul
integrator juridic pentru individ în statul pe care îşi are reşedinţa. Spre deosebire de domiciliu, unde
notarul sau instanţa îl constată din documentul de identitate la reședință obişnuită , persoana trebuie să
determine, să stabilească , să facă probatoriul întregii stă ri de fapt. Reşedinţa obişnuită ca şi concept se
poate suprapune cu conceptul de domiciuliu în cazul persoanelor sedentare (nu neaparat al celor care nu
fac sport :), care nu circulă foarte des dintr-un loc în altul. Spre exemplu profu :D.
De exemplu o româ nă că să torită cu un italian, doresc să divorţeze. Ei sunt stabiliţi de o bună
bucată de timp în Italia, copii merg acolo la şcoală , ei au locurile de muncă acolo, dar în Italia divorţul este
esenţialmente judiciar şi urmat de separaţia de corp. Atunci româ nca îl ia pe italian vine în Româ nia, îşi
reînoieşte buletinul, stabilindu-şi domiciliul la mama ei, merge la un notar mai prostuţ şi îşi stabileşte
reşedinţa în Româ nia pe baza buletinului. Apoi introduce o acţiune în faţa instanţei pentru divorţ.
Legiuitorul european cere ca autoritatea, că e instanţă , că e notar, care are competenţa de a desface
că să toria conform legii naţionale, să -şi verifice competenţa prin stabilirea reşedinţei obişnuite a
persoanei în urma unei evaluă ri: unde este centrul de viaţă al persoanei? Trebuie să ceară înscrisuri,
documente cu privire la acest fapt, nu se poate uita doar în buletin şi atâ t, altfel speculează regulile de
competenţă ale Regulamentului.
Spre deosebire de domiciliu unde elementul declarativ prevalează şi are un caracter formalizat,
reședința obșnuită (noul domiciliu european) are un caracter voluntar/aformal (un domiciliu dezbră cat
de orice formalită ți). Stabilirea reședinței se face în aceeași manieră indiferent de natura procedurii (fie că
e judiciară , fie că e notarială , convențională – în acelaşi fel). Câ nd vorbim de reședință în sensul art. 3 din
Regulament, nu e necesar ca reședința comună a soților să fie în același loc, ci pe teritoriul aceluiași stat
membru. Deci ambele reşedinţe chiar separate, fiind pe teritoriul aceluiaşi stat membru îndeplinesc
condiţia reşedinţei comune. Opinia prevalentă în doctrină spune că art. 3 se referă doar la că să toria
clasică , nu şi la cea între persoane de acelaşi sex. La momentul adoptă rii Regulamentului, doar 3 state
membre cunoaşteau că să toria între persoane de acelaşi sex: Marea Britanie, Olanda, Belgia, fiind deci
considerată o excepţie. Oricum ră mâ ne de vă zut ce spune CJUE.
78
 Aceste criterii de competență internațională au un caracter obiectiv, exclusiv și alternativ. În ceea
ce privește caracterul alternativ, înseamnă că nu există o ierarhizare, o subordonare. E suficient ca unul
din criteriile din art. 3, ORICARE, să fie îndeplinit și va atrage competența.
Art. 6 de reţinut! Referitor la competența reziduală reglementată la art. 7 din Regulament,
adică vorbim despre o posibilitate a aplicării cu titlu rezidual a regulilor de competenţă naţionale
din NCPC sau din legislaţia unui alt stat membru, aceasta se aplică DOAR ATUNCI când nicio
instanță/autoritate a niciunui stat membru nu întruneşte criteriile de competenţă internaţională
pe divorţ din cele amintite. Această excepţie există doar în materie de divorţ, nu şi în alte materii.

Articolul 7
Competenţe reziduale
(1) În cazul în care nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în
temeiul articolelor 3, 4 şi 5, competenţa este stabilită, în fiecare stat membru, de legislaţia respectivului stat.
(2) Orice resortisant al unui stat membru care îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui alt
stat membru poate să invoce, ca şi cetăţenii acestui stat, normele de competenţă aplicabile în acest stat
împotriva unui pârât care nu îşi are reşedinţa obişnuită într-un stat membru şi care fie nu are cetăţenia
unui stat membru fie, în cazul Regatului Unit sau al Irlandei, nu are „domiciliul” său pe teritoriul unuia
dintre aceste state membre.

Criteriile de competență din Regulament prevalează orică ror dispoziții de competență naționale.
Rezultă că trebuie să existe o solidaritate între statele membre în ceea ce privește competența. Aplicarea
reziduală este atunci câ nd niciun stat membru nu se bucură de competenţă pe Regulament, chiar dacă ar
fi competent un stat terţ sau nu, nu contează .

Curs 10

Divorțul internațional
Determinarea legii aplicabile divorțului

După verificarea competenței notarul va determina legea aplicabilă divorțului. Pentru

aceasta avem un regulament denumit preiorativ Roma III, Regulamentul european nr.1259/2010 privind
punerea în aplicare a unei forme de cooperare în domeniul divorțului și a separă rii de corp.

79
 Acest regulament se aplică începâ nd de la 21 iunie 2012 în privința divorțului și separă rii
de corp în situațiile în care există un conflict de legi.

Sunt excluse din sfera de aplicare a regulamentului domenii precum :

 capacitatea juridică a persoanei,

 existența, validitatea și recunoașterea unei că să torii(va fi determinată potrivit legii
naționale de DIP, nu există norme de conflict unificate in această materie),
 anularea că să toriei, numele soților ca efect al că să toriei(legea națională ),
 regimurile matrimoniale(guvernate de normele de conflict naționale),
 ră spunderea pă rintească ,
 obligațiile de întreținere(câ rmuite de un regulament special dedicat acestora
Reg.4/2009),
 chestiuniile legate de fiducie sau succesiuni.

Accepțiunea noțiunii de ,,instanță judecă torească ” = toate autorită țile din statele membre
participante competente în materie de divorț și separare de corp.

Art.4 al Regulamentului stabilește principiul aplicării universale: Legea desemnată în

temeiul prezentului regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru participant ,
întâ lnit în toate regulamentele europene. (art.20 Reg.650 – în cazul succesiunilor) Indiferent că legea
trimite la un stat terț sau un stat membru tot Regulamentul se aplică cu difernța că în cazul statului terț
este exclusă retrimiterea.(?!)

În privința determină rii legii aplicabile divorțului se face distincție după cum soții au ales
sau nu legea aplicabilă divorțului. Art.5 al Regulamentului consacră autonomia de voință dâ nd
posibilitatea soților să aleagă ei înșiși legea care să guverneze divorțul. Posibilitatea alegerii nu este una
nelimitată , ci Regulamentul limitează această autonomie prevă zâ nd sfera legilor posibile. Alin.1 al art.5
prevede posibilitatea alegerii legii aplicabile din următoarele legi :
a) legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului;
b) legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită cu condiția ca unul
dintre ei să aibă încă reședința obișnuită respectivă la data încheierii acordului sau
c) legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului sau
d) legea forului.

80
 Ce se întâmplă dacă soții nu au ales legea aplicabilă?

Art.8 intitulat legea aplicabilă în absența opțiunii pă rților. În absența unei opțiuni divorțul și
separația de corp este reglement de legea statlui:

a) pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței

judecătorești sau în caz contrar
b) pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită cu condiția ca perioada
respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanței atât timp cât unul
dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării instanței sau în lipsa acestuia
c) a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței sau în caz
contrar
d) unde este sesizată instanța judecătorească.

Alte aspecte legate de Roma III nu cred că ridică probleme.

*În cursul zilei de azi vom primi două ghiduri(130 pagini mă runte fiecare pentru examen +articol
pe RomaII - pe Roma I citiți dvs., pe Regulamentul 650 aveți ghid).

Regulamentul 650/2012 – chestiunile care urmează sunt doar în completare la ceea ce prevede
ghidul. Regulamentul își propune să acopere întreaga materie a succesiunilor. Elementul de noutate este
legat de noțiunea de ,,acceptare a actelor autentice” și crearea certificatului european de
moștenitor(element care înlesnește probarea calită ții de moștenitor).
- conține o parte largă de definiții;
- nu există o unificare totală a legislaților la nivelul statelor membre(sisteme de
transmisiune succesorală diferite: transmisiune directă / transmisiune directă , dar amâ nată /
transmisiune doar de activ succesoral-sistemul dublei transmisiuni(specifică common law));
- art.21: (1) Sub rezerva cazului în care prezentul regulament cuprinde dispoziții contrare,
legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea reședința
obișnuită în momentul decesului. (2) În cazul în care, cu titlu de excepție, toate circumstanțele cazului
indică în mod clar că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt
stat decât statul a cărui lege ar fi aplicabilă în temeiul alineatului (1), legea aplicabilă succesiunii este legea
acelui alt stat.– se aplică principiul unită ții moștenirii(,,în ansamblul să u”;nu contează cetă țenia, locul
situă riii imobilului etc.);

81
 Principiul raplmită ții – legiuitorul a fixat ca lege aplicabilă moștenirii o lege care să aibă
legă tură cu aceasta, nu o lege oarecare.(reședința comună - locul de integrare juridică a persoanei)
Principiul predictibilită ții – legea aplicabilă să fie predictibilă - art.24 - (1) O dispoziție
pentru cauză de moarte, alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare, este reglementată, în privința
admisibilității sale și a condițiilor de fond, de legea care, în temeiul prezentului regulament, ar fi fost
aplicabilă succesiunii persoanei care a întocmit dispoziția, în cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua
întocmirii dispoziției. (2) Fără a aduce atingere alineatului (1), o persoană poate alege ca lege care să îi
reglementeze dispoziția pentru cauză de moarte, cu privire la admisibilitatea și condițiile de fond ale
acesteia, legea pe care acea persoană ar fi putut să o aleagă în conformitate cu articolul 22, în condițiile
stabilite de respectivul articol.– statutul succesoral ipotetic (legea care ar fi fost aplicabilă dacă
testatorul ar fi murit la momentul întocmirii actului pentru cauză de moarte)– admisibilitatea și
validitatea de fond nu va putea fi înlă turată de legea finală care va guverna moștenirea în funcție de
momentul decesului.(legea româ nă ca lege aplicabilă în funcție de ultima reședință obișnuită nu va
invalida pactul succesoral încheiat valid în Germania la momentul în care testatorul avea reședință
obișnuită acolo)
Art.1 – materiile excluse:
(1) Prezentul regulament se aplică succesiunilor privind patrimoniile persoanelor decedate.
Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
(2) Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament:
(a) statutul persoanelor fizice, precum și relațiile de familie și relațiile care, în conformitate cu legea
care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile;
(b) capacitatea juridică a persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2) litera
(c) și articolului 26;
(c) chestiunile referitoare la dispariția, absența sau moartea prezumată a unei persoane fizice;
(d) chestiunile legate de aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale și de aspectele
patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având
efecte comparabile cu cele ale căsătoriei;
(e) obligațiile de întreținere, altele decât cele pentru cauză de moarte;
(f) condițiile de formă ale dispozițiilor privind aspecte patrimoniale pentru cauză de moarte
întocmite în formă verbală;
(g) drepturile de proprietate și bunurile constituite sau transferate altfel decât prin succesiune, de
exemplu prin liberalități, prin proprietatea comună căreia i se aplică dreptul partenerului supraviețuitor,

82
prin planurile de pensii, prin contractele de asigurare și acordurile similare, fără a aduce atingere
articolului 23 alineatul (2) litera (i);
(h) chestiunile reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite ca
persoane juridice sau nu, cum ar fi clauzele incluse în actele constitutive și în statutele societăților
comerciale și al altor organisme, constituite ca persoane juridice sau nu, care stabilesc ce anume se va
întâmpla cu acțiunile în cazul decesului membrilor acestora;
(i) dizolvarea, expirarea duratei și fuzionarea societăților comerciale și a altor organisme,
constituite ca persoane juridice sau nu;
(j) constituirea, administrarea și dizolvarea trusturilor;
(k) natura drepturilor reale; și
(l) orice înscriere într-un registru al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile sau
mobile, inclusiv cerințele legale pentru o astfel de înscriere, precum și efectele înregistrării sau ale lipsei
înregistrării unor astfel de drepturi într-un registru.
Chiar dacă starea și capacitatea sunt excluse, capacitatea testamentară , capacitatea
persoanei de a întocmi o dispoziție pentru cauză de moarte, este supusă legii succesiunii- art.26 :
Condițiile de fond ale dispozițiilor pentru cauză de moarte
(1) În sensul articolelor 24 și 25, următoarele elemente se referă la condițiile de fond:
(a) capacitatea persoanei care întocmește dispoziția pentru cauză de moarte de a întocmi o astfel de
dispoziție;
(b) cauzele speciale care împiedică persoana care întocmește dispoziția să dispună în beneficiul
anumitor persoane sau care împiedică o persoană să primească bunuri succesorale de la persoana care
întocmește dispoziția;
(c) admisibilitatea reprezentării în vederea întocmirii unei dispoziții pentru cauză de moarte;
(d) interpretarea dispoziției; sau
(e) dolul, violența, eroarea și oricare alte aspecte referitoare la consimțământul sau la intenția
persoanei care întocmește dispoziția.
(2) În cazul în care o persoană are capacitatea de a întocmi o dispoziție pentru cauză de moarte în
temeiul legii aplicabile în conformitate cu articolele 24 sau 25, schimbarea ulterioară a legii aplicabile nu
afectează capacitatea sa de a modifica sau de a revoca o astfel de dispoziție.
Regula generală în privința determină rii legii aplicabile – art.21
Clauza de excepție nu poate fi folosită câ nd a fost aleasă legea statului a că rei cetă țenie o
are testatorul ca lege aplicabilă .

83
 ** o oră am discutat despre chestiuni generale legate de materia succesiunilor, chestiuni care fie
apar în ghidul care îl vom primi, fie nu se cer pentru examen și pe care am fost rugați să nu le notă m.

DIP. CURS 11.

Regulamentul 650/2012, dedicat succesiunilor internaţionale, spre deosebire de alte regulamente,

reglementează toate aspectele legate de organizarea şi transmisiunea succesorală : chestiuni legate de
competenţa internaţională , de determinarea legii aplicabile, chestiuni legate de recunoaşterea şi
executarea hotă râ rilor judecă toreşti, respectiv acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de
succesiuni şi cele privind crearea unui certificat european de moştenitor.

Nu există un drept succesoral uniform, ci există o diversitate de codifică ri, unele sisteme fiind
destul de diferite faţă de modul în care este organizată succesiunea în alte sisteme. Nu s-ar putea pune
problema unei codifică ri uniforme, pentru că în materia succesiunilor, spre deosebire de cea a
contractelor, lucrurile sunt mai complicate, pentru că însuşi modul de organizare este diferit.

În foarte multe locuri din regulament întâ lnim enumerată mereu expresia “moştenitorilor
şi legatarilor”. Noţiunea de moştenitor o privim într-o accepţiune largă , indiferent de forma moştenirii.
Moştenitorul poate fi moştenitor legal sau legatar. Deci, după sintagma folosită în regulament ne putem
întreba dacă legatarii nu sunt moştenitori? Nu în toate sistemele, aşadar regulamentul a trebuit să se
plieze pe legislaţia succesorală , a tuturor statelor. De exemplu, în dreptul german, legatarii nu sunt
moştenitori. Legatarii sunt creditori ai bunurilor care fac obiectul legatului. Dreptul german se
caracterizează printr-o receptare mai fidelă a dreptului roman, unde legatarii erau definiţi ca şi creditori.

Moştenitorul este continuatorul persoanei defunctului şi poate fi de 3 feluri: legal,

testamentar sau contractual. Moştenitorii testamentari şi cei contractuali sunt moştenitorii instituiţi.
Moştenitorul instituit se deosebeşte de legatar, în sistemul german. În dr german nu exista legat
universal, ci legatul oferă esenţialmente o vocaţie particulară determinată cu privire la un anumit bun sau
anumite bunuri individualizate, determinate, chiar dacă ele reprezintă o parte consistentă a moştenirii.
Dacă o institui pe Y moştenitor prin testament, nu mai e necesar să determin absolut nimic. Y devine
continuatoarea persoanei mele, avâ nd o vocaţie universală . Pe câ nd legatarul are o vocaţie particulară cu
privire la bunul legat. E mai logic decâ t la noi, pentru că nici în sistemul nostru legatarul nu e moştenitor
sezinar, ci el trebuie să ceară predarea legatului de la moştenitorul sezinar (soţul supravieţuitor,
descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi). La noi, este proprietarul bunurilor legate, dr de proprietate se

84
transmite, dar nu are posesia. La nemţi este foarte logic, el nu e altceva decâ t titularul unei creanţe de a
primi/a cere bunul. Aşadar, regulamentul conceptual trebuie să acopere limbajul tuturor sistemelor.

(de citit din regulament partea de considerente, pt că facilitează înţelegerea textului regulamentar)

Regulamentul se aplică în toate statele membre ale UE, exceptâ nd Danemarca, Regatul Unit al M.
Britaniei şi a Irlandei de Nord şi Irlanda.

Art 20: “Orice lege menționată în prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau
nu legea unui stat membru.” În ţă rile în care regulamentul este aplicabil, instanţa sau autoritatea
competentă aplică regulile regulamentului, normele de conflict, indiferent dacă ele vor atribui
competenta legislaţiei unui stat membru sau dreptului unei terţe ţă ri. De exemplu, pot să constat că
autorul succesiunii nu a ales legea aplicabilă acesteia şi moare avâ nd ultima reşedinţă obişnuită în
Canada. Atunci câ nd îţi propui să localizezi succesiunea pornesc de la norma de conflict de la Art 21(1)
care spune: ”Legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea
reședința obișnuită în momentul decesului.” Prin urmare, chiar dacă ultima reşedinţă obişnuită a
defunctului e într-un stat terţ, mă voi conduce după această normă de conflict.

Sigur că dacă norma de conflict mă conduce la dreptul succesoral aparţinâ nd unui stat
membru în care se aplică regulamentul, întotdeauna va fi exclusă posibilitatea de retrimitere, pentru că în
toate statele în care se aplică regulamentul, norma de conflict e aceeaşi. Retrimiterea presupune să am
norme de conflict diferite. Eu îţi atribui competenta ţie, iar tu ca sistem nu-ţi recunoşti competenta şi
retrimiţi. Acolo unde există o normă de conflict unificată , evident că nu se pune problema retrimiterii,
toate ţă rile aplică aceeaşi normă de conflict, în speţă , ultima reşedinţă a defunctului. Dacă ultima
reşedinţă obişnuită este de ex în Germania, norma de conflict mă conduce în Germania şi evident că acest
sistem se va bucura de competenţă .

Dacă norma de conflict mă duce la un stat terţ, în Canada, asta înseamnă că indiferent care
e instanţa sesizată , ea va ajunge la dreptul succesoral canadian. Acesta va trebui să cerceteze norma de
conflict în materie succesorală existentă în Canada. În Canada există un sistem de common law şi există
Quebeq-ul care are un cod civil (pe care unii îl iubesc tare mult:))) şi o codificare aparte. Din punct de
vedere conflictual, există o disociere în privinţa legii aplicabile, în funcţie de compunerea masei
succesorale, în sensul că bunurile imobile vor fi supuse legii locului situă rii bunului, iar bunurile mobile,
legii ultimului domiciliu.

85
 Atunci, dacă e instanţă româ nă , chiar dacă ultima reşedinţă obişnuită e în Canada, va aplica
Regulamentul: “Orice lege menţionată în prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea
unui stat membru.” Deci, avem un defunct şi pornim de la sistemul regulamentului, chiar dacă el este în
Canada. Dacă nu a ales legea aplicabilă , pornim de la faptul obiectiv, a ultimei reşedinţe obişnuite. A locuit
în Canada, norma de conflict mă conduce acolo. Ş i câ nd ajung, mă uit la norma de conflict canadiana şi vă d
că în privinţa bunurilor imobile aplic locul situă rii acestora, dar constat că masa succesorala se compune
din bunuri imobile situate în Toronto, dar şi în Româ nia. Asta înseamnă că trimiterea mea fiind acceptată
de dreptul internaţional privat canadian în privinţa imobilelor situate acolo, care vor fi guvernate
succesoral vorbind de legea canadiană , dar în privinţa imobilelor situate în Româ nia, am o retrimitere
parţială , care este acceptată şi care va fi guvernată de dreptul succesoral roman. Masa mobiliară e
guvernată de legea ultimului domiciliu. Asta înseamnă că trebuie să folosesc calificarea noţiunii de
domiciliu din dreptul respectiv.

Asta înseamnă aplicare universală . Ţ ă rile în care este aplicabil regulamentul, pornesc de la
regulile acestuia, chiar dacă elementul de extraneitate este într-un stat care nu e membru (aici intră şi
Regatul Unit a M. Britaniei, a Irlandei de Nord şi Irlanda- state terţe faţă de Regulament).

Regulamentul are în art 3 o parte de definiţie, La lit g) a alin. 1): “Hotărâre înseamnă orice
hotărâre în materie de succesiuni, pronunţată de o instanţă de judecată dintr-un stat membru, indiferent de
denumirea acesteia, inclusiv o hotărâre privind stabilirea de către grefier a cheltuielilor de judecată .” La
alin 2) se spune: “În sensul prezentului regulament instanţa judecătorească include orice autoritate
judiciară şi toate celelalte autorităţi şi profesionişti în domeniul juridic, competenţi în materie de succesiuni,
care exercita atribuţii judiciare sau acţionează în baza delegării de competenta de către o autoritate
judiciară sau acţionează sub controlul unei autorităţi judiciare, cu condiţia ca aceste autorităţi şi
profesionişti din domeniul juridic, să ofere garanţii în ceea ce priveşte imparţialitatea şi dreptul tuturor
părţilor de a fi audiate şi cu condiţia ca hotărârile pronunţate de aceştia, în domeniul legii statului membru
în care îşi exercita profesia.”

Avem şi considerentul 20:” Prezentul regulament ar trebui să respecte diferitele sisteme de

abordare a materiei succesiunilor aplicate în statele membre. În sensul prezentului regulament, termenul de
„instanță judecătorească” ar trebui, în consecință, să aibă un sens larg, pentru a include nu numai instanțe
judecătorești în adevăratul sens al cuvântului, care exercită atribuții judiciare, ci și notari sau registre de
publicitate imobiliară din unele state membre care, în anumite chestiuni de succesiuni, exercită atribuții
judiciare asemenea instanțelor judecătorești, precum și notari și profesioniști din domeniul juridic, care, în

86
anumite state membre, exercită atribuții judiciare într-un anumit caz de succesiune prin delegarea de
competențe de către o instanță judecătorească. Toate instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în
prezentul regulament, ar trebui să intre sub incidența normelor în materie de competență stabilite de
prezentul regulament. În schimb, noțiunea de „instanță judecătorească” nu ar trebui să includă autoritățile
extrajudiciare dintr-un stat membru, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale,
cum ar fi notarii, care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu exercită atribuții
judiciare.”

Deci, pe de o parte spune că noţiunea de “instanţă judecătorească” trebuie privită într-o

accepţiune largă , ne referindu-se numai la instanţele propriu zise, ci şi la notari din unele state care în
materie de succesiuni exercita atribuţii judiciare asemenea instanţelor, precum şi notari care în alte state
exercita aceste atribuţii prin delegarea data de instante, dar nu notari care în sensul legislaţiei naţionale,
nu îşi exercita activitatea sub controlul şi pe baza delegă rii instanţei.

Avem din punct de vedere al regulilor de competenţă două categorii de notari. Este o chestiune
mai delicată a Regulamentului. Aşa cum ştim procedura succesorală , în majoritatea situaţiilor se
realizează în cadrul procedurii notariale, ori de câ te ori nu există neînţelegeri între moştenitori. Asta este
regula. Desigur, ne întrebam unde se poziţionează notarii publici din Româ nia? Ei nu exercită , în sensul
Regulamentului, atribuţii judiciare. Astfel ca ei sunt exceptaţi de la regulile de competenta ale
Regulamentului (art.4 şi urm.).

Deşi ei sunt exceptaţi de la regulile de competenţă ale regulamentului ei sunt ţinuţi de regulile
privind localitatea succesiunilor, de regulile privind determinarea legii aplicabile succesiunilor (art.21 şi
urm).

Aşa cum rezultă şi din definiţie şi din considerentul 20 al Regulamentului, vedeţi că " In sensul
prezentului regulament termenul de instantaanţă judecătorească ar trebui în consecinţă să aibă un sens
larg pt a include nu numai instanţele judecătoreşti în adevăratul sens al cuvântului care exercita atribuţii
judiciare ci şi notari din unele state membre care în anumite chestiuni de succesiuni exercita atribuţii
judiciare asemenea instantaanţelor judecătoreşti precum şi notari şi profesionişti în domeniul juridic care în
anumite state membre exercită atribuţii judiciare într-un anumit caz de succesiune prin delegarea de
competenţă de către o instanţă judecătorească. "Avem prima ipoteză de notari care exercită atribuţii
judiciare sub autoritatea şi controlul instanţei sau cu delegarea acesteia.

87
 Toate instanţele judecă toreşti astfel cum sunt ele denumite în prezentul regulament ar trebui să
intre sub incidenţa normelor în materie de competenţă stabilită de regulament. În schimb noţiunea de
"instanţă judecă torească " nu ar trebui să includă autorită ţile extrajudiciare dintr-un stat membru
competent în materie de succesiuni cum ar fi notarii care în majoritatea statelor membre exercită
atribuţii judiciare.

Considerentul 21: “Prezentul regulament ar trebui să permită tuturor notarilor competenţi în

materie de succesiuni din statele membre să exercite astfel de competenţe. Dacă notarii dintr-un anumit stat
membru intră sau nu sub incidenţa normelor de competenţă stabilită de prezentul Regulament ar trebui să
depindă de intrarea acestora sub incidenţa noţiunii de "instanţă judecătorească".

Considerentul 22: "Actele emise de notari în materie de succesiuni în statele membre ar trebui să
circule în temeiul prezentului Regulament. Atunci când notarii exercită atribuţii judiciare ei intră sub
incidenţa normelor de competenţă, iar hotărârile pe care le pronunţă ar trebui să circule în conformitate cu
dispoziţiile privind recunoaşterea, forţa executorie şi executarea hotărârilor judecătoreşti. Atunci când
notarii nu exercită atribuţii judiciare, ei nu intră sub incidenţa normelor de competenta, iar actele juridice
pe care le emit ar trebui să circule în conformitate cu dispoziţiile privind actele autentice.”

Ca să înţelegem, în materie succesorală sistemul de organizare a procedurii succesorale este

diferit. Avem sisteme de influenţă germanică : Germania, Austria, Croaţia, Ungaria- ţă ri în care notarii
publici desfă şoară procedura succesorală fie ca efect al delegă rii de competenţă cu caracter general date
notarilor, fie sub controlul şi autoritatea directă a instanţei. Fie că aceste ţă ri sunt ţă ri în care de exemplu
notarii nu se bucură deloc de competenţă (Ex Austria) în care toată procedura succesorală chiar dacă este
necontencioasă vine în competenţa exclusivă şi integrală a Nachlassgericht (a instanţei succesorale). Mai
mult, însuşi momentul transmiterii succesiunii nu este momentul deschiderii ei (al morţii) ci momentul
ră mâ nerii definitive a hotă râ rii instanţei judecă toreşti. Fie situaţia in care notarii au competenţă , dar nu
vor putea emite Erbschein (certificatul de moştenitor) decâ t sub controlul şi autoritatea instanţei.
Notarul face actele premergă toare, strâ nge actele, audiază martorii, califică moştenitorii, dar certificatul
este emis de instanţă sau sub controlul instanţei.

Ş i la noi, dacă ne uită m în legea 36 a notarilor publici, actele notariale sunt supuse controlului
judecă toresc, dar nu este tocmai un control. Este control atunci câ nd actul este atacat. Nu este acelaşi
lucru cum este controlul instanţei în materie succesorală în acele state membre în care însă şi finalizarea
procedurii nu se poate realiza decâ t sub controlul instanţei. La noi, notarul public finalizează procedura

88
succesorală , emite certificatul de moştenitor, îl trimite intabulă rii în privinţa imobilelor în cartea funciara
fă ră niciun control.

În sensul regulamentului avem notariate care exercită activită ţi de jurisdicţie cu delegarea şi

controlul instanţei şi notariate care după model francez (ca şi cel roman) unde notarii nu exercită
atribuţii judiciare fiind scoşi din sfera regulilor de competenţă a Regulamentului.

Este o fisură în Regulament datorită caracterului neunitar al organiză rii notariatului, iar pe de altă
parte datorită insistenţei statelor unde procedura succesorală este strictă , riguroasă în general, sistemele
de orientare germanică , care pun accentul pe securizarea dinamică a circuitului civil astfel încâ t să nu
existe cauze de invalidare a unor acte. Ex: mă duc şi cumpă r un imobil, mă bazez pe înscrierea în cartea
funciara, n-am cum să verific toate termenele de prescripţie; n-are decâ t cel care dobâ ndeşte un bun prin
cumpă rare sau moştenire să deschidă ochii. De ex: un notar austriac nu se bucură de competenţă în
materie succesorală ; În Ungaria dacă notarul maghiar nu poate finaliza succesiunea fă ră controlul
instanţei, atunci sigur că aceste ţă ri s-au întrebat "de ce ar putea un act notarial stră in în mă sura în care
reşedinţa obişnuită asupra unor imobile maghiare este în Româ nia, să poată finaliza această procedură şi
actul româ nesc să fie supus intabulă rii în CF bucurâ ndu-se de mai multă încredere decâ t un act similar
maghiar sau german?"(Nu m-ati inteles asa-i? Nu:))) Din acest motiv apare această dihotomie sau
diferenţiere de regim în privinţa notariatelor. Sunt notariate care sunt integrate în noţiunea de "instanţă
judecă torească " chiar dacă procedurile graţioase aflâ ndu-se sub controlul instanţei se consideră că sunt
acte de jurisdicţie, în timp ce notariatul clasic cum este la noi, în Franţa, în Luxemburg, Belgia, care sunt
exceptate din regulile de competenţă ale Regulamentului.

Cine stabileşte competenţa notarilor romani? Nefiind incluşi în sfera competenţei din Regulament,
rezulta că legislaţia romană . În art 102 din Legea 36 sunt enumerate cazurile de competenţă ale notarilor
publici. Dacă regulile de competenţă în materie de succesiuni cu elemente de extraneitate nu sunt cele din
Regulament, notarii publici neexercitâ nd atribuţii judiciare => competenţa lor se determină după dreptul
intern. În art 102 din legea 36/95 la alin. 4 ne spune "în cazul în care ultimul domiciliu (legiuitorul
utilizează noţiunea de domiciliu pt stabilirea competenţei; din punct de vedere temporal, aplicarea
Regulamentului începe din 17 august anul acesta. NCC operează cu noţiunea de "reşedinţă obişnuită " in
materia succesiunilor, dar în materie de competenta cu cea de domiciliu) al defunctului ne este
cunoscut/nu se afla pe teritoriul României, competenta aparţine notarului public celui dintâi sesizat cu
condiţia ca în circumscripţia să să existe cel puţin un bun imobil". Deci dacă are un imobil situat în

89
circumscripţia sa, nu are importanţă unde sunt restul bunurilor mobile/imobile şi dacă este primul notar
sesizat (să nu existe proceduri paralele) el are competenţa.

În alin. 5 "In cazul în care ultimul domiciliu nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se
găsesc imobile pe teritoriul României competent este notarul public cel dintâi sesizat cu condiţia ca în
circumscripţia sa să existe bunuri mobile."

Alin. 6: "In cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România iar în patrimoniul
succesoral nu se găsesc bunuri pe teritoriul Romaniei, competent este notarul public cel dintâi sesizat.”

Regulile de mai sus se aplică în cazul persoanelor decedate cu ultimul domiciliu necunoscut.

Deci observă m că notarul public este competent întotdeauna fiind un serviciu public. În materie
internaţională constat că , dacă are bunuri imobile pe teritoriul Româ niei, e competent notarul public mai
întâ i sesizat din circumscripţia că ruia există bunuri imobile. Dacă în mai multe circumscripţii au existat
bunuri imobile, oricare dintre ei primul sesizat.(??) Dacă nu există bunuri mobile atunci unde sunt bunuri
mobile, cel dintâ i sesizat. Dacă bunurile din patrimoniul succesoral nu sunt pe teritoriul Româ niei te poţi
duce la primul notar sesizat cu condiţia să meargă toţi moştenitorii şi să se înţeleagă . Este o competentă
foarte largă , notarii fiind exceptaţi din regulile de competenţă ale Regulamentului inclusiv din cele
privind litispendenţa internaţională , pentru că dacă intru în perimetrul regulilor de competenţă nu se
poate aplica nici litispendenţa. În schimb, notarii sunt ţinuţi chiar dacă procedură este necontencioasă de
determinarea legii aplicabile din art 21 şi urmatoarele. Deci, competenţa se referă în cazul Româ niei la
instanţele judecă toreşti câ nd procedura succesorală este una judiciară .

Avem o regulă generală de competenta la art. 4: “Instanţele judecătoreşti din statul membru în care
defunctul avea reşedinţa în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiuni.”
Aceasta este regula generală în materie de competenta care aparţine instanţelor de la ultima reşedinţă
obişnuită . Această regulă se conjugă cu unul dintre principiile care decurg din întreaga filosofie a
regulamentului, principiul unită ţii moştenirii. Ultima reşedinţă este cea care dictează competenta, legea
aplicabilă moştenirii, ca regulă generală . Instanţa sesizată cu succesiunea pe criteriul ultimei reşedinţe
obişnuite îşi va aplica propriul drept succesoral în lipsa de alegere a legii aplicabile.

Art. 5, acordul de alegere a forului: In cazul în care legea aleasa de defunct pentru a se aplica
succesiunii sale în temeiul art 22 este legea unui stat membru, părţile vizate pot conveni ca instanţele
judecătoreşti din statul membru respectiv să aibă competanta exclusivă de a se pronunţa cu privire la orice
chestiune referitoare la succesiune. Un astfel de acord este redactat în scris, semnat. Orice comunicare în
90
formă electronică care permite conservarea notabilă a acordului este echivalentă formei scrise. Deci, în
cazul în care legea aleasă de defunct pt a se aplica succesiunii sale în temeiul art 22 este legea unui stat
membru pă rţile vizate pot conveni ca o instanţă sau instanţele judecă toreşti să aibă competenţă
exclusivă .

Art. 6- declinarea competenţei: In cazul in care legea aleasă de defunct pentru a se aplica
succesiunii sale în temeiul art 22 este legea unui stat membru, instanţa judecă torească sesizată poate

a) la cererea unei pă rţi la proceduri, să -şi decline competenţa în cazul în care consideră că
instanţele judecă toreşti din statul membru sunt mai în mă sură să hotă rască cu privire la succesiune
avâ nd în vedere circumstanţele de natură practică ale succesiunii precum reşedinţa obişnuită a pă rţilor şi
locul unde sunt situate bunurile sau
b) îşi declină competenţa în cazul în care pă rţile au covenit în conformitate cu art 5 să confere
competenţă unei instanţe din statul membru pentru a că rui lege s-a optat.

Deci, şi în materie de competenta există autonomie de voinţă , această posibilitate că pă rţile dacă
doresc prin acordul lor să opteze, să confere competenta exclusivă unei instante dintr-un stat membru.
Acest acord este foarte interesant pt că cere o condiţie: chiar dacă toţi moştenitorii adunaţi se judecă şi
nu se înţeleg asupra tuturor chestiunilor, ex: ultima reşedinţă obişnuită a defunctului a fost în Germania,
el nu a ales legea aplicabilă iar toţi moştenitorii lui sunt în Româ nia, iar ei se judecă în Româ nia, ei nu pot
conferi competenta exclusivă instanţei romane, chiar dacă ei sunt cu toţii de acord. Legiuitorul european
mai cere o condiţie: autorul moştenirii să fi ales legea statului membru respectiv, alta decâ t cea a ultimei
reşedinţe obişnuite. El era cetă ţean roman şi într-un moment de că dere psihică a ales legea romana,
avâ nd reşedinţa obişnuită în Germania; atunci moştenitorii fiind în Româ nia pot fi cu toţii de acord că
instanta competentă să fie cea romană , legea aleasă fiind legea romană .

La art 6 legiutorul spune: dacă legea aleasă de defunct este cea a unui stat membru- observam ca
in materia regulilor de competenta ca alegerea legii aplicabile să aibă vreo influenţă , legea aleasă trebuie
să fie legea unui stat membru. Deci, art Art. 6 incepe asa:“ în cazul în care legea aleasă de defunct pt a se
aplica succesiunii în temeiul art 22 este legea unui stat membru “- legiuitorul prevede 2 situaţii: instanţa
poate la solicitarea unei pă rţi la proceduri să -şi decline competenţa în cazul în care consideră că
instantele judecă toreşti din statul membru sunt mai în mă sură să hotă rască cu privire la succesiune.” Ex:
autorul succesiunii are ultima reşedinţă în Germania. El a ales legea aplicabilă succesiunii legea romana,
fiind cetă ţean roman şi moare. Unul din moştenitori sesizează în temeiul art 4(regula generala) instanţa
germana. Instanţa germană observă că ultima reşedinţă este în Germania, dar şi că autorul succesiunii a
91
ales ca lege aplicabilă acesteia, legea romană şi că una din persoanele care se prezintă în fata instanta
germane solicită acesteia declinarea de competenţă în favoarea instantei romane. Constată deci că nu
există un acord între toţi moştenitorii. Soluţia o da instanţa germană pt că este prima instanţă sesizată , ea
va trebui să dezlege soluţia în planul de competenţă . Instanţa germana spune că este instanţă ultimei
reşedinţe şi m-aş bucura de competenta pe baza art 4; constat că defunctul din speţă fiind cetatean roman
a ales legea romana ca lege aplicabilă succesiunii; există un dezacord între mostenitori, unii solicita să -mi
declin competenta instanta romane pe motiv că majoritatea bunurilor care compun masa succesorala
sunt în Ro etc. Legiuitorul german spune că instanţa sesizată nu îi obligată , ţinâ nd cont că nu există un
acord între moştenitori, instanţa “poate” să -şi decline competenţa în cazul în care consideră că instanţele
din statul membru pt a că rei lege s-a optat sunt mai în mă sură să hotă rască .

A doua ipoteză a art 6, spune că îşi declină competenţa în cazul în care pă rţile la procedura au
consimţit să confere competenţă unei instante din statul membru pt a că rei lege s-a optat.

Dacă acordul de alegere a forului trebuie să fie consimţit de toţi, de ce au mai sesizat altă instanţă ?
Se poate întâ mpla ca acest acord să survină doar ulterior sesiză rii instanţei, fie că sesizarea instantei să
fie fă cută de că tre un creditor printr-o acţiune oblică de ex. Atunci instanţa constata că deşi este instanţa
ultimei reşedinţe obişnuite există un acord asupra forului iar legea aleasă de defunct este cea a statului
membru respectiv unde moştenitorii vor să se poarte procesul. În această situaţie dacă defunctul a ales
de ex legea romana aplicabilă iar toţi mostenitorii care sunt în Romania au convenit ca litigiul dintre ei să
fie în fata instantei romane încheind un acord de alegere a forului, atunci instanta germana este obligată .

Aşadar se cere condiţia să existe acordul tuturor moştenitorilor, să existe alegerea fă cută de
autorul moştenirii, iar această alegere să privească legea unui stat membru.

Avem în articolul 10, în materie de competenţă , competenţa subsidiară. Ea se referă la ipoteza in

care, în momentul decesului autorul succesiunii nu avea reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat
membru. Deci inclusiv în Danemarca, în Anglia sau în Irlanda pentru că din punct de vedere al
regulamentului Bruxelles sunt asimilate statelor membre.

Art. 10: (1) În cazul în care reşedinţa obişnuită a defunctului, în momentul decesului, nu este situată
într-un stat membru, instanţele unui stat membru, în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul
succesoral sunt totuşi competente să se pronunţe asupra succesiunii în ansamblul său, în măsura în care:

a) defunctul avea cetăţenia acelui stat membru la data decesului; sau dacă această condiţie nu este
îndeplinită,
92
 b) defunctul îşi avea anterior reşedinţa obişnuită în statul membru respectiv, cu condiţia ca, în
momentul sesizării instanţei, să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reşedinţei obişnuite.

(2) În cazul în care nicio instanţă judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în
temeiul alin.(1) (adică defunctul nu a posedat cetă ţenia unui stat membru şi nu avea nici mă car o
reşedinţă anterioară pe teritoriul statului respectiv, sau avea o reşedinţă anterioară dar mai veche de 5
ani), instanţele statului membru în care se situează bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt
totuşi competente să se pronunţe asupra respectivelor bunuri.

Deci pâ nă acum am avut regulile de competenţă , axate pe ideea că există legă turi cu un stat
membru. Ş i avem regula generală : ultima reşedinţă obişnuită sau aveam situaţia cea mai simplă în care
autorul succesiunii alege un stat membru şi toţi moştenitorii sunt de acord şi oferă competenţa exclusivă
instanţei statului membru ales de defunct.

Acum avem competenţa subsidiară . Dacă observă m principialitatea sau egalitatea de tratare a
situaţiilor în care ultima reşedinţă obişnuită nu este situată pe teritoriul unui stat membru, un anumit
caracter exorbitant de competenţă .

La competenţa subsidiară avem două mari categorii de situaţii: situaţia în care deşi ultima
reşedinţă obişnuită a defunctului este situată pe teritoriul unui stat terţ, o instanţă dintr-un stat membru
se bucură de competenţă în privinţa ansamblului succesiunii, deci atenţie, e posibil ca toate bunurile să
fie situate pe teritoriul statului terţ, deci legă turile cu Europa sunt foarte firave.

Deci ultima reşedinţă obişnuită este situată pe teritoriul unui stat terţ, ca altfel nu am vorbi despre
competenţă subsidiară , şi e posibil ca toate bunurile care compun masa succesorală să fie situate pe
teritoriul unui stat terţ. Chiar şi în situaţia asta, dacă reşedinţa obişnuită a defunctului în momentul
decesului nu este situată într-un stat membru, instanţele unui stat membru în care sunt situate bunuri
(deci nu toate), care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuşi competente să se pronunţe asupra
succesiunii în ansamblul să u în mă sura în care defunctul avea cetă ţenia acelui stat la data decesului sau,
dacă această condiţie nu este îndeplinită , avea reşedinţa obişnuită anterioară cu condiţia ca în momentul
sesiză rii instanţei să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reşedinţei obişnuite.

Deci ipoteza este urmă toarea: ultima reşedinţă obişnuită a defunctului este situată pe teritoriul
unui stat membru, există bunuri în masa succesorală care sunt situate într-un stat membru (e posibil să
fie un singur bun, toate celelalte să fie pe teritoriul statului terţ, inclusiv reşedinţa obişnuită , deci să fim
rezonabili, legă tura cu acest stat terţ este mult mai puternică decâ t cu statul membru respectiv),
93
legiuitorul totuşi conferă competenţă instanţei statului membru, şi mai mult, în privinţa ansamblului
succesiunii, deci şi a tuturor bunurilor situate pe teritoriul statului terţ, dacă defunctul, la data decesului,
avea cetă ţenia statului membru respectiv sau, în lipsă de cetă ţenie, o reşedinţă obişnuită anterioară .

Mai mult, în alineatul 2, care spune: în cazul în care nicio instanţă judecătorească a vreunui stat
membru nu este competentă în temeiul alin.(1) (deci defunctul nu avea reşedinţă obişnuită în UE, nu e
cetă ţean al niciunui stat membru şi nu avea nici reşedinţa obişnuită anterioară în ultimii 5 ani pe
teritoriul niciunui stat membru), instanţele statului membru în care se situează bunuri care fac parte din
patrimoniul succesoral sunt totuşi competente să se pronunţe NUMAI asupra respectivelor bunuri.

De exemplu, defunctul avea reşedinţa obişnuită în Canada, e cetă ţean canadian, nu a avut nicio
reşedinţă obişnuită anterioară în niciun stat membru, nu este cetă ţean al niciunui stat membru, dar are
bunuri în Româ nia, să spunem că are un imobil în Româ nia. În acest caz, în temeiul art.10 alin.2, instanţa
româ nă este competentă să dezbată succesiunea în temeiul regulamentului, dar doar în privinţa acelui
imobil. Fă câ nd abstracţie de tot ce deţine el în rest, instanţa se va pronunţa asupra imobilului din
Româ nia, nu va lua în calculul rezervei şi cotită ţii bunurile situate în afară , ca şi cum nu le-ar avea.

Art.11: forum necessitatis (forumul de urgenţă )

În cazul în care nicio instanţă judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în temeiul
altor dispoziţii ale prezentului regulament, instanţele judecătoreşti ale unui stat membru se pot pronunţa,
în cazuri excepţionale, asupra succesiunii în situaţia în care procedurile nu pot fi în mod rezonabil iniţiate
sau nu se pot desfăşura în mod rezonabil sau ar fi imposibile într-un stat terţ cu care cauza are o legătură
strânsă.

Cauza trebuie să aibă o legă tură strâ nsă cu statul membru al instanţei judecă toreşti sesizate. Asta
înseamnă că sunt situaţii în care fie datorită unor catastrofe, unor conflicte armate, stă ri de ră zboi,
iminenţă de pericole, procedurile nu ar putea fi îndeplinite sau ar reprezenta un pericol îndeplinirea lor.

De aceea se numeşte şi forum necessitatis, deci se poate adresa instanţei unui stat membru, cu
care nu există legă turi strâ nse, ci există cu un acel stat terţ, dar motivele evocate sunt excepţionale.

Mai avem şi celelalte reguli asupra că rora nu insistă m, de exemplu acceptarea sau renunţarea la
succesiune, la legat sau la rezerva succesorală : pe lângă instanţa judecătorească competentă cu privire la
succesiune în temeiul prezentului regulament, instanţele statului membru în care îşi are reşedinţa obişnuită
orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, poate face în faţa unei instanţe judecătoreşti o

94
declaraţie de acceptare sau de renunţare la succesiune, la un legat sau la rezerva succesorală sau o
declaraţie care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile succesiunii, sunt
competente să primească astfel de declaraţii în cazul în care în temeiul legii respectivului stat membru,
acestea pot fi făcute în faţa instanţelor judecătoreşti. Deci e vorba de competenţa întemeiată pe reşedinţa
obişnuită a declarantului în ceea ce priveşte acceptarea sau renunţarea la moştenire.

Apoi avem chestiunile normale în ceea ce priveşte competenţa atunci câ nd o instanţă dintr-un stat
membru este sesizată cu o cauză succesorală la care nu este competentă în temeiul prezentului
regulament, aceasta îşi declină competenţa(nu si-a continuat ideea). Deci prima instanta sesizata,
litispendenţa internaţională , în cazul în care sunt introduse acţiuni avâ nd acelaşi obiect şi aceleaşi pă rţi în
instanţe judecă toreşti din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior îşi suspendă din oficiu judecata
pâ nă în momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe. Dacă se constată că prima instanţă
judecă torească sesizată este competentă , instanţa sesizată ulterior îşi declină competenţa în favoarea
acesteia. Deci acestea sunt regulile generale în materie de litispendenţă .

În ceea ce priveşte legea aplicabilă, avem art.21 - regula generală , legea ultimei reşedinţe
obişnuite a autorului succesiunii. Avem o cauză de excepţie despre care am discutat să ptă mâ na trecută ,
în cazul în care, cu titlu de excepţie, toate circumstanţele cazului indică în mod clar că în momentul
decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat decât statul a cărui lege ar fi
aplicabilă în temeiul alin.1 (deci statul cu reşedinţa obişnuită ), legea aplicabilă succesiunii este legea acelui
stat.

Deci clauza de excepţie are un coridor de aplicare foarte restrâ ns. Nu pot din excepţii să ajung la
regulă pentru că ar submina un alt principiu pe care e construit regulamentul, cel al predictibilită ţii. Ideea
este ca orice persoană , în mod rezonabil, să poată cunoaşte legea la care ea se raportează şi să -şi poată
planifica şi face în mod valid actele de planificare succesorală ; că o face prin testament, prin pact
succesoral, nu contează . Deci e principiul predictibilită ţii, are în vedere legea la care se raportează .

Indicii întâ lnim în considerentele regulamentului, în Considerentul 25 explică oarecum: în ceea ce

priveşte stabilirea legii aplicabile succesiunii, autoritatea care se ocupă de succesiune poate, în cazuri
excepţionale, când de exemplu, defunctul s-a mutat în statul reşedinţei sale obişnuite destul de recent,
înainte de deces, iar toate circumstanţele cauzei indică faptul că acesta avea în mod evident o legătură mai
strânsă cu un alt stat se ajunge la concluzia că legea aplicabilă succesiunii nu ar trebui să fie legea statului
în care defunctul îşi avea reşedinţa obişnuită, ci aplicabilă legea statului cu care defunctul avea în mod
evident o legătură mai strânsă. Totusi, nu ar trebui să se recurgă la utilizarea legăturii cele mai strânse, în
95
mod evident drept factor de legătură subsidiar ori de câte ori se dovedeşte complicată stabilirea reşedinţei
obişnuite a defunctului în momentul decesului.

Deci, asta înseamnă excepţia trebuie aplicată în mod cu totul excepţional şi numai atunci câ nd
reşedinţa obişnuită este relativ firavă . Autorul succesiunii s-a mutat relativ recent, înaintea decesului, şi
asta coroborată cu toate celelalte circumstanţe.

De exemplu, defunctul a participat la un concurs fiind chirurg şi a obţinut un contract pe 10 ani la

un spital din Frankfurt. S-a mutat de 2 luni, evident că şi-a schimbat reşedinţa obişnuită , această intenţie
rezultă din durata contractului pe care el urma să îl execute ca şi medic. Si moare. E clar că ultima lui
reşedinţp obişnuită e la Frankfurt pentru că el s-a şi mutat acolo. Toţi moştenitorii sunt în Româ nia.
Instanţa ar putea într-o asemenea situaţie să recurgă la o situaţie de excepţie şi să spună că în mod
evident ultima reşedinţă obişnuită e în Germania, este o reşedinţă relativ recentă . Toate bunurile care
compun masa succesorală au ră mas în Româ nia, toţi moştenitorii lui sunt în Româ nia, dar totuşi există o
legă tură evident mai strâ nsă decâ t cu Germania, ca stat al ultimei reşedinţe obişnuite. Legiuitorul spune
că nu ar trebui să recurgem la acest artificiu, la clauza de excepţie, ori de câ te ori este complicată
stabilirea reşedinţei obişnuite (de ex în cazul unui om de afaceri care are afaceri peste tot). Clauza de
excepţie este EXCEPŢ IONALĂ unei norme de conflict şi nu subsidiară ei.

Alegerea legii: autorul poate alege legea aplicabilă succesiunii în ansamblul ei (ca să nu frâ ngă
unitatea, dacă posedă cetă ţenia mai multor state, poate alege legea orică rui stat a că rui cetă ţenie o
posedă ). Practic vorbind, aceste sisteme succesorale vin în competiţie, asta înseamnă că eu am
posibilitatea să aleg între legea reşedinţei obişnuite şi legea unuia din state a că rui cetă ţenie o posed.
Doar autorul succesiunii poate alege, rezervatarii nu au această posibilitate.

Art. 24 şi art. 25 - condiţiile de validitate ale dispoziţiilor privind cauze de moarte

Art. 24- condiţiile de validitate, altele decâ t pactele succesorale

O dispoziţie pentru cauză de moarte, alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare este
reglementată în privinţa admisibilităţii şi a condiţiilor de fond de legea care, în temeiul prezentului
regulament, ar fi fost aplicabilă succesiunii persoanei care a întocmit dispoziţia în cazul în care aceasta ar fi
decedat în ziua întocmirii dispoziţiei.

Tot o chestiune de predictibilitate. Nimeni nu mă împiedică să aleg legea aplicabilă moştenirii, dar
faptul că , de exemplu, n-am ales legea aplicabilă moştenirii nu înseamnă neapă rat că am fost indiferent

96
sau pasiv. Pot de exemplu să nu aleg legea aplicabilă moştenirii dacă nu-mi convine (mai ales persoanele
care posedă o singură cetă ţenie). Mi-e mult mai favorabilă sau cotitatea disponibilă oferită de sistemul
statului de reşedinţă obişnuită este mai favorabilă decâ t cea oferită de legea naţională .

Dar este posibil ca între momentul în care eu imi fac testamentul şi momentul în care mor,
reşedinţa mea obişnuită să se schimbe faţă de cea avută la data întocmirii actului de planificare
succesorală . În mod normal, validitatea actului de planificare succesorală o guvernează legea succesiunii,
dar această lege este legea ultimei mele reşedinţe obişnuite, însă eu nu am de unde să ştiu care va fi
reşedinţa mea obişnuită peste o perioadă de timp, eu ma raportez la reşedinţa obişnuită din acel moment.

Exercitâ ndu-şi dreptul la circulaţie, omul nu conştientizează că stabilindu-şi reşedinţa în altă parte
există riscul ca actele sale de planificare succesorală întocmite anterior să fie invalidate de noua lege. De
ex: am facut un pact succesoral în Germania, aveam reşedinţa obişnuită în Germania, şi mă mut în
Româ nia - deci mi-am stabilit reşedinţa obişnuită în Româ nia. Ş i atunci, legiuitorul european a consacrat
statutul succesoral ipotetic tocmai pt a valida în temeiul ideii de predictibilitate actul de planificare
succesorală .

Art. 25: Un pact asupra unei succesiuni viitoare, referitor la succesiunea unei persoane este
reglementat în privinţa admisibilităţii sale, a condiţiilor de fond ale acestuia, a caracterului obligatoriu
între părţi şi a condiţiilor pentru desfacerea sa de legea care, în temeiul prezentului regulament, ar fi fost
aplicată succesiunii persoanei respective în care aceasta ar fi decedat în ziua întocmirii pactului.

Sigur că dacă el a ales legea aplicabilă , legea aleasă nu mai afectează deplasarea. Dar să zicem că el
nu a ales legea aplicabilă că nu îi convenea, nu era mai favorabilă reşedinţa obişnuită din momentul
încheierii pactului. El după aia să zicem că stabileşte reşedinţa obişnuită în Româ nia. Moare. Legea
succesorală aplicabilă este cea de la art. 21, ultima reşedinţă obişnuită , adică legea româ nă . Legea româ nă
invalidează pactul, îl declară nul. Legiuitorul european spune că pactul este totuşi valabil dacă potrivit
legii reşedinţei obişnuite în momentul întocmirii lui el era considerat valid. Deci dacă potrivit legii
succesorale aplicabile ipotetic (pt că el era în viaţă atunci) consideră valid pactul, el va fi valid chiar dacă
legea succesorală aplicabilă în final, adica legea ultimei reşedinţe obişnuite îl invalidează . Asta înseamnă
că vom aplica succesiunii legea succesorală româ nă , considerâ nd pactul ca fiind valid.

Legea succesorală ipotetică guvernează admisibilitatea lui, validitatea de fond al acestuia,

caracterul obligatoriu şi condiţiile pentru desfacerea sa.

97
 Curs 12 DIP. 18.05.2015

Am discutat competenţa internaţională în materie succesorală şi aţi vă zut dvs ca între momentul
întocmirii actului de calificare succesorală şi momentul deschiderii succesiunii, validitatea actelor de
planificare succesorală (acte succesorale, testamente comune), fiind supuse legii succesiunii, ar fi posibil
ca să fie invalidate de legea tarii ultimei reşedinţe. Ş i atunci pt a nu exista acest risc de invalidare,
neputâ nd cere celui care întocmeşte actele să se supună unei legi viitoare pe care nu o cunoaşte (putea să
aleagă legea cetă ţeniei, dar persoanei poate nu îi convine că e mai apropiată de gâ ndirea lui altă lege,
atunci el prefera legea reşedinţei obişnuite). În condiţiile acestea, câ nd face testamentul, spre exemplu,
raportâ ndu-se la această lege, el să nu cunoască că s-ar putea ajunge la invalidarea dispoziţiei
testamentare. Din acest motiv, legiuitorul european, ca efect a reductibilită ţii în privinţa legii aplicabile
spune că admisibilitatea şi validitatea de formă a dispoziţiei pentru cauza de moarte este supusă legii
statului de reşedinţa obişnuită din momentul întocmirii dispoziţiei testamentare/pactului succesoral.
(deci s-ar aplica din ziua întocmirii acestuia).

De asemenea legea aplicabilă ipotetic succesiuni va reglementa şi aspecte legate de

modificarea/revocarea testamentului. În ceea ce priveşte pactele asupra unei succesiuni viitoare ele sunt
în general admise de anumite sisteme de influenţa germanică unde sunt reglementate extrem de
amă nunţit: fie este vb despre pacte unilaterale (referitoare la succesiunea unei singure persoane), sau a
mai multor persoane (numite bi/multilaterale).

În art 3 din Regulament, la al.1 lit. b) avem formulată definiţia pactului asupra unei succesiunii
viitoare că fiind „un acord rezultat inclusiv din testamente reciproce care creează, modifică sau încetează
cu sau fără contraprestaţie, drepturi asupra patrimoniului sau patrimoniului viitor asupra uneia sau mai
multor persoane”. Este o definiţie largă a noţiunii de pact succesoral specifică ţă rilor care prohibesc pactul
succesoral. Ţ ă rile care îl admit stabilesc ca pentru a fi în prezenţa unui pact succesoral nu este suficient
un acord de voinţă (pt că e vorba despre o persoană încă în viaţă ), ci se cere condiţia existenţei unei
instituiri de moştenitor (fă ră această condiţie nu poate fi vorba unui pact a unei succesiuni viitoare).
Totodată se înglobează în noţiunea de pact orice acord care urmă reşte transferul viitor, cu sau fă ră
contraprestaţie, asupra patrimoniului unei persoane, care este parte la acord. Din această definiţie, din
art. 3, al. 1, lit b) rezultă că sunt asimilate actelor succesorale şi testamentele reciproce. Intră aici şi
testamentul comun din sistemul german, admisibil între soţi şi persoane de acelaşi sex, caracterizat prin
reciprocitatea şi interdependenţa dispoziţiilor testamentare. Aceste testamente reciproce, fiind de
legiuitor asimilate pactelor succesorale, se deosebesc astfel de testamentele conjuncte (clasice), definite
prin art. 3, al. 1, lit c) ca fiind testamente întocmite de două sau mai multe persoane într-un singur act.
98
 Pâ nă acum testamentele comune, indiferent de interes, existenţa sau nu a reciprocită ţii
dispoziţiilor, erau considerate ca fiind chestiuni de formă . Astfel încâ t, de exemplu, un astfel de testament
dacă respectă rigorile legale (cele legate de loc, spre exemplu), este considerat ca fiind valid. Un
testament conjunct era admisibil şi în Româ nia, conjunctivitatea fiind prohibiţia testă rii în cuprinsului în
acelaşi înscris. Testamentele reciproce au între ele existenţa unei corelaţii pe ideea de cauză, deşi nu au o
natură contractuală ca şi pactele succesorale (pentru ca li se menţine unilateralitatea). Există o
reciprocitate, o interdependentă , deşi ele sunt unilaterale, dar legate de idea de cauză . Nu suntem în
prezenţa unui veritabil acord de voinţă . Asta face ca legiuitorul să le asimileze cu pactele succesorale.
Testamentul conjunct obişnuit, formal, cum spune lit c), unde nu există reciprocitate, doar o chestiune de
formă – existenţa voinţelor pe acelaşi act. Asta nu e o mare importanţă , pt ca testamentele reciproce vor fi
supuse legii statutului succesoral ipotetic: admisibilitatea şi validitatea de fond va fi dictată de legea care,
în temeiul regulamentului, ar fi aplicată moştenirii dacă s-ar fi deschis în momentul întocmirii dispoziţiei
testamentare conform art. 22 din regulament. Asta înseamnă fie legea reşedinţei obişnuite, fie legea
statului a că rei cetă ţenie o are şi a ales-o.

Art. 25 din regulament este dedicat actelor succesorale, legiuitorul făcând distincţie între
acte succesorale unilaterale şi bi/mulţi laterale. Art. 25 al. 1, referitor la actele unilaterale,
menţionează ca un act asupra unei succesiuni viitoare referitoare la succesiunea unei singure persoane
este reglementat sub privinţa admisibilită ţii şi condiţiilor de fond ale acestuia, ale caracterului şi efectului
obligatoriu şi a condiţiilor pentru desfacerea (încetarea) sa de legea care, în temeiul regulamentului, ar fi
fost aplicată persoanei respective în cazul în care aceasta ar fi decedat în momentul încheierii actului
(stă tut succesoral ipotetic).

Art 25 al. 2, referitor la actele bi/mulţi laterale – un pact asupra unei succesiuni viitoare
referitoare la succesiunea mai multor persoane e admisibil numai dacă e admisibil în conformitate cu
toate legile, care în temeiul prezentului regulament, ar fi aplicabil tuturor persoanelor implicate dacă
acestea ar fi decedat în momentul încheierii actului. În cazul pactelor succesorale, se face distincţie între
legea aplicabilă referitoare la admisibilitatea pactului şi chestiuni care privesc condiţiile de fond, efectul
obligatoriu şi condiţiile de desfacere ale pactului.

În privinţa admisibilită ţii, el trebuie sa fie permis de toate legile aplicabile fiecă rei persoane din
cuprinsul pactului (fie toţi participanţii sa posede cetă ţenia unui stat care permite încheierea acestui pact,
spre exemplu Germania, fie sa aibă reşedinţa obişnuită la momentul încheierii pactului pe teritoriul unei
ţă ri care recunoaşte aceasta formă de pact).

99
 Dacă legile sunt diferite (spre exemplu se întâ lneşte legea maghiară şi germană – sunt legi diferite
deşi ambele permite astfel de pacte): validitatea şi efectele de fond nu pot fi supuse unei legi diferite
(fiind vorba de un singur pact, indivizibil). Aceste aspecte, atunci, vor fi supuse legii care are cea mai
strâ nsă legă tură cu acesta dintre cele enumerate – fiind de fapt o chestiune de apreciere. Proful spune ca
ar fi optat spre o altă soluţie: posibilitatea celor implicaţi de a alege ei însuşi legea aplicabilă a uneia din
ţă rile care va guverna, ipotetic, succesiunea unuia implicat în pact. Eventual, zice profu, în lipsa de
alegere, alege instanţa. Ar fi fost soluţia cea mai naturală . Cum se determină care are legă tură cea mai
strâ nsă ? E foarte greu de determinat.

Art. 25 al. 3 – spune ca există deci o posibilitate de alegere, dar este o variantă reziduală .

Condiţiile de fond ale dispoziţiilor pentru cauză de moarte

Art. 24-25 - Legiuitorul european face aici o enumerare referitoare la capacitatea persoanei care
îndeplineşte condiţia pentru a face acte de dispoziţie pentru cauză de moarte, adică cele legate de cauzele
speciale care împiedică o persoană care întocmeşte dispoziţia sa poate sa dispună şi de admisibilitatea
reprezentă rii în vederea întocmirii unei dispoziţii pt cauză de moarte (aici nu e vorba despre
reprezentarea succesorală pentru ca reprezentarea succesorală e supusă legii aplicabilă succesiunii).

Testamentul fiind un act strict personal nu poate fi încheiat prin reprezentare. Aceste aspecte
(referitoare la art 24-25) sunt considerate condiţii de formă. Asta ce înseamnă ? Înseamnă ca de exemplu
capacitatea de a încheia o dispoziţie testamentară sau de a face un testament conjunct sau de a încheia un
pact succesoral va fi supusă nu legii naţionale a persoanei, ci legii care, în temeiul regulamentului, s-ar fi
aplicat succesiunii – legii statutului ipotetic. Aceasta lege va reglementă şi chestiuni legate de
consimţă mâ nt sau vicierea consimţă mâ ntului şi incapacită ţile speciale de a da/a primi care sunt tot
chestiuni legate de momentul încheierii dispoziţiei. Legiuitorul doreşte ca prin asimilarea acestora cu
chestiuni de fond, urmă reşte salvarea acestora. În momentul deschiderii succesiuni, capacitatea mea da
face ceva nu poate fi raportată decâ t la momentul încheierii actului – şi asta e important! Pentru ca în
Spania, de exemplu, ai capacitate testamentară de la 14 ani. La noi doar de la 18 ani. Dacă un minor
româ n fă câ nd şcoala în Spania şi la 15 ani îl apucă dorinţa de a face un testament, un asemenea testament
e considerat ca fiind valid (pt ca avea reşedinţa obişnuită în Spania – şi este vorba despre legea care s-ar fi
aplicat datorită reşedinţei obişnuite, dreptul spaniol), chiar dacă el ulterior se întoarce în
Româ nia/moare în Româ nia. Bineînţeles, legea succesorală finală va fi cea care stabileşte cotitatea
disponibilă , rezerva succesorală , condiţiile cerute pt a moşteni, dar nu va putea invalida o dispoziţie de
100
testament admisibilă şi validă potrivit legii succesorale ipotetice (aceste aspecte ţin de predictibilitate şi
încredere, fiind imun la modifică ri care intervin ulterior în viaţa persoanei).

Întrebare sală : dacă un minor româ n pleacă pt 5 zile în Spania doar ca sa întocmească un
testament şi după revine în ţară , e valabil testamentul?

Ră spuns sală : e clauză de excepţie.

Ră spuns prof: nu e clauză de excepţie. Pt ca clauză de excepţie se raportează la momentul

deschiderii succesiunii. Clauză de excepţie ră mâ ne mega excepţională şi se poate utiliza de ea doar în
situaţia câ nd reşedinţa obişnuita foarte recentă nu e deloc solidă - pentru ca altfel submină m
predictibilitatea (art 21(2) – clauza generală , ulterior clauză de excepţie). Acum referitor la întrebare, în
5 zile nu am dobândit o reşedinţa obişnuită. (aici capacitatea nu e o chestiune de formă , ţine de legea
ipotetică ). Dacă nu am reşedinţa obişnuită nu dobândesc lege ipotetică.

Art 27 din Regulament este referitoare la legea aplicabilă condiţiilor de formă ale testamentului. O
observaţie: 27(3) (sau 1?!, nu s-a auzit bine): „... întocmită în formă scrisă ”. Prima întrebare pe care ne-o
putem pune: care e situaţia testamentelor verbale - care sunt permise? Dacă va uitaţi la art 75 din
Regulament, al 2. Prima impresie e ca ceva e ciudat. Asta este pt ca statelor membre de la Convenţia de la
Haga din 1969 li se aplică convenţia (care reglementează testamentul verbal), iar celorlalţi (nesemnatari
ai convenţiei) li se aplică art. 27 (doar dispoziţiilor fă cute în scris, nu şi verbal). Ce se întâ mplă în
Româ nia? E prohibit. Forma, în dreptul intern, este mult mai agresivă – atrage nulitatea absolută . În
dreptul internaţional se încearcă prin formă salvarea voinţei testatorului care spune ca e suficient sa
respect rigorile uneia dintre legi şi va fi valabil şi un testament oral. Testamentul verbal e o chestiune ce
ţine de formă , prin urmare, el este valid dacă , de exemplu, testatorul este cetă ţean stră in elveţian. Dacă
circumstanţele legii sunt întrunite, testamentul va fi valid. Sau dacă spre exemplu un româ n care îl
face într-o altă ţară unde este legal, atunci va fi valabil şi în Româ nia pentru ca este o chestiune de formă ,
de exprimare a ultimei voinţe şi nu este o chestiune care sa vrea sa ofenseze ordinea publică de drept
internaţional privat (ordinea internă nu mă mai interesează ). Nu tot ce este imperativ în dreptul intern
este imperativ şi în dreptul internaţional – aici este vorba despre un interes privat, prevalează voinţa
testamentară.

Art. 27 al. 3 spune ca orice dispoziţie de drept care limitează formele permise de dispoziţie pt cauză
de moarte prin trimitere la condiţii personale (ex: vârsta) aparţine chestiunilor de formă. Se aplică şi
martorilor, nu doar pă rţilor (în sistemul UK unde sunt reglementaţi şi martorii testamentari).
Capacitatea nu e chestiune de formă, ci de fond, supusă legii ipotetice. Al. 3 se referă la faptul ca existe
101
sisteme, precum dr. german, care permite minorului sa testeze, dar doar într-o anumită formă (autentică ,
nu olografă ). Aceasta limitare este asimilată unei chestiuni de formă , care înlesneşte astfel recunoaşterea
testamentului.

Speţă 1: un minor german care face testament olograf în Româ nia. Observă m ca există
posibilitatea ca un testament sa fie lovit de nulitate şi în Româ nia (pt lipsa capacită ţii testamentare a unui
minor), şi în Germania (pt neîntrunirii exigenţei de formă datorită vâ rstei testatorului). Prin aplicarea art.
27 din regulament, trimiterea la vâ rsta va fi asimilată condiţiilor de formă . Asta ce înseamnă ? Asta
înseamnă ca dacă el respectă dpdv formal vigorile orică reia din legile enumerate la al. 1., el este astfel,
dpdv formal, valid. Limitarea este asimilată dpdv al regulamentului cu forma (şi NU faptul ca capacitatea
este acelaşi lucru cu formă!).

Speţă 2: un minor 15 ani, cetă ţenie romană şi reşedinţa obişnuită în Spania, încheie aici un
testament olograf. Ulterior, la 16 ani, se reîntoarce în Româ nia. Aici modifică testamentul. Legat de primul
testament, dpdv al capacită ţii, minorul avea cap testamentară (datorită legislaţiei din Spania <- reşedinţa
obişnuită ). Referitor la cel de-al doilea testament, legea romană nu îi recunoaşte capacitatea
testamentară . El deja a testat în Spania. Ce se întâ mplă acum? Art 24(3) din Regulament spune ca legea
succesorală ipotetică se aplică după caz modificării şi revocării primului testament (care a fost iniţial
valabil încheiat). Legiuitorul nu a vrut ca legea ipotetică veche sa se substituie legii ipotetice noi. A dat
însă posibilitatea (prin prelungirea capacităţii) doar în privinţa statutului modifică rii şi revocă rii
dispoziţiei testamentare vechi. „Dacă eu am fă cut câ ndva valabil, eu pot oricâ nd sa vin şi sa
moeledific/revoc”. Un nou legat pe un alt bun nu l-ar putea face, asta e clar (deja e alt testament).

102