Despre absolutismul și relativismul moral

1. Introducere

Termenul morală este susceptibil de numeroase înțelesuri. Pe de o parte,

conform definiției din dicționar, morala este ansamblul convingerilor, atitudinilor,

deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric și

social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și

dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și pe

opinia publică1. Pe de altă parte, morala este o ramură a filosofiei în care se studiază

normele de comportare a oamenilor în societate 2, precum ce este binele și răul sau

cum ar trebui să ne comportăm. În acest referat, termenul morală va fi utilizat cu

primul înțeles, ca regulă, și cu cel de-al doilea înțeles, ca excepție.

După cum este recunoscută sau nu existența unui sistem corect al moralității,

care este fix, independent, invariant cultural și care poate fi dobândit, finalmente,

morala, în accepțiunea de ramură a filosofiei, se împarte în două curente:

absolutismul și relativismul.

Absolutismul moral este curentul filosofic care susține că există un sistem

obiectiv al moralității, aplicabil universal. În mod tipic, absolutismul moral este

asociat religiilor, întrucât credințele religioase au ca fundament valori morale de

sorginte divină (spre exemplu, cele 10 porunci dictate de către Dumnezeu lui Moise).

Cu toate acestea, absolutismul moral există și în texte laice (spre exemplu,

Immanuel Kant a dezvoltat conceptul de imperativ categoric și l-a aplicat moralei – o

lege morală universală pentru toate subiectele, a cărei validitate nu depinde de nimic

1
Academia Română, DEX – Dicționarul explicativ al limbii române
2
Idem
altceva, precum finalitatea acțiunii subiectului 3). În epoca contemporană,

absolutismul moral este susținut de lucrările prof. dr. Louis P. Pojman. Dintre

lucrările sale, în conținutul referatului, voi avea drept reper articolul său Who's to

Judge?4.

De cealaltă parte, relativismul moral susține că o judecată morală este validă

numai în măsura în care este făcută dintr-un punct de vedere specific, punct de

vedere care variază de la populație la populație, de la o epocă istorică la alta sau

chiar de la un individ la altul. Astfel, relativismul moral neagă existența unui sistem

obiectiv al moralității. Există dovezi care atestă existența conceptului de relativism

moral încă din secolul V î.e.n., în Grecia Antică, însă acest curent filosofic a căpătat

amploare abia în epoca modernă5. Deși nu l-a susținut în mod direct, David Hume

este considerat părintele relativismului moral, opiniile sale fiind împărtășite de către

relativiștii morali moderni. Friedrich Nietzsche de asemenea s-a opus existenței unui

sistem moral obiectiv. Este important de notat că, de-a lungul timpului, au existat mai

multe curente morale în cadrul relativismului moral, dintre care amintim de

relativismul moral cultural, care susține că valorile morale variază de la o cultură la

alta (de la un grup la altul), deci judecarea moralității unei acțiuni realizate de un

subiect trebuie să pornească de la normele morale ale grupului din care face parte,

și de relativismul moral subiectiv, care susține că valorile morale pot varia de la un

subiect la altul, deci judecarea moralității realizate de un subiect trebuie să

pornească de la valorile morale ale acestuia.

2. Absolutismul moral

3
https://www.britannica.com/topic/categorical-imperative
4
https://www.nyu.edu/classes/gmoran/POJMAN.pdf
5
https://www.iep.utm.edu/moral-re/, para. 2
 Absolutiștii morali susțin teza potrivit căreia existența varietății culturale nu

implică existența varietății moralei. Acest argument combate teoria relativistă potrivit

căreia ceea ce este considerat corect sau greșit variază de la o cultură la alta. Astfel,

un adept al absolutismului moral care acceptă existența varietății culturale poate

nega existența varietății moralei, întrucât acesta poate susține, în virtutea

absolutismului moral, ideea conform căreia codul moral al unei anumite culturi este

greșit6.

Absolutiștii morali admit posibilitatea ca principiile morale, deși universal

valabile, să fie aplicate diferit, în funcție de mediu, credințe sau istorie 7. Spre

exemplu, practica eschimoșilor de a îi părăsi pe cei în vârstă pe un aisberg, deși

imorală pentru un obiectivist, poate fi justificată, prin sărăcia mediului din care provin

(resursele de mâncare nu sunt îndestulătoare, iar eschimoșii nu își permit să îi

hrănească și pe cei incapabili de muncă). În acest context, este respectat principiul

moral de a da fiecăruia partea lui. Cu toate acestea, mediul, aproape neviabil, în

care eschimoșii trăiesc, determină o acțiune imorală, anume, practica de a îi

sacrifica pe cei incapabili de muncă. Astfel, pentru un absolutist moral, acest fapt nu

indică existența relativismului moral cultural, întrucât și în acest caz există principii

morale universal aplicabile8.

O critică importantă adusă relativismului moral cultural ar fi aceea că este

dificil de a defini conceptul de cultură. Spre exemplu, unui cetățean îi pot fi atribuite

valorile morale specifice statului din care acesta provine (patriotism, onoare,

respectarea legilor). Acest cetățean poate fi membru al unei organizații ce se opune

unor legi ale statului (spre exemplu, legii privind sancționarea adulterului). El va fi, în

același timp, moral și imoral, după sistemul de referință la care ne raportăm – el este
6
Louis P. Pojman, Who’s to judge?, p. 248, para. 4
7
Louis P. Pojman, Who’s to judge?, p. 249, para. 1
8
Idem
moral, întrucât acționează în conformitate cu moralitatea organizației din care

provine, și imoral, întrucât nu respectă legea pe care ar trebui să o respecte în

calitate de cetățean. Astfel, în măsura în care morala ar trebui să răspundă la

întrebarea Ce este moral să fac?, ne regăsim în situația în care această întrebare nu

are răspuns. Mai mult, în statele multiculturale din prezent, se naște problema

determinării sistemului moral aplicabil statului respectiv. Absolutiștii morali

argumentează că, dacă criteriul după care determinăm sistemul moral aplicabil este

unul cantitativ, cu alte cuvinte, dacă sistemul moral al culturii majoritare este cel ce

primează într-un stat, atunci oprimarea minorităților naționale poate căpăta o

justificare chiar în morală.

Absolutiștii morali nu admit nici existența relativismului moral subiectiv,

întrucât acesta ar priva conceptul de morală de orice substanță, orice judecată

morală fiind nerealizabilă. Astfel, orice acțiune poate fi justificată drept morală, în

raport cu sistemul moral al celui ce acționează. Conceptele de bine și rău sau corect

și greșit nu mai au nicio însemnătate în judecarea interpersonală. Or, acest fapt are

consecințe practice deosebit de grave. Numeroase legi utilizează conceptul de

morală (spre exemplu, Codul civil face apel la morală când dispune, la art. 1236, că,

pentru validitatea contractului, cauza acestuia trebuie să fie morală, sub sancțiunea

nulității absolute), iar relativismul moral face imposibilă aplicarea acestuia, privând,

astfel, respectivele legi de efectele lor juridice.

3. Relativismul moral

Raționamentul moral este un proces neurologic complex, iar diferențele de

morală dintre oameni se explică prin particularitățile structurilor neuronale ale

fiecăruia. Niciun studiu nu a determinat, însă, o zonă cerebrală specifică

raționamentului moral, iar neurologii tind să creadă că o astfel de zonă nu există. Mai
degrabă, procesele morale necesită, simultan, mai multe structuri neuronale, atât

emoționale, cât și cognitive9.

Majoritatea studiilor sunt efectuate monitorizând activitatea neuronală în

timpul unor procese morale. Subiecții sunt supuși unor dileme morale (precum

dilema tramvaiului sau dilema podului – footbridge dilemma, probleme morale în

care există două soluții, oricare dintre ele presupunând încălcarea unui principiu

moral), iar cercetătorii studiază cum variază răspunsurile și activitatea neuronală a

subiecților în funcție de anumite particularități (precum leziuni cerebrale, consumul

de alcool etc.). Spre exemplu, subiecții cu leziuni la nivelul cortexului prefrontal

ventromedial (VMPFC) sunt mai dispuși decât subiecții fără astfel de leziuni să

împingă o persoană în fața unui tramvai, dacă astfel ar salva viețile mai multor

oameni. Totuși, ei se manifestă similar cu cei fără leziuni în cazul dilemei tramvaiului

(când sunt puși să aleagă linia pe care să circule tramvaiul), dilemă ce îl implică

personal pe subiect mai puțin decât cea anterioară, unde chiar subiectul era cel

nevoit să împingă o persoană în fața tramvaiului. Astfel, neurologii au dedus că

procesele mediate de VMPFC afectează doar acele judecăți morale ce îl implică

emoțional pe subiect10.

Raționamentul moral este legat indisolubil de procesul neuronal, iar, când

anumite zone cerebrale sunt afectate, întregul raționament moral se poate schimba.

În același timp, deși nu există încă un studiu realizat, se crede că factorii genetici pot

afecta anumite circuite neuronale care procesează raționamente morale 11. Or, dacă

această legătură dintre morală și circuitele neuronale există, iar circuitele neuronale

9
L. Pascual, P. Rodrigues, D. Gallardo-Pujol, How does morality work in the brain? A functional and
structural perspective of moral behaviour, Discussion and conclusion, para. 2
10
M. Koenigs, L. Young, R. Adolphs, D. Tranel, F. Cushman, M. Hauser, A. Damasio, Damage to the
prefrontal cortex increases utilitarian moral judgements, para. 5
11
L. Pascual, P. Rodrigues, D. Gallardo-Pujol, How does morality work in the brain? A functional and
structural perspective of moral behaviour, Discussion and conclusion, para. 3
sunt susceptibile de variațiuni (variațiuni naturale – genetică, neuroplasticitatea

naturală a neuronilor sau artificiale – accidente, intervenții chirurgicale), atunci este

biologic imposibil de identificat un cod moral absolut și universal.

Un absolutist moral ar argumenta că variațiunea biologică nu dovedește

existența relativismului moral și că încă este posibilă existența unui cod moral

universal. Totuși, în acest fel ne-am regăsi în situația enunțată chiar de către

absolutiști12, în care morala își pierde orice substanță. Dacă se admite că există un

sistem moral universal, următorul pas este să se afle care sunt normele morale

universale care îl compun. Or, în contextul în care există variațiuni biologice și

culturale în ceea ce privește morala, normele morale universale nu par să fie

identificabile. Iar dacă absolutiștii morali privesc morala ca pe un instrument de

judecare interpersonală, în lipsa unor norme morale clare (sau în lipsa cunoașterii

efective a unor norme morale clare), atunci aceasta devine lipsită de utilitate, deci

lipsită de substanță.

Normele morale reprezintă un domeniu controversat al filosofiei și dau

naștere multor dileme morale (reamintim de dilema tramvaiului, dar și de dilema

mamei sărace ce fură din magazin pentru a-și hrăni copilul). După cum am mai spus,

dilemele morale prezintă problema că există norme morale care să susțină oricare

dintre soluții (la fel de adevărat este că oricare dintre soluții presupune încălcarea

unor norme morale). Or, morala nu poate fi ridicată la rang de absolut dacă ascunde

în sânul său contradicții. Subiectul își asumă poziția morală în raport cu aceste

dileme, după propriul său cod moral. Spre exemplu, un utilitarist, a cărui dorință este

maximizarea binelui, preferă sacrificarea unei persoane, pentru a le salva pe

celelalte. De cealaltă parte, asumându-și o viziune deontologică și urmărind, deci, ca

acțiunea în sine să fie morală, ignorând consecințele ce decurg din ea, subiectul
12
Supra, p. 4, para. 2
preferă să nu sacrifice un om pentru a-i salva pe ceilalți. A alege normele morale de

urmat reprezintă un gest subiectiv, ceea ce conduce la concluzia că morala nu poate

fi ridicată la nivel de absolut. A susține că un cod moral poate exista în continuare și

a declara că o anumită soluție a unei dileme este greșită prin raportare la acest cod

moral intră în contradicție cu ideea de morală absolută și universală, întrucât, așa

cum am arătat, oricare dintre alegeri presupune încălcarea unor norme morale. În

acest caz, însuși codul moral presupune încălcarea moralei. Revenind la exemplul

dilemei podului, când subiectul are de ales între a împinge un om în calea

tramvaiului cu scopul de a salva alte persoane de la moarte sau a lăsa lucrurile să

se desfășoare normal, ceea ce conduce la moartea acelor persoane, dacă norma

morală absolută și universală dictează că în nicio situație nu este morală uciderea

unei persoane, atunci aceasta intră în contradicție cu norma morală absolută și

universală care dictează că rezultatele unei acțiuni sau inacțiuni trebuie să fie

morale.

4. Opinie personală

Așa cum susține absolutismul moral, relativismul moral subiectiv nu poate

servi ca un instrument de judecare morală interpersonală, întrucât, admițând că

există tot atâtea sisteme de referință ale moralității câte persoane există, atunci îi

este imposibil unui terț să declare o acțiune a unui subiect ca fiind morală sau

imorală. Pe de altă parte, premisa fundamentală a moralei nu a fost niciodată aceea

de a servi ca un asemenea instrument. În schimb, morala își propune să răspundă la

întrebarea Ce este moral să fac?, întrebare care, chiar prin utilizarea la persoana I a

verbului a face, este eminamente subiectivă, iar găsirea unui răspuns nu presupune

o analiză obiectivă, exterioară, ci, din contră, presupune introspecția.

 Vidul lăsat în urmă de absența funcției de instrument ordonator al moralei

trebuie acoperit prin lege. Spre deosebire de absolutismul moral, legea nu își

propune să fie absolută, în sensul că poate admite excepții de la regulă. Normele

juridice au puteri diferite, o excepție fiind mai puternică decât o regulă (de unde

decurge și principiul excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare – norma

excepțională este cea care se aplică cu prioritate, dar doar în cazurile expres

prevăzute în ipoteza normei). O faptă este legală sau ilegală după cum dispune

legea, care conține reguli și poate conține excepții. De cealaltă parte, în viziunea

absolutistă, codul moral este compus din norme morale cu puteri egale, neexistând

posibilitatea de a avea excepții de la normele morale (fapt ce decurge din caracterul

absolut al normei). Astfel, problema ridicată de către absolutiști, anume că, în optica

relativismului moral, adică în lipsa unui sistem de referință obiectiv al moralei care să

servească drept un instrument ordonator, un genocid are potențialul de a fi la fel de

moral ca un act de caritate13, este rezolvată de invenția unui nou instrument

ordonator – legea.

Așa cum este construit sistemul democratic, în prezent, pe principiul

majorității, conținutul moral al unei norme (asigurat, indirect, prin alegerea de către

cetățeni a membrilor organului competent să emită legi - Parlamentul) amintește de

relativismul moral cultural. Deși, personal, nu sunt de acord cu premisa relativismului

moral cultural14, consider că scopul acestuia este mai realist decât scopul

absolutismului moral care, chiar admițând că există un cod moral absolut și

universal, este intangibil de către rațiunea umană.

Louis P. Pojman, Who’s to judge?, p. 243, para. 1

13

pentru argumentație, v. Louis P. Pojman, Who’s to judge?, p. 244, s. 3 Conventional Ethical

14

Relativism