Întrebări ETICĂ EXAMEN

1. Explicați teza subiectivismului axiologic, luând în considerare definirea sa,

precum și argumentele pro și contra acestei poziționări teoretice.

Subiectivismul etic reprezintă ideea potrivit căreia părerile noastre morale se bazează pe
sentimentele noastre, și pe nimic altceva. Potrivit acestei concepții, nu există ceva de genul
corect sau incorect „în mod obiectiv”. Că unii oameni sunt într-un anume fel, iar alții în alt fel,
este un fapt; dar nu este un fapt că unul este bun și celălalt rău. În subiectivism se exprimă
propriile sentimente cu privire la o anumită întâmplare sau moment.
Exemplu: este un fapt că Hitler și călăii săi au exterminat milioane de oameni nevinovați;
dar, potrivit subiectivismului etic, nu este un fapt acela că ceea ce au făcut ei este un rău. Când
spunem că acțiunile lor au fost rele, nu enunțăm un fapt despre acele acțiuni; mai degrabă
spunem că avem sentimente negative în ceea ce le privește.

Exact același lucru se aplică la orice altă judecată morală.

Subiectivismul etic este o teorie despre natura judecăților morale. Ea ne spune că,
indiferent ce judecăți morale facem, noi doar ne exprimăm sentimentele noastre personale și
nimic mai mult.
Subiectivismul axiologic este o teorie filosofică ce susține că valoarea unui lucru sau
eveniment este determinată de preferințele sau credințele subiective ale indivizilor. Potrivit
acestei teorii, valorile nu sunt inerente obiectelor sau evenimentelor, ci le sunt atribuite prin
atitudinile și judecățile subiecților individuali.

Argumente pro:
1. Subiectivismul axiologic susține că natura subiectivă a valorii este o parte intrinsecă a
experienței umane. Acest punct de vedere sugerează că este imposibil să scăpăm de subiectivitate
în evaluările și judecățile noastre asupra lucrurilor.
2. Subiectivismul axiologic permite autonomia personală și autodeterminarea.Prin
recunoașterea faptului că valoarea unui lucru este subiectivă, această teză permite indivizilor să

1
ia propriile decizii cu privire la ceea ce consideră valoros. Acest lucru le poate oferi oamenilor
mai mult control asupra propriei vieți și le poate permite să creeze un sens și un scop care le este
unic.
3. Subiectivismul axiologic permite existența unor sisteme de valori diverse și
conflictuale, fără să încerce să impună un set unic de valori. Acest lucru poate fi văzut ca o
abordare mai tolerantă și mai deschisă asupra judecăților de valoare.
Argumente contra:
1. Dificultate în rezolvarea conflictelor: O critică adusă subiectivismului axiologic este
aceea că rezolvarea conflictelor este dificilă între multiple sisteme de valori subiective. Fără un
set comun de valori, poate fi dificil să se găsească un teren comun sau să se ajungă la un acord.
2. Lipsa de orientare: Unii susțin că subiectivismul axiologic oferă puține îndrumări sau
direcții în luarea deciziilor etice, deoarece nu oferă un set de principii obiective de urmat.
3. Implicații pentru relativismul moral: Unii critici ai subiectivismului axiologic susțin că
acesta poate duce la relativism moral (ideea că nu există adevăruri morale universale) și că ceea
ce este considerat corect sau greșit depinde de convingerile subiective ale indivizilor. Acest lucru
poate face dificilă abordarea problemelor etice sau tragerea la răspundere a indivizilor pentru
acțiunile lor.

2. Explicați teza obiectivismului moral, luând în considerare definirea sa, precum și

argumente pro și contra acestei poziționări teoretice.

Obiectivismul moral este o teorie filosofică ce susține că există adevăruri morale

obiective care se aplică tuturor oamenilor în orice moment, indiferent de context sau de
diferențele culturale. Potrivit obiectivismului moral, aceste adevăruri morale nu depind de
opiniile sau credințele indivizilor sau ale culturilor și nu sunt supuse schimbării sau revizuirii.
Aceste principii pot include concepte precum valoarea inerentă a vieții umane, importanța tratării
celorlalți cu respect/demnitate și interdicția de a provoca daune inutile.

2
 Argumente în favoarea obiectivismului moral:

1. Consecvență și predictibilitate: Obiectivismul moral oferă un cadru coerent și

previzibil pentru luarea deciziilor morale, deoarece se bazează pe principii morale universale
care se aplică tuturor oamenilor în orice moment. Acest lucru poate contribui la reducerea
confuziei și a incertitudinii morale și la furnizarea unei baze pentru evaluarea și judecata morală.
2. Respectul pentru drepturile omului: Unii susținători ai obiectivismului moral susțin că
recunoașterea adevărurilor morale obiective este necesară pentru protecția drepturilor
fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii. Fără
adevăruri morale obiective, poate fi dificil de justificat și apărat aceste drepturi.

Argumente împotriva obiectivismului moral:

1. Dificultatea de a determina adevărurile morale obiective: Una dintre criticile aduse
obiectivismului moral este aceea că poate fi dificil sau imposibil de determinat care sunt
adevărurile morale obiective și de a le distinge de credințele subiective sau de valorile culturale.
Acest lucru poate duce la dezacorduri și conflicte pe probleme morale.

2. Lipsa de sensibilitate culturală: Unii susțin că obiectivismul moral nu reușește să ia în

considerare diversitatea valorilor culturale și a convingerilor morale și poate fi predispus să
impună un singur set de valori tuturor oamenilor. Acest lucru poate fi considerat ca fiind
insensibil din punct de vedere cultural și potențial dăunător pentru grupurile minoritare.

3. Inflexibilitate: O altă critică adusă obiectivismului moral este aceea că acesta poate fi
inflexibil și incapabil să se adapteze la circumstanțe morale în schimbare sau să abordeze
probleme morale complexe. Acest lucru poate duce la rigiditate morală și la o lipsă de
flexibilitate în luarea deciziilor morale.

3
 3. Explicați teza relativismului cultural, luând în considerare definirea sa, precum și
argumente pro și contra acestei poziționări teoretice. (vezi Rachels 1993,2000 precum și
argumentul diferențelor culturale).

Relativismul cultural este o teorie filosofică ce susține că valorile morale, credințele și

practicile unei culturi ar trebui să fie înțelese și evaluate în contextul culturii respective, mai
degrabă decât să fie judecate după standardele unei alte culturi sau după un cod moral universal.
Potrivit relativismului cultural, nu există un sistem moral unic și adevărat care să se aplice
tuturor culturilor, iar ceea ce este considerat corect sau greșit, bun sau rău, depinde de contextul
cultural în care se produce.
În cartea sa „The Elements of Moral Philosophy”, filosoful James Rachels prezintă
relativismul cultural ca un răspuns la ideea că există adevăruri morale universale care se aplică
tuturor oamenilor în orice moment. Rachels susține că relativismul cultural evită problemele
imperialismului moral, care este ideea că valorile unei culturi ar trebui să fie impuse unei alte
culturi, și scepticismului moral, care este credința că nu există adevăruri morale obiective.
Cu toate acestea, Rachels subliniază, de asemenea, că relativismul cultural are propriile
sale probleme și limitări. De exemplu, poate fi dificil de determinat ce se consideră a fi o
"cultură" sau de determinat valorile morale ale unei anumite culturi. În plus, este posibil ca
relativismul cultural să nu ofere o modalitate satisfăcătoare de a rezolva conflictele morale dintre
diferite culturi sau de a aborda problemele morale care nu sunt specifice unei anumite culturi.

4
 4. Explicați teza absolutismului moral, luând în considerare definirea sa, precum și
extensiile teoretice cunoscute (Kant), inclusiv cele șapte determinate teoretice principale
care circumscriu sfera moralității în genere.

Absolutismul moral este o teorie filosofică ce susține că anumite principii morale sunt

universale și absolute și se aplică tuturor oamenilor în orice moment, indiferent de context sau de

diferențele culturale. Potrivit absolutismului moral, aceste principii morale nu depind de opiniile

sau credințele indivizilor sau ale culturilor și nu sunt supuse schimbării sau revizuirii.

Aceste îndatoriri și obligații derivă din conceptul lui Kant de "imperativ categoric", care

este un principiu moral care susține că o acțiune este corectă din punct de vedere moral dacă

poate fi văzută ca o lege universală.

Potrivit lui Kant, imperativul categoric le cere indivizilor să acționeze în conformitate cu

anumite principii morale, cum ar fi principiul respectului față de persoane, care susține că

indivizii ar trebui tratați ca scopuri în sine, mai degrabă decât ca mijloace pentru atingerea unui

scop. El a susținut că aceste principii morale sunt necesare pentru existența unei societăți juste și

morale și că ele nu sunt supuse schimbării sau revizuirii.

Cu toate acestea, absolutismul moral al lui Kant a fost, de asemenea, criticat pentru

potențialul său de a conduce la rigiditate morală și pentru dificultatea sa de a aborda probleme

morale complexe. În plus, unii susțin că nu reușește să ia în considerare diversitatea valorilor

culturale și a convingerilor morale și poate fi predispus să impună un singur set de valori tuturor

oamenilor.

5
 5. Definiți etica aplicată, explicând strategiile de abordare pe care acest domeniu al
cunoașterii le-a cunoscut de-a lungul dezvoltării sale.

Etica aplicată este un domeniu de studiu care se concentrează pe aplicarea principiilor

morale în domenii specifice ale activității umane, cum ar fi bioetica, etica profesională, etica
mediului etc. De-a lungul dezvoltării sale, etica aplicată a trecut prin mai multe strategii de
abordare diferite.

• Abordarea de sus în jos: La începuturile eticii aplicate, abordarea

dominantă a fost o abordare de sus în jos, în care filosofii începeau cu principii morale
generale, cum ar fi principiul autonomiei sau principiul binelui suprem, și apoi le aplicau
la probleme etice specifice. Această abordare a fost influențată de tradiția filosofică a
deontologiei și a consecvențialismului.

• Abordarea de jos în sus: Mai recent, etica aplicată s-a orientat către o
abordare ascendentă, care începe cu examinarea unor probleme etice specifice, mai
degrabă decât să înceapă cu principii morale generale. Această abordare este mai
interdisciplinară și se bazează pe metode și perspective din domenii precum sociologia,
psihologia și antropologia.

• Cazuistica: Această abordare se bazează pe examinarea unor cazuri sau

scenarii specifice, mai degrabă decât pe principii abstracte, pentru a ajunge la judecăți
morale. Cazuistica este o metodă de raționament ce a fost utilizată în etica aplicată în
domeniile medicinei, ingineriei și dreptului, precum și în afaceri, jurnalism și în multe
alte domenii.

• Contextualism: Această abordare subliniază importanța luării în

considerare a contextului cultural, istoric și social al problemelor etice. Sugerează că
principiile etice ar trebui să fie înțelese și aplicate în lumina situației particulare în care
apar, mai degrabă decât să se aplice principii morale universale și abstracte.

6
 • Atât cazuistica, cât și contextualismul se concentrează asupra contextului
problemelor etice, însă aceste abordări sunt diferite în ceea ce privește metodologiile lor
și tipul de informații pe care le iau în considerare pentru a ajunge la judecăți morale.
Cazuistica se concentrează în primul rând pe principiile etice și pe cazuri similare
anterioare (precedente), în timp ce contextualismul acordă prioritate înțelegerii
contextului cultural, social și istoric din jurul cazului. Aceste abordări pot fi utilizate
împreună pentru a ajunge la o judecată morală mai bine informată și mai nuanțată.

• Abordarea bazată pe roluri: Această abordare se concentrează pe

obligațiile morale ale indivizilor în funcție de rolul lor în societate, cum ar fi
profesioniștii sau politicienii. Ea subliniază importanța luării în considerare a
responsabilităților și obligațiilor specifice care vin cu anumite roluri și modul în care
acest lucru afectează procesul de luare a deciziilor morale.

Acestea sunt doar câteva exemple ale diferitelor strategii de abordare care au fost utilizate
în dezvoltarea eticii aplicate. Mulți eticieni adoptă, de asemenea, o abordare pluralistă,
împrumutând și combinând elemente din mai multe strategii pentru a crea un cadru cuprinzător
pentru luarea deciziilor etice.

7
 6. Definiți următoarele metode de decizie etică: deductivismul, cântărirea
temeiurilor și specificarea normelor. În cazul specificării normelor, definiți normele
morale.
1. Deductivismul este o metodă de luare a deciziilor etice care implică aplicarea unui set
de principii morale generale la o situație specifică pentru a determina cursul corect de acțiune.
Deductivismul implică evaluarea generalizărilor prin generarea de ipoteze care pot fi testate cu
ajutorul unor date specifice. Cercetarea deductivă este cumulativă și implică rafinarea constantă
a ipotezelor.
2. Cântărirea temeiurilor este o metodă de luare a deciziilor etice care implică luarea în
considerare a avantajelor și a dezavantajelor diferitelor opțiuni precum și cântărirea importanței
relative a fiecărui factor. Această metodă presupune evaluarea diferitelor valori sau principii
aflate în joc într-o situație și determinarea celor mai importante sau relevante.
3. Specificarea normelor este o metodă de luare a deciziilor etice care implică stabilirea
unui set de reguli sau orientări pentru a ghida luarea deciziilor într-o anumită situație. Această
metodă implică definirea acțiunilor sau comportamentelor specifice care sunt acceptabile sau
inacceptabile într-un anumit context. Normele morale sunt principii sau standarde de
comportament care sunt considerate acceptabile sau dezirabile într-o anumită societate sau
cultură. Aceste norme se pot baza pe valori precum corectitudinea, egalitatea și respectul față de
ceilalți și servesc drept ghid pentru comportamentul etic.

7. Definiți cazuistica morală (explicându-i modul de raționare și de evaluare morală)

și narativismul (explicând modul său de raționare morală).

Cazuistica morală este o metodă de raționament moral care implică analiza și evaluarea
unor cazuri specifice pentru a determina modul de acțiune adecvat. Această metodă implică
examinarea circumstanțelor și a detaliilor unice ale unui anumit caz pentru a determina ce este
corect de făcut. Ia în considerare considerare valorile sau principiile aflate în joc într-o anumită
circumstanță și determină modul în care aceste valori ar trebui să fie echilibrate sau prioritizate.
Narativismul este o metodă de raționament moral care pune accentul pe rolul poveștilor
sau al narațiunilor în modelarea convingerilor și acțiunilor noastre morale. Această abordare
sugerează că convingerile și comportamentele noastre morale sunt influențate de poveștile și

8
narațiunile pe care le întâlnim și le internalizăm, susținând că aceste povești ne pot ajuta să
înțelegem și să dăm sens problemelor morale.

8. Definiți etica profesională plafonată și etica profesională pozitivă.

Etica profesională plafonată: motivația comportamentului etic derivă din teama de a nu fi

sancționat, fiind o etică profesională care se concentrează pe obligațiile minime ale
practicianului. Acest tip de abordare nu îi provoacă pe practicieni să reflecteze sau să analizeze
modul în care deciziile lor pot fi corelate cu principii etice generale, către o etică aspirațională,
motivată de curaj, determinare, disponibilitate de a accepta, a înțelege și a transforma discursul
profesional într-unul personal, încărcat de valori. (diferența se face între etic/neetic).
Etica profesională pozitivă: o abordare care caută să găsească o relație mai potrivită între
reguli, standarde, reglementări și idealurile etice generale sau aspiraționale. Această metodă
presupune ancorarea comportamentelor și deciziilor profesionale într-o etică fundamentată în
care se are în vedere gradul în care se pot maximiza implementare valorilor morale în contextul
statutului profesional (diferența se face între adecvat etic/ excelent etic).

9. Definiți, în 7-10 rânduri, modelul aculturației etice.

Modelul lui Berry de aculturație etică este un cadru pentru înțelegerea modului în care
indivizii adoptă și integrează valorile etice în viața lor personală și profesională. Acesta
sugerează că indivizii trec printr-un proces de învățare și de adaptare la normele etice ale
comunității lor și că acest proces implică o progresie de la separarea (distanțarea) de aceste
norme până la integrarea deplină a acestora în comportamentul lor. Modelul aculturației etice
poate fi utilizat pentru a ajuta indivizii să înțeleagă modul în care au ajuns să aibă convingerile și
valorile etice actuale și pentru a identifica direcții în care ar putea avea nevoie să își dezvolte în
continuare abilitățile de raționament etic.

9
 10. Definiți și explicați, în acord cu modelul aculturației etice, strategiile de separare
și marginalizare.

SEPARAREA – contact scăzut cu etica profesională, menținere ridicată a valorilor

morale ale culturii de origine.
În stadiul separării, indivizii se simt alienați de regulile profesiei, care par a înăbuși
capacități și valori provenite din cultura de origine. Consideră condurile profesionale prea vagi și
generale, având încrederea că motivația personală de a-i ajuta pe oameni este îndeajuns de
puternică și de pură pentru a-l călăuzi într-o arie vastă de dileme etice profesionale. Astfel,
practicianul s-ar putea să nu ia în considerare complexitatea situației sau valorile aflate în
conflict și standardele implicate, cum ar fi confidențialitatea, respectul și compasiunea. Bucher și
Stelling (1977) au dovedit existența fenomenului de eșec de socializare: unii practicieni
începători, care au considerat dificilă adoptarea valorilor noii lor profesii, au aderat cu rigiditate
la valorile lor preexistente.
Deci:
• contact scăzut cu etica profesionala
• menținere ridicată a valorilor morale din cultura de origine
• se identifică cu valorile personale, dar nu și cu cele ale noii culturi
• consideră codurile și regulile profesionale prea vagi și generale
• consideră ca valorile și ideile proprii sunt suficiente pentru a activa în psihologie
și a-i ajuta pe alții

MARGINALIZAREA – contact scăzut cu etica profesională, menținere scăzută a

valorilor morale ale culturii de origine
Berry (1992) a observat că marginalizarea este adeseori o strategie temporară adoptată de
oameni care au abandonat o cultură, dar care nu o cunosc bine pe cea nouă. Indivizii care
folosesc în mod frecvent strategii de marginalizare își fac cu greu drum în profesiile din
domeniul sănătății mentale. Mulți studenți pot adopta temporar strategii de marginalizare la
începutul formării lor, când sunt nesiguri sau au idei eronate cu privire la ce înseamnă etica în
serviciile de sănătate mentală și nu sunt siguri cum să își traducă valorile etice de origine în
gândire de calitate adecvată noilor situații.

10
 Deci:
• Nu se identifică cu nici una dintre cele două culturi
• contact scăzut cu etica profesională
• menținere scăzută a valorilor morale ale culturii de origine
• în general la oamenii care au abandonat o cultură și sunt nesiguri de cea nouă

11. Definiți și explicați, în acord cu modelul aculturației etice, strategiile de asimilare

și integrare.
ASIMILAREA – contact înalt cu etica profesională, menținere slabă a valorilor morale
ale culturii de origine
În zona asimilării se află indivizi care fac o evaluare corectă a valorilor profesionale, dar
ratează implementarea lor în mod facil, fie pentru că le gândesc în termeni rigizi (urmează litera
de lege, dar nu sunt capabili să implementeze valorile profesiei) fie pentru că sunt alienați față de
propriile valori, care ar putea constitui punți pentru implementarea unor valori profesionale.
Acești practicieni sacrifică valori personale (respectul, demnitatea, prudența) pentru binele
profesiei sale. Practicienii pot opta pentru strategii de asimilare bazate pe opinia eronată că, dacă
urmează regulile și procedurile profesionale, nu pot intra în conflicte etice. Spre exemplu,
practicienii pot urma litera regulilor, dar rezultatele clinice pot avea de suferit, din cauză că
implementarea regulilor nu respectă celelalte principii de bază, precum cel al promovării stării de
bine a pacientului/beneficiarului.
De exemplu, un practician se poate asigura că toți pacienții săi semnează formulare de
consimțământ informat, dar nu discută suficient aceste formulare astfel încât pacienții să aibă cât
mai mult de câștigat din punct de vedere clinic de pe urma procedurii obținerii consimțământului
informat. Sau alt practician poate refuza un cadou de o valoare nesemnificativă de la un pacient
din cauza interpretării eronate că primirea oricărui cadou riscă să încalce Codul Etic al profesiei.
Deci:
• contact înalt cu etica profesională
• menținere slabă a valorilor morale ale culturii de origine
• sacrifică valori personale în numele profesiei
• doresc să aplice literă de lege, însă nu își pot construi o fundație pentru aplicarea
valorilor profesionale fără să înțeleagă principiile generale din spatele acestora

11
 INTEGRAREA – contact înalt cu etica profesională, menținere ridicată a valorilor morale
ale culturii de origine
Aculturația psihologică funcționează cel mai bine atunci când oamenii adoptă strategia de
integrare. Integrarea nu înseamnă a adapta regulile sau a decide care dintre ele pot fi urmate și
care încălcate. Dimpotrivă, integrare semnifică implementarea regulilor cu respectarea, în același
timp, a prevederilor altor reguli, precum și a moralității personale. Practicienii vor fi mai înclinați
către strategiile de integrare dacă se vor angaja în acte care promovează autoreflecția.
O temă de autoreflecție este efectuarea unui exercițiu în care să își reordoneze sistemul de
valori și să conceapă o nouă ierarhie a acestora (spre exemplu, plasarea loialității față de profesie
deasupra loialității față de colegi – practicienii pot fi nevoiți să înfrunte un coleg apropiat cu
privire la abuzul de alcool sau droguri al acestuia, din nevoia de a preveni posibile daune asupra
pacienților respectivului coleg, chiar dacă acest comportament îi poate face să simtă că își
trădează cel mai bun prieten). Practicienii care și-au evaluat valorile prin aculturație etică pot fi
mai hotărâți sau pot avea mai mult curaj moral care îi ajută să adopte atitudinea corectă, chiar
dacă acest lucru presupune un anumit grad de disconfort personal.
Deci:
• păstrează aspecte importante ale moștenirii lor, dar adoptă și ceea ce are de oferit
noua lor cultură;
• contact înalt cu etica profesională, contact înalt cu valorile morale ale culturii de
origine;
• implementarea valorilor profesionale în concordanță cu valorile morale;
• cea mai bună strategie;

12
 12. Definiți euristica disponibilității și distorsiunea confirmării, oferind, pentru
fiecare din acestea, câte un exemplu (altele decât cele oferite în cadrul cursului).

Euristica disponibilității: Oamenii utilizează euristica disponibilității atunci când

estimează frecvența apariției unui eveniment pe baza ușurinței cu care le vine în minte un
exemplu similar. Evenimentele ale căror amintiri sunt mai rapid disponibile nu sunt în mod
necesar și cele mai frecvente.
De exemplu, dacă cineva încearcă să decidă dacă să meargă în vacanță într-o anumită
destinație, s-ar putea să își bazeze decizia pe primul lucru pe care îl citește sau îl aude despre
destinație, în loc să facă mai multe cercetări sau să ia în considerare alte opțiuni.
Distorsiunea confirmării (bias de confirmare) – distorsiunea confirmării influențează
colectarea informațiilor și verificare ipotezelor de lucru, fenomen prin care conceptele
preexistente influențează raționamentele subsecvente și pot afecta culegerea informațiilor,
analiza și accesarea lor în momentul confruntării cu o dilemă etică. Biasul de confirmare
reprezintă tendința de a evita disonanțele cognitive prin strategia de a urma un model mental deja
cunoscut și de a-l alimenta, chiar dacă circumstanțele îl neagă ori îl contrazic.
De exemplu, dacă cineva are o convingere puternică că un anumit partid politic este cea
mai bună opțiune, ar putea să acorde mai multă atenție informațiilor care susțin această
convingere și să respingă sau să ignore informațiile care o contrazic.
De asemenea, acceptarea necritică a diagnosticului stabilit de către un alt coleg care
clasifică un pacient ca fiind un caz borderline poate influența un psiholog să interpreteze în mod
selectiv comportamentul pacientului ca simptom al unei unei tulburări de personalitate
borderline, chiar dacă o altă categorie de diagnostic s-ar potrivi mai bine simptomelor
pacientului.

13
 13. Definiți euristica reprezentativității, precum și teoria estimării șanselor și
evitarea pierderii, oferind, pentru fiecare din cele două euristici, câte un exemplu (altele
decât cele oferite în cadrul cursului).

Euristica reprezentativității este o biasare cognitivă ce apare atunci când oamenii fac
judecăți cu privire la probabilitatea unui eveniment în funcție de cât de mult seamănă cu un
stereotip. De exemplu, dacă cineva este rugat să ghicească ocupația unei persoane pe baza unei
scurte descrieri, ar putea folosi euristica reprezentativității comparând caracteristicile persoanei
cu stereotipul unei anumite ocupații și ar putea ghici că persoana este doctor dacă este descrisă ca
fiind inteligentă și plină de compasiune, sau mecanic dacă este descrisă ca fiind practică și
pricepută cu mâinile.
Teoria estimării șansei și a evitării pierderilor susține că posibilitatea unei pierderi are
mai multe șanse de a fi luată în calcul în luarea unei decizii decât posibilitatea unui câștig.
Acest fenomen poate genera în mintea oamenilor aversiunea față de pierdere: amenințarea unei
pierderi duce la decizii grăbite și adeseori mai riscante în efortul de a evita ceea ce e de perceput
ca o situație potențial mai amenințătoare.
Sugerează că aprecierile oamenilor cu privire la probabilitate sunt influențate de dorința
lor de a evita pierderile sau rezultatele negative. De exemplu, atunci când se confruntă cu o
alegere între două opțiuni, o persoană ar putea fi mai predispusă să aleagă opțiunea care prezintă
un risc mai mic de pierdere, chiar dacă are și un potențial mai mic de câștig.
În general, euristica reprezentativității și teoria estimării șansei și a evitării pierderilor
sugerează că aprecierile oamenilor cu privire la probabilitate pot fi influențate de prejudecățile și
dorințele lor, mai degrabă decât să se bazeze pur și simplu pe raționamente statistice.

14
 14. Definiți biasul de raportare, precum și efectele Zeigarnik și Ovsiankina, oferind,
pentru fiecare din cele trei euristici, câte un exemplu (altele decât cele oferite în cadrul
cursului).

Biasul de raportare reprezintă anunțarea sau raportarea selectivă a informațiilor din

studii, rapoarte, interviuri, sesiuni de lucru. Astfel, biasul de raportare reprezintă tendința de
a subraporta rezultatele experimentale neașteptate, în timp ce sunt favorizate rezultatele dorite.
Se referă la tendința oamenilor de a raporta sau de a-și aminti evenimente într-un mod
care nu este reprezentativ pentru adevărata frecvență sau probabilitate a acestor evenimente.
Acest lucru poate apărea dintr-o varietate de motive, cum ar fi dorința de a se prezenta într-un
anumit mod, lipsa de conștientizare a propriilor prejudecăți sau lipsa unor înregistrări sau date
exacte.
Un exemplu de bias de raportare ar putea fi o persoană care este mai predispusă să
raporteze altora rezultate sau experiențe pozitive, cum ar fi un interviu de succes pentru un loc de
muncă sau o vacanță plăcută, deoarece dorește să se prezinte pe sine într-o lumină pozitivă.
Acest lucru ar putea duce la o supraestimare a probabilității evenimentelor pozitive, deoarece
persoana respectivă raportează doar evenimentele pozitive și nu și pe cele negative.
Un alt exemplu de bias de raportare ar putea fi o persoană care este mai probabil să
raporteze altora rezultate sau experiențe negative, cum ar fi un accident de mașină sau o
conversație dificilă, pentru că dorește să caute sprijin sau validare pentru sentimentele sale. Acest
lucru ar putea duce la o supraestimare a frecvenței evenimentelor negative, deoarece persoana
respectivă raportează doar evenimentele negative și nu și pe cele pozitive.
Biasul de raportare poate apărea, de asemenea, în studiile de cercetare, unde participanții
pot fi mai predispuși să raporteze anumite tipuri de evenimente sau rezultate pe baza propriilor
prejudecăți sau așteptări. Acest lucru poate duce la o reprezentare inexactă a frecvenței reale a
acestor evenimente și poate avea un impact asupra validității și fiabilității rezultatelor cercetării.
Efectul Zeigarnik, este un fenomen prin care oamenii sunt mai predispuși să își
amintească sarcini sau evenimente incomplete în comparație cu cele finalizate. Se crede că acest
lucru se datorează faptului că sarcinile incomplete tind să fie mai „solicitante din punct de vedere
cognitiv” și, prin urmare, mai memorabile.

15
 Un exemplu al efectului Zeigarnik ar putea fi o persoană care este mai probabil să își
amintească o sarcină pe care trebuie să o termine, în comparație cu una pe care a finalizat-o deja.
Specific, dacă mergeți la un restaurant, comandați mâncarea și, dintr-o dată, primiți un telefon și
trebuie să plecați, data viitoare când vizitați restaurantul, s-ar putea să vă amintiți mâncarea pe
care ați comandat-o în acea zi, dar nu ați putut-o mânca, mai clar decât orice altă masă pe care ați
mâncat-o înainte.
Un alt exemplu al efectului Zeigarnik ar putea fi o persoană care are mai multe șanse să
își amintească detaliile unui film pe care încă nu l-a terminat de vizionat în comparație cu unul
pe care l-a văzut deja în întregime. Acest lucru se datorează faptului că filmul incomplet este
încă o sarcină activă, "deschisă" în mintea persoanei, în timp ce un film finalizat este "închis" și,
prin urmare, mai puțin solicitant din punct de vedere cognitiv.
Efectul Zeigarnik a fost demonstrat într-o varietate de medii și contexte și s-a demonstrat
că are implicații practice pentru activități precum studiul, stabilirea obiectivelor și gestionarea
sarcinilor.
Efectul Ovsiankina afirmă că o sarcină întreruptă va determina o cvasi-nevoie de a o
termina. Oamenii vor crea scenarii, uneori fantasmagorice pentru a „închide cercul”. Oamenii
vor certitudini, vor cercuri închise, și ca atare, tot ce este confuz, tot ce nu se știe sigur, tot ce
este necunoscut, deci tot ce intră în universul misterelor, enigmelor, le mobilizează imaginația.
Dacă Bluma Zeigarnik ne spune că cercul neînchis rămâne în memorie,
Maria Ovsiankina spune că există o dorință, un fel de nevoie de a închide cercul.” Efectul
Ovsiankina este diferit de efectul Zeigarnik, deoarece primul se concentrează pe probabilitatea
de a relua o sarcină întreruptă, în timp ce al doilea pune accentul pe reamintirea sarcinilor
nefinalizate în comparație cu cele finalizate.
Împreună, aceste trei biasari (biasul de raportare, efectul Zeigarnik și efectul Ovsiankina)
pot influența acuratețea și fiabilitatea amintirilor oamenilor și pot avea un impact potențial
asupra proceselor decizionale.

16
 15. Definiți eroarea atribuirii fundamentale, euristica efectului de halou și biasul de
dezirabilitate socială, oferind, pentru fiecare din cele trei euristici, câte un exemplu (altele
decât cele oferite în cadrul cursului).

Eroarea fundamentală de atribuire reprezintă tendința de a vedea cauzele propriului

comportament drept situaționale (controlate de evenimente din mediu- contexte asupra cărora
avem putere limitată) iar cauzele comportamentului celuilalt ca fiind dispoziționale (controlate
conștient de către acesta).
Este o biasare cognitivă ce apare atunci când oamenii atribuie comportamentul sau
rezultatele altora unor factori interni, cum ar fi personalitatea sau capacitatea, mai degrabă decât
unor factori externi, cum ar fi situația sau contextul în care a avut loc comportamentul.
De exemplu, dacă cineva observă că un coleg face o greșeală la locul de muncă, ar putea
atribui greșeala lipsei de inteligență sau neglijenței colegului, în loc să ia în considerare
posibilitatea ca la greșeală să fi contribuit și factori externi, cum ar fi presiunea timpului sau
resursele insuficiente.
Efectul de halou este o biasare cognitivă ce apare atunci când oamenii își formează
evaluări sau judecăți globale ale unui subiect pe baza unei singure trăsături sau caracteristici.
reprezintă o modalitate prin care creierul „umple” anumite elemente ale unui model mental
atunci când nu are suficiente date disponibile. Astfel, individul adaugă trăsături și
face presupuneri pe baza anumitor pattern-uri informaționale. De exemplu, dacă cineva
întâlnește un nou coleg care este atractiv, ar putea presupune că acesta este, de asemenea,
inteligent, competent și plăcut, pe baza efectului de halou al atractivității colegului.
Biasul de dezirabilitate socială afirmă că participanții la studii de ordin calitativ/
cantitativ tind să răspundă la întrebări conform așteptărilor pozitive, ci nu conform realității,
indivizii fiind alimentați de prejudecăți, ori lipsiți de încrederea în practician, în consistența
teoretică ori în aplicabilitatea studiului, de neîncrederea în respectarea principiului
confidențialității datelor, ori fiindcă se tem că răspunsurile lor vor avea repercusiuni negative
asupra situației lor actuale (apare sterilitatea morală, alimentată de răspunsuri „corecte politic”).
Este o biasare cognitivă ce apare atunci când oamenii răspund la întrebări sau sondaje
într-un mod pe care îl consideră acceptabil sau dezirabil din punct de vedere social, în loc să fie
cinstiți sau exacți. De exemplu, dacă unei persoane i se cere să completeze un sondaj despre

17
consumul de alcool, ar putea fi mai probabil să subestimeze consumul real de alcool dacă crede
că a recunoaște că a bea mai mult decât cantitatea recomandată ar putea fi considerat ca fiind
dezirabil din punct de vedere social.

16. Definiți eutanasia: voluntară, involuntară și non-voluntară

Eutanasia implică un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale, având suport etico-
juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor lui, care în
momentul actual, din punct de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament
etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil.
Clasificarea eutanasiei – se iau în considerare două criterii esenţiale: criteriul voinţei
personale a bolnavului şi criteriul acţiunii medicului.
După criteriul voinţei bolnavului, a consimţământului şi a capacităţii de integrare a
acestuia în sfera socialului, dar şi a nivelului de informare asupra realităţii diagnosticului şi
prognosticului bolii sale, eutanasia poate fi:
• Voluntară, atunci când bolnavul aflat în stadiu terminal este competent,
având discernământ neafectat de boală, fără să sufere de o depresie tratabilă, solicitând în
mod repetat medicului curant scurtarea suferinţelor din cauza durerilor insuportabile
şi/sau a pierderii demnităţii, fiind conştient că nu mai există nici un fel de soluţie
terapeutică.
• Involuntară, atunci când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu este
consultat asupra gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte să i se
practice eutanasie. Practic, persoana ar fi fost în măsură să-şi dea sau să se abţină să-şi
dea consimţământul, dar nu şi l-a dat, fie pentru că nu a fost întrebată, fie că a fost
întrebată dar s-a abţinut să şi-l dea fiindcă dorea în continuare să trăiască.

• Non-voluntară, atunci când se pune capăt vieţii unui bolnav care nu poate
alege el însuşi între a trăi şi a muri, acordul subiectului neputând fi obţinut datorită stării
lui mintale sau fizice. Se întâlneşte în cazurile de fetuşi, nou-născuţi pluri-malformaţi, a
bolnavilor inconştienţi, a celor aflaţi în stare vegetativă persistentă, în cazurile pacienţilor
cu boli mintale severe sau care datorită unor boli sau unor accidente nu sunt autonomi (au

18
 pierdut capacitatea de a acţiona în mod responsabil), fără însă ca înainte de boală sau
accident să fi menţionat dacă într-o asemenea situaţie ar dori sau nu eutanasia.
Cazurile în care pentru întreruperea vieţii, consimţământul este acordat de familie sau
este obţinut printr-o hotărâre judecătorească, sunt asimilate eutanasiei nonvoluntare.
Eutanasia devine tot mai puţin necesară, deoarece când s-au avansat ideile
ce susţineau eutanasia, în anii ’30, nu erau cunoscute conceptul şi practica medicinei paliative,
nu era încă înţeles mecanismul acţiunii opiaceelor în controlul durerii, iar alte
metode şi medicamente nu se cunoşteau. Odată cu abordarea eficientă a simptomatologiei
supărătoare, cu dezvoltarea sistemului ospiciilor şi al caselor de sănătate, necesităţile de
eutanasie au scăzut în mod simţitor.”

17. Definiți eutanasia: activă și pasivă

„Eutanasia (din greacă εὐθανασία, unde εὖ, eu înseamnă "bine", iar θάνατος, thanatos
"moarte„) implică un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale, având suport etico-juridic şi
fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor lui, care în momentul
actual, din punct de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, ci
dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil.

După criteriul acţiunii medicului se disting două tipuri de eutanasie:

• Activă (mercy killing = omorul din milă) apare când moartea este produsă în mod
deliberat şi activ, prin mijloace pozitive. Acest tip de eutanasie presupune intervenţia unei
persoane (care nu este în mod necesar medicul curant) în producerea morţii prin utilizarea
unui mijloc tanatogen (supradozări medicamentoase, inhalare de monoxid de carbon sau
anestezice, injecţii intravenoase cu aer, insulină sau clorură de potasiu).

• Pasivă (letting die, mercy dying = lăsarea să moară, lăsarea în mila „lui Dumnezeu”)
apare când moartea este produsă în mod deliberat prin neinstituirea sau întreruperea unor
măsuri obişnuite de nutriţie sau tratament. Ea presupune grăbirea morţii unei persoane, de
către medic, prin: îndepărtarea echipamentului de susţinere a vieţii; întreruperea oricărui
tratament intensiv; întreruperea administrării de apă şi hrană; acordarea doar a unor
îngrijiri minime, de confort. Procedurile de acest gen sunt aplicate în cazul: bolnavilor
incurabili aflaţi în stadii terminale, în care oricum moartea naturală va surveni curând;
persoanelor cu stare vegetativă persistentă – indivizi cu leziuni cerebrale importante, care

19
 se află într-o comă din care nu-şi vor mai reveni niciodată. Eutanasia pasivă constă, deci,
în lipsa aplicării sau întreruperea unui tratament care ar putea prelungi viaţa.

Eutanasia devine tot mai puţin necesară, deoarece când s-au avansat ideile
ce susţineau eutanasia, în anii ’30, nu erau cunoscute conceptul şi practica medicinei paliative,
nu era încă înţeles mecanismul acţiunii opiaceelor în controlul durerii, iar alte
metode şi medicamente nu se cunoşteau. Odată cu abordarea eficientă a simptomatologiei
supărătoare, cu dezvoltarea sistemului ospiciilor şi al caselor de sănătate, necesităţile de
eutanasie au scăzut în mod simţitor.”

18. Menționați cele 6 condiții în favoarea acceptării eutanasiei, prezentând totodată

cele 4 argumente pe care susținătorii sinuciderii asistate le aduc în favoarea acestei practici.

Există şase condiţii în favoarea acceptării eutanasiei:

1. pacient terminal, fără şanse de vindecare;
2. durere insuportabilă şi neameliorabilă;
3. trebuie practicată cu intenţia de a suprima durerea pacientului;
4. pacientul trebuie să ceară eutanasia în mod expres;
5. poate fi efectuată numai de către medic, chiar dacă pot asista şi alte persoane;
6. trebuie efectuată numai printr-o metodă acceptabilă din punct de vedere etic.
Susţinătorii eutanasiei şi suicidului asistat medical aduc patru argumente pentru a justifica
aceste practici:
1. Argumentul compasiunii în faţa unei suferinţe majore, boli incurabile care produc o
degradare fizică şi psihică neacceptată de pacient. În astfel de situaţii, gestul apare ca un act de
compasiune pentru persoana a cărei viaţă a devenit de nesuportat.
2. Argumentul dreptului de a muri conform căruia pacientul are dreptul să ceară finalul
chinurilor şi clamarea suferinţei. Acest argument este privit ca parte a dreptului de autonomie,
prin care pacientul are dreptul de a lua hotărâri în legătură cu orice aspect al tratamentului.
3. Argumentul progresului social potrivit căruia societatea ar avea obligaţia de a-i elimina
din cadrul ei pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic şi mintal. Aceasta are la bază teoria
utilitaristă cunoscută sub numele de darwinism social, teorie populară în Germania Nazistă.
4. Argumentul necesităţii economice are în vedere costurile ridicate pentru îngrijirea
medicală şi socială a celor care ar putea fi candidaţi pentru eutanasie. Într-adevăr costul îngrijirii

20
acestor pacienţi poate fi foarte mare, iar motivaţiile susţin că legalizarea şi trecerea la efectuarea
eutanasiei ar putea permite ca o parte din sume să fie redistribuite în alte sectoare, în folosul
îmbunătăţirii serviciilor medicale pentru populaţie.

19. Prezentați cele 5 argumente pe care oponenții sinuciderii asistate le aduc în

favoarea justificării poziției lor teoretice.

Oponenţii eutanasiei şi suicidului asistat aduc, la rândul lor, cinci argumente pentru a-
şi justifica opţiunea:
1. Eutanasia este prea radicală, adică distruge o problemă în loc să o
rezolve. Sfârşind viaţa pacientului, îl privează pe acesta de speranţă şi de orice
posibilitate de a regreta sau de a se răzgândi. În cazul durerilor intolerabile distruge
întregul sistem nervos, în loc să distrugă doar locul de percepţie a durerii.
2. Eutanasia nu are justificare etică, adică există un principiu etic al totalităţii, care
îngăduie sacrificarea unei părţi de dragul întregului. Nu există un principiu invers, de a
sacrifica întregul de dragul unei părţi. Ar fi ilogic şi neetic.
3. Eutanasia este inadmisibilă legal, motiv pentru care, datorită posibilităţilor de abuz,
majoritatea ţărilor nu au legalizat-o până în prezent. Există riscul ca să înceapă cu cazuri
adevărate de ucidere din milă şi la cererea bolnavului, ca apoi să ajungă la
eutanasie nonvoluntară generalizată, practicată pe motive politice, sociale sau rasiale.
4. Eutanasia este greu de pus în practică, deoarece trebuie dusă la îndeplinire de medici,
iar medicii au o formaţie în scopul păstrării vieţii şi nu a distrugerii ei.
5. Eutanasia devine tot mai puţin necesară, deoarece când s-au avansat ideile
ce susţineau eutanasia, în anii ’30, nu erau cunoscute conceptul şi practica medicinei
paliative, nu era încă înţeles mecanismul acţiunii opiaceelor în controlul durerii, iar alte
metode şi medicamente nu se cunoşteau. Odată cu abordarea eficientă a simptomatologiei
supărătoare, cu dezvoltarea sistemului ospiciilor şi al caselor de sănătate, necesităţile de
eutanasie au scăzut în mod simţitor.”

21
 20. Definiți și prezentați, în 15-20 de rânduri, realismul politic, luând în considerare
viziunea hobbesiană și cea a lui Carl Schmitt.

Realismul politic este o perspectivă asupra relațiilor internaționale și a politicii care

subliniază importanța puterii, a interesului național și a nevoii de acțiune practică în fața
incertitudinii și a schimbării. Această perspectivă tinde să vadă natura umană ca fiind inerent
interesată și în căutare de putere și susține că sistemul internațional este caracterizat de
concurență, conflict și urmărirea interesului național.
Thomas Hobbes este adesea considerat a fi unul dintre primii susținători ai realismului
politic. El susține în lucrarea sa „Leviathan” că starea naturală a ființelor umane este una de haos
și violență și că, pentru a scăpa de această stare și a trăi într-o societate stabilă și sigură, oamenii
trebuie să renunțe la unele dintre drepturile lor naturale și să se supună autorității absolute a unui
conducător suveran.
Carl Schmitt este un alt filosof politic care este adesea asociat cu realismul politic. El
susține că scopul final al politicii este păstrarea suveranității unui stat și că acest lucru necesită o
distincție clară între prieten și inamic. Potrivit lui Schmitt, inamicul nu este neapărat o țară sau
un grup specific, ci mai degrabă oricine amenință existența sau securitatea statului. El credea că
liderul politic trebuie să aibă puterea de a lua o decizie cu privire la cine este prieten sau inamic,
și numai prin această decizie un stat își poate păstra suveranitatea. Schmitt subliniază, de
asemenea, importanța "stării de excepție", în care liderul poate suspenda regulile și instituțiile
normale pentru a proteja statul de o amenințare externă sau internă.
În concluzie, realismul politic, așa cum este reprezentat de Hobbes și Schmitt, este o
perspectivă care subliniază importanța puterii, a interesului național și a nevoii de acțiune
practică. Aceasta consideră natura umană ca fiind în mod inerent în căutare de putere și susține
că sistemul internațional este caracterizat de concurență, conflict și urmărirea interesului
național. Ea pledează pentru puterea absolută a statului și pentru capacitatea de a întreprinde
acțiuni rapide și decisive pentru a proteja suveranitatea statului.
În Curs:
Realismul politic tinde să vadă omul ca pe o ființă marcată de profunde trăsături
negative, cum sunt orgoliul, egoismul, setea de putere și dominație, dorința de securitate
absolută, obsesia pentru câștig și succes. Relațiile sociale sunt văzute ca relații predominant

22
concurențiale și conflictuale, desfășurate în cadrul unor activități de tip joc cu sumă nulă (în care
nu există remiză: tot ceea ce unul câștigă, altul pierde).
În acest context, fiecare dintre indivizi este dominat de încercarea de a câștiga în dauna
celorlalți. Politica, în ansamblu, apare ca luptă pentru putere și dominație, ca activitate
concurențială și nu cooperativă, guvernată de interese și ambiții, nu de idealuri nobile sau norme
morale. Acțiunea politică a statelor sau națiunilor este descrisă ca acțiune impulsionată de
interese egoiste (din dorința de asigurare a securității) și voința de dominație, desfășurată în
cadrul unor raporturi de putere.
Sprijinind teoretic viziunea realismului, Carl Schmitt (The Concept of the Political, 1996)
consideră că acțiunea politică nu poate niciodată să se bazeze pe simpla respectare a normelor și
reglementărilor internaționale din două motive:

1. Statele își decid atitudinea politică pe baza distincției dușman-prieten, și nu a normelor

dreptului internațional, astfel că ele își sprijină aliații (prietenii) chiar și atunci când sunt
încălcate aceste norme, după cum combat statele percepute drept inamice chiar dacă acestea sunt
apărate de normele respective.

2. În relațiile internaționale, suverane sunt doar acele state ce pot decide asupra excepțiilor de la
Drept, adică pot hotărî când se poate face excepție de la normele recunoscute de drept
internațional (privilegiu care revine de obicei marilor puteri). Cu alte cuvinte, dominația
internațională revine marilor puteri, și nu dreptului internațional, tratatelor sau instituțiilor
internaționale.

Acest fapt este concluzia unei observații empirice: nu toate statele au atins sau ating
același nivel de progres și dezvoltare, același nivel de organizare, conducere și conduită
democratică, deci nu toate statele sunt apte de respectarea angajamentelor, de a coopera pașnic
pe baze normate, de realizarea unor compromisuri reciproc avantajoase, de consens. Cooperarea,
deși posibilă în anumite contexte, nu este elementul pe care să se poată fundamenta securitatea
națională sau internațională, statele fiind inapte de a-și subordona interesele naționale („egoiste”)
unor scopuri benefice pe plan internațional.

23
 21. Definiți și prezentați, în 15-20 de rânduri, viziunea liberalismului
internaționalist, inclusiv principiile pe care această viziune moral-politică se bazează.

Internaționalismul liberal este o perspectivă asupra relațiilor și politicii internaționale care

pune accentul pe importanța cooperării, a instituțiilor internaționale și a răspândirii valorilor
liberale și a democrației. Se bazează pe convingerea că națiunile și popoarele pot colabora pentru
a rezolva problemele comune și pentru a crea o lume mai pașnică și mai prosperă.
Ideea centrală a internaționalismului liberal este că țările ar trebui să colaboreze prin
intermediul instituțiilor internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite, pentru a promova
pacea, securitatea și dezvoltarea economică. Aceasta subliniază importanța multilateralismului și
a utilizării diplomației și a acțiunii colective pentru a rezolva problemele, în loc să se bazeze
exclusiv pe forța militară. De asemenea, promovează răspândirea valorilor liberale, cum ar fi
democrația, drepturile omului și statul de drept, ca mijloc de promovare a păcii și a stabilității.
Internaționaliștii liberali susțin că este mai puțin probabil ca țările democratice să intre în
război între ele și că răspândirea democrației poate contribui la promovarea păcii și a stabilității.
De asemenea, ei susțin că relațiile comerciale deschise și interdependența economică pot
contribui la promovarea păcii și prosperității prin crearea unei „comunități de interese” între
națiuni.
Pe scurt, internaționalismul liberal este o perspectivă care subliniază importanța
cooperării, a instituțiilor internaționale și a răspândirii valorilor liberale și a democrației. Aceasta
pledează pentru utilizarea diplomației și a acțiunii colective pentru a rezolva problemele și a crea
o lume mai pașnică și mai prosperă, prin răspândirea democrației și promovarea comerțului
deschis și a interdependenței economice.

În CURS:
Liberalismul consideră individul ca ființă rațională, educabilă, capabilă de progres,
dispusă în a renunța la violență dacă este conștientă de costurile ei. Individul nu este
dominat în mod decisiv de sentimente negative (egoism, instinct agresiv, ură, dorința de
dominație), ci este apt de atitudini pozitive, cooperante, de prietenie, simpatie, spirit de
solidaritate. Astfel, violența și agresivitatea pot fi văzute mai degrabă ca pe rezultatul unor
produse istorice, ci nu a unor trăsături inerente ale umanității.

24
 În viziunea liberalismului, toate statele sunt capabile de progres, de cooperare pașnică pe
baze normate, de conducere și conduită democratică, de respectarea angajamentelor, de
realizarea unor compromisuri reciproc avantajoase, de consens, etc. Natura relațiilor dintre
state nu este conflictul, ci cooperarea, statele fiind apte, cel puțin într-un sistem organizat, de
a-și subordona posibile interese naționale speciale („egoiste”) scopurilor (intereselor) pe plan
internațional. În lumina celor menționate anterior, egalitatea între state este posibilă,
hegemonismul poate fi redus sau chiar eliminat, războiul fiind o criză a comunității
internaționale, putând fi astfel prevenit.
Binele comun trebuie pus deasupra binelui „egoist”, propriu unei singure națiuni; în
același timp, urmărirea binelui național poate conduce (prin însumare) și la binele colectiv al
națiunilor. Soluțiile pașnice sunt de regulă preferabile celor militare, fiind mai puțin costisitoare
și mai stabile.
Relațiile internaționale pot și trebuie să fie așezate pe baze legale și pe baze morale (în
acord cu anumite principii raționale și umanitare universale), raționale fiind considerate
soluțiile bazate pe valori comune, pe un bine comun, pace, evitarea conflictelor și daunelor, pe
compromis, avantaj reciproc, negociere, reglementări consensuale.
Printre principiile morale apărate de liberalismul internaționalist se numără:
1. Respectarea autonomiei, independenței și suveranității fiecărui stat.
2. Respectarea dreptului la autodeterminare și independență al fiecărei etnii, națiuni.
3. Tratarea fiecărei etnii sau națiuni, a fiecărui stat, ca egală/egal cu toate celelalte.
4. Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pretutindeni pe glob.
5. Neamestecul în treburile interne ale altor state sau națiuni, laolaltă cu absența
recurgerii la forță sau la amenințarea cu forța.
6. Rezolvarea diferențelor și a conflictelor prin metode neagresive și neofensive (tratative
sau negocieri, arbitraj internațional, concesii reciproce).
7. Respectarea tratatelor, acordurilor și înțelegerilor internaționale.
8. Solidaritate internațională, ajutor reciproc și cooperare pașnică.

25
 22. Prezentați, în acord cu (im)posibilitatea dreptății internaționale, principalele
teze și argumente care circumscriu acest subiect (Singer, Hardin, Stiglitz, Rawls, Nagel).

Posibilitatea justiției internaționale este un subiect dezbătut de filosofi și teoreticieni

politici de mulți ani. Există o serie de puncte de vedere diferite cu privire la această problemă,
unii susținând că justiția internațională este realizabilă, în timp ce alții susțin că este imposibilă.
Argumentul lui Peter Singer în favoarea egalității globale: Un argument în favoarea
posibilității justiției internaționale este adus de filosoful Peter Singer, care susține că principiile
morale care se aplică indivizilor se aplică și națiunilor. Singer afirmă că națiunile au
responsabilitatea morală de a aborda problemele globale, cum ar fi sărăcia și inegalitatea, și că
acestea ar trebui să fie trase la răspundere pentru acțiunile lor.
Argumentul lui Hardin în favoarea interesului propriu național: Garreth Hardin susține că
justiția internațională este imposibilă din cauza conflictelor de interese inerente dintre națiuni.
Hardin afirmă că națiunile sunt conduse de interesul propriu și că acestea vor acorda întotdeauna
prioritate propriilor nevoi în detrimentul nevoilor altora.
Argumentul lui Joseph Stiglitz în favoarea guvernanței globale: În mod similar, Stiglitz
susține că problemele globale, cum ar fi sărăcia și inegalitatea, nu pot fi abordate în mod eficient
din cauza asimetriei puterii și a distribuirii inegale a resurselor între națiuni.
Argumentul lui John Rawls pentru un contract social global: Rawls are o viziune mai
nuanțată asupra justiției internaționale, susținând că aceasta este posibilă, dar numai în cadrul
unei societăți globale care se bazează pe instituții echitabile și valori comune. El afirmă că o
societate globală ar necesita un sistem de legi și instituții internaționale care să se bazeze pe
principii de corectitudine și egalitate.
Argumentul lui Thomas Nagel în favoarea justiției distributive globale: Nagel susține că
justiția internațională este, în cele din urmă, o chestiune de perspectivă și că indivizi și culturi
diferite pot avea idei diferite despre ceea ce constituie justiția la scară globală. El sugerează că
poate fi imposibil să se ajungă la o înțelegere universală a justiției, dar că este totuși posibil să se
lucreze pentru o ordine globală mai dreaptă și mai echitabilă.
Per total, argumentele pro și contra posibilității unei justiții internaționale sunt complexe
și nuanțate, neexistând un consens clar cu privire la cea mai bună abordare pentru realizarea
justiției la scară globală.

26
 În Curs:
Contemplarea tabloului relațiilor internaționale poate genera imediat convingerea că
dreptatea este problematică, iar existența acesteia nu se fundamentează, pe deplin, pe structura
principiilor morale de la liberalismul politic.
De cele mai multe ori, prin „dreptate internațională” se înțelege respectarea normelor
Dreptului internațional. În acest sens, acțiuni precum agresiunea militară, folosirea neprovocată a
forței, expansiunea teritorială, încălcarea suveranității și independenței unui alt stat, au fost și
sunt apreciate ca nedreptăți. Cu toate acestea, fenomene de acest tip, deși apreciate drept
încălcări ale dreptului internațional și lezări aduse dreptății în relațiile dintre state, se produc
destul de frecvent.
Literatura de factură istorică, filosofică sau antropologică vorbește, de asemenea, de
războaie drepte și nedrepte. Un război este drept dacă reprezintă răspunsul la o agresiune, la
amenințări iminente, grave, insuportabile, sau răspunde unei grave crize umanitare, dacă se duce
pentru eliberarea de sub dominația nelegitimă a unei puteri străine. Un război este nedrept dacă
reprezintă o agresiune, o tentativă de impunere a dominației hegemonice sau de acaparare a
resurselor altui stat.
• Unii gânditori, evocând ideea unei dreptăți internaționale, au menționat chiar o
redistribuire a bogăției între state și obligația tuturor statelor de a ajuta cetățenii altor state
să depăşească obstacole precum: sărăcia extremă, persecuția politică, lezarea drepturilor
fundamentale ale omului.
• Peter Singer (Tratat de Etică; Altruismul eficient), unul dintre cei mai cunoscuți experți in
etică aplicată, susține că pe plan mondial se produc suficiente resurse, și in special
suficientă hrană, pentru satisfacerea tuturor nevoilor locuitorilor planetei, dar bogăția și
hrana sunt distribuite inegal, astfel că anumite state sau națiuni au mult mai mult decât le-
ar fi necesar pentru satisfacerea nevoilor de bază, în timp ce altele sunt lipsite de strictul
necesar supraviețuirii cetățenilor lor, și deci că bogăția ar trebui redistribuită.
Singer își plasează argumentația sub auspiciile principiului moral care afirmă că suntem
responsabili nu numai pentru ceea ce facem, ci și pentru ceea ce nu facem (atunci când ignorăm,
refuzăm să acționăm, deși am putea să intervenim).
• Argumentul lui Singer a fost, însă, criticat pentru încălcarea principiului inviolabilității
proprietății private, considerând că bogăția este proprietatea legitimă a statelor, dreptul

27
 asupra proprietății legitime fiind intangibil, chiar și în situația unor nevoi acute ale
statelor afectate de auspicii economice, sociale etc.
Garrett Hardin (Lifeboat Ethics: the Case against Helping the Poor) cel care a expus
celebra teză a tragediei bunurilor comune, folosește, în contextul dreptății internaționale,
metafora bărcii de salvare: dreptatea ca redistribuire conduce la dezastru, așa cum încercarea de
a salva cât mai mulți naufragiați va conduce, în mod tragic, la scufundarea bărcii.
• Josef Stiglitz (The Global Benefits of Equality), consideră că aranjamentele existente pe
piața economică globalizată funcționează ca blocaje pentru ieşirea săracilor din starea în
care se află, iar aceste aranjamente sunt „opera” statelor dezvoltate. Stiglitz consideră că
dezavantajele și pierderile săracilor (pe scena economică globală) nu sunt pur și
simplu naturale, lipsite de orice legătură cu intenții deliberate ale altor participanți
la jocul economic. Dimpotrivă, această situație este și rezultatul capacității mari de
negociere și impunere a statelor dezvoltate.
Stiglitz introduce ideea de interese speciale, element care gravitează în jurul opoziției
dintre imparțialitate (moralitate universală, interese generale) și egoism, „egoism național”
(negocieri injuste, putere dezechilibrată în negociere, colonialism „mascat”).
• Dacă ar fi să aplicăm metode de desubiectivizare, precum teoria lui John Ralws a plasării
„în spatele vălului de ignoranță”, acestea vor conduce la aceleaşi rezultate, indiferent că
sunt aplicate cadrului național, sau celui internațional (global): ele recomandă în ambele
cazuri să „ne punem în locul” celor dezavantajați, să gândim ca și cum am fi în situația
lor sau în pericol de a ajunge în situația lor, ceea ce conduce la concluzia că drept este să
facem eforturi pentru a lichida sărăcia excesivă.
Dacă adoptăm linia de expunere a lui Rawls, și anume că accidentul nașterii este arbitrar
și nu trebuie lăsat să marcheze în mod decisiv destinul unui om, atunci acest principiu se aplică,
cu necesitate, atât concetățenilor, cât și cetățenilor altor state. În acest sens, granițele nu trebuie
să conteze ca întreruperi ale obligațiilor noastre morale.
• Nu toți teoreticienii dreptății globale admit însă această concluzie. Unii, între care chiar
Rawls, cred că lucrurile nu stau pe scena internațională identic cu felul în care stau pe
plan intern. Ei atrag atenția că, pe plan intern, datoriile reciproce ale cetățenilor sunt
mediate de instituțiile și aranjamentele interne, al căror garant și administrator este statul

28
 însuși și ele sunt valabile numai între concetățeni, adică între oameni legați între ei printr-
o relație politică.
În virtutea acestei abordări, rezultă că nu putem fi considerați a avea aceleaşi obligații
față de cei care nu aparțin statului nostru și cu care nu avem în comun o relație politică apropiată.
Față de aceştia din urmă se pot exercita anumite obligații umanitare minimale.
• Thomas Nagel (Equality and Partiality) afirmă că față de străini, avem doar obligația de
a respecta drepturile negative (inviolabilitatea persoanei, libertatea de exprimare etc.), în
timp ce obligațiile de respectare a drepturilor pozitive (distribuția corectă a bunurilor,
democratizare civică, nondiscriminare sau la egalitate de șanse) le avem numai față de
concetățeni, față de societatea politică a cărei cetățeni suntem.
Cetățenia impune așadar, o optică specifică asupra drepturilor, datoriilor și obligațiilor
internaționale, o posibilă intervenție în interiorul altui stat însemnând slăbirea, alterarea sau
modificarea unor structuri instituționale, socio-culturale, economice, în definitiv a ethosului
național individual specific acelei entități politice.
• Adversarii ideii de dreptate globală (internațională) încearcă să submineze ideea
asistenței internaționale pe baza următorului argument:
1. Nu se poate vorbi despre instaurarea dreptății decât în situațiile în care s-au comis
nedreptăți; numai acolo există responsabilități și obligații de compensare (a nedreptăților
comise) sau de ajutor.
2. Lumea dezvoltată nu a comis nedreptăți față de statele sărace și subdezvoltate, sărăcia
fiind rezultatul propriilor deficiențe ale acestor state corupte, necivilizate etc.
3. Prin urmare, lumea dezvoltată nu are nicio datorie morală față de statele sărace.

29
 23. Definiți, în acord cu terminologia lui William Ross, ce sunt obligațiile (datoriile)
prima-facie, specificând cele șase obligații prima-facie menționate în literatura de bioetică
de către Beauchamp și Childress (2009).

În literatura de bioetică, obligațiile prima facie sunt îndatoriri considerate obligatorii, cu

excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru a le anula. Potrivit lui William Ross,
obligațiile prima-facie sunt îndatoriri care se bazează pe principii morale general acceptate într-o
anumită societate sau cultură.
În cartea „Principii de etică biomedicală”, Beauchamp și Childress identifică șase
obligații prima-facie care sunt discutate în mod obișnuit în domeniul bioeticii:
1. Principiul moral al promovării stării de bine, care implică a acționa în vederea
promovării bunăstării clientului, cu păstrarea unui echilibru între beneficii, riscuri și costuri.
2. Principiul evitării daunelor (corelat cu principiul moral al prudenței și al nefacerii
răului), care reclamă evitarea oricăror daune potențiale care pot vătăma pacientul. (exemplu:
abținerea de la a utiliza tehnici terapeutice ale căror rezultate anterioare au arătat că pot produce
externalități negative).
3. Principiul respectării autonomiei individului, care semnifică respectarea deciziilor
luate de pacient și promovarea celor practici, spre exemplu consimțământul informat, care îl
ajută pe pacient să ia decizii în cunoștință de cauză, fără a-i fi impusă acestuia agenda personală
a terapeutului).
4. Principiul dreptății (justiție procedurală = tratarea corectă a indivizilor, justiție
distributivă = oricare membru al societății are drept să aibă acces la bunurile necesare vieții).
Acest principiul implică, printre altele, evitarea discriminării pe criterii de vârstă, gen,
apartenență etnică sau rasială, orientare sexuală, statut socio-economic.
5. Principiul respectării obligațiilor asumate (în relația medic-pacient). Acest
principiul implică fidelitate, loialitate și plasarea pe primul plan a intereselor clienților, cu
respectarea codului etic și a elementelor asumate de terapeut în cadrul discuțiilor din cadrul
alianței terapeutice.
6. Principiul asigurării bunăstării generale, care se referă la gestionarea îndeplinirii
obligațiilor față de societate în ansamblul ei. (exemplu: transmiterea corectă a datelor unor terțe
părți interesate).

30
 Aceste obligații sunt adesea considerate a fi principii fundamentale ale bioeticii și servesc
drept cadru pentru luarea deciziilor etice în cadrul asistenței medicale. Cu toate acestea, este
important de remarcat faptul că aceste obligații pot intra uneori în conflict și poate fi necesar să
le prioritizăm sau să le echilibrăm în unele situații.

24. Menționați care sunt strategiile distale de optimizare a calității (luând în

considerare cele patru abilități principale vizate), explicând, pentru una dintre abilități- o
strategie de optimizare.

Strategia distală are scop pe termen lung și poate reduce anxietatea legată de beneficiile și
succesul unor intervenții, optimizând calitatea actului de intervenție.

ABILITATEA STRATEGIA DISTALĂ

Cunoștințe Educația continuă, permanentă cu privire la tendințele

generale din domeniu; anticiparea problemelor care apar în
mod uzual în aria de activitate.

Competența emoțională Dezvoltarea obiceiurilor de reflecție, inclusiv de construire a

(autoreflecție) unei proceduri de a primi în mod regulat feedback cu privire
la performanțele obținute.

Competența emoțională Dezvoltarea unor obiceiuri permanente legate de grija de

(grijă față de sine, sine; crearea unui mediu de sprijin pentru autoîngrijire;
autoreglare) accent pe dezvoltare, tendință ascensională, prosperitate.

Fundamente morale Studiul continuu al eticii și reflecția asupra valorilor;

anticiparea problemelor de etică care pot apărea și dezvoltarea
unor ample instrumente de evaluare morală.

31
 Orice lucru pe care practicienii îl fac în mod regulat, cu implicații pozitive în direcția
extinderii sau întreținerii competenței informaționale, tehnice, morale sau emoționale, poate fi
considerat parte a unei strategii distale de optimizare a calității. Mulți practicieni subapreciază
impactul obiceiurilor „mici” care ajută la menținerea unei bune calități mentale: a mânca sănătos
ori a se educa permanent prin participarea la cursuri de formare continuă.

Încurajarea grijii de sine, a autoreflecției și autocontrolului

Grija de sine nu reprezintă o atitudine egoistă; oamenii care se îngrijesc pe ei înșiși și își
mențin pozitivă starea emoțională, precum și cercurile sociale și personale sunt mai dispuși să se
arate interesați de alți oameni. Profesioniștii care nu conștientizează influența oboselii, bolii sau a
emoțiilor disfuncționale pot acționa lipsit de etică în diferite moduri, inclusiv prin oferirea unor
servicii de o calitate sub standardele profesionale.
• Uneori, practicienii întâlnesc situații în care resimt un puternic dezgust, mânie sau
repugnă; pot exista situații în care pacienții încearcă în mod deliberat să provoace aceste emoții.
A fi un bun practician necesită un puternic autocontrol și o atenție acordată propriilor stări
emoționale. Practicienii trebuie să își aleagă cu grijă cuvintele, iar uneori să se abțină de la a
dezvălui în mod spontan gânduri și sentimente;
• Capacitatea de autoreglare este însă limitată și poate fi redusă la oboseală.
Conform teoriei depleției eului, prea multă energie consumată într-o zonă duce la mai puțină
energie disponibilă pentru alte arii de activitate. Sentimentele care pot fi gestionate atunci când o
persoană este odihnită pot părea greu de gestionat în momente de oboseală.
• De asemenea, o componentă vitală a profesionalismului este autoreflecția, adică
un angajament din partea practicianului de a se automonitoriza prin reflectarea asupra propriului
comportament cu un anumit grad de obiectivitate, în vederea identificării efectelor
comportamentului personal asupra propriului sine și asupra celorlalți. Autoreflecția se poate
concentra pe abilitățile tehnice, pe fondul de cunoștințe, pe competențe sau pe alte aspecte ale
sinelui.
• În sfera profesională, autoamăgirea și supraestimarea capacităților (narcisism
profesional) pot fi dăunătoare. Autoreflecția poate fi încurajată prin obiceiul de a „gândi cu voce

32
tare” prin jurnale de autoreflecție sau eseuri, prin practice de mindfulness sau prin dezvoltarea
obiceiului de a solicita feedback din partea colegilor.

25. Menționați care sunt strategiile proximale de optimizare a calității (luând în

considerare cele patru abilități principale vizate), explicând, pentru una dintre abilități- o
strategie de optimizare.

Strategiile proximale au același scop ca cele distale, dar sunt pe termen scurt.

ABILITATEA STRATEGIA PROXIMALĂ

Cunoștințe Obținută din consultații (informații generice) sau informații

specifice primite de la pacient sau prin contacte colaterale

Competența emoțională Feedbackul cu privire la interpretare obținut prin consultație,

(autoreflecție) feedback obținut de la pacient sau din surse suplimentare de
informație (contacte colaterale). Documentarea poate fi folosită
ca oportunitate pentru autoreflecție.

Competența emoțională Strategii de gestionare a stresului, furnizând o accesibilitate către

(grijă față de sine, accesarea resurselor emoționale pentru a face față crizelor.
autoreglare)

Fundamente morale Păstrarea vigilenței și a sensibilității față de aspectele etice care

apar în situații de dilemă morală.
Accesarea resurselor aflate la îndemână

Dacă strategiile distale vizează comportamentul uzual al practicianului, strategiile

proximale abordează aspecte care sunt mai urgente și mai relevante doar pentru cazuri
particulare, în care riscul de eșuare a tratamentului necesită intervenții și strategii rapide și
eficiente, cu o maximizare rapidă a resurselor disponibile.
Cele patru strategii sunt:
1. Implicarea pacientului în tratament - încercându-se prin aceasta participarea
maxima a pacientului în procesul terapeutic;
2. Consultarea - vizând optimizarea intervenției prin utilizarea resurselor de obținere
a unor informații suplimentare;

33
 3. Mijloace de protecție suplimentară - care furnizează practicianului surse
suplimentare de informație sau îl sprijină în verificarea din mai multe surse a informațiilor
relevante în procesul de luare a deciziilor;
4. Consemnarea - care asigură protecția din punct de vedere legal și, de asemenea,
poate crește gradul de autoconștientizare a pacientului.
Implicarea pacientului în tratament:
• Consimtamantul informat este impus prin Codul Etic al APR, dar și prin legile
legate de asigurarea serviciilor de sănătate, precum și de legile naționale ale statelor.
Colaboararea în vederea obținerii consimțământului nu este un eveniment punctual, la începutul
tratamentului, ci este un proces care continuă pe toată durată tratamentului, mai ales pe masură
ce obiectivele și procedurile se modifică odată cu progresul intervenției;
• Implicarea în tratament reprezintă un bun exemplu de suprapunere între abilitățile
clinice de bună calitate și excelență etică. Implicarea pacienților în luarea deciziilor importante
cu privire la tratament este în concordanță cu respectarea autonomiei lor în luarea deciziilor care
îi privesc. De asemenea, implicarea generează o relație bună de lucru în care pacienții se simt
liberi să se exprime cu privire la aspectul care îi preocupă;
• Integrarea preferințelor pacientului în obiectivele intervenției este o strategie care
vizează rezultate concrete, care conduce la o rată mai mică a abandonului prematur al
intervenției și produce rezultate pozitive ale terapiilor;

26. Definiți principiul respectului autonomiei (inclusiv variantele sale de specificare)

și principiul moral al subsidiarității.

În contextul eticii, autonomia se referă la conceptul de autoguvernare. Este ideea că

indivizii ar trebui să aibă dreptul de a face propriile alegeri și de a lua decizii cu privire la viața
lor, fără a fi constrânși sau manipulați din exterior. Principiul autonomiei este adesea considerat
o valoare fundamentală în societățile occidentale și este strâns asociat cu concepte precum
libertatea, demnitatea și autodeterminarea.
Principiul autonomiei se bazează pe convingerea că indivizii sunt ființe raționale,
conștiente de sine, capabile să ia propriile decizii. Acesta susține că fiecare persoană are dreptul
de a face propriile alegeri și că aceste alegeri ar trebui să fie respectate și protejate de către
34
societate. În domeniul asistenței medicale, principiul autonomiei este deosebit de important,
deoarece permite pacienților să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la propriul tratament și
îngrijire medicală.
Cu toate acestea, principiul autonomiei nu este lipsit de limitări. De exemplu, nu este
întotdeauna clar ce este în interesul unei persoane, în special atunci când persoana respectivă este
un copil sau o persoană în vârstă care poate fi lipsită de capacitatea de a lua decizii. În aceste
cazuri, poate fi numit un tutore legal sau un îngrijitor care să ia decizii în numele lor. În plus, în
unele cazuri, autonomia unei persoane poate intra în conflict cu autonomia altora, ceea ce duce la
dileme morale care trebuie rezolvate. Autonomia poate fi limitată de bunăstarea celorlalți. De
exemplu, autonomia unei persoane de a face rău altora este limitată de legi și reglementări.
În multe cazuri, principiul autonomiei este pus în balanță cu alte principii etice, cum ar fi
principiul beneficenței (a face bine) și principiul non-maleficenței (a evita răul), precum și cu
cadrele juridice, sociale și cu normele societale.
Principiul subsidiarității susține că nimic nu ar trebui făcut de o organizație superioară
și mai complexă care poate fi făcut la fel de bine de o organizație inferioară și mai simplă. Prin
urmare, orice activitate care poate fi realizată cu succes de către o organizație socială mai
descentralizată nu ar trebui să fie deturnată de o organizație mai centralizată.
Principiul pledează pentru atitudinea de asistență sau ajutor din partea autorităților
superioare față de individul sau organizația socială mai mică, mai degrabă decât cea de uzurpare
a funcțiilor acestora și de subsumarea lor. Acest principiu este încă foarte relevant în lumea
contemporană, unde centralizarea excesivă a resurselor și a autorității par să suprime
creativitatea și inițiativele indivizilor și ale organizațiilor mai mici, promovând astfel blocajele
birocratice, ineficiența, redundanța și stagnarea dezvoltării.

35
 27. Definiți principiul moral al binefacerii și principiul respectului demnității.

Principiul beneficenței este obligația etică de a face bine și de a promova bunăstarea

celorlalți. Acest principiu impune indivizilor să întreprindă acțiuni pozitive care aduc beneficii
celorlalți și să evite să provoace daune. Principiul este adesea invocat în discuțiile despre
asistența medicală, deoarece le cere profesioniștilor din domeniul sănătății să acționeze în
interesul superior al pacienților lor și să ofere îngrijiri care sunt benefice pentru sănătatea și
bunăstarea acestora.
Principiul respectării demnității reprezintă obligația etică de a respecta valoarea
inerentă a tuturor indivizilor. Acest principiu impune persoanelor să îi trateze pe ceilalți cu
respect și să recunoască demnitatea inerentă a tuturor ființelor umane. Acesta este adesea invocat
în discuțiile despre drepturile omului și tratamentul persoanelor vulnerabile sau marginalizate,
deoarece impune ca acestea să fie tratate cu demnitate și respect, indiferent de circumstanțele lor.
Principiul respectării demnității este adesea considerat un principiu fundamental al drepturilor
omului, deoarece impune ca toate persoanele să fie tratate cu același respect și demnitate.

28. Definiți principiul dublului efect și principiul publicității.

Principiul dublului efect este un principiu etic ce este utilizat pentru a evalua acțiunile
care au atât consecințe bune, cât și rele. Conform acestui principiu, este uneori acceptabil să se
efectueze o acțiune care are consecințe dăunătoare, atâta timp cât consecințele dăunătoare nu
reprezintă intenția principală a acțiunii și atâta timp cât acțiunea nu este greșită în mod inerent.
Principiul efectului dublu este adesea invocat în discuțiile despre tratamentul medical,
deoarece justifică utilizarea tratamentelor care pot avea efecte secundare dăunătoare, atâta timp
cât intenția principală este de a oferi un beneficiu terapeutic pacientului. De exemplu, ar putea
justifica utilizarea chimioterapiei pentru tratarea cancerului, chiar dacă chimioterapia poate avea
efecte secundare dăunătoare, deoarece intenția primară este de a vindeca cancerul și nu de a
provoca daune.
Principiul publicității reprezintă obligația etică de a face publice și transparente
informațiile și deciziile referitoare la chestiuni importante. Acest principiu se bazează pe ideea că
indivizii au dreptul de a cunoaște chestiuni care le afectează viața și că deciziile care afectează
publicul ar trebui să fie luate în mod transparent și responsabil. Principiul publicității este adesea
36
invocat în discuțiile despre guvernare și despre rolul social al mass-media, deoarece acesta cere
ca informațiile și deciziile să fie puse la dispoziția publicului pentru a promova responsabilitatea
și transparența.

29. Definiți principiul moral al precauției și principiul integrității.

Principiul precauției reprezintă obligația etică de a lua măsuri pentru a preveni un

prejudiciu sau un risc, chiar și atunci când probabilitatea producerii unui prejudiciu este incertă.
Acest principiu se bazează pe ideea că este mai bine să se ia măsuri preventive pentru a evita un
prejudiciu decât să se aștepte până când prejudiciul se produce, urmând ca mai apoi să se încerce
remedierea lui. Principiul precauției este adesea invocat în discuțiile privind protecția mediului,
sănătatea publică și gestionarea riscurilor, deoarece impune ca persoanele și organizațiile să ia
măsuri pentru a preveni daunele sau riscurile.
Principiul integrității este obligația etică de a fi onest, sincer și consecvent în acțiunile și
deciziile proprii. Principiul integrității este adesea invocat în discuțiile despre caracterul moral și
despre importanța onestității și a consecvenței în relațiile personale și profesionale. De asemenea,
este adesea considerat un principiu important în etica profesională, deoarece le cere
profesioniștilor să acționeze cu integritate și să respecte standardele și valorile profesiei lor.

30. Definiți principiul moral al vulnerabilității și principiul dreptății.

Principiul moral al vulnerabilității se referă la ideea că indivizii sau grupurile care sunt
mai vulnerabile sau dezavantajate ar trebui să beneficieze de o atenție și o protecție specială în
luarea deciziilor morale. Acest principiu recunoaște faptul că anumite persoane sau grupuri pot fi
mai vulnerabile la prejudicii sau nedreptăți din cauza unor factori precum vârsta, capacitatea
fizică sau mentală, statutul social sau economic sau apartenența la un grup minoritar.
Pe de altă parte, principiul justiției se referă la ideea că indivizii ar trebui să fie tratați în
mod echitabil și egal în fața legii și că oamenii ar trebui să fie trași la răspundere pentru acțiunile
lor. Acest principiu implică ideea de a acorda oamenilor ceea ce li se cuvine, fie că este vorba de
pedepse pentru fapte greșite sau de recompense pentru un comportament bun. Acesta implică, de
asemenea, ideea de justiție distributivă, care se referă la distribuirea echitabilă a resurselor,
beneficiilor și sarcinilor în cadrul unei societăți.

37