Anomia culorilor (+ cartonase

pentru culori)
 
 
 Anomia (disnomia, anomia afazica sau afazia nominala) este
o tulburare de tip afazic (recurenta in multe tipuri si forme de
afazie), provocata de leziuni ale substantei albe* din regiunea
lobilor frontali sau/si temporali de emisfera stanga, survenite in
urma unei game largi de afectiuni cerebrale (traumatisme,
atacuri cerebrale, boli infectioase, tumori).
Leziunile provocate la acest nivel al creieului afecteaza o serie
de fibre nervoase (un manunchi de axoni) cunoscute sub
denumirea stiintifica de „fasciculul arcuat„, care conecteaza
doua regiuni specifice din creier, ambele responsabile cu
generarea si intelegerea limbajului: Aria Broca (situata in
partea inferioara a lobului frontal, responsabila cu functia
motorie implicata in producerea si articularea cuvintelor, dar si
cu intelegerea sensului cuvintelor) si Aria Wernicke (situata in
partea superioara a lobului temporal, responsabila cu procesarea
limbajului scris, citit si auzit).
Din moment ce persoanele dreptace au centrii vorbirii situati in
proportie de 99% in emisfera stanga, aproape orice fel de leziuni
care ating aceasta regiune a creierului provoaca la nivelul
limbajul tulburari de tip expresiv, receptiv sau mixt, asociindu-
se adesea cu semi-pareza dreapta (consecutiva traumei
cerebrale).
* Substanta alba (situata in zonele de profunzime ale creierului)
este compusă în cea mai mare parte din prelungirile nervoase
(axonii și dentritele) ale neuronilor (care sunt situați în
exclusivitate în substanța cenușie) si au rolul de a conecta
diferitele zone ale substanței cenușii, ei transmițând impulsurile
nervoase de la un neuron la altul.

Anomia, ca tulburare de limbaj, afecteaza cu preponderenta

latura expresiva, constand (in functie de gravitate) fie in
imposibilitatea, fie in dificultatea pacientului de a numi (de a-si
aminti) cuvintele care denumesc obiecte uzuale, concepte
(culori, forme, cifre etc) sau persoane cunoscute. Limbajul
receptiv poate fi mai mult sau mai putin afectat, el prezentandu-
se, adesea, ca fiind mai fiabil si mai stabil decat cel expresiv,
fapt demonstrat prin faptul ca pacientul poate recunoaste imediat
(spontan) obiectele, conceptele sau persoanele numite, atunci
cand acestea se afla in fata sa sau sunt reprezentate grafic (in
imagini, poze etc).
Ca sa exemplificam aceasta aparenta incalceala, imaginati-va ca
ii prezentati unui astfel de pacient o serie de imagini, obiecte sau
persoane cunoscute, cerandu-i sa le numeasca. In acest context,
veti constata ca pe unele le va numi corect, pe altele nu, pentru
ca pur si simplu nu gaseste cuvantul „potrivit” (situatia
semanand foarte mult cu ceea ce noi, in limbajul comun numim
„lapsus”, cu diferenta ca la el apar extrem de des) sau ca le
numeste gresit, adesea intamplandu-se sa acceseze concepte
corelative („podea” in loc de „tavan”, „ibric” in loc de
„ceasca”). De asemenea, pacientii care vorbesc mai multe limbi,
pot reusi sa acceseze denumirea obiectului intr-o alta limba
decat cea in care se vorbeste la momentul respectiv (este intrebat
in romana, dar raspunde in engleza – „apple” in loc de „mar”),
fiind mai mult sau mai putin constienti de acest fapt.
Un alt aspect care se poate remarca este aceala ca nu sunt
„uitate” de fiecare data aceleasi cuvinte, care uneori „vin de la
sine”, alteori nu. In aceeasi masura, putem constata (nu lipsit de
surprindere) ca dificultatea poate aparea mai degraba in timpul
sarcinilor la cerere (atunci cand pacientului i se cere sa
numeasca obiectele prezentate intr-o sarcina de lucru) decat in
limbajul liber, spontan (de exemplu, in mod spontan poate
spune: „Ma asez pe scazun”, iar cateva momente mai tarziu,
cand i se arata un scaun sau o imagine a unui scaun,  intervine
asa-zisul „lapsus”).
Tulburarea de tip anomic poate aparea intr-o gama variata de
forme, de la dificultatea de a numi obiecte ori concepte din varii
categorii, fara a se reusi identificarea unui pattern anume, pana
la situatiile specifice cand, in cadrul terapiei, se pot izola
(identifica) anumite categorii conceptuale (culori, forme, cifre
ori alte semene grafice, animale, plante, concepte temporale etc)
sau morfologice (mai degraba verbe, sau pronume, sau
substantive etc).
Acest tip de anomie este cunoscuta in clasificari drept „anomia
selectiva” (cand pacientul poate identifica sau recunoaste la
cerere un obiect numit, dar are dificultati in a-l numi atunci cand
ii este aratat), iar un sub-tip specific este anomia culorilor –
desi pacientul poate discrimina culorile la nivel perceptiv-vizual
si le poate arata atunci cand ii sunt numite („arata rosu”, „da-mi
bila galbena”, „scrie cu pixul verde”), are dificultati in a le numi
cand le vede sau in a spune ce culori au diferite obiecte (haine,
fructe, legume etc).
Este de specificat faptul ca in cazul anomiei selective, ceea ce
nu se reuseste reactualiza este doar cuvantul care denumeste
obiectul (sau conceptul, persoana, actiunea etc) nu si sensul
acestuia, pacientul facand adesea apel la memoria semantica
pentru a explica la ce se foloseste („ma pieptan cu el”), cum
arata („este rosu, zemoz si dulce” – pepenele, de exemplu) sau
cine este („e verisoara mea”).
Anomia semantica este o forma mai grava, care afecteaza in
egala masura limbajul expresiv si cel receptiv, venind, in plus
fata de anomia selectiva si cu pierderea semnificatiei cuvantului,
astfel incat pacientul nu mai poate indica sau alege obiectul
corect chiar daca i se spune numele lui (de exemplu, daca i se
cere sa ia marul, dintr-un grup de alte obiecte, pacientul nu-l va
putea identifica, pentru ca nu mai recunoaste seminificatia
cuvantului).
O a treia forma de anomie identificata si descrisa in literatura de
specialitate este anomia senzoriala (sau „anomia de
discontinuitate„), caracterizata prin aceea ca pacientul are
dificultatea de a numi obiectele percepute printr-o anumita
modalitate senzoriala; de exemplu, poate numi „pieptanul”
atunci cand ii este descris („cu ce te piepteni?”), sau „gheata”
atunci cand o atinge, dar nu le poate identifica verbal atunci
cand le vede (ceea ce sugereaza o proasta conexiune intre
cortexul vizual si cel responsabil cu generarea si procesarea
limbajului).
Un sub-tip  de anomie de discontinuitate este cea generata de
leziuni ale corpului calos, care impiedica transmiterea corecta de
informatie intre cele doua emisfere cerebrale. In acest caz, daca
informatia de tip senzorial nu poate ajunge la emisfera
dominanta responsabila cu procesarea si intelegerea limbajului
(de obicei, cea stanga pentru majoritatea dreptacilor, sau cea
dreapta pentru majoritatea stangacilor), din nou, obiectele nu vor
putea fi identificate verbal.
Luam, spre exemplu, o persoana dreptace si, in consecinta, cu
emisfera stanga dominanta, marcata de leziuni ale coprului calos
(suferind, deci de anomie de discontinuitate intre cele doua
emisfere cerebrale). Ii cerem sa tina un cub de gheata in mana
stanga, context in care informatia va ajunge, in prima instanta in
emisfera dreapta, unde nu se poate realiza procesarea verbala a
informatiei senzoriale, intrucat centrii limbajului sunt situati in
emisfera stanga. Pentru identificarea verbala este nevoie ca
informatia sa fie transmisa dinspre emisfera dreapta spre cea
stanga, unde va fi analizata si se vor reactualiza cuvintele
necesare. Daca „circuitul” care leaga emisfera dreapta de cea
stanga este intrerupt (iar informatia nu poate fi transmisa),
obicetul nu va putea fi numit.
In schimb, aceeasi persoana va putea numi verbal acelasi obiect
tinut in mana dreapta, intrucat, in acest caz, informatia va fi
transmisa direct spre emisfera stanga unde, automat, se ve
produce si procesarea verbala.
Anomia, indiferent de tipul ei, poate aparea ca singur simptom
(intotdeauna ulterior unor leziuni cerebrale) sau insotita de alte
simptome, subsumata unui diagnostic mai amplu, in cadrul unui
alt tip de afazie sau agnozie.
ANOMIA LA COPII
Mai este de specificat faptul ca, desi este frecventa mai ales la
adultii care au suferit traume cerebrale (de la traumatisme prin
lovire pana la atacuri cerebrale), anomia poate aparea si la copiii
care se nasc cu leziuni cerebrale (generate de proasta oxigenare
in timpul sarcinii sau travaliului mamei) sau care sufera traume
cerebrale in primele luni sau in primii ani de viata.
Daca la adulti anomia se prezinta sub forma pierderii abilitatilor
de accesare verbala a conceptelor (abilitati preexistente
traumei), in cazul copiilor care se nasc cu leziuni cerebrale (sau
in cazul in care ele survin foarte devreme), ea va imbraca forma
unor tulburari de invatare sau de dezvoltare, cu afectare directa
si evidenta a limbajului (intarziere in aparitia si dezvoltarea
limbajului), creand concomitent senzatia ca respectivul copil are
dificultati la nivelul gandirii conceptuale – ca nu poate asimila
conceptul de culoare, forma, numar etc.
Criteriul fundamental pe baza caruia putem identifica si
diagnostica anomia  la copii consta in evaluarea distincta si
laborioasa a celor doua dimensiuni ale limbajului: expresiv vs
receptiv. Luand spre analiza cel mai sugestiv exemplu, anomia
culorilor poate fi identificata cel mai lesne atunci cand copilul
recunoaste culorile (le indica la cerere), dar nu le poate numi,
pentru ca nu isi aminteste numele lor.
Greseala care se poate face cu usurinta in terapia cu un astfel de
copil este aceea de a considera ca „nu este suficient de atent”, ca
„nu se straduieste indeajuns”, ca „nu vrea sa spuna (este
rezistent la sarcina si opozitionist)”, ca „are probeleme de
memorie” (mai ales cand se asociaza cu o slaba reactualizare a
numelor persoanelor – tot o forma de anomie). Este util sa
intelegem ca anomia nu este un deficit mnezic (de memorie),
desi ii aduce atingere, ci unul de limbaj expresiv (cel mai
adesea, exceptand anomia semantica) iar terapia se realizeaza in
pasi mici, alocand timpul si spatiul necesar.
CARTONASE CULORI: