Afazia este o tulburare a vorbirii care afectează exprimarea sau

înțelegerea limbajului vorbit sau scris în absența oricărei modificări

senzoriale sau a unui deficit al aparatului fonator, rezultând în urma unor
leziuni dobândite ale creierului. Elementul fundamental al unei afazii îl
constituie tulburarea codificării lingvistice și nu a articulării sau perceperii
verbale. Pacientul afazic nu mai este capabil să folosească limbajul ca
simbol pentru obiecte sau pentru procesele gândirii. Există mai multe tipuri
de afazie, în care diversele proprietăți ale limbajului pot fi mai mult sau mai
puțin afectate. Disciplina medicală care se ocupă cu studiul afaziilor este
denumită afaziologie.

Introducere

Limbajul este un mijloc de cunoaștere și de comunicare între oameni,

tulburarea sa reprezintă o întrerupere a contactului cu ambianța, cu atât mai
marcată în cazul când coexistă cu alte perturbări ale activității simbolice
cognitive corelate cu vorbirea, cum ar fi gnozia, praxia, memoria, schema
corporală. Manifestările clinice ale afaziei, privind natura și intensitatea
tulburărilor, diferă în funcție de anumiți factori biologici, cum ar fi etiologia,
vârsta, preferința manuală, sau sociali, respectiv gradul de școlarizare,
caracteristicile inerente ale limbii vorbite etc.

Cea mai mare parte a persoanelor afazice nu pierd complet uzul vorbirii, unii
pacienți nu au decât o ușoară nesiguranță în găsirea cuvântului adecvat, pe
când alții - dimpotrivă - pierd în totalitate facultatea de a se exprima prin
limbajul verbal, de a înțelege ceea ce li se vorbește, de a citi sau de a scrie,
în timp ce alte funcții cognitive, cum ar fi memoria sau orientarea, nu sunt
semnificativ alterate.
Specialiștii fac o deosebire între vorbire (sau - mai corect - elocuțiune)
și limbaj (engl.: speech and language; fr.: parole et langage; ger.: Sprechen
und Sprache): dacă un pacient are dificultăți în articularea sau pronunțarea
cuvântului, se spune că are tulburări de elocuțiune, în cazul când are greutăți
în găsirea cuvântului, în combinarea cuvintelor pentru alcătuirea unei
propozițiuni sau în înțelegerea sensului cuvintelor sau frazelor percepute,
atunci are o alterare a limbajului. De cele mai multe ori tulburările de limbaj
se asociază cu dificultăți de elocuțiune. Mai multe forme ale limbajului pot fi
interesate: conversația, cititul, scrisul etc. Afazia este o tulburare a
limbajului dobândită, adică survine la un individ care până atunci avea o
vorbire normală, în acest fel se deosebește de tulburările ce apar în cursul
dezvoltării unui copil, cum ar fi gângăveala sau legastenia (incapacitatea sau
dificultatea de a citi).

Istoric

Utilizat de Platon (gr.: αφασια = lipsa vorbirii) pentru a caracteriza starea

unei persoane care, înmărmurită în fața unui argument definitiv, "și-a pierdut
glasul", termenul de afazie în înțelesul actual a fost introdus în literatura
medicală în 1865 de Armand Trousseau, înlocuind termeni mai vechi ca '
„alalie" (Jacques Lordat, 1842) sau ' „afemie" (Paul Broca, 1861).

Precursorii

Primele concepții cu privire la funcțiile cerebrale ale limbajului se datoresc

lui Franz Gall (1810), întemeietorul frenologiei, și lui Jean-Baptiste
Bouillaud (1825). Gall localiza funcția vorbirii în zonele din creier situate
înapoia orbitei, în timp ce Bouillaud, în urma unor observații anatomo-
clinice, situa un "organ legislator al vorbirii" în lobii anteriori ai
creierului. G. Dax (1836) constată pentru prima dată o legătură între funcția
limbajului și jumătatea stângă a creierului, observația lui rămâne însă
necunoscută publicului medical și este publicată de fiul său, M. Dax, abia în
anul 1865.

Primele studii sistematice asupra afaziei[modificare | modificare sursă]

În anul 1865, Paul Broca comunică rezultatele observațiilor anatomo-clinice

făcute asupra pacientului Leborgne în care constată o leziune circumscrisă la
"piciorul celei de a treia circonvoluțiuni frontale" în emisfera cerebrală
stângă, unde localizează "centrul" limbajului articulat. Ulterior relatează o
serie de cazuri asemănătoare.

Carl Wernicke descrie în anul 1874 o altă formă de tulburare a vorbirii, care
- spre deosebire de cazurile lui Broca - se caracteriza prin tulburarea
înțelegeri limbajului, în timp ce vorbirea proprie era posibilă, însă plină de
greșeli.

El denumește această formă ' „afazie sensorială", apărută în urma unei

leziuni în zona "primei circonvoluțiuni temporale", rezervând pentru
cazurile descrise de Broca termenul de ' „afazie motorie".

Continuatorii

Cercetările de mai târziu s-au concentrat asupra descrierii unor forme

speciale de afazie, asupra localizărilor cerebrale și dezvoltării diverselor
teorii fiziopatologice și neuropsihologice.

 Hughlings Jackson (1866) aplică teoria sa asupra disoluției funcțiilor

cerebrale ierarhizate la studiul limbajului și afirmă că - în cazul afaziei -
nu ar fi vorba de pierderea "imaginilor verbale" ci de imposibilitatea
realizării "limbajului propozițional".
 F.C. Finkelburg (1870) consideră afazia drept tulburare a simbolurilor
verbale (asimbolie).
 A. Kussmaul (1876) descrie "surditatea verbală", în care pacientul cu un
auz și inteligență normale, nu este capabil să înțeleagă niciun cuvânt
perceput.
 Sigmund Freud (1891) critică teoriile localizaționiste și consideră că
funcția limbajului nu poate fi asumată decât de zone întinse ale scoarței
cerbrale specializate, între care există zone asociative.
 Joseph Dejerine (1892) descrie alexia (incapacitatea de înțelegere a
textelor scrise) ca manifestare a unei "cecități verbale pure", în cazul
unor leziuni localizate în Gyrus angularis.
 Pierre Marie (1906) se ridică cu vehemență împotriva doctrinei clasice a
"centrilor preformați ai imaginilor verbale" și consideră afazia drept
alterarea unui deficit intelectual specializat privind limbajul.
 Arnold Pick în lucrarea Über die agrammatischen Störungen ("Despre
tulburările agramatice", 1913) subliniază necesitatea folosirii
metodelor lingvisticei în studiul afaziei.
 Henry Head (1926) nu admite o delimitare strictă între aspectele motorii
și cele senzoriale ale limbajului și consideră luburările afazice drept
manifestare a unui defect în formularea și expresia simbolică.
 Kurt Goldstein (1948), representant al psihologiei configuraționiste
(Gestaltpsychologie), consideră că cea mai înaltă proprietate a substanței
cerebrale ar fi funcția de simultaneitate, care dispare în împrejurări
patologice, cum ar fi și afazia, în care întreaga configurație a bolnavului -
"comportamentul abstract" - devine modificată, nu numai vorbirea.
Goldstein acordă o deosebită atenție așa zisului "limbaj interior".
În literatura apărută după cel de-al doilea război mondial se remarcă
următoarele tendințe:

- Includerea metodelor lingvistice, de psihologie experimentală și de

stimulare a creierului în studiul afaziei, în special de către cercetătorii
americani (Norman Geschwind, 1965; Howard Goodglass și Edith
Kaplan, 1972; W.Penfield și L. Roberts, 1959).
- Dezvoltarea metodelor de tratament al afaziei (Anton
Leischner, 1976; Klaus Poeck și F.J. Stachowiak, 1977), cu
includerea lingviștilor, logopezilor și foniatrilor, alături
de neuropsihologi și neurologi.

În România sunt de remarcat studiile asupra afaziei întreprinse

de Arthur Kreindler și Alexandru Fradis (1970), Mihai Ioan
Botez (1968), Ion Voinescu și N. Gheorghiță-Sevastopol (1968).

Dominanța cerebrală și zonele limbajului

Noțiunea de dominanță cerebrală sau specializare emisferică funcțională a

apărut o dată cu primele studii anatomo-clinice asupra afaziei, dar se aplică
și la alte activități simbolice ale creierului. La o persoană adultă, se admite
că diverselor funcții cerebrale superioare corespund în fiecare emisferă
dispozitive anatomo-fiziologice, a căror integritate este necesară pentru
exercitarea lor cu eficacitate. Pentru funcția limbajului, în cazul
unei preferințe manuale drepte (la "dreptaci"), emisfera cerebrală stângă
este dominantă în majoritatea covârșitoare a cazurilor, ceea ce înseamnă că
în urma unor leziuni în anumite regiuni de partea stângă a creierului apar
tulburări de tip afazic. Dominanța emisferică pentru vorbire în funcție de
preferința manuală nu trebuie însă considerată în mod rigid și absolut, există
excepții (la "stângaci" lucrurile sunt ceva mai complicate), iar posibilitatea
recuperării unor activități compromise demonstrează existența
unei plasticități funcționale în structura creierului, cu atât mai evidentă, cu
cât subiectul este mai tânăr.

Conform concepției clasice "zona limbajului" este constituită din două arii
corticale situate în emisfera cerebrală dominantă (în general cea stângă la
"dreptaci"):

 "piciorul" (pars opercularis) și "capul" (pars triangularis) celei de a

treia circonvoluțiuni frontale = aria lui Broca, a cărei leziune afectează
producția vorbirii
 treimea posterioară a primei circonvoluțiuni temporale = aria lui
Wernicke, a cărei leziuni impietează înțelegerea vorbirii.

Importante sunt și legăturile între aceste regiuni, cum ar fi "fascicolul

arcuat", care unește aria lui Broca cu cea a lui Wernicke.

La acestea trebuie adăgată zona alcătuită din gyrus supramarginalis și gyrus

angularis, cu un rol deosebit în funcția limbajului scris. W. Penfield și L.
Roberts au descris în 1959 „aria motorie suplimentară”, situată pe fața
internă a unei emisfere cerebrale, importantă pentru declanșarea actului
motor al vorbirii.

Diverse tipuri de afazie

Diversele tipuri de afazie rezultă din localizările leziunilor în anumite

regiuni din creier. Cele patru forme clasice, bazate pe observații anatomo-
clinice, admise de majoritatea specialiștilor, afectează mai mult de jumătate
din pacienții suferinzi de afazie.
 Afazia Broca (afazie motorie sau expresivă) este prototipul tulburărilor
afazice cu debit verbal redus, în timp ce înțelegerea limbajului este în
mare măsură puțin compromisă.
Simptome caracteristice:

- vocabular redus la câteva cuvinte sau silabe, bolnavul adoptă un stil

telegrafic;
- parafazii fonematice sau "dezintegrare fonetică" (producerea unor
cuvinte cu foneme incorecte);
- deficiențe gramaticale, mai ales de sintaxă (agramatism);
- debit verbal încetinit, laborios;
- pronunția (articularea) cuvintelor defectuoasă;
- "melodia verbală" (prozodia) săracă;
- scrisul este defectuos, în parte și prin slăbiciunea mâinii drepte;
- înțelegerea vorbirii este puțin sau de loc afectată;
- pacientul este conștient de dificultățile avute, reacționează depresiv;
- comunicarea este redusă în primul rând datorită incapacității de
expresie.
Localizarea lezională:

Piciorul celei de a treia circonvoluțiuni frontale din emisfera cerebrală

dominantă pentru vorbire (în majoritatea cazurilor cea stângă) și
substanța albă subiacentă, uneori cu prinderea "insulei lui Reil". Zonă
irigată de artera prerolandică, ramură a arterei cerebrale mijlocii.

 Afazia Wernicke (afazie senzorială sau receptivă), caracterizată

prin tulburări accentuate ale înțelegerii limbajului și printr-o
 producție verbală fluentă, normală din punct de vedere fonetic, dar
profund alterată semantic, de neînțeles pentru interlocutor.
Simptome caracteristice:

- lipsă de înțelegere a limbajului, în cazuri grave până la "surditate

verbală";
- vorbirea cu debit normal, uneori chiar excesiv de abundent și
accelereat ("logoree", "diaree verbală");
- producția verbală lipsită de înțeles, prin parafazii semantice ("salată
de cuvinte"), neologime ("jargonafazie");
- articularea cuvintelor normală;
- construcția gramaticală doar ușor alterată, uneori totuși
paragramatism ("jargon dissintactic");
- incapacitate de a înțelege limbajul scris (alexie), scrisul
disortografic;
- pacientul este de cele mai multe ori inconștient de defectul său și are
o dispoziție afectivă disforică;
- capacitatea de comunicare este grav alterată.
Localizare lezională:

Circonvoluțiunea temporală posterioară și cea parietală inferioară în

emisfera cerebrală dominantă pentru vorbire (în majoritatea cazurilor
de partea stângă). Zonă irigată de artera temporală posterioară,
ramură a arterei cerebrale mijlocii.

 Afazia globală este forma cea mai gravă de afazie.

Leziunile cerebrale întinse, cuprinzând atât zonele
anterioare (Broca), cât și cele posterioare (Wernicke,
 circonvoluțiunea supramarginală) ale limbajului provoacă o
pierdere totală a capacității de vorbire și de înțelegere, a
scrisului și cititului. Acești pacienți păstrează un rudiment
de limbaj automat, în special sub forma exclamaților
emoționale. Frecvent este asociată cu un deficit motor grav
(hemiplegie) de partea dreaptă a corpului. Comunicarea
verbală este practic imposibilă. Prognosticul unei
recuperări a limbajului este foarte rezervat.
 Afazia amnestică (Pitres) (Afazie nominală sau Anomie),
caracterizată printr-o tulburare a accesului lexical (în
special pentru substantive și adjective atributive), atât la
vorbit cât și la scris. Manifestările cele mai obișnuite
constau în dificultatea găsirii cuvântului adecvat cu apariția
de parafazii apropiate de sensul cuvântului dorit și tulburări
discrete ale înțelegerii semantice. Repetiția cuvintelor sau
frazelor, precum și cititul cu voce tare rămân nealterate.
Capacitatea de comunicare doar discret limitată.
Localizare lezională:

Gyrus-ul angular, uneori leziuni ale ariilor prefrontale de partea

stângă.

Alte forme de afazie

 Afazia de conducere se caracterizează printr-o vorbire spontană fluentă,

nealterată dar cu o dificultate extremă în a repeta cuvintele sau frazele
percepute, bolnavul neavând nici o modificare în înțelegerea limbajului.
 Când acești pacienți încearcă să repete cuvintele percepute, produc de
cele mai multe ori o succesiune de parafazii fonematice ininteligibile.
Descrierea leziunilor cerebrale care sunt la originea acestei forme de
afazie este controversată. Unii cercetători susțin că ar fi vorba de o
distrugere a fascicolului arcuat, care unește aria lui Wernicke cu cea a lui
Broca. În unele cazuri s-au constatat leziuni ale cortexului auditiv, ale
insulei lui Reil suau în circonvoluțiunea supramarginală.
 Afaziile zise transcorticale
Afazia transcorticală motorie. Caracteristica fundamentală a acestei
forme de afazie este o aspontaneitate sau lipsă de incitație verbală, atât
pentru vorbire, cât și pentru scris. Leziunea responsabilă este situată
înainte de aria lui Broca, în regiunea prefrontală, afectând
sistemele axonale care se proiectează pe structurile profunde eferente.
Afazia transcorticală senzorială comportă pe plan receptiv o
tulburare a înțelegerii limbajului oral și scris, iar pe plan expresiv, fie
o producție verbală fluentă, fie ușoare modificări calitative (parafazii,
disortografii). Leziunile constatate afectează lobul parietal inferior de
partea stângă, izolând zona posterioară a limbajului (Wernicke) de
restul cortexului cerebral.
Afazia transcorticală mixtă se manifestă ca o afazie globală,
repetiția cuvintelor și propozițiunilor este însă conservată, adesea
cu ecolalie.

 Afaziile zise "pure" (sau afazii instrumentale) sunt tulburări

selective ale unor performanțe din domeniul limbajului, cum ar
fi cititul, scrisul sau recunoașterea înțelesului cuvintelor. Un
pacient, de exemplu, poate scrie, dar nu înțelege un text scris.
Anartria pură(INCAPACITATE PATOLOGICA DE A ARTICULA
CUVINTE) apare, de obicei, în evoluția unei afazii Broca, sub aspectul
unei dezintegrări fonetice. Se manifestă sub forma unei imposibilități de
a executa actele motorii necesăre producerii unei foneme. Este greu de
deosebit de o apraxie buco-facială. Anartria pură rezultă dintr-o leziune a
porțiunii operculare a circonvoluțiunii frontale ascendente sau a a unor
fibre de proiecție în legătură cu această arie corticală.
Agrafia pură se manifestă printr-o tulburare izolată a scrisului,
mergând până la supresiunea totală. Nu se cunoaște cu exactitate
localizarea lezională a acestei perturbări.
Surditatea verbală pură se caracterizează printr-o dificultate izolată,
adesea gravă în recunoașterea informațiilor sonore constitutive ale
limbajului oral, în timp ce auzul este intact și semnificația diverselor
sunete non-verbale este recunoscută. În cazurile cercetate s-a constatat
o întrerupere a legăturii dintre ariile auditive primare (drepte și stângi)
și zona lui Wernicke.
Cecitatea verbală pură (Alexia agnozică sau Alexia pură) consistă
într-o tulburare izolată a discriminării și recunoașterii informațiilor
vizuale constitutive ale limbajului scris (litere, cuvinte), în timp ce
imaginile non-verbale sunt percepute și recunoscute. Leziunile
responsabile constau într-o întrerupere a legăturilor dintre ariile
vizuale primare (ariile calcarine), atât de partea dreaptă cât și de cea
stângă, și regiunile parieto-temporale ale zonei limbajului.
Forme particulare

 Afazia la copii. Despre o afazie la copii se poate vorbi doar în cazul când
tulburarea a apărut după ce limbajul a atins dezvoltarea sa definitivă (în
jur de cinci-șase ani). Tablourile clinice se deosebesc de cele ale adulților
în funcție de stăpânirea scrisului și cititului în diversele etape ale
școlarizării. În general se observă o reducere a vorbirii spontane, o
sărăcire a vocabularului. La copiii de vârstă fragedă (până la patru-cinci
ani), în cazul unei leziuni a creierului apar așa zise "tulburări afazice de
dezvoltare" (developmental aphasia, Sprachentwicklungsstörung), care,
de regulă, sunt recuperabile, emisfera cerebrală integră putând prelua și
dezvolta mai departe funcțiile limbajului. Hotărîtoare sunt natura,
extensia și profunzimea leziunii cerebrale.
 Afazia la "stângaci". O mare parte a persoanelor cu preferință manuală
stângă ("stângaci") au o reprezentare a funcției limbajului în ambele
emisfere cerebrale, unii au o dominanță emisferică dreaptă ("în oglindă"
față de "dreptaci"), iar la o parte dominanța este de partea stângă. Din
acest motiv, manifestările clinice și evoluția sunt foarte diferite de la
pacient la pacient. Posibilitatea unei recuperări funcționale este mai mare
decât la dreptaci.
 Afazia la poligloți. În urma unor observații mai vechi se considera
(Pitres, 1895) că la persoanele ce vorbesc mai multe limbi, apariția unei
afazii afectează mai mult limba achiziționată mai recent, în timp ce
vorbirea și înțelegerea limbii materne sunt mai puțin sau de loc tulburate.
Studii mai recente au arătat că situația este mult mai complexă. Se poate
întâmpla ca limba nou învățată să devină predominantă prin folosirea
zilnică, înlocuind prevalența limbii materne (cazul persoanelor imigrate
 în Israel din țări cu limbi diferite). Există multe excepții de la regula lui
Pitres, manifestările clinice la poligloți depinzând de factori afectivi,
sociali și profesionali.
 Afazia la surdomuți. Există puține observații în literatură și nu se poate
stabili o regulă generală. În cazuri izolate s-a constatat că în situația unor
leziuni cerebrale survenite la surdomuți, localizate în regiuni care la o
persoană obișnuită ar fi produs o afazie, pacienții pierd capacitatea de a
comunica prin limbajul gestual, realizându-se o așa zisă ' „asimbolie
gestuală".

Clasificarea americană

În literatura de specialitate americană s-a răspândit clasificarea simplificată

propusă de școala neurologică din Boston ("Boston Neoclassical Model"), cu
valoare practică, având drept criteriu caracterul debitului verbal: fluent
(curgător) sau redus.

 Afazii fluente denumite și afazii receptive, cu debit verbal bogat, în care

sunt înglobate afazia Wernicke, afazia transcorticală senzorială, afazia de
conducere, anomia (afazia amnestică).
 Afazii non-fluente sau afazii expresive, cu debit verbal redus: afazia
Broca, afazia transcorticală motorie, afazia globală.

La aceste două tipuri fundamentale se adaugă grupul afaziilor pure.

Diagnosticul unei afazii

Diagnosticul unei afazii se stabilește în urma examenului limbajului vorbit și

scris, care cuprinde: vorbirea spontană, vorbirea repetată, denumirea
obiectelor și situațiilor, înțelegerea cuvintelor și frazelor, lectura, scrisul
spontan sau dictat, completat de un examen neurologic amănunțit și de
diverse metode de investigație neuroradiologice. Ca prim examen orientativ,
s-a verificat utilitatea testului Token (Token-Test), care servește la
diferențierea între tulburările de vorbire afazice și cele de altă natură, dar nu
dă nicio indicație asupra tipului de afazie. Pentru aceasta s-au propus mai
multe "baterii" de teste verbale și non-verbale, care reflectă concepțiile
autorilor respectivi asupra afaziei. Mai cunoscute sunt:

 Bateria de teste a lui Henry Head 1926, bazate pe categoriile gramticale

alelimbajului, cu accent pe investigarea funcției formulării și expresiei
simbolice.
 Bateria de teste a lui Weissenburg și McBride 1935, capabilă să studieze
toate funcțiile limbajului și care permite o analiză calitativă a
rezultatelor.
 Programul de examen clinic al afaziei propus de Hécaen și De
Ajuriaguerra 1960, bazat pe concepțiile clasice asupra afaziei, comportă
și cercetarea unor posibile tulburări asociate (apraxii, agnozii), precum și
un examen complet al funcțiilor intelectuale.

În America se utilizează mai ales schema de examinare a lui Goodglass și

Kaplan (1972), testul de diagnostic diferențial al afaziei propus de Schuell
("Minnesota test for diferential diagnosis of aphasia", 1969) sau bateria de
teste a lui Kertesz și Poole ("Western Aphasia Battery", 1974).

În Germania este foarte răspândit testul de examinare al afaziei propus de

școala de neurologie din Aachen (Aachener Aphasie Test pe scurt AAT),
dezvoltat de Poeck, Stachowiak și Huber (1975).
În România, Kreindler și Fradis (1970) au propus un program de examinare
a pacienților cu afazie, bazat pe concepția lor pavlovistă asupra limbajului.

Cauzele afaziilor

Orice leziune a creierului care interesează zonele limbjului și legăturile

dintre ele poate provoca tulburări ale vorbirii de tip afazic cu caracter
permanent. Cauzele cele mai frecvente sunt:

 Bolile cerebro-vasculare, hemoragii sau infarcte, mai ales în teritoriul

arterei cerebrale mijlocii de partea stângă.
 Traumatisme cranio-cerebrale cu
focare contuzionale în parenhimul cerebral.
 Procese expansive intracraniene, tumori cerebrale benigne sau
maligne, primitive sau metastatice.
 Boli degenerative, de ex.: Boala Alzheimer, Afazia primară progresivă.
 Boli infecțioase ale creierului
și meningelor: abcese cerebrale, encefalite (de ex.: Encefalita herpetică).

Tulburări afazice cu caracter paroxistic pot fi singura manifestare a unei

crize de epilepsie.

Tratamentul afaziilor

Dacă nu este vorba de o afecțiune progresivă (tumoră, boală degenerativă),

tulburările afazice se pot ameliora în cursul evoluției (de ex.: după un
accident vascular cerebral), în funcție de gravitatea și extinderea leziunii.
Această recuperare funcțională, de cele mai multe ori incompletă, este
datorită capacității creierului de a crea noi conexiuni interneuronale, ceea ce
se numește plasticitate cerebrală. Acest proces poate fi facilitat printr-un
tratament de reeducare a vorbirii, cu scopul realizării unei capacități de
comunicare apropiată de cea normală. Condiții obligatorii pentru obținerea
unor rezultate pozitive sunt absența unor tulburări demențiale și motivarea
pacientului. Tratamentul este de cele mai multe ori individual, uneori se
asociază și o terapie de grup. Există mai multe metode): metode de
stimulare, metode programate, metode de deblocare, terapie melodică și
ritmată (melodic intonation therapy) cu asocierea muzicii. Studiile
comparative între grupe de bolnavi tratați și netratați au demonstrat
avantagiile tratamentului sistematic al afaziilor.