,,Pe lângă plopii fără soţ...

 ’’

de Mihai Eminescu

Poezia „Pe lângă plopii fără soţ …” face parte din ultima parte a creaţiei
eminesciene, fiind publicată în 1883 în revista ,,Familia’’ şi este construită pe tema
iubirii, proiectată pe un fundal al naturii. Ca specie este o romanţă, pe tema iubirii şi a
naturii, o natură aflată în consonanţă cu sentimentele de suferinţă şi dezamăgire din
sufletul poetului. Aceasta este mai sărăcăcioasă si urbană, reprezentantă prin străzi
pustii, ferestre închise, plopi singuratici. Este un cadru natural sărac, iar scenariul erotic
lipseşte, dragostea fiind raţiunea vieţii. Natura apare ca o proiecţie a lumii interioare a eu-
lui liric şi ca o supra-realitate, un univers infinit în mişcarea lui.
În poezie, iubirea este prezentată din punctul de vedere al bărbatului.Poezia
capătă o tonalitate tristă chiar de la început. Eu-l liric fiind neînţeles şi cuprins de o
flacără a iubirii ,îmbraţişează un spaţiu mai sumbru iar timpul se plasează pe două planuri
temporale (trecut şi prezent) .În acest anturaj şi cu trăiri melancolice, eu-l liric este
copleşit de o gamă de sentimente întunecate care variază în timp. Cândva el suferea şi
iubea cu o nelinişte sufletească, dar acum incearca niste sentimente de nepasare durere,
tristete si singuratate sufleteasca.
Titlul semnifică tristetea, destramarea iubirii, pierderea sperantelor in dragoste .
Plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor si lacrimilor", simbolizand
"fortele regresive ale naturii, amintirea mai mult decat speranţa, timpul trecut mai mult
decat viitorul renasterilor".

Constructia poeziei
În poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ…” compoziţia este romantică, opoziţia eu-tu întărită
de elementele afirmativ-negativ. Poezia este construită pe baza unei gradaţii ascendentă
în strofele I-VIII. şi descendentă în IX-XI.
Incipitul cuprinde o prezentare rapidă a cadrului exterior ,,Pe lângă plopii fără soţ” şi un
reproş adresat fiinţei iubite, care refuză implicarea într-o poveste de dragoste.
Prima secvenţă poetică cuprinde strofele I-II. şi are în centru iubirea neînţeleasă a
îndrăgostitului. Cadrul natural, prezentat în această secvenţă se află în consonanţă cu
sentimentele de singurătate şi izolare ale eu-lui liric ,,Pe lângă plopii fără soţ”.
Sentimentele eu-lui liric sunt sugerate şi prin reproşul adresat iubitei ,,Mă cunoşteau
vecinii toţi/Tu nu m-ai cunoscut”. Strofa a II-a se continuă pe aceeaşi tonalitate a
reproşului ilustrată prin extinderea spectatorilor poveştii de iubire ,,O lume toată-
nţelegea”.
Secvenţa a II-a cuprinde strofele III-VIII. şi se constituie ca un elogiu al iubirii
ideale şi al iubitei. Secvenţa este construită pe baza repetiţiei unor structuri în partea
iniţială a versurilor ,,O oră să fi fost amici.../O oră şi să mor”. Repetiţiile ,,o zi” şi ,,o oră”
evidenţiază dorinţa omului superior, capabil de sacrificiu. Această secvenţă exprimă
ideea că dragostea este echivalentă cu însăşi raţiunea vieţii. Portretul iubitei este realizat
prin precizarea unor elemente fizionomice cărora li se asociază epitete ,,glasul gurii
mici”, ,,ochiul tău senin”, ,,ale tale braţe reci”. Portretul conturat este individualizat de
iubirea poetului care o aseamănă pe fiinţa iubită cu o zână al cărui portret străbate
timpurile ,,Un chip de-a pururi adorat/Cum nu mai au perechi... Din timpurile vechi”.
 Sentimentele eu-lui liric sunt prezentate în gradaţie ascendentă şi ating punctul culminant
în strofa a VIII-a, când iubirea poetului acumulează profunzimea iubirii strămoşilor
săi ,,Căci te iubeam cu ochi păgâni...”
Secvenţa a III-a cuprinde strofele IX-X. ce au în centru indiferenţa poetului şi se
constituie într-o gradaţie descendentă, prin care sunt surprinse sentimentele de răceală şi
indiferenţă ale îndrăgostitului faţă de fiinţa iubită. ,,Azi nici măcar îmi pare rău/Că trec cu
mult mai rar”.
Ipostaza poetului definită de versurile ,,Şi te privesc nepăsător/C-un rece ochi de mort”
anunţă ipostaza omului superior din poemul ,,Luceafărul”.
Secvenţa a IV-a este formată din strofa finală, care cuprinde un reproş adresat
femeii incapabile să răspundă iubirii absolute, definită metaforic ,,farmec sfânt”.
Finalul este trist, fiind marcat de indiferenţa partenerei.
Sugestiile universului identic se bazează in primul rând pe motivul iubirii si al
tristeţii , care semnifica o suferinţă din cauza dragostei către o fiinţa. Superba imagine-
metafora "candela iubirii" sugereaza intensitatea sentimentului trait care a dat naştere
unei energii acaparatoare. Iubirea e simţită de poet ca o revărsare a flăcarii, ca o
intensificare a vitalităţii, e contaminarea de sacru şi dăruire totală.
Coordonate spaţio-temporale
Spaţiul în care se consumă sentimentul erotic e departe de căile nepătrunse ale naturii,
de adâncimea codrului protector, cu proiecţia trăirilor lirice la scara cosmica, încadrabile
în inefabilul unui spirit universal. Peisajul este aici citadin, convenţional, el însuşi
inadecvat nemuritoarelor poveşti de iubire. Femeia îndrăgită se remarcă prin absenţa,
fiind doar banuita ca se afla dincolo de un hotar impenetrabil, figurat mai intai, in peisaj,
prin "plopii fara sot", apoi prin geamul "ce strălucea", ce nu dezvăluie, prin reflectare
catre exterior nimic din atmosfera misterioasa a interiorului, din intimitatea acestuia.
Sentimentul dragostei aparţine de trecut şi de aici apare regretul, nostalgia, singuratatea.
Ideea elegiei denotă faptul că dragostea ar fi murit sau fie i-a fost refuzată îndragostitului
fără nici o speranţă şi a renunţat la ea.