Nivelul lexical-semantic al limbii române: sensul unităţilor lexicale – relaţii semantice

Fiecare unitate lexicală este purtătoarea unui sens; în funcţie de trăsăturile sale semantice
şi de necesitatea sau nu a raportării la context, pentru a se asigura decodarea corectă a unei
unităţi lexicale, se realizează distincţia între sensul de bază, fundamental (gură) şi sensurile
secundare (gura sacului, gura văii), reperabile prin valorificarea anumitor coordonate ale
contextului/cotextului comunicativ; acestora li se adaugă/opune sensul figurat, cu valoare
stilistică (gură de rai).

Sensul de bază, fundamental şi sensurile secundare sunt prezentate ca: ,,semnificaţia

constantă şi dominantă a câmpului polisemantic”, ,,semnificaţia independentă de context”,
,,sensul din vorbirea curentă […] generalizat în conştiinţa vorbitorilor” (Iordan, Robu 1978: 256-
257) versus ,,varietăţi sau variante ale sensului fundamental” (Iordan, Robu 1978: 257).

Raporturile care se stabilesc între sensurile uneia sau ale mai multor unităţi lexicale se
constituie în aşa-numitele relaţii semantice: sinonimia, antonimia, omonimia, polisemia,
paronimia, pleonasmul, ale căror caracteristici sunt reperabile prin analiza (în unele cazuri,
comparativă) valenţelor pe care unităţile lexicale le reflectă atât la nivelul conţinutului (al
sensului transmis), cât şi la nivelul formei.

1. Sinonimia

Sinonimia este relaţia de echivalenţă semantică stabilită între unităţi lexicale (cuvinte şi
expresii / îmbinări de cuvinte) cu formă diferită, care – substituite într-un anumit context (Zugun
2000: 231) – nu modifică, în principiu, intenţia comunicativă a vorbitorului.

„Sunt sinonime cuvintele care, deşi diferite în planul expresiei, au acelaşi sau aproximativ
acelaşi înţeles, adică semnifică acelaşi denotat. Dacă ceea ce este denotat printr-un cuvânt poate
fi exprimat şi prin altul, cuvintele respective intră în serie sinonimică” (Iordan, Robu 1978: 269).

Tipologia sinonimelor implică identificarea următoarelor subclase:

 în funcţie de tipul unităţilor lexicale între care se stabileşte relaţia de sinonimie:
 sinonime lexicale: a dori = a vrea;
 sinonime frazeologice: a o lua la sănătoasa = a o lua la goană = a o tuli = a o şterge =
a-şi lua picioarele la spinare;
 sinonime lexico-frazeologice: a regreta = a-i părea rău;
(acestora li se adaugă, în Zugun 2000: 231, sinonimele fonetice: bravo! = Braavo! = Bravo! =
Bravoo!; morfologice (pentru sinonimia gramaticală, vezi şi Hoarţă Lăzărescu 1999): va veni =
are să vină = o să vină = a veni = veni-va; sintactice: s-a manifestat favorabil pentru plecarea
lui = s-a manifestat favorabil plecării lui şi sinonimele afixale (vezi şi Hristea 1984: 30) – între
prefixe: necompetent = incompetent sau între sufixe: mierliţă = mierluţă = mierluşă =
mierluşcă);

 după apartenenţa unităţilor lexicale sinonime la o anumită clasă semantico-gramaticală:

 sinonime substantivale: regret = nostalgie = părere de rău;
 sinonime adjectivale: inteligent = înţelept = cu scaun la cap;
 sinonime verbale: a-şi aminti = a-şi aduce aminte = a rememora;
 sinonime pronominale: cineva = cine ştie cine;
 sinonime numerale: toţi patru = câteşipatru;
 sinonime adverbiale: domol = lin = lent = încetul cu încetul;
 sinonime interjecţionale: vai = Doamne fereşte!;
 sinonime prepoziţionale: înaintea = în faţa;
 sinonime conjuncţionale: căci = deoarece = pentru că = fiindcă;

 după apartenenţa la nivelul limbii la care sunt reperate unităţile:

„Pornind de la definiţia sinonimiei lexicale – sunt sinonime lexicale două corpuri fonetice
diferite care transmit aceeaşi informaţie semantică şi sunt mai mult sau mai puţin substituibile în
context – putem generaliza şi stabili o definiţie şi pentru sinonimia fonetică (sunt sinonime
fonetice două foneme care apar în acelaşi cuvânt, cu aceeaşi funcţie), sinonimia morfologică
(sunt sinonime morfologice două structuri morfologice ce transmit aceeaşi informaţie
gramaticală de tip categorial) şi pentru sinonimia sintactică (sunt sinonime sintactice două
structuri sintactice care transmit aceeaşi informaţie sintactică)” (Dănilă 2006: 19).

 sinonime lexicale: reverie – visare;

 sinonime fonetice: premisă – premiză;
 sinonime morfologice: va veni – o să vină;
 sinonime sintactice: Leneşul/ cine este leneş (mai mult aleargă).
 prin raportare la gradul de echivalenţă semantică:
 sinonime parţiale: a uni = a lega, a împreuna, tristeţe = melancolie (sinonimia parţială
are ca premisă polisemia unităţilor lexicale implicate în relaţie);
 sinonime totale: cupru = aramă, curechi = varză, apus = vest = Occident etc.
(sinonimia totală se stabileşte, în principiu, în planul termenilor de specialitate, precum şi
între formele literare şi cele populare, regionale ale unor unităţi lexicale);

„Există anumite expresii şi dublete alcătuite dintr-un cuvânt vechi şi altul mai nou, care sunt
folosite în vorbirea comună şi nu sunt pleonastice: praf şi pulbere, foc şi pară, pe cale-pe cărare,
mici-fărâme, întuneric-beznă etc.” (Iordan, Robu 1978: 271).

 în funcţie de contextul actualizării anumitor unităţi lexicale dintr-o serie sinonimică:

 sinonime teritoriale: floarea-soarelui = răsărită = soreană = rază = soreancă etc.;
 sinonime cronologice: peşcheş = mită;
 sinonime stilistice: prost = agramat = neinstruit = găgăuţă = slab la minte etc.

„Ioan Slavici spune, cu îndreptăţire, că «lucrul e plăcut, munca – truditoare, robota – silită şi
claca e fără plată»” (Zugun 2000: 234).

2. Antonimia

Antonimia constă în opoziţia semantică dintre unităţi lexicale cu formă diferită, care
trimit către referenţi contrari (vezi, de exemplu, Bidu-Vrănceanu, Forăscu 1988: 165).

„Antonime se numesc, de obicei, cuvintele care au sensuri reciproc opuse: adevăr vs

minciună, a iubi vs a urî, uriaş vs pitic, puternic vs slab etc. Pentru cuvintele ca a lucra, a
mânca, peniţă, carte, cravată, bec, perete, masă, scaun sau pentru unele adjective ca verde,
galben, portocaliu, arămiu nu ne putem reprezenta semnificaţii opuse, deoarece antonimia
presupune o axă semantică polarizată” (Iordan, Robu 1978: 272).
 Tipologia antonimelor se conturează prin raportare la o serie de criterii (cf. Zugun 2000;
Iordan, Robu 1978; Bidu-Vrănceanu, Forăscu 1988, Şerban, Evseev 1978 etc.), avute în vedere
aici selectiv, în vederea identificării principalelor tipuri de antonime:

 în funcţie de necesitatea raportării sau nu la context a sensurilor unităţilor lexicale plasate

în raport de antonimie:
 antonime totale (reperabile fără raportare la context): aproape – departe, adevăr –
minciună, sus – jos;
 antonime aproximative (implicând raportarea la context): înalt – scund (om), înalt –
mic (obiect), înalt – jos (sunet), înalt – scăzut (nivelul apei) etc.;

 după structura unităţilor lexicale aflate în relaţie de antonimie:

 antonime cu radical diferit: bucurie – tristeţe, frumos – urât, a iubi – a urî, repede –
încet;
 antonime cu acelaşi radical, diferenţiate prin prefixare negativă: fericit – nefericit,
egal – inegal, moral – imoral, politic – apolitic, organic – anorganic etc.

 în funcţie de tipul raportului logic şi semantic stabilit între unităţile lexicale antonime:
 antonime graduale (care pot avea şi un termen neutru în cadrul sferei generale
referenţiale vizate): mare [– mijlociu] – mic; cald [– potrivit, călduţ] – rece;
 antonime complementare (acoperind – prin elementele opuse – întreaga sferă a
referentului, fără posibilitatea unui intermediar între extreme): mort – viu, adevărat –
fals;
 antonime vectoriale (plasate în planul referenţialului spaţial – direcţii opuse): a veni – a
plea, a intra – a ieşi;
 antonime conversive (vizând, din perspective diferite, acelaşi referent): a cumpărător –
vânzător, a da – a lua, a pierde – a găsi, a pierde – a câştiga;

 după apartenenţa la o anumită clasă semantico-gramaticală: substantive antonime (curaj

– laşitate), adjective antonime (frumos – urât), verbe antonime (a veni – a pleca),
pronume antonime (toţi – nici unul), adverbe antonime (întotdeauna – niciodată),
interjecţii antonime (ura! – vai!), conjuncţii antonime (şi – nici), prepoziţii antonime (pe
– sub).

„În seria semantică a aceluiaşi cuvânt se poate ajunge la antonimia unor sensuri, fenomen
numit polarizarea sensurilor. Cuvântul a împrumuta este ambiguu, deoarece are sensurile a lua
(cu împrumut) şi a da (cu împrumut) care formează un cuplu semantic şi antonimic. Cuvântul
cap poate avea sensurile început şi sfârşit, care sunt antonime (cap poate fi antonim şi cu
coadă)” (Iordan, Robu 1978: 273).
 3. Omonimia

Omonimia constă în diferenţa netă la nivel semantic între cuvinte care au aceeaşi formă
(Şerban, Evseev 1978: 172, Zugun 2000: 248). Omonimele se caracterizează prin faptul că au
forme identice, etimoane diferite (Zugun 2000: 248, Şerban, Evseev 1978: 175) şi sensuri diferite
(structurile omonime nu au comună nici o trăsătură semantică, spre deosebire de cuvintele
polisemantice).

„Se numesc omonime cuvintele şi expresiile frazeologice care coincid în structura

semnificantului, dar au semnificaţii diferite, semnificând denotate diferite.” (Iordan, Robu 1978:
266)

Prin prisma asocierii nivelului lexical / semantic al limbii române cu cel gramatical, se
disting (după Zugun 2000: 252, Hristea 1984: 7):

 omonime lexicale: bancă, lac, broască, toc (substantive);

 omonime lexico-gramaticale: dar (substantiv / conjuncţie), sare (verb / substantiv) ai
(interjecţie / verb / substantiv / articol);
de exemplu:

Ai, ai, ai, ce greşeală! (interjecţie)

Ai o carte interesantă. (verb predicativ)

Ai citit cartea. (verb auxiliar)

Cumperi ai? (substantiv)

„Ai” este un cuvânt monosilabic. (substantiv, în metalimbaj)

Cei doi câini sunt ai vecinilor lui. (articol posesiv-genitival)

 omonime morfologice: cântă (indicativ prezent, persoana a treia, singular, respectiv

plural / imperativ, persoana a doua, singular);
 omonime sintactice: îi întoarce spatele – îi întoarce spatele (pentru a-i lua măsurile);
 omonime afixale: a cânta – cântai – cântam (a – sufix pentru infinitiv, perfect simplu,
respectiv imperfect).
 „Există omonime şi în subclasa numelor proprii. Astfel, două sau mai multe localităţi pot
purta acelaşi nume: Veneţia (oraş în Italia) şi Veneţia (localitate în apropierea Sibiului); la fel
este şi în cazul altor toponimice. (Şi în onomastică se foloseşte cuvântul omonimi pentru
persoane care poartă acelaşi nume)” (Iordan, Robu 1978: 267).

Prin raportare la forma sonoră (planul pronunţiei) şi la cea scrisă (planul scrierii) a anumitor
unităţi/ structuri ale limbii române, se operează distincţia între:

(a) omofone – elemente care au aceeaşi formă sonoră, dar formă scrisă diferită şi sens
diferit: ne-am/neam, de-al/deal, s-au/sau, vor/v-or, va/v-a, iau/i-au, ai/a-i, ale/a le, car/c-ar,
iar/i-ar, la/l-a, miau/mi-au, mor/m-or, cea/ce-a, ceai/ce-ai, sar/s-ar etc.;

(b) omografe – elemente care au aceeaşi formă scrisă, dar formă sonoră diferită (generată
de locul accentului) şi sens diferit: ochi/ochi, acele/acele, zori/zori, însuşi/însuşi, copii/copii,
haină/haină, zări/zări, lungi/lungi, ia/ia etc. (Unii cercetători includ omografele în categoria
omonimelor: mobilă – mobilă, veselă – veselă etc. – Bidu-Vrânceanu, Forăscu 2005: 61-62.)

Aplicaţie: Ilustraţi, în enunţuri, omonimia cuvintelor: lac, toc, dar.

4. Polisemia

Polisemia caracterizează unităţile lexicale ce au capacitatea de a actualiza, în situaţii

diferite de comunicare, în contexte diferite, sensuri diferite; este vorba despre categoria
cuvintelor polisemantice: a ţine, a porni, foc, a da, mândru etc. (versus categoria cuvintelor
monosemantice, având un singur sens: cord, consoană, teoremă, amerizare etc.).

„există cuvinte care în orice context apar cu aceeaşi semnificaţie, adică sunt
monosemantice. [...] Monosemantismul este tendinţa firească a limbajului oricărei ştiinţe, şi aşa
trebuie să fie şi metalimbajul. Dar majoritatea cuvintelor sunt polisematice, adică acelaşi semn
lingvistic are mai multe varietăţi şi / sau variante de sens care ies din prim-plan în dependenţă de
caracterul „universului vorbirii” şi, mai ales, de contextul concret” (Iordan, Robu 1978: 255).
 De exemplu, verbul a porni înseamnă (vezi DEX):

 „a pleca din locul în care se află, a se pune în mişcare, a se îndrepta spre ceva, a purcede;
a merge”;
 „a începe să se dezlănţuie, să se desfăşoare; a se declanşa, a se dezlănţui”;
 „a începe să funcţioneze”;
 „a pune în funcţiune”;
 „a începe, a izbucni”;
 „a face să înceapă o acţiune”;
 „a se apuca să facă ceva, a începe o acţiune de oarecare durată”;
 „a avea tendinţa să..., a fi înclinat să...”;
 „a îndemna pe cineva la un lucru; a-l determina să facă ceva; a stimula, a îmboldi”
 „a întărâta, a aţâţa, a înverşuna”.

„Polisemia este unirea mai multor sensuri în acelaşi semnificant” (Iordan, Robu 1978: 255).

Cuvintele polisemantice sunt numite şi polisemanteme. În cazul în care un cuvânt are

foarte multe sensuri derivate, se foloseşte – pentru fenomenul polisemiei – şi sintagma pletoră
semantică – Şerban, Evseev 1978: 149.

Cauzele polisemiei se plasează nu doar la nivel lingvistic, ci implică şi elemente

manifeste în plan socio-cultural, logic, ontologic etc. (Şerban, Evseev 1978: 152-153, Iordan
1956: 39, Iordan 1975: 314, Iordan, Robu 1978: 256 etc.): alături de principiul economiei în
limbă, neconcordanţa permanentă dintre evoluţia societăţii şi cea a limbii, limitele memoriei
umane (dacă ar exista câte un cuvânt pentru fiecare element al lumii reale şi ireale?), disproporţia
dintre mijloacele de exprimare, în număr finit, şi coordonatele experienţei umane, în număr
infinit; realizarea de asocieri între entităţi, raportul limbă – gândire – realitate, precum şi funcţia
expresivă a limbajului.

5. Paronimia

Paronimia implică un grad mare de asemănare la nivel formal şi diferenţă la nivel

semantic între unităţi lexicale aparţinând limbii române: alineat – aliniat, apropia – apropria,
familiar – familial, complement – compliment etc.
 „Se numesc paronime cuvintele asemănătoare ca formă (se deosebesc numai prin accent,
printr-un fonem sau printr-o inversiune a două foneme) şi deosebite (în măsură variabilă) în
privinţa sensului şi se numeşte paronimie relaţia dintre cuvintele paronime.” (Zugun 2000: 273)

Cel mai frecvent, paronimele aparţin aceleiaşi clase semantico-gramaticale (Hristea 1984:
24): adjective: literar – literal, oral – orar, eminent – iminent, substantive: aluzie – iluzie,
campanie – companie, verbe: a investi – a învesti, e evalua – a evolua, cu excepţia unor
perechi/şiruri paronimice de tipul: miner (substantiv) – minier (adjectiv), sare (substantiv/verb) –
mare (substantiv/adjectiv) – care (substantiv/verb/pronume/adjectiv pronominal) etc.

Perechile de paronime sunt reperabile, în limba română, în contexte caracterizate prin:

 substituirea unei vocale iniţiale/mediane/finale: eminent – iminent; a evalua – a evolua; a

citi – a cita;
 substituirea unei consoane iniţiale/mediane/finale: sare – pare; a visa – a viza; temporar
– temporal;
 prin adăugarea unei vocale iniţiale/mediane/finale: front – afront; crunt – cărunt; par –
pare;
 prin adăugarea unei consoane iniţiale/mediane/finale: are – mare; petrolier – petrolifer;
con – cont;
 prin dublarea unei vocale: muze – muzee;
 prin repetarea unei vocale: plat – palat;
 interschimbarea unor sunete: a scurta – a scruta; bard – brad.

6. Pleonasmul

Pleonasmul constă într-o exprimare eronată generată de utilizarea succesivă, în cotext (în
acelaşi context lingvistic), a unor unităţi lexicale echivalente la nivel semantic (uneori, prin
valorificarea unor unităţi lexicale din alte limbi): a se întoarce înapoi, dar însă, a urca sus, a
avansa înainte, a rezuma pe scurt, un procent de 70%, after-party-uri după petrecere etc.

„Folosirea greşită a sinonimelor constituie o relaţie pleonastică (comoară şi tezaur)”

(Iordan, Robu 1978: 271).

Există, în limba română, şi o categorie de pleonasme tolerate (Crăciun, Bădărău 2003:

108), uzuale în comunicarea curentă, structuri pe care vorbitorii limbii române actuale nu le mai
asimilează unor pleonasme, ci unor forme de întărire (la nivel stilistic) a trăsăturilor semantice
ale unităţilor lexicale actualizate: babă bătrână, moş bătrân, să creşti mare, muşchi file, fetiţă
mică etc.

Test de autoevaluare
1. Alcătuiţi enunţuri care să conţină:
(a) perechile de omofone: la – l-a; al – a-l; iau – i-au, ne-am – neam; vor – v-or, ia – i-
a;
(b) perechile de omografe: hăi – hăi; haină – haină; copii – copii, zori – zori, uită – uită;
(c) perechile de paronime: aluzie – iluzie, literar – literal; eminent – iminent.
2. Indicaţi sinonimele neologice ale cuvintelor: pământesc, ceresc.
3. Ilustraţi, în enunţuri, omonimia cuvintelor: care, sare.

TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE

I. Se dă textul:
„Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea şi, dând peste
căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte. A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul
din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada, şi citi cu nesaţ ce scria deasupra, cu
slove de aur. Şi cum privea ca vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe
pitici:
– Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
– Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împărat îi rugă şi cu mai multă stăruinţă şi ardoare” (Fraţii
Grimm)

Alegeţi varianta corectă pentru fiecare dintre cerinţele de mai jos:

1. Cuvintele crai, găzduire, noapte, şi, scria, slove, privea, nu, mie fac parte din:
(a) vocabularul fundamental şi clasa regionalismelor;
(b) clasa arhaismelor şi vocabularul fundamental;
(c) clasa regionalismelor şi clasa arhaismelor.
2. Unităţile lexicale actualizate în text sunt:
(a) cuvinte;
(b) expresii;
(c) cuvinte şi expresii.
3. Cuvintele compuse şi cuvintele formate prin conversiune prezente în text sunt:
(a) cuvinte compuse: a doua, Albă-ca-Zăpada, deasupra; cuvinte formate prin conversiune:
aceea, acela, tot, multă;
(b) cuvinte compuse: peste, desprinde, Albă-ca-Zăpada; cuvinte formate prin conversiune:
aceea, deasupra, tot;
(c) cuvinte compuse: a doua, aşa, nesaţ; cuvinte formate prin conversiune: acela, a, multă.
4. Cuvintele de mai jos sunt derivate cu sufixe diminutivale diferite de cel valorificat în textul
dat:
(a) tătic, floricică, văcuţă, inimioară;
(b) copilaş, fetiţă, băieţel, lăcrămioară;
(c) măsuţă, plăpumioară, căniţă, binişor.
5. Omonimele valorilor din text ale cuvântului o sunt:
(a) o – articol nehotărât; o – adjectiv pronominal nehotărât; o – numeral cardinal cu valoare
adjectivală; o – interjecţie; o – substantiv, în metalimbaj; o – pronume personal propriu-zis,
genul feminin;
(b) o – articol nehotărât; o – adjectiv pronominal nehotărât; o – numeral cardinal cu valoare
adjectivală; o – interjecţie; o – substantiv, în metalimbaj; o – pronume personal propriu-zis,
valoare neutră;
(c) o – articol nehotărât; o – adjectiv pronominal nehotărât; o – verb auxiliar, formă populară; o –
interjecţie; o – substantiv, în metalimbaj; o – pronume personal propriu-zis, genul feminin.
6. Omonimul cuvântului mie (din text) este:
(a) Se va vedea peste o mie de ani;
(b) A cumpărat o mie albă.;
(c) Mi-e dor de vacanţă.

II. Modul de formare a cuvintelor de mai jos este:

(a) trosc-pleosc = compunere prin alăturare cu cratimă; un tânăr = conversiune intermorfologică;
intrajudeţean = derivare parasintetică; dumnealui = compunere prin contopire; răţoi = derivare
cu sufix moţional;
(b) trosc-pleosc = compunere prin alipire; un tânăr = conversiune intramorfologică;
intrajudeţean = derivare parasintetică; dumnealui = compunere prin contopire; răţoi = derivare
cu sufix moţional;
(c) trosc-pleosc = compunere prin alăturare cu cratimă; un tânăr = conversiune intermorfologică;
intrajudeţean = compunere prin contopire; dumnealui = compunere prin contopire; răţoi =
derivare cu sufix augmentativ.
III. Sinonimele frazeologice ale cuvintelor atenţie, a muri, dimpotrivă, ceva, a uita sunt:
(a) neatenţie, a trăi, contrar, altceva, a-şi aminti;
(b) nebăgare de seamă, a deceda, altminteri, cine ştie ce, a pierde;
(c) băgare de seamă, a da ortul popii, din contra, cine ştie ce, a pierde din vedere.
IV. În loc de Un procent de 80% dintre copii participă la concurs., corect este:
(a) Un procent de 80% participă la concurs.
(b) 80% dintre copii participă la concurs.
(c) Un procent de 80% dintre copii participă la concurs.
 SINONIMIA MORFOLOGICĂ

Sinonimia morfologică (SM) presupune:

 organizare morfematică diferită
 informaţie gramaticală de tip categorial identică
SM 1 (sinonimia morfologică de gradul I) – organizare morfematică diferită, dar
identitate la nivelul informaţiei gramaticale de tip categorial şi respectiv la nivelul informaţiei
semantice.
SM2 (sinonimia morfologică de gradul II) – organizare morfematică diferită, dar
identitate la nivelul informaţiei gramaticale de tip categorial.

SM1

A. La nivel de morfem
Sînt morfeme sinonime de gradul I desinenţele pluralului substantivelor:
1. Desinenţele –e şi –i pentru feminine: aripi – aripe, boli – boale, roţi – roate
2. Desinenţele –e şi –uri pentru neutre: chibrite – chibrituri, nivele – niveluri, blesteme –
blestemuri

B. La nivel de cuvînt
1. Diateza (pasivă):
a fi + participiu + complementul de agent şi se (s) + verb + complement de agent

2. Modul (prezumtiv):
a) Prezent: a fi (indicativ viitor, conjunctiv sau optativ) + gerunziu: va fi citind – să fi
citind – ar fi citind
b) Perfect: a fi (indicativ viitor, conjunctiv sau optativ) + participiu: va fi citit – să fi citit –
ar fi citit

3. Timpul:
a) Viitor: a vrea (şi cu fonetism modificat) + infinitivul şi a vrea (şi cu fonetism modificat)
+ infinitivul şi a avea (uneori cu fonetism modificat) + conjunctivul și o + conjunctiv:
voi scrie – oi scrie – am să scriu – o să scriu
b) Mai-mult-ca-perfect: forma sintetică (cu morfemul –se-) şi forma analitică (cu perfectul
compus al verbului a fi şi participiu): mersesem – am fost mers

4. Intensitatea
a) Comparativul de egalitate construit cu la fel de, tot aşa de, tot atît de: la fel de bun –
tot aşa de bun – tot atît de bun
b) Superlativul absolut construit cu adverbe-morfem (foarte, tare, prea, mult), cu locuţiuni
adverbiale-morfem (grozav de, teribil de, nemaipomenit de, atît de, aşa de), cu
 prefixoide (arhi-, extra-, super-, hiper-, supra-, ultra-), cu sufixoide (-isim): foarte bun
– tare urît – prea urît – grozav de frumos – teribil de încîntat – nemaipomenit de
interesant – atît de vesel – aşa de timorat – arhicunoscut – extrasensibil –
supercunoscut – hipercunoscut – supraapreciat – ultracunoscut – rarisim. Se mai poate
stabili sinonimie şi între forme superlative construite prin alungirea unui sunet, prin
repetarea adjectivului (adverbului), prin adăugarea unui cuvînt sau a unei structuri care
indică un grad superior al calităţii menţionate prin adjectiv: luuung – mare, mare –
frumoasă foc – amărît la culme.

5. Persoana
a) Persoana a doua poate fi sinonimă cu persoana întîi: „Cu o singură fustă pe mine … să
ieşi şi tu pînă la poartă, nu poţi să te duci” (pentru „să ies”, „să mă duc”)
b) Persoana a doua poate fi sinonimă cu persoana a treia: „Aş, femeia n-aude, n-a vede:
dă-i înainte.”
c) Persoana a treia poate fi sinonimă cu persoana întîi: „Să-i dea mama băieţelului
zăhărel?”
d) Persoana întîi poate fi sinonimă cu persoana a doua şi cu persoana a treia: „Suntem
cuminţi.”

SM2
A. La nivel de morfem
1. Genul
a) Desinenţele ø, -e, -ă, -u pentru masculin (singular): copil – soare – tată – codru
b) Desinenţele ø, -ă, -e pentru feminin: zi – casă – iubire
c) Desinenţele ø, -e, -u pentru neutru: suflet – nume – registru

2. Numărul
I. Pentru cazul în care radicalul nu diferă formal
a) Desinenţele –e, -i, -le pentru pluralul femininelor: umbre, flori, stele
b) Desinenţele –uri, -e, -i pentru pluralul neutrelor: bunuri, tunete, decenii
II. Pentru cazul în care radicalul diferă formal
a) Desinenţele –e, -i pentru pluralul femininelor: bande / benzi, date /dăţi
b) Desinenţele –e, -uri pentru pluralul neutrelor: coate / coturi, coarne / cornuri

B. La nivel de cuvînt
3. Cazul
a) Genitivul neprepoziţional şi genitivul prepoziţional: cartea studentului – lupta
împotriva cancerului
b) Genitivul cu articol proclitic şi genitivul cu articol enclitic: lui Mircea – tatălui
c) Dativul neprepoziţional şi dativul prepoziţional: Am împrumutat cartea studentului. –
Evenimentul s-a putut desfăşura graţie ministrului.
d) Dativul cu articol proclitic şi dativul cu articol enclitic: Am înmînat premiul lui Mihai.
– Am înmînat premiul studentului.
 e) Acuzativul neprepoziţional şi acuzativul prepoziţional: Am zărit maşina. – Am zărit-o
pe Maria.
f) Vocativul cu desinenţa –e pentru masculin singular, vocativul cu desinenţa –o pentru
feminin singular şi vocativul cu desinenţa –lor pentru masculin şi feminin plural:
Marine! – Mario! – Fetelor!

4. Modul
a) Infinitiv – conjunctiv: Învaţă a scrie. – Învaţă să scrie.
b) Infinitivul cu prepoziţia a şi infinitivul fără prepoziţie: Învaţă a scrie. – Poate scrie.
c) Supinul construit cu prepoziţii diferite: Asta mai este de făcut. – Dacă-i pe spus…

OMONIMIA MORFOLOGICĂ

 OM I (Omonimia morfologică de gradul I): semnificante fonologic identice şi

informaţie de tip categorial diferită
 OM II (Omonimia morfologică de gradul al II-lea): semnificante fonologic identice
aparţinînd la părţi de vorbire diferite şi informaţie de tip categorial diferită

A. Omonimie morfologică la nivelul flectivelor

I. Flective nominale

1. Desinenţe nominale

Pentru substantive
 Singular
a) –ă şi –e pentru fem N-Ac sînt omonime cu –ă şi –e pentru masc N-Ac:
creangă – popă, lume – rege
b) – u vocalic şi –u semivocalic de la masc N-Ac sînt omonime cu – u vocalic şi
–u semivocalic pentru neutre N-Ac: codru – sceptru, leu – brîu
c) –e de la masc G-D este omonim cu –e de la fem G-D: (al, a, ai, ale) unui frate
- (al, a, ai, ale) unei doamne, unui frate – unei doamne
d) –u vocalic de la masc G-D este omonim cu –u vocalic de la neutre G-D: (al,
a, ai, ale) unui codru - (al, a, ai, ale) unui teatru, unui codru – unui teatru
e) Desinenţele de la V şi cele de la N-Ac masc, fem: tată - mamă, frate - lume
 Plural
a) –e de la fem şi –e de la neutre: case – teatre
b) –i final asilabic postconsonantic de la fem şi –i final asilabic postconsonantic
de la masc: flori – poeţi
 c) -i semivocalic de la masc, -i semivocalic de la fem şi –i semivocalic de la
neutre: fii, familii, seminarii
d) –uri de la neutre şi –uri de la fem: lucruri, mîncăruri
e) Desinenţele de la V şi cele de la N-Ac masc, fem, neutru: boieri (V şi N-Ac),
făpturi (V şi N-Ac), dealuri (V şi N-Ac)

Pentru adjective
 Singular
a) –u vocalic, -u semivocalic, -e de la masc N-Ac şi cele de la masc G-D:
negru, greu, mare
b) –ă, -e de la fem N şi cele de la Ac: plină, subţire
 Plural
a) –i vocalic, -i semivocalic, -i asilabic postconsonantic de la masc N-Ac şi cele
de la masc G-D: negri, roşii, mari
b) -e, -i semivocalic, -i asilabic postconsonantic şi –le de la fem sg G-D, cele de
la fem pl N-Ac şi cele de la fem pl G-D: bune, noi, mari, grele

2. Articole hotărîte enclitice

Pentru substantive
 Singular
a) art hot –a de la fem şi morfemul mixt (desinenţă şi art hot) de la fem (N şi
Ac): ţărîna, spaima – nirvana, cola
b) art hot –l de la masc şi art hot –l de la neutre (N şi Ac): porumbelul, pumnul,
cerul, sufletul
c) art hot –lui de la masc şi art hot –lui de la neutre, la G şi D: codrului,
somnului
d) art hot –i de la fem şi art hot –i de la unele masc, la G şi D: vieţii, popii
 Plural
a) art hot –le de la fem şi art hot –le de la neutre (N şi Ac): fiinţele, luminile,
cuvintele, chiotele
b) art hot –lor de la masc, fem şi neutre la G şi D: leilor, stelelor, gîndurilor

Pentru adjective
a) art hot –i de la adj masc, pl, N-Ac şi art hot –i de la adj fem, sg, G-D:
frumoşii, silitorii – eternei, fierbintei
b) art hot –lor de la masc, pl, G-D şi art hot –lor de la fem, pl, G-D: mărunţilor,
albelor

II. Flective verbale

Tipul I, subclasa A (cu sufixul infinitivului -a)

1. Omonimii sufixale
 Suf gram –a de la: infinitiv – imperfect – perfect simplu – mai mult ca perfect –
participiu: a explica – explicam – explicai – explicasem – explicat
2. Omonimii desinenţiale
  Desin –ă de la: prez şi perfect simplu indicativ pers a 3-a sg – prez indicativ pers a 3-a
pl – imperativ sg: el explică acum – el explică atunci – ei explică acum – explică!
 Desin –m de la: prezent, imperfect, perfect simplu, mai mult ca perfect indicativ pers 1
pl
şi imperfect, mai mult ca perfect pers 1 sg: noi explicăm – noi explicam – noi
explicarăm – noi explicaserăm – eu explicam – eu explicasem

Tipul I, subclasa B (cu sufixul infinitivului –a şi tema prezentului constituită din radical şi
sufixul flexionar –ez, -eaz)
1. Omonimii desinenţiale
 Desin –ă de la: prez şi perfect simplu indicativ pers a 3-a sg – prez indicativ pers a 3-a
pl – imperativ sg: el desenează – el desenă – ei desenează – desenează!
 Desin –e de la: conj prez pers a 3-a sg – conj prez pers a 3-a pl: el să deseneze – ei să
deseneze

Tipul al II-lea, subclasa A (cu sufixul infinitivului –i sau –î)

1. Omonimii sufixale
 Suf gram –i de la: infinitiv – perf simplu – mai mult ca perfect – participiu: a muri –
murii – muriseră – murit
 Suf gram –î de la : infinitiv – perfectul simplu – mai mult ca perfect – participiu: a
omorî – omorîră – omorîseră – omorît
2. Omonimii desinenţiale
 (Pt vb cu suf infinitivului –î): Desin –ă de la: prez indicativ pers a 3-a sg – prez
indicativ pers a 3-a pl – imperativ sg: el coboară – ei coboară – coboară!
 (Pt vb cu suf infinitivului –î): Desin –e de la: conjunctiv prezent pers a 3-a sg –
conjunctiv prezent pers a 3-a pl: el să coboare – ei să coboare
 (Pt vb cu suf infinitivului –i): Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv
prez pers a 3-a pl: el să doarmă – ei să doarmă
 Desinenţa –m de la: prez, imperfect, perfect simplu şi mai mult ca perfect pers 1 pl –
imperfect şi mai mult ca perfect pers 1 sg: noi dormim – noi dormeam – noi dormirăm
– noi dormiserăm – eu dormeam – eu dormisem

Tipul al II-lea, subclasa B (cu sufixul infinitivului –i sau –î şi cu tema prezentului alcătuită din
radical şi sufixul flexionar –esc, -easc, -eşt; -ăsc, -ăşt)
1. Omonimii sufixale
 (Pt vb cu suf infinitivului –i): Suf gram –i de la: infinitiv – perf simplu – mai mult ca
perfect – participiu: a citi – citii – citisem – citit
 (Pt vb cu suf infinitivului –î): Suf gram –î de la : infinitiv – perf simplu – mai mult ca
perfect – participiu: a hotărî – hotărîi – hotărîsem – hotărît
2. Omonimii desinenţiale
 (Pt vb cu suf infinitivului –i): Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv
prez pers a 3-a pl: el să citească – ei să citească
 (Pt vb cu suf infinitivului –î): Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv
prez pers a 3-a pl: el să hotărască – ei să hotărască

Tipul al III-lea (cu sufixul infinitivului -ea)

 1. Omonimii sufixale
 Suf gram –ea de la inf şi imperfect: a dispărea – dispăream
 Suf gram –u de la mai mult ca perfect indicativ şi de la participiu: dispărusem –
dispărut
2. Omonimii desinenţiale
 Desinenţa –m de la: prez, imperfect, perfect simplu şi mai mult ca perfect pers 1 pl –
imperfect şi mai mult ca perfect pers 1 sg: noi dispărem – noi dispăream – noi
dispărurăm – noi dispăruserăm – eu dispăream – eu dispărusem
 Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv prez pers a 3-a pl: el să
dispară – ei să dispară

Tipul al IV-lea (cu sufixul infinitivului –e şi cu tema participiului construită cu suf gram -t)
1. Omonimii sufixale
 Suf gram –u de la: perfect simplu – mai mult ca perfect – participiu: cerui – cerusem –
cerut
2. Omonimii desinenţiale
 Desin –e de la: prez indicativ pers a 3-a sg – imperativ sg: el cere – cere!
 Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv prez pers a 3-a pl: el să ceară
– ei să ceară

Tipul al V-lea (cu sufixul infinitivului –e şi cu tema participiului construită cu suf gram -s)
1. Omonimii sufixale
 Suf gram –se de la: perfect simplu – mai mult ca perfect: închise – închisese
2. Omonimii desinenţiale
 Desin –ă de la: conjunctiv prez pers a 3-a sg – conjunctiv prez pers a 3-a pl: el să
închidă – ei să închidă
 Desin –e de la: prez indicativ pers a 3-a sg – imperativ sg: el închide – închide!
 Unele vb au, la forma de imperativ sg, desinenţă omonimă cu cea de la prez indicativ
pers a 2-a sg: rămîi! – rămîi

B. Omonimie morfologică la nivelul cuvintelor-flectiv

 Art hot proclitic lui pt G şi pt D la subst proprii masc: steaua lui Verde împărat –
adresîndu-se (…) lui Dumescu (OM I)
 Art hot proclitic lui pt G şi pt D la subst proprii fem străine: casa lui Carmen – i-am dat lui
Catrinel cartea (OM I)
 Art hot proclitic lui şi pronumele personal lui: I-am spus lui Mihai. – I-am spus lui. (OM
II)
 Art nehot un pt N şi pt Ac: Un băiat a rezolvat exerciţiul – A recitat ca un actor. (OM I)
 Art nehot un – adj pron nehot un – numeralul un: Un client i-a spus asta. – Un client intră,
altul iese. – A cules un ghiocel şi nouă viorele. (OM II)
 Art nehot o de la subst fem N şi de la Ac: O studentă a publicat articolul. – Floarea era
pentru o colegă. (OM I)
 Art nehot o – pron pers în Ac – numeralul cardinal o – vb aux a avea din structura
viitorului popular (în forma sa invariabilă) – interjecţia o: Mi-a răspuns o voce calmă. – Ai
 văzut-o? – Au venit o profesoară şi doar două studente. – O să mergem şi noi acolo. – O,
ce ţară frumoasă! (OM II)
 Art nehot unui la G şi la D: cartea unui student – Am transmis unui copil (OM I)
 Art nehot unei la G şi la D: costumaţia unei balerine – Am dat florile unei artiste (OM I)
 Art nehot nişte la N-Ac şi la fem-masc: Au venit nişte domni şi nişte doamne în control. –
Au dat explicaţiile pentru nişte turişti şi nişte turiste. (OM I)
 Art nehot nişte şi adj nehot nişte: nişte femei – nişte făină (OM II)
 Art nehot unor la G-D şi la fem-masc: ideile unor cercetătoare şi ale unor cercetători –
am dovedit asta unor profesori şi unor profesoare (OM I)
 Art posesiv a de la G, N, Ac: candel-a sperării – A noastră a plecat – Vorbim despre a
noastră. (OM I)
 În textele vechi şi în cele dialectale, art posesiv a dezvoltă nu doar omonimie cazuală, ci şi
de număr şi gen (se foloseşte formă invariabilă)
 Art posesiv a – pron semiindependent a – prepoziţia a – vb aux a – substantivul a: o poezie
a lui – A noastră este mai interesantă. – Este mamă a trei copii. / Arată a femeie. – Intrat-a
noaptea-n burg. – A este articol posesiv-genitival. (OM II)
 Art posesiv şi art demonstrativ (în textele vechi şi în cele dialectale): cetate mare a
împăratului – mîndruţa mea a dragă (OM II)
 Art posesiv a şi prepoziţia a (în unele texte vechi şi în unele graiuri populare): lucrurile a
doi oameni – Nimenea nu poate a doi domni lucra. (OM II)
 Art posesiv şi conjuncţia a (în unele graiuri): culoare a vacii – Fata şădi la dreapta, copilu
la stînga, a vaca-ntre ei. (OM II)
 Art demonstrativ la N şi la Ac (OM I)
 Art demonstrativ la G şi la D (OM I)
 Pron refl se din structura diatezei reflexive, a celei pasive, a celei reciproce, a celei
impersonale: Se vînzolea o lume pestriţă – Uşile se deschid concomitent. – Nu se mai
salută. – Se cunoaşte că nu mai este primar. (OM I)
 Pron refl îşi, şi din componenţa vb dinamice aflate în afara constituirii opoziţiei categoriale
specifice diatezei şi pron refl îşi, şi din componenţa diatezei medii (posesive): îşi aminti –
îşi trecu pălăria în mîna cealaltă (OM I)

C. Omonimie morfologică la nivelul structurilor morfologice analitice

 Infinitivul şi imperativul: a se agita – A se agita înainte de consumare! (OM I)

 Infinitivul prezent pasiv şi infinitivul perfect activ: El, enervat de a fi luat prin
surprindere, se opreşte. - El, enervat de a fi mers prea mult, se opreşte. (OM I)
 Conjunctivul prezent şi imperativul: Trebuie să pleci. – Să pleci! (OM I)
 Prezumtivul perfect dezvoltă omonimie, pe rînd, cu viitorul anterior indicativ, cu
conjunctivul perfect şi cu condiţionalul-optativ perfect: vor fi citit, să fi mîncat, ar fi
terminat
 SINONIMIA SINTACTICĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ (sinonimia sintactică, echivalenţa
sintactică, coreferenţa sintactică)

Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu – Probleme de sintaxă a limbii române, Ed. Cermi, Iaşi, 1999,
p. 119-128

Sinonimia sintactică se defineşte prin enunţuri diferite formal şi conţinuturi aproape

identice.

În ceea ce priveşte conţinutul, trebuie distins, pe de o parte, între conţinutul enunţului

(reprezentat prin predicativitate) şi conţinutul cuvintelor sintactice (informaţia sintactică); pe de
altă parte trebuie considerat conţinutul modal al enunţului (informaţia stilistică) şi, nu în ultimul
rînd, conţinutul referenţial (informaţia semantică).

Pentru a nu suprapune informaţia lingvistică aparţinînd la două niveluri lingvistice (în speţă
semantic şi sintactic) trebuie diferenţiat între echivalenţă sintactică (pentru care enunţurile sînt
similare dpdv al conţinutului semantic, dar modelul sintatic este diferit) şi sinonimie sintactică
(pentru care enunţurile au model sintactic identic, dar expresie fonematică diferită).

Ca exemplu de echivalenţă sintactică se oferă enunţurile:

Luigi i-a vîndut o maşină Mariei. / Maria a cumpărat o maşină de la Luigi.

De asemenea, trebuie distins între sinonimie sintactică şi coreferenţă sintactică (pentru

care enunţurile sînt identice din perspectiva referentului, dar au expresia fonematică diferită).

Ca exemplu de coreferinţă sintactică se oferă enunţurile:

L-am văzut pe Jean. / L-am văzut pe prietenul tău. / L-am văzut pe ilustrul nostru scriitor.

Există două grade de sinonimie sintactică (SS): sinonimie sintatică de gradul I (SS1) şi
sinonimie sintactică de gradul al II-lea (SS2).

SS1

SS1 presupune identitate la nivelul informaţiei sintactice şi identitate la nivelul informaţiei

semantice. Ex: Mincinosul va fi pedepsit. / Cine minte va fi pedepsit.

A. SS1 la nivelul propoziţiei:

 cuvinte sintetice – structuri analitice: Este înţelept. – Este cu scaun la cap.
  părţi de propoziţie simple – părţi de propoziţie multiple: Studenţii intră în sală. –
Ion, Maria, Radu intră în sală.
 structuri prepoziţionale – structuri neprepoziţionale: L-am văzut pe fratele meu. –
Mi-am văzut fratele.
 structuri prepoziţionale cu prepoziţii diferite: În ciuda frigului a venit. – În
pofida frigului a venit.
 părţi de propoziţie identice redate prin părţi de vorbire diferite: Mihai a venit. –
El a venit.

B. SS1 la nivelul frazei:

o Dpdv al elementelor joncţionale:

 enunţuri cu element joncţional exprimat – enunţuri cu element joncţional
neexprimat: Chiar dacă face el ce-a face, eu tot nu mă dau bătut. - Facă el ce-a
face, eu nu mă dau bătut.
 enunţuri cu element joncţional exprimat – enunţuri cu element joncţional
inexistent: Cînd eram băiet, păduri cutreieram. – Fiind băiet păduri cutreieram.
 enunţuri cu elemente joncţionale exprimate şi diferite: Ai venit chiar dacă plouă. –
Ai venit deşi plouă. – Ai venit cu toate că plouă. – Ai venit chiar de plouă.
o Dpdv al planului formal, din perspectiva eliminării unei părţi de propoziţie
 enunţuri cu structură completă – enunţuri cu structură eliptică: Daţi-mi două
ciocolate de două mii de lei. – Daţi-mi de două mii de lei.
 enunţuri cu funcţii sintactice exprimate – enunţuri cu funcţii sintactice
subînţelese: Cînd o face plopul mere şi răchita micşunele. – Cînd o face plopul
mere şi răchita o face micşunele.

SS2

SS2 presupune informaţie sintactică identică şi non-identitate semantică. „Sinonimele

sintactice de gradul al doilea nu sînt comutabile semantic, adică nu sînt substituibile în acelaşi
context.” (p. 234)

Ex: Melancolia în vîrsta lui este semnul caracteristic al orfanilor.

Ion şi Simion nu mai înţelegeau nimic.

Melancolia şi Ion şi Simion constituie subiecte ale unor enunţuri, fără a se putea însă
suplini unul altuia în contexte.

OMONIMIA SINTACTICĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu – Probleme de sintaxă a limbii române, Ed. Cermi, Iaşi, 1999,
p. 129-144
 Omonimia sintactică presupune aceeaşi organizare fonologică, dar informaţie sintactică
diferită.

o Omonimia sintactică la nivelul propoziţiei

Cuvîntul lui poate fi, în contexte diferite:

 complement indirect („Ea se apără c-o mînă / Însă totuşi lui se lasă”)
 atribut („Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea
lui largă”)
 cuvînt fără funcţie sintactică („Lui Grigore însă i se părea că în ochii lor
luceşte ceva deosebit şi că toată înfăţişarea lor ar fi mai dîrză.” – dativ)
 cuvînt fără funcţie sintactică („În Amara, în jurul cîrciumii lui Busuioc, era
mai multă lume ca de obicei.” – genitiv)
Cuvîntul mi poate fi, în contexte diferite:

 complement indirect („Mie oamenii mi se par liniştiţi, zise Titu.”)

 atribut („Cînd sufletu-mi noaptea veghea în estaze, / Vedeam ca în vis pe-al
meu înger de pază.”)
 cuvînt fără funcţie sintactică („Şi unde mi-au început să se repeadă în soldaţi
cu furci, cu pietre, de nici n-au nimerit, sărmanii, încotro să fugă.” – dativ
etic)
 marcă a diatezei reflexive („Şi dacă norii deşi se duc / De iese-n luciu luna, /
E ca aminte să-mi aduc / De tine-ntotdeauna.”)

o Omonimia sintactică la nivelul frazei

 diferenţa între caracterul tranzitiv şi cel intranzitiv al unui verb poate
diferenţia, într-o construcţie precum: Voi şti 1/ cînd vei veni. 2/ între P2 ca
propoziţie completivă directă şi P2 ca propoziţie circumstanţială temporală.
 *diferenţa între caracterul personal şi cel impersonal al unui verb poate
diferenţia, într-o construcţie precum: Dar mai mult îl necăjea 1/ că o să-i rupă
nasturele. 2/ între P2 ca propoziţie subiectivă şi P2 ca propoziţie
instrumentală.
 diferenţa între sensurile lui a-i părea bine / rău poate marca diferenţa între
interpretarea unei construcţii precum: Bine-ţi pare 1/ să fii singur, crai bătrîn
şi fără minţi. 2/ cu P2 ca propoziţie subiectivă sau cu P2 ca propoziţie
circumstanţială de relaţie.
 în structura Putem 1/ să ne ducem, 2/ că n-are să ne omoare. 3/, P2 poate fi
interpretată fie ca apozitivă (reinterpretînd: Asta putem, să ne ducem..., P2
fiind structură apozitivă pe lîngă asta), fie ca propoziţie completivă directă.
 verbul a putea poate fi interpretat şi cu sensul „a se putea”, aşadar impersonal.
Diferenţa între cele două sensuri determină şi diferenţa de interpretare între
enunţuri care conţin un asemenea verb. Astfel, în enunţul Părea 1/ că a
îmbătrînit. 2/ P2 poate fi interpretată fie ca subiectivă, fie ca predicativă.

Ambiguitatea sintactică
 Spre deosebire de omonimie, care se manifestă atît la nivelul locutorului, cît şi la cel al
interlocutorului, ambiguitatea se manifestă exclusiv la nivelul interlocutorului.

o Ambiguitatea sintactică la nivelul propoziţiei

 Din punct de vedere al cauzei generatoare de ambiguitate:
 ambiguitatea lexicală a unui cuvînt dintr-un context: frica profesorului
(„profesorului îi este teamă” sau „cuiva ii este teamă de profesor”)
 posibilitatea de a interpreta în două feluri un cuvînt dintr-o structură: pentru a
lăsa cîinele doamnei – doamnei este fie atribut, fie complement indirect
 elipsa: Ioana, uşa! poate fi un semnal pentru ca Ioana să închidă uşa sau
pentru ca ea să fie atentă la uşă.
 Din punct de vedere al formei:
 cuvinte sintetice ambigue sintactic: grăbi să ducă vestea prietenului, unde
prietenului poate fi atribut sau complement indirect, cazurile genitiv sau dativ
 structuri analitice nonpropoziţionale ambigue sintactice: povestesc snoava lui
gură-cască – unde gură-cască poate fi atribut sau complement indirect,
cazurile genitiv sau dativ
 structuri propoziţionale: De asta am venit. – structura de asta poate fi
interpretată ca un circumstanţial de cauză sau ca unul final
 structuri multiple: Trimit dicţionarul lui Radu şi Ion. – lui Radu şi Ion poate
fi atribut sau complement indirect
 propoziţii ambigue datorită posibilităţii de a interpreta în două feluri
predicatul: A aruncat mănuşa. – predicatul poate fi tot constructul, care, în
acest caz, reprezintă o locuţiune verbală sau predicatul poate fi a aruncat şi
mănuşa reprezintă complementul direct

o Ambiguitatea sintactică la nivelul frazei

 În funcţie de felul propoziţiei faţă de care se subordonează propoziţia ambiguă
 subordonare faţă de o propoziţie principală: Cînd citi primele rînduri, dispăru
amintirea neplăcută şi mutra obraznică a funcţionarului comercial.,
propoziţia subliniată poate fi interpretată fie ca temporală, fie drept cauzală.
 subordonare faţă de o propoziţie secundară: Să se ştie că toate au o margine,
chiar şi în ţara noastră binecuvîntată, şi că pietrele s-ar ridica singure să ne
lovească dacă am tolera ca sîngele românilor să plătească incapacitatea
guvernului. – propoziţia subliniată poate fi interpretată cauzal sau condiţional
 În funcţie de numărul propoziţiilor din frază
 fraze cu o singură propoziţie ambiguă sintactic: Amîndoi raportară că
oamenii sînt liniştiţi, cam murmură ei din pricina învoielilor, după obicei, dar
numai să se îndrepte puţin vremea şi toţi se vor da pe brazdă. – propoziţia
subliniată poate fi interpretată ca temporală, cauzală sau condiţională
 fraze cu mai multe propoziţii ambigue sintactic: Cînd nu suna nimeni la uşă
şi agenda arăta o zi goală, îmbrăca paltonul, răsucea cheia şi pornea să
alunge pe uliţi mărginaşe un duşman care-i fugea înainte. – propoziţiile
subliniate pot fi interpretate ca temporale sau cauzale