Modele de asigurare a disciplinei

1. Disciplina asertivă (Lee și Marlene Canter)

Modelul Canter presupune ca profesorul să îşi asume rolul de lider al grupului de la

început, evident în beneficiul elevilor, adoptând o atitudine asertivă şi controlând în orice
moment toate acţiunile elevilor. În funcţie de modul în care răspund provocărilor din clasă,
profesorii se pot încadra în trei categorii: asertivi, ostili şi nonasertivi (Hardin, 2008).

Un profesor asertiv respectă drepturile elevilor, dar se asigură că şi drepturile sale sunt
respectate. Ei prezintă elevilor expectanţele cu privire la comportamentul lor cu calm şi
profesionalism, insistând ca aceste repere să fie permanent avute în vedere. Profesorii asertivi
au un comportament concordant cu aceste aşteptări, iar comportamentele elevilor sunt
permanent întărite pozitiv, respectiv negativ.
Un profesor ostil utilizează tehnici inadecvate ca sarcasmul sau ameninţarea,
plasându-se într-o lume diferită de cea a elevilor. Ei folosesc strategii de păstrare a disciplinei
care îi afectează emoţional pe elevi, provoacă lipsă de respect, subminează nevoile de
securitate şi apartenenţă ale elevilor. Practic, într-o asemenea clasă procesul de învăţare nu
poate avea loc.
Un profesor nonasertiv este pasiv, inconsecvent, nu are solicitări şi aşteptări clare
pentru elevi. Un asemenea profesor este lipsit de direcţie în activitatea didactică şi, prin
urmare, nu are puterea de a indica elevilor drumul de urmat în procesul de învăţare. Nu există
standarde nici în predare, nici în învăţare. Mulţi dintre profesori nu admit îndeplinirea
obligaţiilor ca filozofie asupra profesiei didactice. Nevoile şi intereselor elevilor sunt
întotdeauna în prim plan, însă realitatea educaţională impune siguranţă în propriile acţiuni şi
apoi construirea unui mediu propice învăţării.
Imaginea sintetică a celor trei stiluri didactice ar putea fi următoarea:
 Profesorii asertivi îşi îndeplinesc obligaţiile şi acţionează în interesul elevilor.
 Profesorii ostili îşi îndeplinesc obligaţiile, dar nu acţionează în interesul elevilor.
 Profesorii non-asertivi nu îşi îndeplinesc obligaţiile şi nu acţionează în interesul elevilor.

Exemplificarea stilurilor de răspuns într-o situaţie didactică

Situația: În timp ce profesorul predă, doi elevi discută şi sunt neatenţi la lecţie.

Răspuns nonasertiv: Vă rog să încercaţi să nu mai vorbiţi în timp ce eu vorbesc. De câte ori
trebuie să vă spun?
Comentariu: Chiar dacă e vorba de o regulă elementară într-o clasă de elevi, respectarea ei nu
este asigurată prin rugăminte adresată de către profesor, pentru că această abordare îi
subminează poziţia de lider. Întrebarea de final lasă loc unor posibile răspunsuri care ar putea
dăuna şi mai mult ordinii din clasă (de câte ori vrei, de 100 de ori etc).

Răspuns ostil: Hei, voi doi? N-aveţi nici un fel de maniere. Sunteţi cei mai nerecunoscători
copii din câţi am întâlnit. Opriţi-vă din vorbit şi fiţi atenţi la lucruri mai importante.
Comentariu: Profesorul ostil vede situaţia din perspectiva „eu împotriva lor”. Orice strategie
care asigură succesul profesorului e acceptabilă (voce ridicată, comportament nonverbal
agresiv etc.).

1
Răspuns asertiv: Profesorul face o scurtă pauză, îi priveşte pe cei doi şi spune: Ion şi Mihai,
în această clasă avem o regulă pe care o respectăm toţi: când cineva vorbeşte restul clasei e
atentă şi ascultă. Opriţi discuţia şi fiţi atenţi la lecţie.
Comentariu: Comportamentul e calm, încrezător şi profesionist. Comportamentul pe care îl
aşteaptă de la elevi e clar indicat.

Pentru a fi asertiv, profesorul trebuie să acţioneze în acord cu un set de reguli, care

sunt incluse într-un plan de disciplină al clasei. Problemele de disciplină apar inevitabil în
orice clasă, iar profesorul trebuie să pregătească un plan care să includă descrierea
consecinţelor negative ale comportamentelor inadecvate, şi descrierea consecinţelor pozitive
pentru cele adecvate – toate organizate ierarhic în funcţie de gravitatea, respectiv intensitatea
comportamentului. Acest plan de disciplină trebuie împărtăşit elevilor, părinţilor (care trebuie
să-şi exprime acordul în scris) şi conducerii şcolii. El trebuie aplicat întotdeauna, cu justeţe.
Regulile pe care toată clasa trebuie să le respecte trebuie să fie concis şi clar exprimate şi să
fie în număr rezonabil.

Exemple de reguli:
 Nici un elev nu vorbeşte în timp ce profesorul predă.
 Nimeni nu perturbă activitatea de învăţare a unui elev, indiferent de motiv.
 Nimeni nu poate provoca un rău fizic sau psihologic propriei persoane sau altui
membru al comunităţii şcolare.
 Comportamentul pozitiv va fi întotdeauna răsplătit.
 Ridicaţi mâna şi aşteptaţi să fiţi numiţi înainte de a vorbi în timpul orei.
 În clasă vorbim întotdeauna pe rând.
 Mergeţi calm pe coridoare în timpul pauzelor, fără a alerga şi fără a ridica vocea.
 Veniţi la şcoala cu toate materialele necesare orelor din ziua respectivă.
 Toate temele indicate sunt obligatorii.

Elevii trebuie să înţeleagă că încălcarea regulilor duce la consecinţe negative, în timp

ce respectarea acestora va fi urmată de consecinţe pozitive. Regulile sunt puţine la număr,
simple, directe şi lipsite de ambiguitate. Aceste reguli îl protejează pe profesor, dar asigură şi
respectarea drepturilor elevului.
Aplicarea justă a planului de disciplină impune înregistrarea într-o formă sau alta a
comportamentelor pozitive şi negative. Cele două metode recomandate de Canter, adesea
contestate sunt înregistrarea numelor elevilor care încalcă reguli pe tablă sau pe orice suport
vizibil pentru toată clasa în paralel cu contabilizarea celor care respectă regulile. Plasarea
numelor elevilor care încalcă o regulă pe tablă şi marcarea numărului de încălcări a acelei
reguli constituie o simplă modalitate de contabilizare a comportamentelor negative, în funcţie
de care se aplică acele consecinţe convenite cu elevii şi părinţii.

Exemplu de aplicare a acestei strategii

Încalcă o regulă Consecinţă

Prima dată Se trece numele pe tablă (avertisment)
A doua oară Sancţiune simplă (15 minute de exerciţii după ore)
A treia oară Sancţiune dublă (30 minute de exerciţii după ore)
A patra oară Sancţiune dublă (30 minute de exerciţii după ore şi telefon părinţilor)
A cincea oară Suspendare de la ore şi discuţie cu directorul şcolii

2
Înregistrarea elevilor care respectă regulile poate marca faptul că aceștia vor primi o
recompensă pentru respectarea unei reguli, de exemplu două minute suplimentare de pauză.
Obiecţiile pentru cele două modalităţi de înregistrare a comportamentelor sunt numeroase,
dar autorii recomandă ca profesorul să aleagă orice altă modalitate pe care o consideră
acceptabilă.
În situaţiile în care numele unui elev este înregistrat pentru un comportament negativ,
dacă ele respectă o singură dată o regulă încălcată anterior, numele este şters de pe listă.
Pentru aplicare justă a planului de disciplină este nevoie de înregistrarea tuturor datelor
relevante, pentru ca profesorul să nu poată fi suspectat de părtinire sau capriciu.
Recunoaşterea şi recompensarea comportamentelor pozitive ocupă un loc foarte
important în disciplina asertivă. Una dintre recomandările Canter indică faptul că fiecare
copil ar trebui lăudat cel puţin o dată pe zi. Deşi criticii au atacat şi recomandările privind
recompensele, acestea (individuale sau pentru întreaga clasă) au constituit aspectul central al
modelului. Fiecare profesor trebuie să cunoască acele comportamente ale fiecărui elev care
merită să fie recompensate şi să stabilească intervalele de timp pentru recompense. Trebuie
avut în vedere ritmul recompenselor, deoarece daca sunt prea dese nu mai au efect asupra
comportamentului. Canter propune o serie de materiale suplimentare: „diplome” diverse,
„stimulente”, reviste ale clasei care uşurează munca profesorului de a identifica recompense
potrivite pentru fiecare tip de comportament pozitiv.
Toţi elevii sunt responsabili pentru faptele lor, minoritari sau majoritari, băieţi sau
fete, din familii bogate sau sărace. Nici un elev nu este scuzat pentru comportamente
inadecvate, iar această atitudine determină în timp un sentiment de încredere în
discernământul profesorului.

Alte strategii asociate disciplinei asertive

„Înregistrarea stricată” şi aplicarea consecventă a consecinţelor comportamentelor
sunt două tehnici asociate modelului. Prima tehnică constă în repetarea insistentă a aceluiaşi
mesaj, acesta fiind eficientă mai ales în cazul elevilor care încearcă să mute atenţia
profesorului într-un alt punct. Practic, profesorul repetă invariabil aceeaşi solicitare,
indiferent de argumentele elevului, ca o „bandă stricată”.

Exemplu

Profesorul: Maria, nu mai vorbi şi priveşte la tablă.

Maria: Dar Ana m-a întrebat ceva.
Profesorul: Maria, vreau să nu mai vorbeşti şi să priveşti la tablă.
Maria: Dar Ana are nevoie de ajutor ca să rezolve exerciţiul.
Profesorul: Maria, în această clasă regula este să nu vorbeşti în timpul alocat activităţilor
independente.
Maria: Vroiam doar s-o ajut pe Ana…
Profesorul: Se poate să fie adevărat, dar acum vreau să nu mai vorbeşti şi să priveşti la tablă
sau în caietul tău.
Maria: Bine (şi se întoarce).
Profesorul: Mulţumesc (politicos şi sincer).

Autorii modelului avertizează că a repeta o solicitare de trei ori e suficient. Dacă

elevul nu îşi ajustează comportamentul, profesorul înregistrează încălcarea regulii iar elevul
va suporta consecinţele negative ale deciziei sale. Stările de nemulţumire ale profesorului

3
sunt astfel mai rare, el fiind conştient că planul de disciplină a fost conceput tocmai pentru a
rezolva asemenea situaţii în clasă.
Pentru a fi asertiv, mesajul profesorului trebuie „livrat” într-o manieră adecvată, fără a
părea abuziv sau ameninţător. El trebuie să fie ferm şi calm, să nu suscite îndoieli cu privire
la aplicarea planului de disciplină.
Elemente ale comunicării la care profesorii trebuie să fie atenţi:
 Tonul vocii trebuie să fie ferm şi neutru, fără a fi dur, sarcastic şi fără să intimideze. Nu
trebuie să trădeze nici un fel de slăbiciune a profesorului.
 Contactul vizual este important pentru impactul mesajului. Profesorul trebuie să-l
privească în ochi pe elevul căruia i se adresează, fără a insista însă ca elevul să facă acelaşi
lucru. Unii elevi pot veni din familii în care a privi în ochi pe cineva/un adult să fie considerat
nepoliticos.
 Gestica trebuie să fie în acord cu mesajul verbal. O mână ridicată în semn de „stop” sau
gestul de „linişte” pot fi uneori mai eficiente decât mesajul verbal în sine.
 Utilizarea prenumelor elevilor atrage imediat atenţia, chiar dacă distanţa între profesor şi
elev e mare, având un impact personal.

O altă tehnică asociată disciplinei asertive este mesajul de tip EU, care indică elevilor în ce
mod comportamentul lor îl afectează pe profesor şi cum doreşte acesta să schimbe acest
comportament. Un mesaj de tip EU conţine trei componente:
 Când tu/voi – enunţaţi comportamentul inadecvat ...
 Eu (mă) simt ...
 Aş dori ca voi - enunţaţi schimbarea comportamentală ...
Aceste mesaje trebuie să fie clare, să nu lase loc interpretărilor. Dacă un elev nu se
conformează mesajului, va suferi consecinţele prevăzute de planul de management.

Exemplu

Un profesor explică un eveniment istoric unei clase a patra iar Ion vorbeşte cu colegul de
bancă. Iată cum ar suna mesajul de tip EU: „Ion, dacă tu vorbeşti în timp ce explic ceva, eu
mă simt deranjată. Aş vrea să te opreşti şi să fii atent la explicaţiile mele”.

2. Disciplina socială (Rudolf Dreikurs)

Autorul accentuează faptul că şi copiii sunt fiinţe sociale, cu nevoi de apartenenţă şi

recunoaştere socială. Problemele comportamentale apar când copilul nu reuşeşte să atingă
aceste obiective prin mijloace social acceptate şi recurge la metode inadecvate. Profesorii
trebuie să intervină când elevii manifestă asemenea comportamente considerând că aceasta e
modalitatea de a câştiga recunoaştere in grup. Profesorii n-ar trebui, nu pot în fapt, să decidă
ce măsuri să adopte până nu identifică finalităţile pe care un copil le întrevede după
manifestarea unui anumit tip de comportament.
Dreikurs identifică patru scopuri care descriu finalitatea comportamentelor
inacceptabile ale copilului: obţinerea atenţiei, lupta pentru putere, răzbunarea și retragerea
(Manning și Bucher, 2007). Vizând aceste scopuri specifice, copiii sfidează adulţii şi regulile
impuse de aceştia. Comportamentele inadecvate sunt orientate spre unul dintre aceste scopuri,
conştient sau inconştient.

4
 Comportamente şi scopuri indezirabile în clasă

Scop Tipuri de comportamente în clasă

Comportament de atac Comportament de apărare
Atragerea atenţiei Comportament de clovn Comportamentul de Leneş
tip “pacoste” (negativist) Comportamentul Anxios
de “spectacol” Probleme de vorbire
Impertinenţa Timid
Adresarea continuă a unor întrebări Neîngrijit
irelevante Necooperant
Excesiv de obedient
Lupta pentru Certuri Comportament de “pierdut vremea”
putere Acte de rebeliune Încăpăţânat
Obrăznicii Uituc
Neascultător
Răzbunarea Fură Posac
Răutăcios Instabil
Violent Morocănos
Refuză să se implice
Retragerea Comportamentul indică că ar fi incapabil să
rezolve o sarcină
Leneş
Activităţi solitare

Comportamentele copilului pot fi ofensive sau defensive, putând fi ierarhizate diverse

forme ale acestora, în funcţie de gravitatea lor. Un copil care nu şi-a îndeplinit scopul apelând
la o strategie de atragere a atenţiei, va merge mai departe apelând la comportamente specifice
luptei pentru putere etc.
Cum pot profesorii să identifice scopurile elevilor? Dreikurs descrie câteva direcţii de
reflecţie care îl ajută pe profesor să identifice aceste finalităţi:
 Cum te simţi ca profesor atunci când copilul manifestă comportamentul respectiv?
 Care a fost răspunsul tipic la comportamente similare în clasă?
 Cum a răspuns copilul la încercările de corectare a comportamentului?
Două dintre aceste interogaţii presupun o analiză a profesorului asupra propriilor
comportamente şi trăiri.
Trăirile emoţionale/sentimentele profesorului. Profesorii sunt în general deranjaţi de
încercarea unui copil de a atrage atenţia şi şi-ar dori ca acesta să dispară şi să nu le mai creeze
probleme. Când copilul luptă pentru putere, profesorul simte că îi este subminată autoritatea,
este furios şi are tendinţa de a demonstra clasei că el este cel care ia decizii. Profesorul se
simte rănit atunci când copiii încearcă să se răzbune (Cum a putut acest copil sa-mi facă aşa
ceva?). Disperarea este caracteristică situaţiilor în care copilul se poartă ca şi când ar fi
neajutorat.
Răspunsuri tipice la comportamente inadecvate ale copilului. Când un copil vrea să
atragă atenţia, profesorul încearcă să-l convingă că acel comportament nu e potrivit. Un
profesor poate reaminti unui copil de douăzeci de ori într-o săptămână să ridice mâna şi să
aştepte să fie numit înainte de a răspunde. În cazul luptei pentru putere profesorii aleg de

5
multe ori un răspuns din acelaşi registru: “Nici un elev de-al meu nu va scăpa de consecinţe
dacă face x şi y…”. Alt răspuns tipic este simpla renunţare (De ce să-mi mai bat capul? Mai
bine renunţ…). Când un copil încearcă să se răzbune, profesorii pot cădea în capcana de a
încerca să asigure “echilibrul”, manifestând comportamente similare. În ultima situaţie,
răspunsul tipic al profesorului este: “Am încercat tot ce-am putut cu acest copil, nu mai am ce
face…”. Aceste răspunsuri tipice agravează de regulă situaţia, determinând reluarea
comportamentele inadecvate ale elevului.
Răspunsul copilului la eforturile profesorului de a corecta comportamentul. A
reaminti o regulă unui copil care vrea să atragă atenţia constituie o strategie temporar
eficientă. El va repeta însă comportamentul în scurt timp. Acest tip de răspuns nu-l face pe
copil mai responsabil sau mai independent, ci dimpotrivă. A răspunde cu aceeaşi metodă
intensifică lupta pentru putere, generând comportamente din ce în ce mai grave de ambele
părţi. Dacă profesorul renunţă, copilul interpretează comportamentul în sensul că el poate fi
“şeful” şi poate face ce vrea. Comportamentul răzbunător al profesorului întăreşte
comportamentul elevului, iar renunţarea întăreşte convingerea copilului că este incapabil.
După examinarea propriilor trăiri în cazul unor comportamente inadecvate ale
copilului, profesorul poate identifica scopul din spatele acestui comportament şi îl poate
confrunta pe copil cu acesta, tehnică prezentată de Dreikurs sub numele de recunoaștere
reflexă. Profesorul poate utiliza întrebări de confruntare precum:
 Se poate să îţi doreşti să îţi acord toată atenţia mea numai ţie?
 Crezi că se poate să îşi doreşti să demonstrezi că tu eşti şeful şi nimeni nu te poate
determina să faci ce nu vrei?
 Crezi că vrei să-i răneşti pe ceilalţi, în acelaşi mod în care ei te-au rănit?
 Crezi că vrei să-i convingi pe ceilalţi că nu eşti capabil de nimic?
Ca răspuns la asemenea întrebări copilul ar trebui să identifice scopul real din spatele
comportamentului său inadecvat. Dreikurs afirmă că recunoașterea reflexă nu intervine
imediat, pentru că un copil poate ignora întrebarea la început, însă în timp el va admite care
era scopul comportamentului său. Odată ce s-a produs recunoaşterea scopului, se poate trece
la corectarea comportamentului.
Autorul modelului propune și o serie de răspunsuri alternative ale profesorului, în
funcție de scopul comportamentul inadecvat al copilului:
 Atragerea atenţiei. Se recomandă ca profesorul să ignore comportamentele de
atragere a atenţiei şi să remarce acele comportamente pozitive ale elevului care nu sunt
orientate spre acest scop. Comportamentele indezirabile care pun în pericol elevul însuşi sau
alţi colegi nu pot fi total ignorate, însă micile acte de indisciplină sancţionate în mod obișnuit
de profesor pot fi ignorate. Dacă este adoptată în manieră izolată, ignorarea
comportamentelor inadecvate este ineficientă şi duce la accentuarea problemelor. Ea trebuie
completată de atenţie sporită acordată elevului atunci când manifestă comportamente
pozitive. Elevul va primi atenţie doar în cazul unor comportamente pozitive, iar aceasta este o
strategie de întărire eficientă. Elevul realizează în timp scurt că respectarea regulilor duce la
acceptare, apartenenţă şi recunoaştere. Pe măsură ce elevul înaintează în vârstă şi acumulează
noi experienţe pozitive, încrederea de sine creşte, iar motivaţia internă înlocuieşte gradual
motivaţia externă, locul controlului se internalizează. Ca rezultat, elevul are din ce în ce mai
puţină nevoie de atenţia directă a profesorului.
 Lupta pentru putere. Profesorul nu poate răspunde elevului cu acelaşi tip de
comportament pentru că acest fapt l-ar transforma în „complice”. Fiind lipsiţi de partenerul
de luptă, elevii manifestă din ce în ce mai rar comportamente specifice şi pot fi asistaţi în
recunoaşterea propriului scop (vrea să fie întotdeauna „şef”). Simpla retragere din luptă nu
este eficientă, ci trebuie însoţită de strategii alternative.

6
 Exemplu. Admiteţi în faţa unui copil că nu ştiţi cum să corectaţi comportamentul său
inadecvat şi puneţi-l în situaţia de a găsi singur soluţii: „Ce crezi că putem face pentru a
rezolva problema?”. Această abordare îi dă elevului sentimentul că are oportunitatea de a
manifesta comportament prosocial, că el este „şeful”. S-ar putea să fiţi surprinşi de calitatea şi
diversitatea planurilor corective. Aceste planuri trebuie însă admise doar dacă sunt într-
adevăr plauzibile. Copilul trebuie să înţeleagă că nu contează „cine are dreptate” câtă vreme
comportamentul inadecvat este stopat.

Atunci când profesorul admite că nu îl poate obliga pe elev să îşi facă temele sau să
îndeplinească orice altă sarcină, el transmite mesajul implicit că este conştient că elevul are
putere deplină asupra propriului comportament. Odată depăşită această barieră, elevul nu va
mai resimţi nevoia să demonstreze un adevăr recunoscut de către profesor.
Aceşti elevi trebuie investiţi cu responsabilităţi diverse care să le satisfacă dorinţa de a
fi lideri: să monitorizeze disciplina în timpul pauzelor, să îi ajute pe elevii mai mici, să
monitorizeze distribuirea materialelor didactice etc. Mulţi dintre copii iau aceste
responsabilităţi în serios, manifestând comportamente acceptabile social şi satisfăcându-şi
nevoia de putere şi recunoaştere.
Răzbunarea şi comportamentele asociate nu trebuie tratate prea personal, deoarece
copilul vizează scopul în sine, nu o persoană anume. Oricât de dificil ar părea, profesorul
trebuie să demonstreze că este preocupat de binele copilului, nu de încercările sale de
răzbunare. Scopul copilului trebuie exprimat clar de către profesor („Se poate să vrei să-i
răneşti pe ceilalţi la fel de mult cum crezi că te-au rănit alţii pe tine?”). O asemenea strategie
trebuie însoţită de afirmaţii şi acţiuni sincere, care să demonstreze grija profesorului pentru
elev. Elevul va simţi din ce în ce mai puţin nevoia de a se răzbuna, pe măsură ce va creşte
apartenenţa sa la grup.
Retragerea. Acest tip de comportament poate fi corectat prin identificarea acelor
sarcini pe care elevul le poate îndeplini cu succes, focalizarea pe „calităţile”, „punctele tari”
ale acestuia. Afirmaţii de tipul „Sunt sigur că poţi!” pot motiva un elev să încerce să rezolve o
sarcină. Dacă este dispus să încerce, profesorul are un motiv întemeiat pentru a folosi strategii
de încurajare. Copiii care abandonează orice sarcină trebuie convinşi că sunt capabili de a
duce ceva la bun sfârşit.
Potrivit lui Dreikurs încurajarea este cel mai important aspect al educaţiei, iar lipsa
acesteia poate fi adesea cauza comportamentelor inadecvate. Toţi oamenii au nevoie de
încurajare, însă doar unii au nevoie să fie lăudaţi. Cea mai frecventă greşeală este aceea de a
lăuda cu scopul de a încuraja. Cele două nu sunt sinonime: lauda se concentrează asupra
persoanei sau a produsului, în timp ce încurajarea se raportează la proces sau la efort. Nu
toate persoanele şi nu toate produsele activităţii umane merită lauda, însă toţi elevii pot fi
încurajaţi în eforturile lor de a realiza o sarcină (un produs). Încurajarea susţine autoevaluarea
de către elev, nu evaluarea de către profesor, constituind un semn de respect şi încredere faţă
de elev.

Exemple de mesaje de încurajare: „Faci/ai făcut o treabă bună. . . ”; „Te-ai perfecţionat

în…”; „Faci/rezolvi etc. asta din ce în ce mai bine”; „Mă poţi ajuta (îi poţi ajuta pe colegi, ne
poţi ajuta etc) la …”.

Laudă versus încurajare

Laudă Încurajare
1. Lauda este o recompensă pentru un 1. Încurajarea poate fi o recunoaştere a
produs, o activitate finalizată. efortului de a realiza un produs, de a
finaliza o activitate.

7
 2. Lauda lasă elevilor impresia că au 2. Încurajarea îi ajută pe elevi să îşi evalueze
îndeplinit o activitate solicitată de propriile performanţe.
alţii
3. Lauda leagă activitatea elevului de 3. Încurajarea se concentrează asupra
nivelul abilităţilor sale. punctelor tari, ajutându-l pe elev să îşi
întărească încrederea în sine.
4. Lauda este o judecată rece asupra 4. Încurajarea ilustrează acceptarea şi
elevului ca persoană. respectul.
5. Lauda poate fi compromisă de 5. Încurajarea poate fi aplicată în orice
întăriri negative succesive, datorate situaţie, pentru că oricine merită să fie
eşecurilor repetate. încurajat.
6. Lauda este o expresie a autorităţii 6. Încurajarea transmite mesajul de egalitate
profesorului. între profesor şi elev.

Ca mulţi dintre cercetătorii care împărtăşesc concepţia rogeriană, Dreikurs susţine că

încurajarea are puterea de a-i motiva pe elevi şi de a promova în timp stima de sine,
încrederea în sine şi autodisciplina. Este vital ca profesorul să aleagă între laudă şi încurajare,
fără a le combina. Dreikurs recomandă încurajarea, care este o recunoaştere a efortului şi a
progresului, care ilustrează acceptarea elevului şi a nivelului său de dezvoltare.

Exemple de mesaje de laudă:

 Este extraordinar ce-ai realizat;
 Este unul dintre cele mai bune proiecte pe care le-am văzut în ultimii ani;
 Sunt foarte mândru de tine;
 Ştiam că ai să faci treabă bună;
 Aşa ar trebui să facă şi ceilalţi colegi;
 Am să pun lucrarea la panou ca s-o vadă toată lumea.

Exemple de mesaje de încurajare:

 Care a fost cea mai dificilă parte a temei, a proiectului, a exerciţiului?
 Poţi sugera modalităţi de a face acest tip de exerciţiu mai uşor pentru alţi elevi?
 Dacă ai face din nou această temă, ce ai schimba?
 Cum te simţi după ce ai lucrat la acest proiect şi l-ai finalizat?
 Trebuie să fii mândru de tine!
 Crezi că poţi ajuta câţiva colegi care n-au reuşit să termine tema?
 Te deranjează dacă arăt şi altora tema ta, ca exemplu?

Cel mai important avantaj al modelului propus de R. Dreikurs constă în promovarea

respectului și a comunicării între profesor și elev, fiind centrat pe relațiile democratice în
clasă. Aplicarea sa poate conduce la responsabilizarea copiilor în raport cu propriile
comportamente și construirea unor demersuri corective împărtășite de ambii actori
educaționali. Cu toate acestea, profesorul trebuie să conștientizeze faptul că nu întotdeauna
poate identifica scopul vizat de elevul indisciplinat, iar comportamentele grave
corespunzătoare răzbunării sau retragerii se pot corecta adesea doar prin intervenția
psihologului, însoțită de măsuri remediale în mediul școlar și familial.