Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere……………………………………………………………………………………..1
CAPITOLUL 1 Definiţia şi tipologia basmului
1Basmul-definiţie şi valoarea lui explicativă…………………………………………………..6
2. Basmul categorii tipologice………………………………………………………………..21
CAPITOLUL 2 Basmul clasificare şi
structură……………………………………………..28
CAPITOLUL 3 Basmul popular, basmul cult……………………………………………….36
CAPITOLUL 4 Strategii metodice în predarea speciei literare a basmului………………….62
CONCLUZII ………………………………………………………………………………...79
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………81
ANEXE………………………………………………………………………………………82
Introducere
1
Xxx Antologie de texte literare pentru grădiniţă, p. 232.
S-a pus problema fantasticului pe care îl conţine basmul, susţinându-se că i-ar
îndepărta pe copii de problemele realităţii şi că ar avea influenţă negativă asupra cititorilor şi
ascultătorilor.
Datorită acestei concepţii greşite, susţinătorii ei au căutat să elimine pentru o bună
perioadă de timp basmele din programele şi manualele şcolare, încercare ce nu a reuşit în
totalitate şi doar pentru o scurtă vreme. Cu o claritate care nu-şi găseşte pereche în alt gen al
artei narative, basmele dezvăluie ceea ce sunt, de fapt, în adâncul lor, personajele principale.
Copiilor le este oferită o formă accesibilă de cunoaştere a oamenilor, care-i poate ajuta foarte
mult să-şi dezvolte sentimentul dreptăţii şi al nedreptăţii.
Este bine cunoscut faptul că îmbinarea realului cu fantasticul încântă pe copii şi
răspunde visului şi imaginaţiei lor atât de active. Cine priveşte un basm doar ca pe un produs
subiectiv al fanteziei, bun doar pentru adormit copiii sau să le umple timpul, nu va putea crea
niciodată acea atmosferă de care are nevoie ca să poată respira sufleteşte.
Fantasticul din basme, este o extensiune a realului, reprezentând de fapt, o expresie a
celor mai puternice năzuinţe ale poporului. Copii iubesc şi ascultă cu plăcere basmele pentru
că ele răspund necesităţii de a şti, de a cunoaşte, de a înţelege cum se împlinesc năzuinţele
spre mai bun, spre frumos. Arhitectura rigidă a basmului prin împărţirea personajelor în două
grupe distincte, totdeauna în luptă, pune în evidenţă principiul său etic: victoria inevitabilă a
binelui asupra răului. Acest principiul moral i-a hărăzit o viaţă eternă.
Acţiunea basmului plină de întâmplări neaşteptate îl câştigă pe copil din prima clipă.
Întâlnim aici o şcoală a înaltelor sentimente omeneşti. Copilul care ascultă un basm trăieşte cu
intensitate nu numai momentele acţiunii, ci şi sentimentele care animă pe eroii povestirii.
Simpatia şi compasiunea pentru cei ce suferă, entuziasmul pentru îndrăzneala vitejilor,
mulţumirea şi bucuria pentru victoria lor, sunt numai câteva din simţămintele pe care le naşte
basmul în sufletele celor mici.
Lectura basmelor trebuie valorificată de cei care-i îndrumă pe copii. Din păcate,
trebuie să recunoaştem, cu toate că faptul este departe de a ne bucura, că interesul copiilor
pentru literatură a atins cote inferioare îngrijorătoare. Preşcolarul sau şcolarul mic nu mai
gustă fabula infantilă căci nu o mai cunoaşte. Cum posibilităţile de alegere ale copilului
modern sunt mult mai numeroase decât cele stabilite prin conversaţia tradiţională, el se
îndreaptă către forme de divertisment care îi oferă o pseudoinstrucţie, căci sunt constituite din
elemente pe care le-am putea numi în parte „gata mestecate”, sau facile sau lipsite de mesaj.
Atâta vreme cât va putea vedea la televizor desene animate, fermecătoare, el nu va mai
manifesta interes pentru basmul narat sau citit. Principalul reproş care poate fi adus unor astfel
de mijloace şi instrumente de educaţie este că ele îl pot înşela pe destinatarul lor asupra
calităţii reale ale literaturii şi în special ale basmului, anume cunoaşterea sensului profund al
vieţii, fapt care este semnificativ pentru copil, la nivelul fiecărei etape de dezvoltare. Părinţii,
educatoarele, învăţătorii, profesorii pot urmări şi studia influenţa pe care o au basmele asupra
profilului intelectual şi moral al copilului.
Acest lucru mi l-am propus şi eu în lucrarea de faţă, cu atât mai mult, cu cât mediul
rural în care-mi desfăşor activitatea oferă prea puţine posibilităţi de lectură copiilor, ai căror
părinţi sunt antrenaţi în munca asiduă pentru a-şi asigura existenţa. Am dorit ca la şcoală, prin
intermediul literaturii, al basmului, în primul rând, să contribui la educarea copiilor.
Dacă vrem să le oferim o educaţie potrivită vârstei copiilor, inclusiv celor cuprinşi în
şcoala primară, să le oferim frumuseţea basmelor şi a legendelor. Ele reprezintă un tezaur de
înţelepciune şi de fantezie. Setea de imagini a copiilor este nepotolită. Dacă vrem să nu-i
obosim pe copii din punct de vedere intelectual, ci să protejăm capacitatea lor de asimilare,
trebuie să le dăm posibilitatea de a recepta imagini autentice ale fanteziei.
Pentru părinţi şi educatori, se impune sarcina de a se ocupa cu o nouă înţelegere de
această lume de imagini, căci copiilor le poate fi transmis, într-un mod plin de viaţă, numai
ceva de al cărui adevăr sunt ei înşişi convinşi.
Un critic şi estetician italian, Benedetto Groce (1866- 1952) afirmă că micii cititori
preferă cărţi mediocre, întrucât ei nu ar avea capacitatea de a înţelege specificul literaturii ca
artă, fiind impresionaţi, în primul rând, de ceea ce numim „aventură”, adică de acţiuni
palpitante, ciocniri războinice, etc. Criticul italian amintit exemplifica prin povestirile lui
Edmondo de Amicis, îndrăgit de copii dar lipsit de valenţe artistice.
Dimpotrivă, Anatole France (1844-1924) îşi exprimă încrederea în spiritul critic al
copiilor care resping scrierile lipsite de fantezie şi pe cele vădit moralizatoare.
Însă, copii de astăzi precum şi cei dintodeauna, citesc opera precum Cuore şi romane
aparţinând lui Jules Verne, chiar dacă unii critici le contestă valoarea, În voianul părerilor
contradictorii privind această Cenuşăreasă a marii literaturi, e bine să ne conducem după
judecata sănătoasă a lui Mihail Sadoveanul, potrivit căreia o carte penrtu copii, ca să fie bună,
trebuie să rămână bună şi când copilul ajunge om.
Cealaltă problemă- a incapacităţii copiilor de a recepta valorile estetice, întrucât ei nu
au experienţă şi educaţie, este o judecată adevărată. Copii posedă întâi calităţi native, apoi îşi
modelează gustul estetic prin citit şi educaţie.
Copilul are un nivel scăzut de înţelegere a operei literare, dar pe măsura dezvoltării
sale psihice, el devine tot mai receptiv la adevăratele valori estetice. Din naştere, copilul este
dotat cu multă fantezie şi capacitate imaginativă.
Cu ajutorul fanteziei, copilul transformă realitatea într-o lume plină de farmec. Tot
datorită ei, el are şi o capacitate de a visa, de a iluziona şi de a conferii lumii încojurătoare o
aură pe măsura dorinţelor lui.
Datorită capacităţii copilului de a intra în pielea personajelor, de a se identifica de
obicei cu eroii cărţilor citite, el îndrăgeşte tocmai eroii memorabili din aceste opere.
Referindu-ne, în continuare, la sfera literaturii pentru copii, vom consemna faptul că şi aici
părerile sunt împărţite: unii includ aici toate operele accesibile copiilor, alţii numai pe acelea
scrise anume pentru cei mici.
Literatura poate juca un rol deosebit în procesul educării copiilor în spiritul binelui,
adevărului şi dreptăţii în formarea unor atitudini pozitive cum sunt cinstea, curajul, spiritul de
sacrificiul, demnitatea, atitudinea înaintată faţă de muncă, în coturarea şi cultivarea
patrimoniului. Literatura pentru copii nu este ceva rupt de literatura generală, nici nu este
destinată numai copiilor, din contră, ea face parte integrantă din aceasta şi, când este literatură
bună este citită cu plăcere la toate vârstele.
Literatura pentru copii este artă a cuvântului, pentru că ne înfăţişează viaţa prin
imagini artistice. Ea nu copiază viaţa, ci o recrează cu ajutorul fanteziei. Limbajul operei
literare este artistic colorat. Cine scrie pentru copii, înseamnă a scrie ca pentru oameni mari.
Personajele cărţilor, limbajul specific, epicul dens, conflictul împins spre senzaţional,
deznodământul fericit sunt câteva modalităţi de oglindire a vieţii reale prin transfigurare
artistică.
Fondul de aur al literaturii pentru copii l-au format producţiile populare în proză sau în
versuri: basmele, poveştile, povestirile, snoavele, doinele, proverbele, zicătorile, cântecele de
leagăn etc. Creaţia populară a constituit o permanentă sursă de inspiraţie prin frumuseţea şi
expresivitatea limbajului. Sentimentul de admiraţie faţă de creaţiile populare, îl simte copilul
în clipa în care începem să depănăm firul unui basm sau al unei legende, îl simte din cântecul
duios al mamei, din proverbele şi zicători, din ghicitori sau din doine. Marele nostru poet
Vasile Alecsandri spunea că aceste creaţii sunt „pietre scumpe în sânul poporului, de aceea ele
trebuie căutate şi ferite de noianul timpului şi al uitării”.2
2
Alecsandri, Vasile –Opere, vol I E. D. P., Bucureşti, 1990, p 7
Marele învăţat Simion Mehedinţi spunea: „Copii şi tineri, suiţi cât mai des pe potecile
munţilor, ascultaţi Mioriţa. Trageţi cu urechea la doinele care se aud din desişul codrilor şi
veţi înţelege ce comoară de simţiri se ascunde în sufletul poporului nostru”.3
Literatura noastră populară, este una din cele mai bogate şi mai frumoase din lume,
originile ei pierzându-se în vremurile îndepărtate ale istoriei, transmiţându-se din generaţie în
generaţie pe cale orală, fiind strâns legată de istoria poporului român.
Prin intermediul producţiilor populare, copiii cunosc năzuinţele, aspiraţiile,
spiritualitatea, optimismul poporului nostru şi condamnarea nedreptăţii. Aceste producţii
populare au constituit o puternică sursă de inspiraţie pentru literatura cultă
În folclorul românesc, un loc însemnat îl ocupă poveştile sau basmele. Basmul este cea
mai vastă şi cea mai răspândită creaţie populară, fiind totodată şi cea mai îndrăgită specie din
folclor.
Tema generală a basmului este lupta dintre forţele binelui şi cele ale răului. Poporul a
introdus în basme expresia dorinţei sale de libertate, de dreptate, de bine şi frumos, de viaţă
mai uşoară şi mai demnă. Aceste năzuinţe generale ale omenirii fac ca întotdeauna binele să
învingă răul, ca săracul şi omul în suferinţă să învingă greutăţile vieţii, ca adevărul să iasă la
iveală.
Tema generală a basmului se materializează adesea în conflictul cauzat de inegalităţile
sociale, în contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, hărnicie şi lene, modestie şi îngânfare, curaj şi
laşitate, cinste şi viclenie, adevăr şi minciună, bunătate şi răutate.
Basmul îşi trăieşte şi astăzi pretutindeni încă „tinereţea fără bătrâneţe” chiar dacă
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii i-au restrâns de mult viaţa ca povestire orală, viaţa lui ca una
dintre cele mai vehi şi mai iubite specii ale literaturii universale, este departe de a se apropia
de sfârşit.
Iubitori ai basmelor nu sunt numai copiii sau cercetătorii ştiinţifici ai trecutului şi
prezentului, ci şi oameni de înaltă cultură: poeţi, prozatori, pictori, sculptori, muzicieni. Mulţi
dintre ei îşi găsesc izvoare de inspiraţie în tezaurul nesecat al basmului.
3
Cf Andrău, Ioan –Elementele teoriei literare, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1986, p 106
CAPITOLUL I
1 Definiţia basmului
Este specia eticii populare şi culte, în proză sau, mai rar în versuri, de mare întindere
cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele
fantastice. La acţiune participă personaje imaginare înzestrate cu puteri supranaturale ce
reprezintă binele şi răul, iar în final acesta din urmă este învins.
Basmul are o structură schematizată în general respectată. Basmele populare româneşti
au toate caracteristicile folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale. Basmul (din sl.
basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una
dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-
un număr enorm de variante la toate popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin
aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a
pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,
astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce
vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele
prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o
continuare a ei.
1. 1 Originea basmului
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria
mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră,
înscrisă în timpul „circular, reversibil şi recuperabil”, vorbeşte despre zei, despre fiinţe
fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume
repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele
gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă
pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care
iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o
miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum
ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă
inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.
Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp:
basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la
popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care
o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan, zeii şi eroii mitici fiind înlocuiţi
cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje
comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine
Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieşte; foarte băutor,
devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un munte pe altul, devine
Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub
un stejar, calităţi pe care le întalnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de
poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei
tipologii coerente a acestei specii literare.
1. 2 Particularităţile basmului
Basmul se situează într-un univers care cuprinde două lumi; cea reală a oamenilor şi
cea imaginară creată de fantezia poporului. Timpul în care se petrec evenimentele este un
timp imaginar.
În orice basm indiferent de evenimentele prin care trec, personajele sunt pozitive şi negative.
Personajele basmului sunt de două categorii cele care aparţin spaţiului omenesc şi cele care
aparţin lumii fantastice. Personajele spaţiului uman au însuşiri obişnuite omului atât defecte
cât şi calităţi (vitejie, înţelepciune, modestie, credinţă, laşitate, ipocrizie, trufie, răutate,
invidie); personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomeneşti care depăşesc forţele
obişnuite ale oamenilor (vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a transforma obiectele).
Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, iar personajele se supun toate acestei lupte
din această confruntare binele va ieşi întodeauna victorios, iar personajele negative vor fi
învinse de personajele pozitive. Protagonistul va fi personajul care va pargurge un drum
presărat cu obstacole pe care le va depăşi, dovedind de fiecare dată o altă virtute a sa. În lupta
pentru stabilirea dreptăţii şi a adevărului eroul principal va încerca să răspundă idealurile
omenirii (dreptatea, libertatea, iubirea, credinţa, adevărul).
Orice basm conţine în structura sa formule concrete:formula introductivă prin
intermediul căruia se poate pătrunde din realitatea concretă în lumea imaginară a basmului.
Formulă mediană care face legătura dintre două segmente importante ale basmului-
atrage atenţia ascultătorului că protagonistul mai are de traversat obstacole şi de parcurs
greutăţi.
Formula finală ce marchează sfârşitul evenimentelor fantastice ieşirea din lumea
imaginară a basmului şi întoarcerea ascultătorului în realitatea concretă. Uneori povestitorul
aminteşte în finalul basmului că el însuşi a fost martor la evenimentele narate pentru a da asfel
valoare de adevăr basmului.
Mesajul basmului reiese întodeauna la sfârşitul evenimentelor. Stilul naraţiunii este
specific naraţiunii populare. Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării
orale. Expresiile folosite vor fi cele specifice lumii satului dar încărcate de figuri de stil.
7
Apud Victoria Nişcov, A fost pe unde n-a fost. Basmul popular românesc, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p.
75.
8
Gheorghe Vrabie, op. cit., p. 43.
-de calităţile lui pozitive;
-de patosul eroic;
-de ajutorul confidenţilor şi adjuvanţilor (cal, perie, gresie, oglindă etc.)
-de sursa şi forţa adversarului.
Toate aceste elemente ale naraţiunii trezesc, de la început curiozitatea micilor cititori,
pentru că orientează anecdotica basmului spre zone fabuloase, ilogice.
După naştere, la fel de miraculoasă este creşterea viitorului erou: „Când era de-un an,
parcă era de cinci, iară când era de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se
făcea mai frumos şi mai drăgălaş.”9
Deşi naşterea şi creşterea eroului, precum şi o parte din isprăvile sale aventuroase au
caracter fantastic, miraculos ca mod de înfăţişare, el este conceput de creatorul anonim la
dimensiunile reale ale pământenilor, adică nu este dotat cu o forţă fizică supraomenesc, ci îşi
învinge adversarii fie prin isteţime, fie cu ajutorul auxiliilor. Apoi, pe plan moral, el
întruchipează idealuri populare şi de aceea victoria va fi totdeauna de partea lui.
Singur, Făt-Frumuos nu poate înfăptui nimic. El are nevoie de „confidenţi”, care îi dau
sfaturi bune, arătându-i drumul fără pericole (calul năzdrăvan, Sf. Duminică etc.), pe drum
capătă adjuvanşi(animale, păsări, gâze etc.) care-l ajută pentru că el a fost generos când ia
întâlnit.
Pe tot parcursul călătoriei, eroul se află într-o continuă iniţiere prin care el rămâne
pământean. Dacă era o fiinţă fantastico-mitologică, atunci nu mai avea nevoie de iniţiere.
Eroina din basmul popular românesc şi din multe basme culte este „fata de împărat”,
cu nume ornate, compuse cu rime şi alternanţe euforice, precum: Ileana Consânzeana; Ileana-
Consânzeana- din-grădină-floare-i-cântă-nouă-împăraţii-ascultă; Zâna-Dobrozâna etc.
Calitatea dominantă a eroinei este frumuseţea strălucitoare, comparată cu astrul zilei:
„la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. Ea locuieşte într-un lăcaş inaccesibil pentru omul
obişnuit: în lumea de dincolo, pe muntele de glajă, în căşuţa din vârful copacului cu crengi în
cer. Alteori se află în stană de piatră sau în dafin. De cele mai multe ori este prizonera unui
zmeu sau a unei vrăji, care o ţine captivă într-o piele de animal.
Mai există în basmele fantastice anumite subiecte în care rolul lui Făt-Frumos este
interpretat de fiica cea mică a împăratului cu trei fete(Ileana Simziana din colecţia lui Petre
Ispirescu). basmul acesta nu evidenţiază calităţile ei de fată, pentru că întregul comportament
este al eroului, care dovedeşte bărbăţie şi curaj, încât, pănă la urmă, ea este transformată din
9
Petre Ispirescu, op. cit., p. 88.
fată în băiat, confirmând concepţia populară după care isprăvile din basm pot fi săvârşite doar
de Făt-Frumos.
Deşi nu sunt personaje active, zânele apar în basmele fantastice ca antiteza
zmeoaicelor. Ele simbolizează tinereţea cu toate frumuseţile ei. Zânele sunt fiinţe cu farmec,
cu calităţi morale ideale. Pentru frumuseţea şi puritatea lor angelică, eroii se îndrăgostesc de
ele şi uneori se însoţesc cu ele pentru restul vieţii. În naraţiunile fantastice, zânele pot apărea
metamorfozate în broaşte, păsări etc, însă au puterea miraculoasă de a se da de trei ori peste
cap devenind zâne gingaşe, plăpânde şi frumoase.
Din alte basme cititorul află că zânele care se culcă sau trăiesc cu muritori (Fata din
dafin) îşi pierde calitatea de nemuritoare.
Grupă opozanţilor îi cuprinde pe cei care se împotrivesc eroilor virili: zmei, balauri,
monstruozităţi. Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă şi coflict. Eroilor le
stau în cale opozanţii. În timp ce eroii sunt iubiţi prin felul lor de a lupta, adversarii sunt
respinşi prin veclinia şi perfidia lor. Dintre opozanţii de diferite categorii şi grade, zmeii apar
cel mai des, apoi balaurii, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, diavolul. Lor li se adaugă fraţii
răutăcioşi, mamele viclene etc.
Datorită celor dauă tabere, în basm se dezvoltă constant ideea de conflict, fapt care
menţine interesul cititorului.
„De felul său, zmeul este nemuritor şi invicibil, ştie dinainte de existenţa eroului,
singurul care-l poate răpune. Nu încearcă să-l ucidă cu arme, cu labele sau cu colţii, ci se
străduieşte să-l bage în pământ pentru a-l distruge”. 10
Zmeul este oponentul cel mai puternic al lui Făt-Frumos. Mai rele decât zmeii sunt
zmeoaicele. Zmeoaicele bătrâne îşi iubesc cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când
sunt omorâţi. Ea are puteri uriaşe: zboară, se caţără pe munţi, îi împietreşte pe duşmani,
mănâncă pomii, găureşte piatra etc. În general, zmeul este o fiinţă dizgraţioasă, duşman al
naturii omeneşti.
Confidenţii sunt necesari mişcării epice şi-i conferă basmului mult pitoresc. Ei dau
sfaturi eroului şi-i arată drumul cel bun. Pot fi confidenţi fiinţe precum: un moş sau o babă, un
câine, calul, Sf. Dumunică, Sf. Lună, Soarele, Vântul turbat, Gheonoaia etc. Deşi confidenţii
au rol minor fără ei nu se poate închega subiectul.
Adjuvanţii eroului formează o clasă bogată şi diversă, pentru că el săvârşeşte acte
generoase tovarăşilor vremelnici de drum. pentru binele făcut fiinţelor umile, ele îi fac, drep
recompensă, daruri şi la nevoie, îl ajută. Apoi, în lupta lor pentru victoria binelui, eroii sunt
10
Apud V. I. Propp, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p. 268
ajutaţi de personaje cu însuşiri supranaturale, create de fantezia populară, cum sunt Flămândul
şi Setosul. Unii întruchipează forţele şi anomaliile naturii, fenomene metereologice:Muma
Crivăţului Vântoasele; personifică momentele zilei:Miază-Noapte, Murgilă, Serilă; apoi zilele
săptămânii:Sf. Luni, Sf. Miercuri, Sf. Vineri; apar fiinţe care sunt o hiperbolizare a simţurilor
omeneşti:Fugilă, păsări-Lăţi-lungilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă. Cu toţii îl ajută pe Făt-Frumos
bazându-se pe deformarea lor fiziologică. Eroii sunt ajutaţi de ursitoare- prevestitoare bune
sau rele ale vieţii omului.
Din rândul adjuvanţilor fac parte:
-fiinţe- animale şi păsări;
-creaţii curioase ale fanteziei populare;
-abstracţii cosmice însufleţite;
-obiecte şi lucruri care înlesnesc succesul eroului.
11
Ion Creangă, Poveşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 69;
12
Ion Creangă, op. cit., p. 76.
ghemul veacurilor şi vârtejul ciclurilor, o mare iniţiată ce se remarcă prin alternanţa de
strălucire şi stingere, de umilinţă şi măreţie.
Bătrâna are un limbaj predictiv, bazat pe un sistem de aluzii „Da’ce stai aşa pe
gânduri, luminate crăişor?zice baba, alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din
toate părţile şi nu ai de ce să fi supărat. „ 13 Arătându-i că poate vedea dincolo de aparenţe, deşi
esenţa ei e ascunsă în ce mai de jos ipostază a condiţiei umane, bătrâna îi dă crăişorului un
mare cod.
Fascinat de vorbele ei acesta îi oferă un ban. Gestul capătă valoare simbolică:banul
reprezintă forma prin care intră în relaţie două voci. Generozitatea fiului de crai face posibilă
comunicarea între cei doi. Milostivită de tânărul crăişor, Sfânta îl sfătuieşte să plece la Verde
Împărat, însă numai după ce va cere calul, hainele şi armele pe care tatăl său le avusese în
tinereţe.
Armele, calul şi hainele simbolizează patrimoniul strămoşesc, sau calităţi spirituale ereditare
(cum ar fi voinţa, setea de cunoaştere, dragostea de adevăr, puterea de luptă sau altele) pe care
Craiul le-a trensmis fiului său.
Găsirea calului ţine de metamorfoza sub semnul focului. Simbol mitologic, focul
reînnoieşte, reînvie, trezeşte energii, redă conţinutul lucrurilor iniţiale.
În aparenţă calul e nepunticios, iar, foarte aproape de moarte. Ca şi în cazul bătrânei,
esenţele se ascund în forme degradate ale materiei.
După metamorfoza care se face urmând un procedeu ritualic (proba jăratecului) calul
devine tânăr, puternic, frumos.
Prin cele trei zboruri cosmice el îl botează pe crăişor întru soare şi lună. Astfel acesta
atinge formula primordială „Ei stăpâne, cum ţi se pare?Gândit-ai vreodată că ai să ajungi
soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?”.
După ce calul îi jură fiului de crai credinţă „de-acum înainte sunt gata să te
întovărăşesc oriunde mi-i porunci, stăpâne „cei doi pornesc într-o călătorie labirintică, plină
de primejdii”.
Despărţirea tatălui de fiu se face la pod şi este una ritualică. Craiul îşi supune şi fiul
mai mic la proba curajului. Cel ce înfruntă ursul este de fapt calul, bunul său tovarăş. Tatăl îşi
felicită fiul, îi laudă generozitatea îi oferă blana de urs şi îi dă sfaturi:să se ferească de omul
spân şi de omul roş. Dacă în aparenţă craiul este doar un tată iubitor în ipostaza lui
pedagogică, în esenţă el e un mare iniţiat şi iniţiator, cu un puternic caracter disimulant care
13
Ion Creangă op. cit., p. 71.
păstrează ca simboluri ale omniscienţei şi omnipotenţei calul şi baba. El ştie ce se va întâmpla
cu fiul său în călătorie, ştie că acesta nu îşi va putea respecta promisiunea făcută.
Megatema basmului este tema drumului, care apare în strânsă legătură cu cea a
iniţierii. Călătoria pe care o întreprinde eroul este un act iniţiatic, un proces de formare a
tânărului prin care acesta trece de la starea de profan la starea de iniţiat şi de aceea Povestea
lui Harap-Alb este considerat un veritabil buildungs roman fabulos. Drumul lui Harap-Alb nu
este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, un drum de
iniţiere, un drum către centru, un drum de la starea de profan, la cea de sacru, sfânt (echivalată
alegoric în basm cu cea de împărat).
Prima etapă a drumului o constituie pădurea labirint în care fiul de crai se întâlneşte de
trei ori cu Spânul.
Deşi tânărul nu are nevoie de însoţire, Spânul se oferă mereu să îl ajute. Dacă în
aparenţă el este umil, nevinovat, binevoitor, în realitate e crud, viclean, ipocrit, mincinos,
egoist.
De fiecare dată el îşi schimbă straiele cu tonul vocii. La a treia întâlnire fiul de crai îl
acceptă pentru că pare a fi un bun cunoscător al acelor locuri necunoscute.
Călătoresc cu bună înţelegere deoarece Spânul rămâne în aparenţă umil şi supus,
reuşind să câştige încrederea fiului de crai.
Momentul fântânii este un moment fundamental care schimbă cursul destinului
personajului. Fiul de crai îşi încheie la fântână un mod de existenţă şi începe altul, cu altă
identitate.
Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată, fără cumpănă şi fără
roată, pentru a se răcori;imediat însă trânteşte capacul şi îl sileşte pe captiv să accepte
inversarea rolurilor.
În plan simbolic această fântână este o veritabilă cristelniţă în care fiul e botezat cu
forţa. Spânul îl deposedează de identitatea sa crăiască. Din clipa aceasta el pierde cartea,
armele ca simboluri ale puterii, hainele, devine slugă şi primeşte un nou nume, o nouă formă
de identitate. Spânul îşi însuşeşte originea nobilă şi destinul de mire al lui Harap-Alb.
Momentul sosirii la curtea lui Verde Împărat este marcat de atmosfera de sărbătoare:
„Şi împăratul Verde, cetind cartea, are de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi face
cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de craiu şi
moştenitor al împăratului”.
Temându-se ca Harap-Alb să nu spună adevărul, Spânul îi cere în toiul petrecerilor să
îi îndeplinească dorinţe care la prima vedere par imposibile.
Cele trei încercări la care eroul este supus reprezintă trei trepte de iniţiere diferite,
fiecare fiind superioară celei anterioare şi având ca ţintă forme ale absolutului vegetal,
mineral şi uman. Înaintea fiecărei probe se remarcă un scenariu repetabil. Fiul de crai este
mâhnit, suferă, are sentimentul că este ultima probă şi înţelege că Spânul vrea să-l piardă.
Mereu mărturiseşte mâhnirea sa calului, care îl încurjează. Calul este un spirit invincibil,
simbol al forţei şi al vitalităţii.
Harap-Alb reuşeşte să treacă de primele două probe datorită ajutorului Sfintei
Duminici, care cunoaşte anumite taine şi dă sfaturi fiului de crai. Aceasta locuieşte pe o insulă
izolată de lume, un spaţiu sacru în care eroul e dus de către cal. Conform opiniei lui Oişteanu,
în sens cosmogonic insula poate simboliza manifestarea, Creaţia;în acest caz apa reprezintă
haosul primordial dinaintea Creaţiei.
În cadrul mirific al insulei Harap-Alb descoperă o valoare existenţială importantă,
aceea că puterea milostiveniei şi bunătatea ajută omul să reuşească in viaţă.
Pentru ca Harap-Alb să poată culege sălăţile din Grădina Ursului, Sfânta Duminică
prepară o licoare magică care îi aduce acestuia somnul lung. Andrei Oişteanu consideră că
:adormirea ursului în basm este de fapt simbolul îmbunării lui, obţinerii hatârului său,
transformării sale într-un duh păzitor, benefic.
Aruncarea blănii de urs este o taină necesară trecerii acestei probe ştiută doar de
Bătrână „Dar la toată întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit ursul şi năvăleşte la tine,
zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea. „
Omorârea cerbului, animal solar, vestitorul luminii se face după un anumit ritual în care faţa
se ascunde. Prin anihilarea Ursului şi apoi a Cerbului, Harap-Alb preia de la învinşi atributele
războinicului.
După fiecare probă se remarcă tema recunoştinţei:Harap-Alb se întoarce la Sfânta
Duminică, mulţumindu-i pentru ajutor.
A treia probă este ultima treaptă a iniţierii eroului, un adevărat basm în basm, cea mai
grea încercare la care acesta este supus, deorece Împăratul Roş este semnul răului de care tatăl
îi spusese să se ferească, simbolul sângelui, al cruzimii şi al răzbunării.
Supunerea fetei, „o farmazoană cumplită”, puternică, şireată, independentă, prefăcută,
este necesară atât formării personajului, cât şi întemeierii unei căsnicii prin care eroul va
dobândi condiţia de mire, de iniţiat.
Pentru prima dată Harap-Alb nu mai apelează la auxiliile cunoscute. Traseul lui este
acum lipsit de ostilitate, de provocări şi ispite.
Megatema acestei călătorii este bunătatea, care apare ca modus vivendi, în stare pură.
Harap-Alb ajută fiinţe aparent neînsemnate (furnicile şi albinele) generozitatea lui fiind în
plan spiritual. A face bine este starea lui firească, naturală, el face bine necondiţionat. Cu toate
acestea, inima lui bună îl va ajuta, pentru faptele sale va fi răsplătit.
Pe drum eroul acceptă însoţirea câtorva năzdrăvani care îi vor deveni auxilii. Cele
cinci apariţii bizare reprezintă întruchipări ale forţei cosmice:gerul (Gerilă), foamea
(Flămânzilă), setea (Setilă);Ochilă este ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăţi-Lungilă
este un Săgetător coborât pe Pământ. Cei cinci se înscriu în sfera umanului, reprezentând un
portret grotesc, caricatural, în care o trăsătură dominantă este îngroşată până la limita
absurdului şi capătă dimensiuni fantastice.
Gerilă este „o dihanie de om”, Flămânzilă „ o namilă de om”, Setilă „ onanie de om”,
Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „ o pocitanie de om”. Astfel
ipostaza umană e văzută în oglinzile buclucaşe ale simţurilor.
Pe fiecare îl întâlneşte în plenitudinea manifestărilor specifice. Cei cinci trăiesc într-o
deplină singurătate, fiind respinşi din zona umanului. Toţi formează parcă un întreg, bazat pe
solidaritate şi comunicare. În existenţa lor se sugerează civilizaţia arhaică, rurală, marcată de
cuvintele plug, mugur, brazdă, moară, vite. Fiecăruia Harap-Alb îi face câte un portret în care
se îmbină caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate.
Uneori sunt înşiruiri de fraze ritmate „Poate ca acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr
primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori
14
din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”. Întâlnindu-i pe cei cinci
năzdrăvani Harap-Alb este uimit şi pentru prima dată râde. Râsul lui este sincer, inocent, naiv,
pur, din perpectivă rurală fiind reacţia omului normal. Fiul de crai râde de aparenţe, el nu
cunoaşte esenţa celor cinci.
Fiecare dintre năzdrăvani ştie de probele Împăratului Roş. În trecut ei îl ajutaseră şi pe
tatăl crăişorului.
Sosirea la împărăţie e marcată de uimirea împăratului, care stă sub semnul disimulării,
pentru că existenţa în împărăţia sa e ritualică, el ştie întotdeauna ceea ce se va întâmpla.
Harap-Alb este supus la cinci probe în aparenţă de netrecut, probe absurde,
monstruoase:proba focului, a ospăţului, alegerea macului, păzirea fetei, alegerea fetei. Probele
sunt impresionante prin cantiăţile aproape pantagueilice. În aparenţă sunt de netrecut, dar
Harap-Alb le depăşeşte cu ajutorul celor cinci. Nici una dintre încercări nu este peste puterile
năzdrăvanilor, ci exact cât pot ei duce. Totul este pe roluri, fiecăruia îi vine rândul să intre în
14
Ion Creangă, op, cit, p. 97.
scenă. Probele trecute cu ajutorul albinelor şi al furnicilor evidenţiază faptul că bunătatea
rodeşte, că binele e răsplătit în mod firesc şi normal.
În final, Împăratul Roş cedează, el îşi dăruieşte fiica celui care trecuse prin toate
tainele iniţierii. Fata propune o probă a auxiliilor, ce constă în aducerea unor elemente magice
ale căror valoare e cunoscută doar de ea:mărul-simbolul iubirii, apa vie şi apa moartă-ce
semnifică renaşterea. În aparenţă, calul-simbolul puterii şi al fidelităţii şi turturica-simbolul
singurătăţii în iubire se întrec, în realitate ei sunt complici.
Pe drumul către Împăratul Verde Harap-Alb se îndrăgosteşte de fată. Aceasta
simbolizează absolutul uman, frumuseţea supremă. Are puterea de a se metamorfoza,
stăpâneşte atât teluricul, cât şi cosmicul.
Puternică, hotărâtă, sigură pe sine ea îl respinge pe Spân, pe cel cu care în plan
mitologic este absolut incompatibilă şi îl acceptă pe cel care trecuse de probele tatălui său, nu
cu sabia, ci prin virtuţile pe care le dezvoltă bunătatea, prin firescul existenţei. Având un
foarte puternic sentiment al dreptăţii, fata dezvăluie adevărata identitate a lui Harap-Alb.
Acesta este ucis de Spân dar renaşte fiind stropit cu apă vie şi apă moartă. Spânul este
pedepsit de calul năzdrăvan printr-un zbor care purifică şi armonizează. Conform opiniei lui
Oişteanu „putem întrezări aici răspânditul motiv arhaic al Păcatului Originar, care presupune,
la nivelul gândirii mitice. Patimile eroului mitic (simbolizate în basm prin încercările
supraomeneşti la care e supus Harap-Alb). Purificarea, moartea şi învierea, iniţierea,
reprezintă sfârşitul Patimilor, mântuirea eroului mitic şi eliberarea sa din jugul propriului său
Păcat Originar. Dealtfel Spânul ştia ca Harap-Alb se poate elibera din robie numai prin
efectuarea ritualurilor de purificare şi iniţiere. El îi mărturiseşte fiului de crai : <<Şi atâta
vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învia>>„Astfel prezentat Spânul apare ca un
personaj cu un important rol în formarea tânărului: „Pentru ca Harap-Alb să devină om,
Spânul trebuie să fie rău. El va dispărea doar când rostul i se va fi împlini”.
Prin moarte Harap-Alb îşi încheie existenţa în curs de iniţiere şi renaşte mire, iniţiat.
După moarte numele lui de slugă devine renume. După ce îl readuce la viaţă, fata îi dă paloşul
de mire şi împărat, simbol sarcedotal al puterii. Urmează atât binecuvântarea părintească cât şi
cea cosmică (perechea primordială prin zâmbet îşi dă acordul). Nuntirea se face sub semnul
cosmicului.
În încheiere, din timpul sacru al basmului se trece în timpul profan, revenindu-se la
vocea narativă specific humuleşteană.
Fiind o capodoperă a lui Creangă, un veritabil buildungs roman fantastic cu valenţe
mitice, psihologice şi filozofice, Povestea lui Harap-Alb este romanul omului ameliorabil prin
trăire, ce dezvoltă în mit destinul formării autorului, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria
experienţă de viaţă, pe care a povestit-o sub formă de memorial, a învăluit-o în mit şi a
sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere;şi el a luptat cu spânul,
cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar
nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice.
Basmele au rămas de-a lungul veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii, începând
din primii ani ai copilăriei şi până aproape de adolescenţă. Producând o impresie puternică
asupra imaginaţiei şi sensibilităţii copiilor, prin morala lor pozitivă şi uşor de recepţionat,
basmele au o deosebita însemnătate educativă.
În basme domină fantasticul atât în cadrul în care se desfăşoara acţiunea, cât şi în
prezentarea personajelor care fie că au calităţi hiperbolizate, supraomeneşti, fie că sunt fiinţe
cu înfăţişări şi însuşiri supranaturale, sau obiecte care au însuşiri neobişnuite.
Tema basmelor este lupta dintre bine şi rău, care se termina întotdeauna cu victoria
binelui. Adeseori tema basmului se sprijina pe conflictul cauzat de inegalităţile sociale, pe
contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, dintre hărnicie şi lene, dintre modestie şi îngâmfare, curaj
şi laşitate, viclenie şi cinste, dintre adevăr şi minciună.
Eroul pozitiv al basmelor este în majoritatea cazurilor Făt-Frumos, pe care îl găsim
sub denumiri felurite, dar întrupând întotdeauna aceleaşi calităţi. El este de obicei un om
puternic, viteaz si hotărât, perseverent în realizarea ţelului său. El nu reuşeşte numai datorită
forţei fizice şi vitejiei, ci şi datorită isteţimii, prezenţei de spirit şi curajului său.
Eroul pozitiv al basmelor este adesea fiu de oameni săraci, ca în basmele Ţugulea, fiul
unchiaşului şi al mătuşii sau Ciobănaşul cel isteţ.
Uneori, la începutul basmului, eroul principal e prezentat chipeş, strălucind de
frumuseţe şi plin de voioşie. Alteori apare lipsit de stralucire, este o figura neînsemnata, pe
care ceilalţti fraţi mai mari îl consideră inferior (Călin, Ţugulea). În realitate, el este numai
lipsit de experienţa vieţii. În desfăşurarea acţiunii basmului el reuşeşte să-şi pună în evidenţă
calităţile sale deosebite, dovedind că nu este nici prost, nici naiv sau nefolositor, cum se
credea, ci că, dimpotrivă, are cele mai alese însuşiri. El este de obicei ultimul dintre cei trei
fraţi şi e desconsiderat de aceştia (Prîslea cel voinic şi merele de aur ; Harap Alb).
Faţă de fraţii săi consideraţi mai deştepţi, dar care în realitate sunt şireţi şi invidioşi,
hrapareţi şi egoişti, Prâslea, cel de-al treilea dintre fraţi, se deosebeşte prin umanism, cinste,
curaj, îndemânare, iscusinţă etc. O altă caracteristică a eroului principal din basme este mila
lui pentru diferite vieţuitoare, care, la rândul lor, îl ajută să învingă toate greutăţile şi să iasă
biruitor din toate încurcăturile.
Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosinzeana; uneori însă poartă alt nume. Alteori,
n-are nume: este fata mijlocie sau cea mică a împăratului. Despre frumuseţea ei se dusese
vestea peste mări şi ţări. Fată din popor sau fiică de împărat, ea este salvată de Făt-Frumos din
robia Zmeului sau a vreunei vrăjitoare, ca Muma-Pădurii. Alteori, eroina are caracteristici
asemănătoare cu cele ale lui Prâslea; este modestă şi muncitoare; are multe de suferit din
partea mamei vitrege sau este slujnică la o stăpână bogată şi rea. În cele din urmă, prin
hărnicie, prin curaj, perseverenţă, modestie sau isteţime, ea reuşeşte să înfrunte toate
greutăţile, să învingă răul, devenind fericită alături de Făt-Frumos (Fata unchiaşului).
Eroii pozitivi din basme sunt ajutaţi în lupta lor pentru victoria binelui de diferite
personaje cu însuşiri supranaturale, create de fantezia poporului. Uneori, eroul principal este
ajutat de un frate bun (Afin si Dafin). Alteori, în ajutorul personajului pozitiv vin fiinţe
omeneşti cu puteri supranaturale: Flamândul şi Setosul (din basmul Ţugulea, fiul unchiaşului
şi al mătuşii) sau fiinţe fantastice, ca zânele: Zâna Apelor, Zâna Zorilor etc.
Adeseori, Făt - Frumos este ajutat de diferite vieţuitoare din lumea animalelor.
Prietenul şi sfătuitorul sau în toate împrejurările este calul năzdravan, care-şi însoţeşte
stăpânul tot timpul, ducându-l “ca vântul şi ca gândul” şi sfătuindu-l cum să iasă din
încurcăturile cele mai grele sau cum să învingă piedicile ce-i stau în cale. Alături de Făt-
Frumos, în basmul popular, calul năzdravan joacă un rol important. Fără cal, faptele eroice ale
lui Făt-Frumos nu s-ar putea realiza. Aşa cum arată George Călinescu în studiul său Estetica
basmului, “mitologia hipica e vastă, reducându-se în fond la ideea străbaterii fulgerătoare a
spaţilui”. De cele mai multe ori calul are un număr variat de aripi, care-l ajută să strabată cu
mai multă rapiditate distanţele. În basm calul năzdrăvan apare ca un animal dotat cu însuşiri
intelectuale excepţionale, ca un preţios sfătuitor al omului, care vorbeşte cu voinicul în limba
acestuia. Uneori calul năzdrăvan poartă în urechi diferite obiecte folosite de Făt-Frumos spre
a scăpa din primejdie: gresia care se preface în munte de piatră, peria care se transformă în
pădure deasă, haine, arc, săgeţi etc. Eroul pozitiv este ajutat şi de vieţuitoarele cărora le făcuse
un bine, dându-le ajutor în împrejurările grele. Din aceasta categorie fac parte păsări, peşti,
raci etc.
Eroul principal are nenumaraţi prieteni. Adesea apar în basm uriaşi cu puteri
supranaturale, care se leaga fraţi de cruce cu eroul principal. Uriaşii se pot grupa în mai multe
categorii. Unii sunt întruchipări ale forţelor şi anomaliilor naturii; întotdeauna reprezintă însă
şi unele limite ale puterii omului, care ar dori să poată smulge pădurea, pisa piatra, reteza
munţii, modifica temperatura.
O alta categorie de personaje reprezintă fenomene meteorologice şi cronologice,
personificări ale vânturilo : Mama crivăţului, Mama vântului turbat.
În unele basme apar si zânele, binevoitoare faţă de eroul principal, simbolizând binele şi
frumosul. Tot un fel de zâne sunt şi ursitoarele, prevestitoare bune sau rele ale vieţii omului.
Dar personajul principal nu are numai prieteni. El are şi numeroşi duşmani. Ca simbol
al binelui, el are de înfruntat pe reprezentanţii răului, cu care luptă şi-i invinge fie prin forţa şi
curaj, fie prin iscusinţă şi prin isteţime.
Printre duşmanii personajului pozitiv apar mai întâi oamenii. În unele basme îl
duşmănesc chiar fraţii mai mari, care-l invidiază pentru faptele sale de vitejie. Duşmanii
eroinei basmului sunt uneori surorile sale sau mama sa vitregă, care o duşmăneşte pentru
frumuseţea ei (Mama cea rea). Alteori, deşi munceşte cu toată sârguinţa, eroina e duşmănită
de mama sa vitregă pentru că fetele acesteia nu au aceleaşi calităţi ca ea (Fata unchiaşului).
Personajele negative sunt unele fiinţe monstruase sau cu puteri supranaturale: zmeul, balaurul,
simbolizând manifestările neînţelese şi înspăimântătoare ale naturii sau elemente negative din
viaţa socială.
Zmeii sunt fiinţe uriaşe, create de fantezia poporului, care au şi unele asemănări cu
omul, şi unele aspecte de monstru. Zmeii sunt nu rareori hoţi. Împăratul cel cu grădina cu
merele de aur nu poate avea mere, fiindcă, deşi a pus paznicii cei mai strajnici din toată
împărăţia, cineva fura merele în noaptea în care se pârguiesc. Fiul cel mare al împăratului se
pune la pândă, însă după miezul nopţii îl apucă “o picoteala de nu se mai poate ţine pe
picioare”. La fel se întâmplă şi cu fiul mijlociu, peste un an. În anul al treilea, fiul cel mic,
Prîslea, aşezându-se între ţepuşe, izbuteşte să biruie somnolenţa. Atunci aude un foşnet prin
grădină, foşnetul se apropie de pom. Prîslea trage trei săgeţi pe rând, un geamăt iese de lângă
pom, se face apoi tăcere de moarte. Voinicul poate culege câteva mere de aur spre a le duce
pe o tipsie tatălui său, după aceea se ia pe urmele zmeului, după dâra de sânge, ce se pierde
într-o pustietate (Prîslea cel voinic şi merele de aur).
Portretul fizic al zmeului rămâne nedesluşit. În orice caz este şi el o fiinţă cu mari forţe
fizice, epuizabile, un uriaş… Puterea sa e herculeană…Zmeul e dotat cu un mare simt
olfactiv, mirosind îndată prezenţa unui om…Un mijloc de apărare, de persecuţie sau de
mistificaţie al zmeului este metamorfoza…Un zmeu se preface în balaur…Altul se face
buştean…Îndeosebşte zmeul e o fiinţă violentă şi cruntă, având o repulsie congenitală pentru
oamenii de pe ţărâmul nostru al căror miros îl irită.
Zmeul are mamă, fraţi, surori, fete, duce o adevărată viaţă de familie într-o gospodărie
aşezată. Nu e în nici un caz o vietate sălbatică.
În privinţa caracterului, zmeoaicele, îndeosebi mama zmeilor, sunt mai aprige. Fata-
voinic, furând pe Ileana-Sîmziana pentru stăpânul ei, împăratul, mama zmeului se ia dupa ea
“ca o leoaică, cu o falcă în cer şi una în pământ, şi aruncând văpăie din gura ei ca dintr-un
cuptor”.
Zmeoaicele sunt după toate semnele foarte prolifice, zmeii trăiesc în ţări cu împăraţi şi
crai, constituie armate, apar în masă. Făt-Frumos luptă la podul de aramă cu trei zmei, la cel
de argint cu nouă, la cel de aur cu zmei “câtă frunză şi iarbă este pe câmpie”(Făt-Frumos şi
fata lui Roşiu - Împărat). Castelul zmeilor în care e ţinută Ileana Cosinzeana e păzit de
patruzeci şi doi de zmei, vânjoşi. Zmeoaica e şi vrăjitoare.
În rezumat, zmeoaica bătrână e o mamă care-şi iubeşte cu ardenţa copiii, îndeosebi
feciorii, îi însoară şi-i răzbună când sunt omorâţi. Ea are puteri uriaşe, zboară prin aer,
prefăcută într-un fenomen natural, se caţără pe munţi, soarbe pe vrăjmaşi, îi împietreşte şi mai
ales e o mare rozătoare, având colţi cu care găureşte piatra şi mănâncă pomii. E aprigă şi de
un temperament incoercibil şi la supărare pleşneşte în sensul propriu al cuvântului.
Locuinţa zmeilor indică o treaptă superioară de civilizaţie, asemănătoare cu cea a
împăraţilor. Zmeul cel mare posedă un palat cu totul şi cu totul de aramă, cel mijlociu un palat
de argint, cel mic, un palat de aur. Casa altor zmei, aşezată “unde-şi înţarcă dracul copiii”, e
cu tavan cu grinzi (Greuceanu).
Pe de alta parte zmeii în ciuda forţei lor fizice sunt fricoşi, lipsiţi de raţionament, chiar
de-a dreptul nătângi putând fi uşor păcăliţi şi omorâţi de un om isteţ. Adaptarea lor ca şi a
animalelor inferioare e unilaterală şi lipsită de fantezie. Când cineva a descoperit puterea lor,
ei nu pot inventa nimic spre a face faţă agresiunii. Frica îl face pe zmeu să se umilească şi să
fie disimulator.
Balaurul este o reptilă monstruoasă, foarte des întâlnită în basme având trei până la
douăsprezece capete, vărsând foc şi smoală pe nări.
Formele organice reprezintă o disproporţie între masa corporală şi dezvoltarea centrilor
superiori, apărarea se face simplist prin intimidare şi fără adaptare prin reflecţie la condiţiile
imediate. Balaurul e monstrul redus numai la reflexe, pe care omul, înspăimântat întâi de
aspectul lui străin geometriei frumosului, îl învinge uşor, cunoscându-i funcţiunea elementară
şi căutând îndeosebi să oprească procesul de refacere celulară.
Balaurul se deosebeşte de zmeu prin aceea că este o reptilă gigantică cu mai multe
capete. Deci e un animal. Sunt balauri zburători şi balauri nezburători.
Balaurul se hrăneşte adesea cu oameni. „ A fost odată într-o ţară un balaur mare,
nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă şi se hrănea numai cu oameni. Când
ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea
foamea cu vreun drumeţ pe care-l trăgea aţa la moarte”. (Balaurul cel cu şapte capete).
Elementele fantastice, personificarea animalelor şi a obiectelor îşi au originea în
animismul omului primitiv, care acorda obiectelor de care avea nevoie, după ce le
confecţiona, o forta supranaturală. Astfel, apar în basme nenumărate obiecte fermecate, care
acţionează la porunca omului, venind în ajutorul personajului pozitiv: masa care se aşază şi se
strânge şi ale carei bucate nu se termina niciodată, buzduganul sau topotul care zboară şi taie
sau loveşte singur, covorul sau cizmele cu care se zboară prin văzduh. Trăsătura lor
caracteristică constă în faptul că ele îşi pierd calităţile şi nu mai aduc foloase dacă au căzut în
mâinile unui om nepriceput, leneş, lacom sau necinstit.
Aceste imagini ale obiectelor cu puteri miraculoase rămân din copilărie în mintea
omului şi pot deveni un imbold pentru noi creaţii în domeniul ştiinţei.
Basmul este preţios şi pentru că pune într-o lumină vie ce e bine şi ce e rău, ajutându-l
pe copil să-şi însuşească aceste reprezentări morale.
Lectura basmelor prezintă o deosebită importanţă educativă şi prin reliefarea calităţilor
eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat. Din faptele eroului pozitiv, ei
învaţă să fie curajoşi şi dârj, perseverenţi şi hotărâţi, modeşti şi harnici, cinstiţi şi drepţi,
prieteni adevăraţi, exprimând compasiune faţă de cei mai slabi, admiraţie faţă de cei optimişti
şi încrezători în forţele lor.
Basmele sunt şi puternice mijloace de dezvoltare a atenţiei şi a memoriei. Ascultându-
le sau citindu-le, copiii îşi exersează atenţia urmărind cu încordare peripeţiile narate.
Basmul este valoros atât pentru educarea artistică a copiilor cât şi pentru dezvoltarea
limbajului. Citind basmele, copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute şi se
bucură atunci când le ştiu. Ei memorează cuvintele cu care încep şi se încheie, precum şi
acelea care se repetă, astfel expresiile proprii limbii poporului intra în limbajul lor.
Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind
copilului puternice emoţii estetice.
Basmele populare româneşti au toate caracteristicile folclorului, fiind creaţii anonime,
orale, colective şi sincretice. După o exprimare a lui G. Călinescu basmele reprezintă
oglindirea vieţii în moduri fabuloase. În lucrarea Estetica basmului G. Călinescu preciză că:
“Eroii nu sunt numai oameni, ci şi fiinţe himerice, iar când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi
himerici nu avem de-a face cu un basm”.
Caracteristicile basmului:
-trăsături comune cu alte specii populare
-caracterul anonim (nu se cunoaşte numele autorului)
-caracterul oral (opera circulă prin viu grai)
-caracterul colectiv (la desăvârşirea operei contribuie mai mulţi creatori transmiţători)
-caracterul popular (o creaţie populară exprimă mentalitatea omului din popor)
-caracterul tradiţional (toate basmele sunt create prin tradiţie)
-trăsături proprii ale basmului
-tema tuturor basmelor este lupta dintre bine şi rău, sfârşită cu victoria binelui
-sunt prezente elemente fantastice (personaje ireale, metamorfozări, spaţii ireale)
-acţiunea basmului este plasată într-un trecut îndepărtat mitic („in lio tempore” şi într-un
spaţiu nedeterminat „tărâmul acesta / tărâmul celălalt”)
-există formule tipice:
> formula iniţială îl transpune pe cititor din lumea reală în lumea fabuloasă a basmului
şi plasează acţiunea în trecut („A fost odată... „);
>formule mediane de tipul „şi se luptară, şi se luptară zi de vară, până-n seară” care
are rolul de a menţine trează atenţia cititorului şi de a face saltul peste timp şi spaţiu,
>formula finală („Şi-am încălecat pe-o şa... „) îl readuce pe cititor în lumea reală,
creându-i o stare de bună dispoziţie, de optimism într-o glumă, o ironie, o vorbă de duh,
-acţiunea basmului se desfăşoară cronologic, ascendent, urmând un tipar narativ:
situaţie de echilibru
-un fapt (prejudiciu sau lipsă) care tulbură echilibrul
-protagonistul (un erou) porneşte la un drum iniţiatic asumându-şi răspunderea de a restabili
echilibrul iniţial; în drumul său întâlneşte numeroase obstacole pe care le depăşeşte, fie prin
forţe proprii fie în urma ajutorului primit
-revenirea la starea de echilibru (răsplătirea eroului, nunta)
-personajele basmului se împart în două categorii distincte: pozitive / benefice şi negative /
malefice
-motive întâlnite în basme: cifrei 3 (7, 9, 12)
> împăratului cu 3 feciori / fiice
> obstacolelor depăşite
> drumului iniţiatic
> ajutoarelor
> nunţii
> mezinului
- trăsătură specifică basmului popular este realitatea (acea trăsură care face ca opera să pară
spusă şi nu scrisă)
surse de oralităţi
-expresii populare („a se face luntre şi punte”, „a-şi lua inima în dinţi”, a-i purta sâmbetele
cuiva, a avea ac de cojocul cuiva, a cădea un noroc chiar peste cineva)
-locuţiuni: cu nici un chip
-interogaţii şi exclamări
-folosirea dialogului
-interjecţii de diferite tipuri
-forme verbale inverse
-substantive în vocativ: corbule, corbule!
-cuvinte populare, arhaice şi regionale: să laşi, mă prins, cellalt, iară, de, a tăgădui, trenţăros,
paci
-viitorul popular: or fi trăind
Basmele au o valoare educativă, ele oferă modele de conduită iar protagonistul este
întotdeauna idealul de frumuseţe fizică şi morală al poporului român.
Basmul popular are rădăcini mitice şi respectă o schemă narativă în construcţia sa.
Eroul trebuie să treacă prin mai multe încercări dificile pentru a se maturiza. Întâmplările sunt
fantastice în mod subliniat şi marcate de simboluri mitice.
Înţelegând importanţa “izvorului curat ca lamura şi mai preţios ca aurul” al literaturii
populare, după cum spunea marele nostru poet Mihai Eminescu, scriitorii noştri s-au aplecat
asupra creaţiei populare, aducând această picătură de originalitate şi de inestimabilă valoare în
faţa noastră.
Unul dintre cele mai frumoase basme ale românilor care sintetizează concepţia omului
din popor despre lume şi de viaţă este Prâslea cel voinic şi merele de aur, cules de Petre
Ispirescu.
Basmul este o creaţie epică orală în proză în care sunt prezentate fapte ale unor eroi
fantastici, pe fondul luptei dintre bine şi rău, având o acţiune simplă în care elementele reale
se îmbină cu cele imaginare.
Acţiunea basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur conţine eroi supranaturali,
împărţiţi în două tabere, binele şi răul, care trec prin peripeţii fantastice, în încercarea de a
recupera merele furate din grădina împăratului şi de a-i găsi pe hoţi. Aceasta este structurată
pe momente ale acţiunii.
Basmul începe cu o formulă consacrată “a fost odată”. Deci, expoziţiunea ne prezintă
timpul, care este unul mitic, neprecizat, locul (împărăţia) şi o parte din personaje.
În intrigă aflăm că acest împărat avea în grădină un măr cu mere de aur, dar niciodată
nu s-a putut bucura de ele, deoarece, când erau coapte, i se furau.
Încercările de a-i găsi pe cei vinovaţi de dispariţia merelor reprezintă desfăşurarea
acţiunii. Astfel, fiul cel mic al împăratului, Prâslea, se încumetă să păzească mărul, după ce
cei doi fraţi mai mari ai săi eşuează. El îl săgetează pe hoţ noaptea şi-i duce împăratului
merele, dar neprinzându-l pe făptaş, pleacă pe urmele sale, însoţit de fraşii mai mari.
Mergând pe urmele hoţului, ei ajung la marginea unei prăpăstii, în care Prâslea
coboară. Această prăpastie reprezintă tărâmul celălalt, unde lucrurile au cu totul altă înfăţişare
decât pe pământ. Fiul de împărat dă de nişte palate (de aramă, de argint şi de aur) ale unor
zmei, cu care se luptă şi pe care îi omoară, eliberându-le pe cele trei fete de împărat. În lupta
cu zmeii este ajutat de corbul năzdrăvan. Deoarece fraţii îl trădează rămâne în aşteptare,
Prâslea va ieşi pe celălalt tărâm cu ajutorul zgripţuroaicei, pe ai cărei pui i-a salvat de un
balaur. Prin intermediul unui măr de aur, meştereşte o furcă cu fusul şi caierul de aur, apoi o
cloşcă cu puii de aur, fiind astfel recunoscut de fata de împărat cea mică.
Punctul culminant poate fi considerat momentul în care Prâslea îl lasă pe Dumnezeu să
facă dreptate şi, trăgând cu săgeţile în sus împreună cu fraţii săi, aceştia sunt pedepsiţi şi mor.
Deznodământul este specific basmelor. Binele învinge răul, forţa benefică triumfă:
Prâslea se căsătoreşte cu fata de împărat, după ce şi-a îndeplinit misiunea şi i-a pedepsit pe
toţi cei ce erau malefici.
Basmul de faţă dovedeşte întreaga măiestrie de creaţie în proză a poporului. Eroul
luptă cu toate netrebniciile omeneşti, atât cu cele ale tărâmului nostru, cât şi cu cele ale
tărâmului fantastic, dovedind un curaj şi o vitejie ieşite din comun. Credinţa lui în Dumnezeu,
dovedită în special prin finalul operei, îl afută în acţiunile sale. Toate trăsăturile pozitive s-au
adunat în protagonistul nostru care devine eroul pozitiv al basmului.
Frumuseţea basmului este sporită de forma povestirii. Se folosesc, în mod firesc, expresii
consacrate. Prâslea îl strânge pe zmeu în braţe “de-i pârâie oasele”, fraţii “îi poartă sâmbetele”
mezinului, zgripţuroaica vrea “să-l înghită de bucurie”.
Eroii basmului şi acţiunile lor, cu tot fantasticul peripeţiilor, sunt simboluri lae vieţii
reale, iar obiectele miraculoase sunt întruchipări ale dorinţei omului de a supune forţele
naturii.
Unul dintre elementele simbolice cele mai importante, caracteristice basmului, este
cifra trei, ce apare în repetate rânduri: Prâslea este cel de-al treilea fiu al împăratului; fetele de
împărat sunt trei, zmeii sunt tot trei. Aceasta este o cifră magnifică, simbol al ordinii perfecte.
Puternicul caracter educativ pe care-l are basmul, îndemnând cititorul la curaj, acţiune,
eroism, luptă, pentru dreptate, fac din această specie literară orală o operă desăvârşită, o
dovadă de înţelepciune şi măiestrie populară.
Basmul cult
Apare paralel cu efortul de fixare în scris a basmului popular, prin preluarea motivelor
şi tehnicilor narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui
Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând funcţiile principale, formulele
fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adaugând o tentă uşor moralizatoare sau aluzii
mitologice de sorginte livrescă. Scriitorii devin ei înşişi autori de basme, cunoscuţi fiind
Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale,
Ioan Slavici, Barbu Stefănescu-Delavrancea, Mihail, Sadoveanu.
Basmul cult, implinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi
armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea
scriitorului şi integrând teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de
regula structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii
naratorului, alternând persoana a treia cu persoanele întai şi a doua, creând o comunicare mai
directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţăsubiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se pot
identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii în scenariul
basmului, care ii conferă originalitate şi atractivitate. Mihai Eminescu face, de pilda, în Făt-
Frumos din lacrimă, numeroase popasuri descriptive, în care se recunoaşte natura
eminesciană din poezie, iar Ion Creangă excelează prin arta dialogului şi prin oralitatea
specifică întregii sale opere, dată de o continuă schimbare a planurilor narative între narator şi
cititor şi prin selecţia expresiilor populare strict adecvate respectivei secvenţe narative.
Personajele dobândesc şi ele particularităţi comune universului operei: Făt-Frumos din
Lacrima este un personaj romantic tentat de atracţia absolutului şi de aventură, în timp ce
Harap-Alb este un Nică a lui Ştefan a Petrei ghinionist, uşor de păcălit, însă mai norocos decât
acesta, pentru că, urmând linia narativă a basmului, iese în cele din urmă din încurcătură.
Personajele din basmele lui Caragiale au ceva din Canuţă, om sucit, păstrând comicul
situaţiilor în care se afla acesta. Mai pregnant conturate, personajele oferă şi prilejul
observaţiei psihologice, fiind mai reflexive decât personajul basmului popular, uneori
dilematice, înclinate către conflicte lăuntrice, motivându-şi acţiunile prin sentimente
puternice, mai puţin convenţionale. Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul
şi fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, şi în acelaşi timp reduce caracterul
convenţional al unor secvenţe narative legându-le semnificaţii şi efecte specifice literaturii
culte.
Cititor
Text Context
Lectura este un act sporitor pentru că lărgeşte nu numai sfera cunoştinţelor de limbă şi
despre lume ci şi pentru că, în orizontul lui se reunesc gânduri şi sentimente, cunoaştere şi
trăire.
Atunci când citim un text, acesta este liniar: cuvţnt, propoziţie, scenă şi episod care
duce la următorul episod. Însă o dată terminată lectura ne putem întoarece la text, care devine
astfel un întreg: ceva rotund, cu teme, imagini şi acţiuni care radiază. Când textul a fost citit,
predarea urmăreşte să ajute cititorul să se distanţeze într-o oarecare măsură de experienţa
lecturii, să examineze sensul pe care textul îl are pentru el şi să cîntărească adevăratul conţinut
în lumea unor categorii mai generale.
Aceste lecţii îi conduc pe elevi prin cele patru faze ale lecturii: intrarea în text;
avansarea; distanţarea şi reflecţia; ieşirea şi obiectivitatea experienţei.
Receptarea textului
16
Pamfil Alina, Didactica limbii şi literaturii române, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 81
1. Receptarea textului parcurge mai multe etape, astfel:
A. Lectura întâi / explicativă / anticipativă:
Lectura explicativă este procesul prin care se asigură două achiziţii în legătura cu
textul literar; a-l înţelege şi a-l aprecia. Din realitatea desfăşurării ei se constată că sunt
implicate mai multe metode:
Povestirea
Demonstraţia
Conversaţia
Explicaţia
Etapele de desfăşurare a unai lecţii de citire explicative sunt:
1 -pregătirea elevilor pentru intrepretarea textului: în cadru acestei etape urmărindu-se
stimularea interesului elevilor pentru text şi introducerea lor în problematica textului prin
câmpuri semantice. Pregătirea se face prin conversaţie, prin intuirea unor tablouri etc.
2 -receptarea textului:în cadru acestei etape elevii citesc în gând textul ce urmează a fi
intrepretat, iar prin intermediul acestei etape, iau conoştinţă cu conţinutul textului, astfel,
identificând elementele lexicale sau artistice necunoscute.
Textul este citit de către învăţător, cu timbrul vocii, ritmul şi intonaţia adecvate, prilej
pentru elevi să-şi consolideze percepţia asupra textului. Este recomandabil ca în timpul citirii
model- citire efectuată de obicei de către învăţător- elevii să aibă cărţile închise. Se reia textul
în lectura a doi- trei elevi, desemnaţi dintre cei care ştiu să citească, iar învăţătorul solicită
elevilor să numească structurile sau cuvintele neînţelese. Bineînţeles că, dacă textul a fost ales
cu respectarea particularităţilor de vârstă a elevilor, atunci nu ar trebui să existe prea multe
cuvinte necunoscute.
Pentru explicarea cuvintelor sau expresilor necunoscute, există mai multe procedee:
metoda intuitivă - se prezintă obiectul sau se recurge la mimică, gestică.
metoda indirectă - se recurge la o imagine sau la un desen.
metoda etimologică – se face legătura între un derivat şi cuvântul bază.
Partea principală a lecţiei este interpretată de interpretarea textului, având două
componente:
-analiza fondului – se organizează pe beză de întrebări, pregătite din timp de învătător.
-analiza formei – presupune descoperirea felului în care cuvintele servesc exprimării fondului.
Pe baza interpretării fragmentelor se elaborează planul de idei, se poartă conversaţie
pe baza conţinutului textului şi se reproduce textul pe baza planului de idei.
3 -citirea de încheiere:
Datorită diversităţii de conţinut si de expresie artistică a textelor de citire, nu se poate
aplica un tipar de desfăşurare a lor.
Dacă lecţia s-a desfăşurat în bine condiţii, la sfârşitul ei, elevii vor fi capabili să
citească textul expresiv, să răspundă la câteva întrebări puse de învăţător, să-şi exprime
atitudinea lui faţă de text:
-ce le-a plăcut?
-ce i-a impresionat?
-ce sentimente le-a trezit?
-ce ar fi făcut într-o situaţie similară?
Cititul poate îndeplini rolul de instrument al activităţii intelectuale când îndeplineşte
anumite exigenţe, a căror realizare trebuie urmărită constant de către învăţător: corectitudinea,
ritmicitatea, înţelegerea, expresivitatea, etc.
Lectura explicativă este procesul prin care se asigură două achiziţii în legătură cu
textul literar: a-l înţelege şi a-l aprecia. Acest fel de lectură este o metodă specifică pentru
familiarizarea elevilor cu tehnici de lucru cu cartea şi reprezintă un complex de metode:
lectura, explicaţia, conversaţia, povestirea, demonstraţia exerciţiul – toate conducând la
înţelegerea textului.
Procesele lecturii
Lectura I
Lectura a II-a
Lectura a III-a
3. Modelarea
Modelele pot compara două funcţii: una ilustrativă în sensul că prezintă un fragment din
realitate şi alta cognitivă.
În literatură această metodă oferă modele de viaţă, analogii din experienţa cotidiană.
Astfel personajul este cel care este folosit ca model de autor, acesta putând trezi sentimente de
simpatie sau antipatie sau putând deveni model sau antimodel pentru micul cititor.
4. Descoperirea
Este o metodă de factură euristică şi constă în crearea condiţiilor de reactualizare a
experienţei şi a capacităţilor individuale, în vederea desluşirii unor noi situaţii- problemă.
Astfel elevul redescoperă cunoştinţe vechi, iar învăţătorul trebuie să favorizeze
menţinerea unei atitudini active, astfel încât elevul să realizeze o incursiune în propriul fond
aperceptiv.
În funcţia de relaţie care se stabileşte între profesor şi elev se pot delimita două feluri
de descoperire:
descoperirea independentă ;
descoperirea dirijată.
5. Dezbaterea
Constă într-o discuţie orală cu clasa care să surprindă, vizează surprinderea
argumentelor şi aprecierea eficacităţii lor. Ea trebuie să fie reală şi contradictorie.
Elevii trebuie lăsaţi să se exprime liber în cadrul dezbaterii, apoi învăţătorul va grupa
argumentele de valoare sau non-valoare a temei de dezbatere.
Criteriile dezbaterii sunt:
identitatea temei (cei implicaţi discută despre aceeaşi temă)
persoanele care dialoghează să aibă păreri diferite;
argumentarea părerilor; argumentele să conţină fapte autentice, veridice
Dezbaterea îşi atinge scopul dacă de-a lungul discuţiei s-a aflat adevărul în legătură cu
teme discutată.
6. Jocul de rol
Este o metodă care constă în provocarea unei discuţii plecând de la un joc dramatic pe
o problemă cu incidenţă directă asupra unui subiect ales. Subiectul de jucat trebuie să fie
familiar copiilor; să fie extras din viaţa lor curentă. Se cere unor membri ai clasei să joace
rolurile respective, improvizând o scenă de conflict, iar membrii grupului vor interveni pentru
atenuarea conflictului.
Jocul propriu-zis nu va dura mai mult de cinci – zece minute, după care vor urma
intervenţiile şi comentariile „ spectatorilor”.
PRÂSLEA
îngrijorat CEL VOINIC
,, scoase paloşul
,, şi de când îl se repezi la balaur
avea, nu putuse să şi numaidecât îl
mănânce din pom făcu în bucăţi
mere coapte” bun bucăţele”
Harap
Alb
Spânul
Chiar dacă nu sunt deosebit de simbolice, aproape toate operele literare ne fac să ne
gândim la problemele din viaţa personală, ca şi la probleme general umane.
Aşa cum ne amintesc de întâmplări din pripria noastră viaţă, o operă literară se poate
corela cu altele pe aceeaşi temă. Elevii înţeleg mai mult din ceea ce citesc dacă şi-au cultivat
capacitatea de a sesiza intertextualitatea, capacitatea de a se gândi la mai multe texte simultan
în timp ce explorează o anumită problemo/ temă literară.
Idiscutabil, basmele populare sau culte constituie o lectură instructiv- formativă pentru
copiii care nu s-au rupt încă de lumea basmului, ele mijlocind trecerea firescă de la o literatură
bazată pe fantastic şi miraculos spre una exactă.
Basmele au un puternic substrat real, deoarece au izvorât din năzuinţa poporului
pentru o viaţă mai bună, din dorinţa de a invinge răul şi greutăţile provocate fie de forţele
naturii, fie de asuprirea claselor dominante. Poporul a introdus în basme expresia dorinţei sale
de libertate, de dreptate, de bine şi de frumos. Neînţelegând anumite fenomene din natură,
poporul cu imaginaţia, înţelepciunea şi iscusinţa sa, le-a întruchipat adeseaîn fiinţe fantastice
din basme.
Basmele oglindesc primele istorii ale relaţiilor omeneşti şi ale luptei omului cu mediul.
Din basme se desprinde începuturile luptei dintre cei asupriţi şi asupritori, basmele povestesc
despre săraci şi bogaţi, despre buni şi răi, ele arată cum pedepseşte colectivitatea pe
răufăcători şi reliefează năzuinţele oameniloe de a se elibera de ignoranţă, de a-şi alcătui
instrumente de luptă şi de eliberare, de a-şi uşura munca şi viaţa.
Valoarea instructuv educativă a basmelor sete deosebită. Ele aduc o preţioasă
contribuţie la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, proceselor afective, la formarea
trăsăturilor de voinţă şi caracter – în general la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Exprimând înţelepciunea şi năzuinţele poporului, necazurile şi bucuriile sale, lupta cu
forţele naturii, relaţiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înţeleagă complexitatea
aspectelor vieţii.
Înţelegând conflictul dintre cele două forţe care apar în basm, micii cititori îşi
formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverenţă,
hărnicie. Ascultând sau citind basme, copiii sunt de partea dreptăţii, adevărului şi a binelui şi
detestă nedreptatea, lăcomia, îngânfarea, răutatea şi minciuna.
Ele contribuie, de asemenea, la dezvoltarea imaginaţiei creatoare a copiilor şi la
înţelegerea frumosului. Imaginaţia este necesară omului pentru toate formele de activitate,
este absurd să negăm rolul fanteziei chiar şi în cea mai severă stiinţă.
Basmele sunt şi puternice mijloace de dezvoltare a atenţiei şi a memoriei. Ascultându-
le sau citindu-le, copiii îşi exersează atenţia urmărind cu incordare peripeţiile narate.
Basmul este valoros atât pentru educarea artistică cât şi pentru dezvoltarea limbajului.
Copiii sesizează odată cu conţinutul de idei şi expresiile poetice şi însuşindu-şi-le, îşi
îmbogăţesc vocabularul cu expresii din limba vie a poporului, ajutându-i să-şi însuşească mai
bine limba maternă, cu expresivitatea şi bogăţia ei, cu frământările de limbă, cu zicătorile
pline de înţelepciune, care aduc o însemnată contribuţie la dezvoltarea personalităţii copilului.
Citind basme, copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute şi se bucură atunci când
le ştiu. Ei memorează cuvintele cu care încep şi se încheie basmele, precum şi acelea care se
repetă, astfel expresiile proprii limbii a poporului intră în limbajul lor.
Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind
copilului puternice emoţii estetice.
Admirând întreaga comoară de înţelepciune pe care o cuprind basmele, - creaţii
specifice ale poporului cu o complexă şi multiplă valoare, - copiii învaţă să preţuiască poporul
pentru înaltele şi deosebitele sale calităţi.
Bibliografie
Data:
Clasa: a II-a
Obiectul: Literatură pentru copii
Subiectul: Bucle de aur de Nicolae Batzaria
Tipul lecţiei: însuşiri de noi cunoştinţe
Scopul lecţiei:
-formarea gustului pentru citire independentă;
-îmbogăţirea şi dezvoltarea cunoştinţelor elevilor:
- dezvoltarea vocabularului elevilor cu expresii şi cuvinte noi:
Obiective operaţionale:
-să citească textul, ţinând seama de conţinutul şi de semnele de punctuaţie;
-să folosească anumite cuvinte şi expresii din text în enunţuri corect formulate:
-să redea conţinutul lecturii în succesiunea momentelor acţiunii;
-să selecteze fragmentele care să ilustreze însuşirile personajelor, faptele lor,
sfârşitul lecturii;
-să răspundă la cel puţin 4-5 întrebări, dovedind că au înţeles conţinutul
textului;
-să participe cu interes la oră.
Metode şi procedee:
-conversaţia euristică, lectura explicativă, povestirea, lucru cu manualul,
exerciţiul, problematizarea.
Mijloace de învăţământ:
-caietul de lectură pentru clasa a II-a, ilustaţii, volumul Poveşti de aur de
Nicolae Batzaria.
Organizarea învăţării:
-frontală, individuală.
Momentele principale ale basmului:
1. Cristina a născut o fetiţă foarte frumoasă.
2. Ea cere berzei năzdrăvane ca fetiţa ei să aibă un păr de aur.
3. Deşi a fost nemulţumită de cererea Cristinei, barza îi îndeplineşte dorinţa.
4. Pe măsură ce Bucle de Aur creştea, părul ei devenea tot mai lung.
5. Greutatea părului o făcea pe fetiţă să fie tot timpul tristă.
6. Mama îşi dădea seama de greşeala făcută.
7. Bucle de Aur îşi recapătă părul ei adevărat.
Scenariul didactic:
Etapele lecţiei Activitatea învăţătorului Activitatea elevilor
-asigurarea climatului necesar desfăşurării
Organizarea activităţii orei. -se pregătesc pentru oră.
-cer elevilor să-şi pregătească materialele.
Aunţarea subiectului -le voi spune că azi vom comenta
lecţiei întâmplările din lectura Bucle de Aur,
lectură pe care au citit-o acasă; vom reciti -urmăresc cu atenţie.
fragmentele cele mai importante din
lectură, astfel încât elevi să poată să
răspundă la întrebări, să poată povesti.
-realizez o primă discuţie: Răspund la întrebările
* De cine este scris basmul? puse.
* De ce textul poartă acest titlu?
* Despre cine se vorbeşte în lectură?
* Ce fel de dorinţe trebuie să avem în
viaţă?
- după ce m-am convins că elevii au citit
lectura şi au reţinut esenţialul se trece la
lectura selectivă a textului:
* Citiţi fragmentul în care Cristina cere „ Nu vreau...... aurul
berzei năzdrăvane păr de aur pentru fata adevărat. „
ei!
* Citiţi partea de sfârşit a lecturii!
* Citiţi cuvintele spuse de barza „Dorinţa ta... din părul ei”
năzdrăvană!
* Citiţi fragmentul în care este prezentat „într-o ţară rece... din
oraşul în care trăiau Cristina şi fetiţa ei! oraş”
Dirijarea învăţării (În cazul în care lectura este mai scurtă se
poate citi în clasă în întregime; citirea se
poate face chiar de către învăţătoare; se
poate alterna citirea învăţătoarei cu cea a
unor elevi care pot citi scurte paragrafe).
-Se explică apoi unele cuvinte din lectură: Explică unele cuvinte şi
tainice, amarnic, minune, nemaivăzută, expresii, apoi formulează
oameni trişti ca o zi ploioasă de toamnă câteva propoziţii.
etc.
-Se povesteşte conţinutul basmului pe 4-5 elevi povestesc lectura
baza unor întrebări sau pe baza şi răspund la întrebări.
momentelor principale(conţinutul
informativ); se pot prezenta elevilor
ilustraţii care4 redau momentele
principale, cerându-se să se ordoneze.
-Întrebări
* Unde a trăit Cristina?
* Prin ce se deosebea ea de toţi oameni din
oraş?
* Ce daruri face barza fiecărui nou-
născut?
* Ce a cerut Cristina pentru fetiţa ei?
* Ce i-a spus barza?
* Ce s-a întâmplat cănd părul fetiţei a
crescut?
* Cum s-a sfârşi povestea?
* Ce învăţăminte ne oferă acest text?
(În cazul în care elevii nu au răspunsuri
complete la întrebări sau povestesc
defectos, se recitesc anumite părţi din
lectură, care nu au fost suficient
aprofundate).
-Le voi cere sa-şi pună întrebări în
legătură cu lectura parcursă(chiar dacă nu Îşi adresează întrebări unul
Evaluarea finală dau răspunsuri foarte corecte la toate altuia, apoi caută
întrebările, important este ca elevii să răspunsurile potrivite.
înveţe să formuleze astfel de întrebări)
Se apreciază „cea mai interesantă
întrebare”.
-Vor avea ca temă pentru ora următoare să
Temă pentru acasă recitească întreaga lectură şi să o deseneze Îşi npteaza tema.
pe Bucle de Aur.
ANEXA 2
PROIECT DIDACTIC
DATA:
CLASA: a IV-a
DISCIPLINA: Limba şi literatura română
CONŢINUTUL: „Basmul. Elementele caracteristice basmului. „
TEXTUL- SUPORT: Prâslea cel Voinic şi merele de aur
TIPUL LECŢIEI: de fixare si consolidare;
VARIANTA: lecţie mixtă.
OBIECTIV GENERAL: formarea orizontului intelectual-cultural; dezvoltarea şi consolidarea
deprinderii de a citi curent, corect, conştient şi expresiv; dezvoltarea imaginaţiei.
OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
1. OBIECTIVE COGNITIVE: La sfârşitul lecţiei, elevul va fi capabil:
O1- să identifice particularităţile basmului;
O2- să definească basmul;
O3- să motiveze apartenenţa unui fragment la specia literară „basm’’;
O4- să sesizeze diferenţa dintre basmul popular şi cel cult;
2. OBIECTIVE AFECTIVE:
OA1-să desprindă mesajul etic al basmului Prâslea cel Voinic şi merele de aur.
OA2-să sesizeze valoarea expresivă a basmului;
OA3-să-şi cultive sentimentele de preţuire faţă de operele literare;
OA4-să introducă noile valori în propriul sistem de valori;
OA5-să motiveze victoria binelui asupra răului;
3. OBIECTIVE PSIHOLOGICE:
OP1-să-şi dezvolte capacitatea de selecţie şi de sinteză;
OP2-să-şi dezvolte spiritul creator.
STRATEGII DIDACTICE:
Metode şi procedee: conversaţia euristică, expunerea, descoperirea dirijată, munca
independentă, fişe de lucru;
Forme de organizare: activitate frontală şi independentă (individuală şi prin cooperare);
Resurse: capacitatea de învăţare a elevilor.
▪ mijloace de învăţământ: volume de basme, manual clasa a IV-a, videoproiector.
LOCUL: sala de clasă.
TIMP: 50 min.
BIBLIOGRAFIE:
Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu –structuri didactice deschise, Ed.
Paralela 45, Piteşti, 2003.
*Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba şi literatura română, editat de
M. E. C., 2002.
Dirijarea învăţării Mod de
Etapele organizare
lecţiei Metode Observaţii
Activitatea Activitatea elevilor
profesorului
Captarea Organizează clasa. Numesc elevii absenţi. Frontal Precizări
atenţiei Notează absenţele Se pregătesc pentru lecţie Conversaţie psihopedagogice:
Verifica- Verifică tema scrisă Prezintă la control caietele
rea pentru acasă; aprobă de teme; corectează unde Frontal clasa are un
cunoştin- sau corectează temele este cazul. efectiv de 30 de
ţelor făcute. Frontal elevi, toţi apţi
asimilate Cere elevilor să Conversaţie pentru învăţătură,
anterior citească şi să Citesc şi comentează Frontal fiind de diferite
comenteze exerciţiile exerciţiile. Conversaţie nivele de învăţare.
pe care le-au avut ca Răspund la întrebările
temă. învăţătorului.
Etimologie:
Termenul îşi are
originea în limba
bulgară:
basm=invenţie,
închipuire, născocire,
scornire; Definiţie:
Basmul este o operă
epică narativă în
proză, de mare
întindere, în care
întâmplările reale se
împletesc cu cele
fantastice, fiind
săvârşite de
personaje care au cel
mai adesea forţe
supranaturale, unele
reprezentând binele
şi ale răului din a
căror confruntare ies
învingătoare forţele
binelui.
Răspund: da.
Întreabă: Opera
Deoarece are toate
studiată de noi este
caracteristicile basmului.
un basm?
De ce? Argumentaţi!
2. Prâslea îl prinde pe hoţul merelor în: a) 2 săptămâni b) 5 ani c) timpul nu este precizat
Data :
Scoala :
Clasa : I (şi nu numai)
Obiectul : Limba română – lectură (sau poate fi integrata şi în opţionalul literatura pentru
copii)
Subiectul : Basmul “Greuceanu”, de Petre Ispirescu
Felul activitatii : Dimineaţă de basm
Locul de desfăşurare : sala de clasă (sau sala de festivităţi)
Durata : 40 de minute
Metode : conversaţia, povestirea, dialogul, convorbirea etica
Mijloace de învăţământ : clasice şi moderne, diafilmul “Greuceanu”
Scopul :
dezvoltarea dragostei faţă de literatura populară – basmul ;
înţelegerea valorii educative a basmului, lupta dintre bine şi rău, în care învinge
binele prin calităţle morale ale eroului : curaj, cinste, bunătate, demnitate, etc., calităţi cu care
este înzestrat Greuceanu.
Obiective :
să urmărească atent, auditiv şi vizual, acţiunea povestirii în lectura autorului ;
să selecteze principalele momente ale desfăşurării ei ;
să iubească trăsăturile cu care este înzestrat personajul basmului (curajul şi vitejia,
hotărârea şi perseverenţa) în îndeplinirea ţelului de a veni în ajutorul oamenilor ;
să înveţe să lectureze un basm ;
să reproducă acţiunea basmului într-o expunere logica şi să distinga lupta dintre
bine şi rău ;
să indice legatura dintre fantastic şi realitate.
A). ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII :
Se studiază basmul de către învăţător ;
Se pregăteşte epidiascopul cu diafilmul; în lipsa mijloacelor audio-vizuale, se
pregăteşte învăţătorul să le expună fluent, pe baza unor scene ilustrate, eventual, care să
constituie suportul intuitiv ;
Se anunţă tema activităţii şi se spun câteva cuvinte despre Petre Ispirescu – creatorul
şi culegătorul basmului.
B). DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII PROPRIU-ZISE :
Astăzi vom asculta basmul “Greuceanu”, scris tot de P. Ispirescu, cu scopul ca voi să
înţelegeţi acţiunea acestui basm, să-l povestiţi părinţilor la înapoiere acasă şi să-l povestiţi la
ora de lectura (dezvoltarea vorbirii, literatura pentru copii)
Am să vă spun câteva date biografice despre Petre Ispirescu. S-a născut la 1830 şi a
murit în 1887. A fost şi va rămâne un mare culegător de folclor şi un bun scriitor de basme. S-
a făcut cunoscut prin culegerea : “Legendele sau basmele românilor”, în care sunt incluse
basmele : “Greuceanu”, “Prâslea cel voinic şi merele de aur, “Tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte”, “Ţugulea – fiul unchieşului şi al mătuşii”, “Ciobanaşul cel isteţ”.
Precizez că a mai scris şi alte cărţi : “Povesti nemuritoare”, “Basme populare”, o culegere de
citire basmului. După lecturarea lui în întregime, se prezintă diafilmul, în timp ce un elev va
Se poate evalua oral, dacă elevii au reţinut subiectul basmului, stabilind momentele
acţiunii : începutul, locul, timpul, momentul cel mai important, care schimbă derularea
început şi de sfârşit ale basmului, repetiţiile, cuvântul de legatură “şi”, încercările la care este
exemplificare).
Cu cine s-a luptat Greuceanu? (Cu zmeul cel mic, cu fratele cel mare al acestuia şi,
De aici, unde pleacă el? (La împărat să-i spună acestuia că legământul a fost
* Ce face împăratul pentru aceasta? (Ii dă sfetnicului fiica de nevastă şi jumătate din
împărăţie).
Ce învăţăm din acest basm, copii? (Să fim curajoşi şi viteji, hotărââţi şi
poveşti !
pot prezenta în continuare câteva cântece populare, executate de elevii care ştiu să