De-a v-ați ascuns …

de Tudor Arghezi

( eseu)

„Poezia este, esențial, o formă de joc” (N. Manolescu), căci ,,lucrarea” unei poezii înseamnă
în același timp efort creator,libertatea inspirației și supunere la reguli, totul dintr-o dorință de a
experimenta noi spații ale creativității artistice. Asemenea jocului, poezia propune alternative la
cotidian, lumi posibile și forme noi, având ca unic scop delectarea „jucătorilor”. Pentru Tudor
Arghezi, ea e Creația, „e însăși viața”, pe care el o reconfigurează în baza jocului folosind „materialul
vagabond al cuvintelor” inventând noi regnuri, noi tipuri de relații între obiecte și ființe, noi moduri
de a fi ale umanului, noi gramatici și repertorii de cuvinte.

Tema jocului ocupă o parte importantă din creația argheziană, dezvăluind plăcerea artistului
matur de a redeveni sufletește copilul de altădată și de a resimți intacte bucuria jocului și libertatea
de a se manifesta în deplin acord cu imaginația sa. Când obosește din pricina „grelelor porunci și
învățăminte” din „Psalmi” și alte poezii filosofice, poetul se retrage în lumea pură, mereu în stare să
se autoregenereze, a „boabei și a fărâmei”, alături de gâze, păsări, patrupede și jucării găsindu-și aici
surse de regenerare și de echilibru.

În poeziile dedicate copiilor printre care se numără și poezia ,,De-a v-ați ascuns … ” poetul
dezvăluie cum esențele cele mari ale vieții există și în lumea măruntă, de cele mai multe ori mai
autentice și mai statornice decât în lumea gravă a maturilor.

Poetul desolemniează chiar și cele mai grave momente existențiale, le prezintă în dimensiuni
firești și într-un limbaj familiar, aproape glumeț, găsește soluții simple unor probleme vechi de când
lumea, dezvăluind o înțelegere superioară a datului firesc al existenței. „De-a v-ați ascuns…” este un
astfel de poem tulburător,surprinzând prin naturalețea cu care e abordată problema sfârșitului vieții.
Destinul inevitabil îmbracă haina unui joc domestic, prezent în realitatea comună a existenței, dar
având aici trăsături misterioase. E un joc cu moartea sau de-a moartea și, ca orice joc, are
participanți, reguli, un ritm și un anumit cadru spațio-temporal. Însă nu e un simplu joc nu e inocentul
”de-a v-ați ascuns” al copilăriei, ci el este, prin însăși natura lui, un altfel de joc, un joc situat la granița
dintre „a fi” și „a nu fi” idee accentuată încă din titlul, care prin punctele de suspensie lasă să se
înțeleagă natura sa misterioasă, chiar tragică. Concepția anunțată încă din titlu este aceea a
disimulării inevitabilului sub o formă mai accesibilă înțelegerii micilor făpturi . Ei află că unele ființe se
ascund și ceilalți nu le vor mai găsi vreodată și că jocul se repetă în succesiunea generațiilor,căci
fiecare ființă vie face, încă de la venirea pe lume, un pas către iminentul sfârșit.

Ce face și mai tragic acest joc este felul în care lirismul subiectiv , identificat prin verbele și
pronumele la persoana I și a II a ( ,,o să mă joc,, , ,, o să ne jucăm,, , ”,,voi ,, , voi ați crescut,, , ,,mei,,),
convertește frământările omului în fața iminenței sfârșitului într-un monolog liric adresat de un tată
către copiii săi, transformând comunicarea într-o confesiune pe un ton afectuos, dar aluziv, prin
intermediul alegoriei moarte-joc. Tatăl plin de afecțiune părintească alege convenția ludică cu scopul
de a salva propria moarte de aura ei întunecat-tragică, dându-i aparențele unui joc ingenuu și fără
consecințe.
 Poezia debutează cu adresarea directă ,, dragii mei,, ce relevă iubirea nemărginită a tatălui
pentru copiii săi. El nu vrea să-i sperie sau să-i întristeze, întrucât le prezintă cu gingășie , cu naivitate
și cu simplitate expresivă moartea , ca pe un joc , proiectat într-un viitor neprecizat. În prima secvență
lirică se anunță jocul morții și se dezvăluie caracteristicile lui .
Momentul când începe acest joc nu este cunoscut, adverbul „odată” făcând aluzie la faptul că
ființei umane nu îi este dat să își cunoască viitorul și, implicit momentul morții. Repetiția
cuvântului ,, joc ,, , dar și a sintagmelor ,,o să mă joc,, , ,, o să ne jucăm”,evidențiază ideea de joc
misterios și fixează o proiecție incertă , neștiută , dar oricum hotărâtă , în cealaltă margine a timpului
uman, ,,după scăpătat ”, tot atât de tainică precum miticul în illo tempore ,un timp al începutului, al
nașterii tuturor lucrurilor . Amurgul sugerat de metafora ,,după scăpătat,,reflectă o perioadă de declin ,
decădere , însuși sfârșitul eului poetic. Totodată este sugerată și speranța acestuia că momentul morții
să survină la o vârstă cât mai înaintată, „scăpătatul” sugerând și amurgul vieții . Adjectivul ,, hotărât,,
relevă neputința sustragerii omului de la acest joc , ,, ciudat ,, și ,,viclean .. , care se poate manifesta
oricând și sub orice formă luându-l pe individ tot timpul prin surprindere și nelăsându-i nicidecum
dreptul la replică.
În a doua strofă sunt prezentați participanții la joc. Jocul morții pune stăpânire asupra tuturor
formelor vii, afectează toate vârstele, toate categoriile sociale , întreaga creație divină , idee sugerată
de enumerația : ,, copii, fetițe, slugi,stăpâni,pasări, flori, câni ,, .Antiteza ,, joc de slugi , joc de
stăpâni,, creionează ideea că moartea e singura care anulează toate diferențele socio-culturale , în fața
morții slugile fiind egale cu stăpânii . Totodată, prin această figură de stil, se reflectă contrastul dintre
ființele vii ce nu sunt ocolite de moarte , ce se supun în fața zeilor , a divinității și însușii puterea
cerească , cei ce cunosc și impun regulile .
Terenul de joc este amplasat ,, sub coviltirele lui Dumnezeu ,, , configurația spațială având
forma unei mese în jurul căreia sunt dispuși toți jucătorii și cu toții trebuie să respecte principala
regulă a jocului , iubirea . Timpul nedeterminat al morții este anunțat de simptomele specifice ,, Într-o
zi piciorul va rămâne greu, /Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. ,, ce se constituie în sugestii
ale procesului de golire , de epuizare vitală , fiind surprinsă o suită de dispariții ale funcțiilor trupului.
Comparația ,,jocul începe încet , ca un vânt ,, sugerează concepția că moartea adie în jurul omului cu
mult timp înainte ca acesta să își dea seamă,ea acționând latent , subteran , tăcut , pe neașteptate.
Atitudinea eului liric, aflat în ipostaza tatălui , este aceea de jucător avizat, care cunoaște regulile și
știe exact ce mișcări ,ce gesturi ludice este pe cale să execute ; ,, Eu o să râd și o să tac,/O să mă culc
la pământ./O să stau fără cuvânt,/De pildă, lângă copac. ,, . Secvența ,, o să stau fără cuvânt ,,
sugerează încetarea vorbirii , a logosului , în timp ce sintagma ,, o să mă culc la pământ ,, dezvăluie
imaginea morții văzută ca un somn . Copacul identificat în versul ,, De pildă lângă copac ’’ se
constituie într-un axis mundi , un simbol al deznădejdii existențiale a omului , al destinului
implacabil,dar și al vitalității , o deschidere spre promisiunea învierii.
Se remarcă în această secvența lirică și alternanța timpurilor verbale , pentru a se defini
perspectiva temporală . Viitorul popular ( ,, o să râd ,, , ,, o să tac ,, , ,, o să stau ,, ) sugerează un
limbaj familiar și este asociat ideii de testament spiritual pe care tatăl îl lasă copiilor , în timp ce
prezentul ( ,, nu știu ,, , ,, e ,, , ,, începe ,, ) eternizează acțiunea.
În a doua secvența lirică este prezentată perspectiva sacră asupra jocului , dar și vechimea
milenară a acestuia. Jocul cu moartea nu este numai al omului , ci și al Sfintelor Scripturi , întrucât și
Iisus Hristos care a schimbat soarta omenirii , împărțind istoria în două , a gustat moartea ca oricare alt
muritor : „E jocul Sfintelor Scripturi./Așa s-a jucat și domnul nostru Iisus Hristos /Și alții, prinși de
friguri și de călduri,/Care din câteva sfinte tremurături /Au isprăvit jocul, frumos.”. Epitetul
personificator ,, sfinte tremurături ,, sugerează ideea că întreaga strofă este o declarație a autorului ,
care tăgăduiește veșnicia sacrului , dezvăluindu-se viziunea profund sceptică a lui Tudor Arghezi .
Versurile ,, Voi să nu vă mâhniți tare /Când mă vor lua și duce departe/ și-mi vor face un fel de
înmormântare ,, evocă ritualul morții în varianta creștină , pe care tatăl îl prezintă copiilor sub forma
unui joc în timpul căruia tristețea și suferința nu sunt permise . De asemenea lutul simbolizează
materialul din care omul a fost plămădit și în care acesta se va întoarce la finalul vieții . Faptul că
moartea se termină frumos , că este văzută ca un proces reversibil , ci nu ca unul ireversibil , este
motivat de poet prin legenda biblică a învierii : ,, Știind că și Lazăr a înviat,/Voi să nu vă mâhniți, s-
așteptați,/Ca și cum nu s-a întâmplat/Nimic prea nou și prea ciudat/.Acolo, voi gândi la jocul nostru,
printre frați. ,, Totodată, este prezentată și viclenia morții , ce poartă cu sine o promisiune vană ce
poate fi crezută decât cu ingenuitatea vârstei copilăriei . Astfel , tatăl le prezintă celor mici sfârșitul
într-o manieră mai delicată și mai inofensivă , sub forma unei despărțiri temporare, a unei călătorii ,,
dincolo ,, din care acesta se va întoarce într-o bună zi . După despărțirea de viață ,omul mai poate fi
regăsit doar în memoria celor care l-au cunoscut . Secvența ,, Așa e jocul , începe cu moartea ,, relevă
concepția că există ,, un altfel de moarte ,, mai tragică și mai dureroasă decât cea trupească , și anume
uitarea .
În a treia secvență lirică este prezentată viziunea țărănească asupra morții , dar și efectele
acesteia în succesiunea generațiilor . Tatăl și-a făcut datoria față de copiii săi , le-a asigurat mijloacele
de trai , fiind conștient de condiția efemeră a omului , bunurile materiale dobândite de el cu trudă de-a
lungul vieții fiind singurele care mai pot să aducă aminte de acesta : „Tata s-a îngrijit de voi, / V-a
lăsat vite, hambare,/Pășune, bordeie și oi, /Pentru tot soiul de nevoi/Și pentru mâncare. ’’. Toate
bogățiile lumești, ,, lucrurile din afara ființei ,, sunt inutile în fața tristeții , care se așterne ca un văl
asupra sufletelor celor apropiați , asupra familiei . Enumerația ,, vite , hambare , pășune , bordeie și oi,,
sugerează gospodăria , văzută de eul liric ca un spațiu paradisiac , cu care acesta se identifică . De
asemene , este relevat și atașamentul omului de casă , de livadă , de copiii și soția sa , de bucuriile
efemere ale vieții , despărțirea de acestea fiind emoționantă și dureroasă .
Ziua resurecției , a Marii Eliberări de moarte, este așteptată, din această cauză, cu multă
nerăbdare, într-o Apocalipsă de mult prevestită de cărțile sfinte : „Toți vor învia, toți se vor întoarce/
Într-o zi acasă, la copii,/ La nevasta, care plânge și toarce,/ La văcuțe, la mioarce,/ Ca oamenii
gospodari si vii”.
Singura cale de a ajunge înapoi în lumea pământească este învierea . Odată cu acest eveniment
,vremea plângerii ar înceta , familiile ar fi din nou împreună ( ,,Toți vor învia, toți se vor întoarce /Într-
o zi, acasă, la copii,/La nevasta care plânge și toarce, ,,) , s-ar reface universul familial , iar oamenii ar
fi iarăși ,, gospodari și vii ,, . Prin adjectivul ,, vii ,, se întărește concepția că , deși eclipsat de moarte
pentru un timp , omul în sine este nemuritor . Până cand mult așteptata eliberare de moarte să vină,
copiii trebuie să își continue dezvoltarea firească, să urmeze cursul temporal bine stabilit , cu fiecare
clipă aceștia fiind mai aproape de iminentul sfârșit : ,, Voi creșteți, dragii mei, sănătoși,/Voinici,
zglobii, cu voie bună, /Cum am apucat din moși-strămoși./Deocamdată, feții mei frumoși,/O să
lipsească tata vreo lună. ,, . În atmosfera luminoasă , plină de optimism , pe care scriitorul o conturează
cu grație și pricepere în aceste versuri , se strecoară dintr-o dată ca o umbră neagră , ideea morții : ,, O
să lipsească tata vreo lună ,, . Dispariția tatălui este prezentată eufemistic celor mici , sub forma unui ,,
basm al morții ,, capabil să seducă fără să rănească mintea și sufletul candid al acestora. . Ei află că
unele ființe se ascund și ceilalți nu le vor mai găsi vreodată și că jocul se repetă în succesiunea
generațiilor .Lipsa graduală a tatălui are rolul de a diminua șocul și dramatismul produs de ideea
morții. În text , iubirea uriașă a părintelui pentru copiii săi , evidențiată prin adresările directe ,, , dragii
mei ,, , ,, feții mei frumoși ,, , dar și prin urarea plină de duioșie ,, Voi creșteți, dragii mei,
sănătoși,/Voinici, zglobii, cu voie bună, /Cum am apucat din moși-strămoși. ,, se conturează în antiteză
cu suferința reală ,dar ascunsă , a tatălui ce știe că moartea nu este un joc ingenuu , ci un drum fără
cale de întoarcere , ,,o umbră care dă plasticitate vieții ,, ( L. Blaga )
 Poetul își continuă ,în strofa următoare, strădania de a-i avertiza pe copii cât mai abil și mai
meșteșugit în legătură cu adevărul crunt și nemilos , despărțirea definitivă . Întarzierea tatălui în
promisa întoarcere la viață este determinată de nesfârșita amânare a învierii, a programării tardive sau
sine die a Schimbării la Fața a lumii. Moartea devine astfel o eternitate : ,, Apoi, o să fie o întârziere,
Și alta, și pe urmă altă. ,,
O puternică emoție lirică răzbate din penultima strofă , care devansează creșterea copiilor și
imaginea lor ca adulți realizați din punct de vedere material și profesional : ,, Și, voi ați crescut
mari,/V-ați căpătuit,/V-ați făcut cărturari, ,, . Astfel , este sugerată succesiunea generațiilor ,
creându-se impresia de cerc al experiențelor vieții care nu se încheie , ci se deschide cu fiecare nou
început.
Punctele de suspensie de la sfârșitul versului ,, Și tata nu a mai venit.. ,, reflectă speranța ,
nădejdea subtilă a tatălui că familia nu a uitat de existența și moartea acestuia , păstrând vie amintirea
sa în mintea și sufletele lor .
În ultima secvență lirică este prezentată suferința părintelui față de gândul morții , suferință ce
provine din conștientizarea condiției efemere a omului în această lume , durerea , zbuciumul sufletesc
fiind exprimat sub forma unei imprecații rostită cu patimă și din tot sufletul : ,, Arde-l-ar focul!,,. .
În acest moment povestea se încheie , cortina cade , iar eul liric își dă jos masca . Tonul cald ,
afectuos , degajat , de la începutul poemului este înlocuit de tonul plin de ură al eului poetic pătimaș
care blestemă moartea , ci nu o mai consideră o etapă firească a vieții precum în celelalte stofe . E
momentul în care întreaga lume află că totul a fost o disimulare și că nu există resemnare în fața
morții.
Totodată , la fel de impresionante sunt și iubirea și duioșia fără de margini cuprinse în alintările cu
care tatăl își strigă copiii : „Puii mei, bobocii mei, copiii mei!” . Ele constituie strigătul de disperare și
suferință al părintelui care știe că nu își va mai vedea copiii niciodată în această viață .
Imprecația finală împotriva morții constituie punctul culminant al unei litanii existențiale
care demonstrează că lumea funerară, a pământului, a condamnaţilor la chinul lui Sisif, nu mai
reuşeşte transcenderea, întoarcerea la eternitatea vieții primordiale.
În acest text își face simțită prezența limbajul desolemnizat, familiar, specific universului
domestic al poeziei,care folosește mărcile oralităţii, ale adresării in vorbire colocvială .Această
modalitate de adresare stabilește atât o relaţie de afecţiune reciprocă între tatăl care descrie subtil
„jocul" morţii si copiii care îl ascultă cu evlavie, cât și o relaţie de încredere din partea cititorului faţă
de experienţa de viaţă a tatălui transpusă in haina atractivă a metaforei ludice, specifice vârstei
infantile. Totodată, în această operă literară se remarcă și tehnica ingambamentului, identificată în
versurile ,, Când mă vor lua și duce departe /și-mi vor face un fel de înmormântare/În lutul afânat sau
tare.” prin acest procedeu discursul dobândind cursivitate şi expresivitate sporită, deoarece redă cu
naturalețe perspectiva eului liric asupra lumii înfățișate.
Dumitru Micu aseamănă poezia lui Tudor Arghezi -"De-a v-ați ascuns” - cu balada populară
"Miorița” . În balada populară, ciobănaşul o roagă pe oița năzdrăvană să nu le spună celorlalţi şi nici
mamei sale că a murit, ci că s-a însurat “Cu-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă", poetul anonim
imaginând comuniunea cosmică a spiritului uman cu elementele universului: "Că la nunta mea! A
căzut o stea / Soarele şi luna/ Mi-au ținut cununa;/Brazi şi păltinaşi/ I-am avut nuntaşi;/Preoți, munții
mari/Paseri, lăutari/Păsărele mii/ Şi stele făclii!". Arghezi alege ca alegorie pentru moarte jocul,
(alegoria moarte-joc) ca formă de manifestare a ființei, spre deosebire de balada populară, unde
moartea este prezentată sub forma alegorică a nunți (alegoria moarte nuntă): "Alegoria nunții, din
cântecul bătrânesc, e înlocuită cu aceea a jocului". Ca şi ciobanul mioritic, eul liric se remarcă prin
delicatețea cu care își previne copiii de faptul că, la un moment dat, ii va părăsi definitiv.
În concluzie , opera literară ,, De-a v-ați ascuns ... ” de Tudor Arghezi este un poem în care
tema înfricoșătoare a morții este prezentată cu gingășie și mult talent artistic sub forma unui joc , care
stârnește curiozitatea cititorilor , căruia i se potrivește foarte bine citatul lui Seneca : „Noi murim în
fiecare zi, căci în fiecare zi se ia o parte a vieții, chiar când creștem, viața descrește.”