Intalnirea de Daniela Luminita Teleoaca

Atâta vreme cât îl a?teptam pe Mo? Cr?ciun era bine. Era, poate, unica noastr? stare adev?rat?. Aduna?i în
formula perfect?. F?r? fisuri. F?r? sentimentul absen?ei. Într-o plenitudine aparte în care, ajun?i pe culmile
împ?c?rii sau ale sensului, nu aveam s? ne întreb?m câtu?i de pu?in: ce-o s? mai urmeze? În niciun caz s?
conchidem: cap?tul c?l?toriei. În mod cert avea s? ning?. Globurile aveau s? emit?. Începeam s? credem. Ne
priveam chipurile. Aceea?i copil?rie! Mersul lent al timpului pe o ?osea paralel?. Str?inul acela simpatic c?ruia îi
f?ceam din când în când cu mâna f?r? s?-l suspect?m. Adulmecam. Era bine! Era a?a cum trebuia s? fie! ?i
sufletul fusese conceput s? g?zduiasc? fericiri f?r? margini!

A?teptarea noastr? de acum era f?cut? din toate a?tept?rile anterioare, din toate cele care aveau s? vin?,... mai
multe, ... mai pu?ine. Era f?cut? mai ales din a?tept?rile acelea infinit de tainice în care toate senza?iile erau la
fel de virgine ca prima oar?. În vremea aia în care, punându-?i mâinile pâlnie la ochi, oricât te-ai fi str?duit, nu
reu?eai s? dai de vreun cap?t. Oftai potolit ca un copil ce erai, adic? etern. Asta era unica realitate. Ce s?-?i mai
ba?i capul?! ?i, totu?i, te rugai-te rugai, D?, Doamne, ca ziua asta în care eu cobor cu bunica un drum
aproximativ abrupt, aproximativ de ?ar?, într-o diminea?? târzie de iarn?, exact prin locurile de unde se simte
cel mai bine mireasma tuf?nicii grena prinse f?r? prea mult? dram? în bra?e de z?pad?...

... dou? vecine mai îndep?rtate î?i deschiseser? larg por?ile. Purtau, ca ?i bunica, ilice cro?etate în cas? ?i
cojoace cu blan? în?untru. Aproape sigur aveau ele acolo pe undeva ni?te bomboane colorate, m?car 2-3 cui?
oare ?i turt? dulce! Ne-au ar?tat dovleacul uria?. L-am prins cu toate mâinile.

... ziua asta în care coco?ii nu-?i g?sesc lini?tea pân? nu dau de veste cu mult dincolo de ogr?zile minuscule,
bun?oar? în ceruri ?i curtea bunicii r?sun?????...

... bunica face j?r?gai... un ochi pe dos, altul pe fa??... Ningeee! A?az? m?iastr? crengu?e de brad. Un Iosif ?i o
Marie contempl?. Prietenii mei secre?i, dintotdeauna. Drumul în vârful picioarelor – ssssst! s? nu-L trezesc pe
Copil! – prin cosmosul nesfâr?it al icoanei acoperind mai tot peretele dinspre r?s?rit. Drumul meu hot?rât,
ghidat? de ecoul prelung al rug?ciunilor rupte din inim? de bunic?.

?Mai bag? un lemn!

?i bunicul se conformeaz?. Pâinea e din ce în ce mai cald?.

Ziua asta... zilele astea... în care suport Ignatul, atrocit??ile lui, c?ci ?tiu de la o vreme: a?a se cuvine. Îmi acop?
r, pentru început ochii. Jum?tate din inim?. Gata! A trecut! Lini?te. O z?pad? ceva mai colorat? ?i aburul
sufletului ridicându-se eliberat din b?t?tur?.

Purt?m zâmbet. Bunicul promite prioritate la plimbarea cu sania. Colindele unor copii necunoscu?i m? cheam?
la geamul m?runt ce d? înspre poart?. Îi v?d. Nu ?i ei pe mine.

?tiu sigur ziua asta în care sunt bun? cum poate nu voi mai fi vreodat?. Chiar dac? gerul îmi lipe?te dureros n?
rile ?i ghea?a îmi pune la încercare centrul echilibrului. Al certitudinii. Sunt bun?!

D?, Doamne, ziua asta s? nu sfâr?easc? vreodat?!

Deodat?, ca vorbite între ele, ceasurile începuser? s? bat? repede-repede. Sub ochii no?tri se f?cea trecerea. F?
r? s? ne d?m seama. Ie?eam pe nesim?ite din a?teptare. Întâlnirea se petrecea f?r? de ?tire. A doua zi ne
trezeam... a?teptând... altfel. Degeaba îl descriau bunicii cu lux de am?nunte pe Mo? Cr?ciun,... cizmele lui
negre cu puf pe margini ?i ciucuri zglobii... Desaga cu juc?rii care mai de care, dulciurile, râsul de se zguduia
lumea. Ne ar?tau chiar ?i urmele vajnice în ograd?, printre ierburi ?i priviri congelate de pe?te. Încercau din r?
sputeri ?i ei s? cread?...

O triste?e aparte ne lua în posesie sufletele ce st?tuser? s? explodeze. Starea aia care, în copil?rie, trecea într-o
zi-dou?. Cu o sanie. O p?pu??. Mai mul?i bulg?ri de z?pad?. ?i care, mai târziu, nu avea s? mai plece cu una-cu
dou?.