Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

CAPITOLUL 1

TEHNICA ABORDĂRII ȘI CONTENȚIEI OVINELOR

În vederea identificării, ori a aprecierii, caracterelor de producție de
cele mai multe ori se impune prinderea și contenționarea animalelor de
fermă. La ovine, dar și la caprine abordarea și contenționarea se face mai
anevoios deoarece la ambele specii instinctul gregar este foarte bine
consolidat.
De aceea, în vederea aprecierii caracterelor de exterior, dar şi în
cazul efectuării unor activități tehnice sau zootehnice (individualizare,
măsurare, cântărire, bonitare, tuns, etc.) sau ale unora de natură sanitar-
veterinară (tratamente, vaccinări) este necesară abordarea şi contenţia
ovinelor.
Imobilizarea oilor și a caprelor direct din turmă se va face cu
prudență deoarece având temperamentul vioi şi mobilitate deosebită se pot
crea situații generatoare de accidente.
Ideal ar fi ca atunci când se impune prinderea oilor să acționăm cu
calm și să utilizăm doar acele tehnici care vor evita apariția unor accidente
datorate sperierii sau aglomerărilor de animale pe spații reduse. În acest
sems se recomandă prinderii oilor cu ajutorul unui baston al păstorului care
este de fapt un baston lung de cca 1,5-2,0 m prevăzut la un capăt cu un cârlig
metalic (fig. 1.1) și face parte din dotarea păstorului care păzește turma.

Fig. 1.1. Bastonul de pază și cârligul de imobilizare a oilor (shepherd stick)

-7-
 CONSTANTIN PASCAL

Persoana care doreşte să prindă o oaie sal să facă contenţia se

apropie încet și fără zgomot de animal şi apoi printr-o mişcare bruscă prinde
animalul respectiv, fie de partea inferioară a gâtului fie de unul din
membrele posterioare (fig. 1.2).

Fig. 1.2. Utilizarea bastonului la imobilizarea

Persoanele cu experienţă îndelungată în creştereaovinelor și

caprinelor cunosc foarte bine oile din turmă şi reuşesc să le creeze chiar şi
anumite reflexe prin care, la un simplu gest, oile se apropie de aceştia iar în
această situaţie prinderea şi contenţionarea devine practic un lucru extrem de
uşor şi facil de realizat (fig. 1.3).

Fig. 1.3. Contenția liberă a oilor fără baston

După abordare şi imobilizare oaia este condusă spre locul de

apreciere sau catre cel de examinare ţinută fiind de gambe şi împinsă uşor
din spate către direcţia dorită. Pe durata deplasării, este cu totul
contraindicată prinderea oilor de lâna propriu-zisă deoarece le provoacă
dureri puternice, existând totodată şi pericolul ruperii straturilor dermice, iar

-8-
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

în aceste condiţii animalele devin neliniştite, făcând aproape imposibilă

efectuarea lucrărilor propuse.
De asemenea, este contraindicată prinderea oilor direct din turmă
fără cârlibană, deoarece acestea fiind animale sperioase se îmbulzesc şi astfel
se pot produce diferite traumatisme, iar în cazul în care în efectivul respectiv
sunt şi miei există chiar pericolul strivirii acestora.
În poziţie patrupedală, de staţionare, oaia se contenţionează dinspre
partea stângă şi va fi ţinută de după gât; indivizii care prezintă coarne pot fi
ţinuţi şi de acestea însă cât mai aproape de baza lor şi nu din zona mediană
sau de la vârf, întrucât prin încercări repetate şi intense de eliberare coarnele
se pot rupe.
Atunci când se doreşte examinarea sau studiul dentiţiei, animalul se
imobilizează prin ţinere cu mâna dreaptă de după gât, genunchiul drept al
examinatorului va fi fixat pe spata stângă, iar cu palma stângă se cuprinde
maxilarul inferior din dreptul buzelor. Apoi cu podul palmei stângi se
împinge capul oii uşor în sus şi în acelaşi timp se trage îndărăt buza
inferioară şi cu ajutorul degetului mare, al aceleaşi mâini, se ridică buza
superioară, punându-se astfel în evidenţă incisivii spre a fi examinaţi.
Atunci când se dorește ca animalele să fie imobilizate un timp mai
îndelungat se recomandă folosirea fie a harnaşamentelor fie a țarcurilor. În
primul caz căpestrul poate fi confecţionat și din diferite materiale textile
(poate fi și o sfoară mai groasă) sau piele și trebuie să ofere posibilitatea
reglării în funcţie de dimensiunile corporale ale ovinelor (fig. 1.4).

Fig. 1.4. Modele pentru căpăstrul de contenţie

Atunci când la nível de turma se planifică efectuarea unor activități

zootehnice sasaul sanitar veterinare ce presupun contenția fiecărei oi se

-9-
 CONSTANTIN PASCAL

recomandă ca în apropierea padocurilor să se amenajeze un punct de triere

sal răscol.

Fig. 1.5. Punct de apreciere, triere şi examinarea ovinelor

Acesta este un culoar mai lung, însă lat de 0,40 m prin care oile trec,
pe rând, una după alta. În exploataţiile cu efective mari de ovine răscolul
poate fi amenajat separat sau în cadrul punctului de triere al efectivelor, fiind
utilizat în diferite ocazii cum ar fi: lotizări, bonitări, clasări, tratamente
veterinare, îmbăieri, expoziții etc.

- 10 -
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

CAPITOLUL II

METODE DE EVALUARE A
EXTERIORULUI LA OVINE
Analiza exteriorul constituie unul dintre criteriile cele mai des
folosite atunci când se dorește aprecierea oilor și a caprelor ori a berbecilor
și a țapilor reţinuţi pentru producţie şi reproducţie.
Importanţa deosebită ce se acordă acestei acţiuni derivă şi din faptul
că între exterior şi productivitatea animalelor se stabilesc niște legături
pozitive, iar în anumite situaţii exteriorul constituie şi un caracter de rasă.
Rolul și importanța evaluării după exteror a reproducătorilor este confirmat
și de faptul că întotdeauna cele mai mari producții se obțin de la indivizi cu
un exterior corect, fără defecte sau fără exagerări ale modului în care sunt
exteriorizate anumite reginui ale corporpului.
Pentru a crește gradul de apreciere după caracterele morfologice se
recomandă aplicarea unei evaluări și examinări a exteriorului în două etape
şi anume:
- examen analitic ce constă în evaluarea separată a regiunilor
corporale în strânsă legătură cu dezvoltarea şi funcţionarea organismului luat
ca un tot unitar;
- examen de sinteză ce se realizează prin examinarea corpului
animalului şi stabilirea legăturilor dintre dezvoltare, proporţionalitate şi
armonie de ansamblu.
Pentru examinarea analitică a conformaţiei, corpul animalului se
împarte ipotetic în mai multe segmente şi regiuni. Această împărţire pe
segmente şi regiuni se bazează pe unitatea morfologică a diferitelor părţi ce
constituie corpul animal, iar aprecierea se face ţinându-se cont de legătura
acestora cu capacitatea productivă a indivizilor analizaţi.
Referitor la tehnica aplicată în evaluarea exteriorului la animalele de
interes zootehnic corpul se împarte în următoarele segmente mari: cap, gât,
trunchi şi membre. La rândul lor aceste segmente sunt apreciate prin
împărţire în mai multe regiuni.
Analiza regiunilor se face ţinându-se cont de faptul că fiecare dintre
acestea au o funcţie, o anumită formă și un anumit grad de dezvoltare pentru
a facilita întreţinerea de legături anatomice şi funcţionale cu celelate regiuni

- 11 -
 CONSTANTIN PASCAL

cu care se învecinează, participând, în final, la manifestarea unui exterior

corespunzător care se asociază și cu un anumit potenţial productiv specific
fiecărui individ.

2.1 APRECIEREA EXTERIORULUI PE BAZA

REGIUNILOR CORPORALE

Pornind de la faptul că, în ansamblul său, fiecare organism este

format din cap, gât, trunchi și membre se poate spune că și la ovine și
caprine la fiecare dintre aceste regiuni mari pot fi prezente anumite moduri
de exteriorizare ce se asociază cu anumite tipuri morfo-productive. De aceea
persoanele care participă la evaluarea animalelor după exterior trebuie să
cunoască foarte bine nu doar specia ci și rasa, linia ori varietatea căreia îi
aparține individul supus aprecierilor.

Fig. 2.1. Principalele regiuni corporale la ovine

1. spetei; 2. coastelor; 3. coapsei și a flancului; 4. crupei; 5. braț și gambă;
6. greabăn; 7. spinare și șale;8. abdomen; 9. fesă; 10. antebraț; 11. frunte;
12. gât; 13. piept; 14. genunchi și fluier

De asemenea, pentru o apreciere mai eficientă se recomandă

efectuarea analizei exteriorului pentru fiecare segment corporal, încercând să
se scoată în evidență nu doar defectele ci și calitățile constatate.

- 12 -
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

Capul (lat.: caput) din punct de vedere anatomic înseamnă partea

anterioară a unui animal. Are ca bază anatomică oasele craniului şi ale feţei.
Acest segment corporal diferă ca forma, mărime, expresie şi grad de
acoperire cu lână în funcţie de rasă şi tip morfo-productiv. Analiza atentă
oferă indicii preţioase la aprecierea constituţiei şi a sănătăţii animalului. Ca
formă și mărime capul este mai lung şi strâmt la rasele dolicomorfe și mai
scurt şi larg la cele brevimorfe.
Dezvoltare exagerată sau prezența unui cap prea mare se asociază de
regulă cu prezența unei constituţii grosolane, în timp ce unul lung şi strâmt
exprimă o constituţie fină sau chiar debilă.
Forma și profilul capului reprezintă şi un caracter de rasă. În general
la berbeci profilul capului este preponderent convex comparativ cu cel
întâlnit la femele.
La unele rase precum Karakul şi Friză profilul capului este berbecat,
la Țigaie şi Merinos dar şi la a Spancă este semiberbecat, iar la indivizii
aparținând rasei Țurcană profilul capului este drept.

a b c

Fig. 2.2. Profilul capului la ovine

a. berbecat; b. semiberbecat; c. drept

În funcţie de rasă şi de tipul morfo-productiv al acesteia,

îmbrăcămintea piloasă a capului este reprezentată de lână sau jar existând,
din acest punct de vedere diferenţe atât între indivizi cât şi între rase.
La Friză, capul este acoperit în totalitate cu jar, extinderea lânii
oprindu-se în regiunea cefei. La oile din rasa Merinos transilvănean, Merinos
de Palas, Merinos caucazian, Merinos de Stavropol şi altele, jarul ocupă
aproximativ 1/3 din suprafaţa capului iar lâna 2/3. Merinosul precoce
prezintă capul acoperit cu lână până la linia ce uneşte unghiurile interne ale
ochilor şi aproximativ o jumătate din suprafaţa obrajilor.
Principalele părți anatomice care formează capul sunt: subregiunea
frunţii, ochilor, urechilor, coarnelor, nărilor și a cefei.
Fruntea - baza anatomică este reprezentată de osul frontal.
Indiferent de caracterul producţiei şi de rasă, fruntea trebuie să fie largă,

- 13 -
 CONSTANTIN PASCAL

reprezentând aproximativ 45 - 55 % din lungimea capului, fiind mai mare la

berbeci decât la oi.
Ochii - trebuie să fie expresivi și privirea vioaie. La femele ochii
sunt globuloşi, proemină puţin peste conturul cavităţii orbitale. Culoarea
mucoasei palpebrale reprezintă un indiciu important în aprecierea stării de
sănătate, fiind în mod normal roz şi brăzdată de o reţea capilară evidentă.
Ochii mari, limpezi, privirea vioaie, expresivă, indică o stare de sănătate
bună. Irisul are o culoare galben-verzuie.
La rasa Karakul această regiune prezintă şi o particularitate, în
sensul că ochii sunt migdalaţi şi cu privirea abătută sau ştearsă.
Urechile - se apreciază după lungime, direcţie şi mod de purtare. Ca
lungime urechile pot fi: lungi, intermediare, scurte, mici şi diferă în funcţie
de rasă, vârstă şi individ. Urechile lungi se întâlnesc la rasa Karakul, fiind
purtate atârnânde sau ,,blegi”. Urechile intermediare sunt purtate de obicei
lateral, iar cele mici uşor în sus.
De asemenea, urechile oferă indicii asupra tipului constituţional, în
sensul că cele groase (bogate în ţesut conjunctiv) acoperite cu păr denotă un
tip constituţional grosolan; urechile subţiri acoperite cu păr scurt, fin şi
lucios indică o constituţie fină, iar atunci când pavilionul intern este
transparent ne indică un tip constituţional debil.

a b c d
Fig. 2.3. Urechile la ovine
a.- lungi purtate vertical; b.- lungime mijlocie purtate orizontal;
c.- lungi - purtate aplecat; d. foarte lungi purtate în jos

Coarnele sunt fanere caracteristice rumegătoarelor. Prezenţa

coarnelor la ovine nu este obligatorie și nu reprezintă un criteriu de selecție,
însă poate constitui uneori un caracter de rasă, de individualitate, precum şi
un indiciu asupra gradului de perfecţionare a rasei respective. Baza
anatomică a coarnelor este constituită de cepii osoşi aşezaţi la partea
posterioară a capului, de o parte şi de alta a frunţii, acoperiţi la naştere de o

- 14 -
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

teacă cornoasă şi exteriorizaţi prin două vârtejuri de păr sub care se găseşte
ţesut cornos.
Există rase de ovine la care coarnele sunt prezente la ambele sexe,
însă la femele acestea sunt mai mici şi mai subţiri (Țigaie, Țurcană); la alte
rase coarnele sunt prezente doar la masculi, oile fiind ciute sau pot fi
prezente sub formă rudimentară. Există, de asemenea, şi rase la care coarnele
lipsesc la ambele sexe (Suffolk, Leicester, Southdown).
Lungimea, forma şi direcţia coarnelor este variabilă în funcţie de
rasă, constituind în unele cazuri chiar şi o caracteristică a acestora. De regulă
culoarea coarnelor este asemănătoare cu cea a lânii de pe corp, fiind
pigmentate sau chiar negre la oile cu lână neagră şi au culoare mai deschisă
la oile cu învelişul pilos alb.
Mai rar se întâlneşte polikeratia, adică apariţia a 2 sau 4 coarne
secundare.

Fig. 2.4. Diferite forme de coarne întâlnite la ovine

Nările - formează, împreună cu silonul de pe buza superioară, litera

Y. În stare normală nările sunt largi, deschise, iar vârful nasului umed. În

- 15 -
 CONSTANTIN PASCAL

situaţii de îmbolnăvire şi în special în cazul bolilor febrile, vârful nasului

este cald şi uscat.
Ceafa - reprezintă zona care face legătura anterior cu capul şi
posterior cu gâtul şi trebuie să fie largă şi solidă. La berbeci, în perioada de
montă, din cauza traumatismelor provocate de dispute se constată o
îngroşare a pielii în această zonă.
Gâtul - la ovine această regiune este de forma unui trunchi de con
cu baza mare plasată posterior şi prezintă: două extremităţi - anterioară,
posterioară; două margini - superioară, inferioară şi două laturi - stânga,
dreapta.
Această regiune trebuie să fie corect ataşată de cap şi trunchi şi
diferă din punct de vedere a lungimii şi grosimii în funcţie de tipul morfo-
productiv, constituind totodată şi un caracter de rasă. Astfel, la rasele
dolicomorfe aparţinând tipului productiv de lapte (rasa Friză) gâtul este
subţire, lung, turtit lateral şi cu o poziţie oblică antero-posterior.
La rasele de lână şi la cele cu producţii mixte, forma şi dimensiunile
gâtului sunt intermediare. La cele specializate pentru producţia de carne
gâtul prezintă o formă deosebită, este mai scurt şi mai gros purtat însă
orizontal şi face o trecere aproape neobservată spre trunchi.
În ceea ce priveşte dezvoltarea acestei regiuni, diferenţe apar şi în
funcţie de sex. Astfel, la masculi gâtul este mai scurt şi mai gros decât la
femele.
La oile de tip Merinos în regiunea gâtului se regăsesc o serie de
particularităţi care, în unele situaţii, constituie un caracter de rasă. Astfel, la
rasele de oi cu lână fină, pielea din regiunea gâtului formează pliuri mari,
variabile ca număr. Aceste pluri pot avea un grad diferit de dezvoltare și se
plasează diferit față de linia anterioară a gâtului și sunt denumite cravate
atunci când sunt plasate transversal; salbă când pornesc longitudinal în
partea inferioară a gâtului, începând chiar de sub bărbie până la partea
anterioară; şorţ în cazul ultimelor 2 - 3 pliuri aflate în regiunea anterioară a
pieptului (fig. 2.5).

cravată
salbă
șorț

Fig. 2.5. Pliuri cutanate întâlnite în regiunea gâtului

- 16 -
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

Indiferent de rasă şi de tipul de producţie se consideră defectuos

gâtul prea lung ori prea subţire şi acoperit de mase musculare reduse.
Trunchiul reprezintă cea mai dezvoltată regiune și foarte multe
subregiuni reprezintă criterii de selecție fiind supuse ameliorării. Analizat în
ansamblu, prezintă forme şi dimensiuni diferite în raport cu tipul
constituţional sal cel de producţie.
La ovinele aparţinând tipului de carne trunchiul este larg, descins şi
adânc, având o formă cilindrică; la rasele din tipul de lapte şi pielicele
trunchiul este piriform, fiind îngust şi mai puţin adânc la trenul anterior (la
Friză, Karakul, Țurcană).
Rasele aparţinând tipului productiv mixt au trunchiul de formă şi
dimensiuni între cele descrise anterior însă, în ansamblu, acesta este
armonios şi cu o mai bună proporţionalitate a regiunilor corporale.
Trunchiul este format din mai multe regiuni, însă în continuare vor fi
analizate doar acelea care prezintă o serie de particularităţi, au o importanţă
deosebită şi sunt în strânsă legătură cu capacitatea productivă şi
reproductivă. Aceste regiuni sunt: greabănul, spinarea, şalele, crupa, pieptul,
toracele, abdomenul, flancurile, ugerul, organele genitale şi coada.
Greabănul are ca baza anatomică apofizele spinoase şi transverse
ale primelor 5 - 7 vertebre dorsale şi cartilagiile spetei.
La rasele de carne, greabănul este larg şi potrivit de lung fiind situat
cam la acelaşi nivel cu spinarea, iar datorită faptului că apofizele spinoase
sunt mai scurte iar cele transverse mai lungi, aici se depune o cantitate mai
mare de carne şi de bună calitate.
La rasele de lână fină grebănul este mai jos, îngust şi mai scurt, iar la
cele de lapte este mai înalt, mai îngust şi mai lung.
Graebănul este considerat ca fiind expresiv și frumos când este
potrivit de lung şi dispus orizontal formând cu spinarea o linie aproape
dreaptă. În anumite condiţii pot apărea şi unele defecte, mai întâlnite fiind:
- greabăn ascuţit - constituie un defect pentru toate categoriile de oi
şi indică de obicei o constituţie debilă, sau parcurgerea pe durata creşterii a
unei perioade mai lungi de subnutriţie;
- greabăn despicat - apare la animalele cu o constituţie slăbită,
precum şi la cele care au traversat o perioadă lungă de subnutriţie.
Spinarea are ca bază anatomică cele 6 - 7 vertebre dorsale şi se
extinde de la greabăn până la regiunea lombară.
Lungimea spinării depinde de lungimea corpului şi a vertebrelor
respective, iar lărgimea este influenţată de mărimea apofizelor transverse, de
gradul de arcuire a coastelor şi de gradul de dezvoltare a muşchilor ilio-
spinali.

- 17 -
 CONSTANTIN PASCAL

La rasele de carne spinarea este mai scurtă, mai largă, iar la cele cu
aptitudini bune pentru lapte regiunea respectivă este lungă şi mai îngustă. Ca
defecte, frecvent se întâlneşte:
- spinare de crap întâlnită de regulă la indivizii care au fost subnutriţi
în perioada de creştere;
- spinare ascuţită este caracteristică raselor neameliorate şi a
animalelor subnutrite.
Șalele - baza anatomică este reprezentată de cele 6 - 7 vertebre
lombare, fiind cuprinsă între locul de inserţie a ultimei coaste şi linia
transversală ce uneşte unghiurile externe ale iliumului. Întrucât fac legătura
între trunchi şi trenul posterior şi susţine abdomenul, care este destul de
dezvoltat, şalele trebuie să fie puternice, lungi, largi şi musculoase.
La rasele de carne şalele sunt mai scurte dar largi şi bogate în mase
musculare; la cele de lapte această regiune este mai îngustă dar mai lungă,
iar rasele mixte prezintă forme intermediare.
Ca direcţie şalele trebuie să fie drepte, iar ca forme defectuoase cele
mai întâlnite sunt: şale ascuţite, înşeuate şi de crap.
La femelele adulte, o uşoară convexitate a şalelor nu constituie un
defect ci chiar o calitate întrucât forma de boltă conferă mai multă rezistenţă
în susţinerea greutăţii abdomenului şi a bazinului, în special în perioada de
gestaţie.
Crupa - are ca bază anatomică cele 4 vertebre sacrale, primele
vertebre coccigiene şi cele două oase coxale. Lateral este delimitată de linia
care uneşte unghiul extern al iliumului cu punctul fesei (ischium), anterior
este delimitată de o linie dusă între unghiurile externe ale iliumului, iar
posterior de o alta ce uneşte cele două ischii între punctele cele mai
proeminente.
Crupa trebuie să fie largă şi orizontală. Lungimea se determină prin
măsurarea distanţei dintre cele 2 iliumuri, articulaţiile coxo-femurale şi
ischii.
În afară de lungime şi lărgime se apreciază şi direcţia crupei, care
poate fi: orizontală, oblică sau teşită.
La rasele mixte este admisă o uşoară oblicitate a crupei, iar la cele de
lapte trebuie să fie lungă, potrivit de largă şi mai oblică decât la rasele de
carne, favorizând astfel dezvoltarea unui uger mai voluminos.
La rasele de carne crupa fiind regiunea corporală cu mase musculare
de cea mai bună calitate, trebuie să fie pătrată, dispusă orizontal şi bine
acoperită cu musculatură.

- 18 -
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

Această regiune constituie şi un caracter de rasă. Astfel, la Karakul

crupa este pronunţat teşită, mai lungă, iar înălţimea corpului la crupă este
mai mare faţă de cea de la grebăn.
Dintre defecte, cele mai întâlnite forme sunt: crupa îngustă, scurtă,
teşită (prea oblică) şi ascuţită (în acoperiş). Toate aceste forme defectuoase
indică tardivitate sau carenţe în îngrijire şi întreţinere.
Pieptul - are ca bază anatomică sternul şi muşchii pectorali. La
ovinele din rasele de carne pieptul este mai larg, cu mase musculare
dezvoltate şi coborâte între membrele anterioare, iar la rasele neameliorate şi
la cele supuse unui regim prelungit de stabulaţie, pieptul este îngust şi scobit,
fiind considerat o formă defectuoasă. Lungimea pieptului se determină
subiectiv după spaţiul dintre membrele anterioare, sau obiectiv prin
biometrie.
Toracele - este delimitat superior de vertebrele dorsale, inferior de
stern, anterior de piept, lateral de coaste şi posterior de diafragmă.
Aprecierea acestei regiuni prezintă o importanţă deosebită, deoarece indică
capacitatea respiratorie a animalului şi productivitatea sa. Toracele se
examinează din punct de vedere al lungimii, lărgimii, adâncimii,
profunzimii, gradului de arcuire al coastelor şi orientarea acestora.
În timp ce la rasele de carne toracele este larg, adânc şi mai scurt, la
cele de lapte acesta este relativ mai îngust, lung şi mai puţin adânc. La
efectivele exploatate pentru producţia de lână fină toracele este destul de
lung, intermediar ca lărgime şi adâncime între cele de carne şi cele de lapte.
Abdomenul - delimitat anterior de diafragmă, posterior de bazin,
superior de vertebrele lombare, inferior şi lateral de muşchii abdominali. Are
o formă aproape cilindrică la oile aparţinând raselor de carne şi mai
voluminos la cele specializate pentru lapte.
Forma şi mărimea abdomenului pot fi influenţate şi de regimul de
hrănire şi de cel de întreţinere din perioada de tineret. Ca formă defectuoasă
la tineret poate fi întâlnit: abdomen voluminos, mare şi lăsat. Această ultimă
formă este admisă la oile bătrâne cu un număr mare de gestaţii.
Flancurile - sunt excavaţiile de formă triunghiulară dispuse pe
ambele părţi ale trunchiului, fiind delimitate superior de regiunea şalelor,
inferior de abdomen şi anterior de o linie care uneşte inserţia ultimei coaste
cu unghiul extern al şoldului.
La rasele de carne flancurile sunt puţin evidente, însă mai vizibile la
cele rustice şi la cele de lapte şi se prezintă intermediar la tipurile mixte.
Flancurile prea profunde dau un aspect neplăcut animalelor şi constituie un
indiciu al alimentaţiei deficitare.

- 19 -
 CONSTANTIN PASCAL

Ugerul - este situat în regiunea ingvinală, pe linia mediană a

abdomenului şi cuprinde două jumătăţi cu câte o glandă mamară
independentă, fiecare fiind terminată cu un sfârc.
Un uger frumos trebuie să fie mare, cu baza largă, bine ataşat, moale şi
elastic la pipăit; acoperit cu piele subţire, moale şi catifelată; cu cele două
jumătăţi dispuse simetric. Asimetria morfologică indică o boală trecută
(mamita) sau o insuficientă funcţionalitate a glandei mamare. La unele oi se
pot observa şi unele sfârcuri suplimentare, situate anterior faţă de cele
normale.
Oile cu ugerul defectuos, atrofiat, neproductiv, se înlătură de la
reproducţie, deoarece ele nu-şi pot creşte mieii în condiţii normale.
Organele genitale la femele sunt reprezentate de ovare, uter, vagin
şi vulvă. La exterior sunt vizibile doar buzele vulvei care de regulă sunt
subţiri şi flasce la adulte şi pline şi netede la mioare şi strămioare.
La masculi organele genitale sunt reprezentate de testicule, penis şi
învelişurile respective (bursa testiculară sau scrotul şi teaca penisului sau
furoul), ambele vizibile la exterior. Testiculele, la berbecii pepinieri, sunt
mari şi de formă elipsoidală, însă în mod normal există o diferenţă uşoară
între mărimea celui stâng şi a celui drept (mai mic). Un reproducător mascul
va trebui să aibă testiculele bine dezvoltate, fără să atârne prea mult,
prezentând rigiditate şi o consistenţă elastică la pipăit.

Fig. 2.6. Uger dezvoltat și corect atașat de trunchi la oaie și capră

Coada - baza anatomică o formează vertebrele coccigiene care

variază ca număr (13 - 24). Lungimea cozii variază între limite mai largi şi
poate fi: scurtă (cu un număr mai mic de 13 vertebre) ca la rasele Friză,

- 20 -
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

Romanov, sau lungă (peste 13 vertebre) ca la rasele Țurcană, Țigaie,

Merinos şi rasele de carne englezeşti.
Ca formă, coada poate fi: subţire şi aproape cilindrică, cum este
cazul raselor Merinos, Țigaie, Țurcană; lată şi bogată în ţesut adipos cum
este întâlnită la oile cu coada groasă (Karakul, Gissar, Awassi).
O formă a cozii cu totul particulară se întâlneşte la rasa Karakul. La
indivizii acestei rase coada prezintă un caracter de rasă, fiind lată la bază şi
bilobată, iar vârful este uscăţiv şi formează un “S” care, însă, nu trebuie să
depăşească jaretul. La metişii rezultaţi din împerecherile berbecilor Karakul
cu oi Țurcană forma cozii este triunghiulară. În general coada este acoperită
cu lână la majoritatea raselor iar la Friză este acoperită cu jar.
La mieii aparţinând raselor de oi cu lână fină, precum şi la cele de
carne, se practică amputarea cozii (codotomia). În primul caz codotomia se
aplică pentru a preveni murdărirea cu fecale şi urină a lânii de pe fese şi
coapse, iar în a doua situaţie pentru a pune în evidenţă gradul de dezvoltare
al jigoului.

a b c d

Fig. 2.7. Forme şi mărimi ale cozii întâlnite la ovine

a. coada lată - la Karakul; b. coadă groasă la bază - la unele rase asiatice;
c. lungă acoperită cu jar - la Friză; d. lungă acoperită cu lână - la Merinos

La unele rase se aplică îndepărtarea cozii încă dim perioada de

tineret. Amputarea cozii se face, de regulă, în primele zile de viaţă a
mielului, utilizându-se mai multe procedee: cu foarfecele drept, cu cuţitul,
prin electrocauterizare sau cu inele de cauciuc.
Indiferent de metoda aplicată amputarea cozii se va face după
primele 2 - 3 vertebre coccigiene la masculi şi după primele 4 - 5 vertebre la
femele în aşa fel încât să rămână acoperite anusul şi respectiv vulva (fig.
2.8).

- 21 -
 CONSTANTIN PASCAL

În cazul amputării cozii cu cuţitul sau foarfeca este necesar să se

facă dezinfecţia prealabilă a regiunii respective. Tăietura se practică între
două vertebre dezinfectând rana cu iod şi efectuarea stazei prin strângerea
între degete.
Dacă totuşi hemoragia continuă, se leagă strâns sfârcul cozii cu o sfoară din
fibre vegetale şi care, însă după 2 - 3 ore, trebuie îndepărtată.
O metodă nesângeroasă şi mai puţin dureroasă este aceia cu inele de
cauciuc. Acestea se aplică cu un dispozitiv metalic în aceleaşi locuri unde se
face şi amputarea, rămânând fixate până când porţiunea de coadă necrozată
cade.

Fig. 2.8. Amputarea cozii la miei

Membrele prezintă unele particularităţi determinate de tipul morfo-

productiv. Astfel, unele rase de carne (Southdown, Hampshire, Suffolk) au
osatura dezvoltată, foarte scurtă, cu spaţiu mai mare între membre,
permiţând o bună evidenţiere a gradului de dezvoltare a pieptului şi a
toracelui.
Rasele aparţinând tipului productiv de lapte au membrele mai lungi
şi osatura fină. La acestea, spaţiul dintre membre este mai mic în cazul celor
anterioare şi mai larg între cele posterioare, dând astfel posibilitatea unei
bune dezvoltări a ugerului.
Rasele din tipul morfo-productiv mixt prezintă forme intermediare
între cele descrise anterior.
Membrul anterior cuprinde: spata, braţul, antebraţul, genunchiul,
fluierul, chişiţa, coroana şi copita.
Spata - este reprezentată anatomic de osul scapulum, cartilagiile de
prelungire şi masele musculare dispuse împrejurul acestuia. Marginea
superioară a spetei nu trebuie să depăşească nivelul superior al grebănului.
La oile din rasele de carne, spata este aproape dreaptă şi mai scurtă,
însă este mai bine îmbrăcată în mase musculare.

- 22 -
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

La rasele de lapte, şi mai rar la cele de lână, spata este asemănătoare,

însă mai puţin musculoasă. O spată slabă se întâlneşte la oile bătrâne şi la
cele aflate într-o stare de întreţinere precară, precum şi la ovinele aparţinând
raselor tardive.
Punctul spetei trebuie să fie aproximativ la acelaşi nivel cu capul
pieptului. Ca defect, mai des întâlnită este spata desprinsă de torace, care dă
frecvent aspectul unui grebăn despicat.
Braţul - baza anatomică al acestuia este reprezentată de osul
humerus şi musculatura din jurul acestuia. Indiferent de tipul morfo-
productiv, braţul trebuie să fie lung, oblic şi cât mai bine îmbrăcat în muşchi,
mai ales la rasele de carne.
Antebraţul prezintă ca bază anatomică oasele radius şi ulna, care
concură la formarea cotului; trebuie să fie vertical, iar ca lungime este
diferenţiat în funcţie de rasă.
Genunchiul - are ca bază anatomică articulaţia carpiană, iar de
regulă la ovine este şters şi plasat puţin înapoia liniei de aplomb. Este
considerat defectuos genunchiul cu deviere accentuată şi cel de bou deoarece
favorizează apariţia membrelor în “X”.
Fluierul - prezintă ca bază anatomică oasele metacarpiene,
tendoanele muşchilor flexori şi suspensori, precum şi ligamentul suspensor
al buletului. Fluierul, ca poziţie, trebuie să fie vertical mai lung şi subţire la
rasele de lapte; mai gros şi mai scurt la cele de carne; la rasele de lână
lungime acestuia este intermediară.
Pentru toate tipurile de producţie se cere ca fluierul să fie gros,
indicând o constituţie robustă şi un schelet dezvoltat. Perimetrul fluierului
constituie un criteriu obiectiv de apreciere a gradului de dezvoltare al
osaturii şi prezintă o dezvoltare diferenţiată în funcţie de tipul productiv,
variind între 6 - 15 cm (de regulă la berbeci este cu cca. 1 - 2 cm mai mare
decât la oi).
Glezna, chişiţa şi coroana. Chişiţa este scurtă şi dispusă vertical, iar
coroana este acoperită de păr; depilarea acesteia constituie un semn de
slăbire a constituţiei.
Copita se prezintă despicată la mijloc, cele două părți fiind separate
printr-un spaţiu interdigital. Ovinele fiind oi de marș trebuie să aibă o copită
rezistentă și puternică pentru a oferi posibilitatea abordării păşunilor, mai
ales a celor de munte situate în pantă ori în zone mai greu accesibile.
Pe durata stabulaţiei deoparece mișcarea este limitată creşterea
copitei depăşeşte uzura ei, situaţie în care animalele apar cu unghiile
scâlciate, sprijinul făcându-se pe călcâie. Dacă unghiile nu vor fi tăiate, se
pot rupe producând în acest fel căi de intrare pentru diferiţi agenţi

- 23 -
 CONSTANTIN PASCAL

microbieni. De aceea, se recomandă ca înainte de scoaterea la păşune şi ori

de câte ori este nevoie, unghiile să fie tăiate pentru a evita ruperea lor la
întâmplare, favorizând astfel apariţia diferitelor forme de necrobaciloză.

Fig. 2.9. Toaleta ongloanelor la ovine

Membrul posterior - este prins de trunchi prin articulaţiile coxo-

femurale şi muşchii care se întind de la crupă pe membre.
Cele mai importante regiuni ale membrelor posterioare sunt: coapsa,
fesa, gamba, iar celelalte regiuni plasate inferior sunt echivalente cu cele ale
membrelor anterioare.
Coapsa - este regiunea ce are ca bază anatomică femurul şi masele
musculare respective, care împreună cu cele din regiunea crupei, fesei şi a
părţii superioare a gambei, constituie regiunea cea mai apreciată şi cea mai
bine plătită din totalul carcasei şi este cunoscută în comerţ sub denumirea de
jigou.
Indiferent de rasă, dar mai ales la cele de carne, aceste regiuni
trebuie să fie cât mai dezvoltate, bine îmbrăcate în muşchi, rotunjite, cu fesa
descinsă şi proeminentă.
La rasele cu producţii mixte, precum şi la cele de lapte, această
regiune este mai slab dezvoltată, mai îngustă, cu mase musculare mai reduse.
Punctul fesei reprezintă şi un important punct de maniament ce serveşte la
aprecierea gradului de îngrăşare pe animalul viu.
Gamba - constituie partea inferioară a jigoului (mânerul jigoului) şi
are ca bază anatomică tibia şi peroneul. Se cere ca această regiune să fie cât
mai lungă şi bine îmbrăcată în mase musculare.
Ca regulă generală, la toate rasele de oi gamba va trebui să fie lungă,
groasă şi musculoasă, deoarece aceasta indică că animalele sunt bine
dezvoltate şi au o constituţie robustă.

- 24 -
 Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor-aplicații practice

Jaretul - are ca bază anatomică articulaţia tibio-tarsometatarsiană şi

trebuie să fie larg, gros, uscăţiv şi vertical. Ca defecte, mai des întâlnite sunt:
jaretul strâmt, subţire, gâtuit, compact, săbiat, coate de vacă, etc .

- 25 -