CAPITOLUL 1.

CONTENŢIA ANIMALELOR

1.1. CONTENŢIA ANIMALELOR DE EXPERIENŢĂ:

Animalele folosite în cercetările de fiziopatologie trebuie să fie sănătoase, bine

întreţinute şi în stare fiziologică normală (fiind exclusă utilizarea femelelor în
călduri, în perioada de gestaţie sau în intervalul de alăptare - cu excepţia
experienţelor specifice). Nu se folosesc în cursul protocoalelor experimentrale
animalele cu leziuni provocate de muşcături nevindecate sau cu „infecţii de
crescătorie”. Din acest motiv, pentru animalele introduse în biobază din afară, se
instituie o carantină a cărei durată variază după specii: 7-8 zile la rozătoarele mici,
14 zile la carnivorele domestice.
În experienţele de mare sensibilitate se fac examene prealabile, în special pentru
stabilirea diferitelor constante biochimice şi fiziologice sau pentru punerea în
evidenţă a infestaţiilor cu paraziţi. În astfel de situaţii deparazitările trebuie să
preceadă experimentul cu cel puţin o săptămână. Majoritatea experienţelor de
fiziopatologie, se efectuează pe animale ţinute la regim hidric timp de 6-14 ore
(după specie) adică private de hrană, însă având apă de băut la discreţie. Efectuarea
experimentului în condiţii optime şi de reproductibilitate cere o imobilizare
corespunzătoare a animalului şi ori de câte ori nu stânjeneşte desfăşurarea reacţiilor
urmărite, se va recurge la mijloace de suprimare a durerii, respectiv la anestezie.

a) contenţia la broască
Broasca se fixeaza pe plansa de contentie de lemn sau de pluta , cu ajutorul acelor
cu gamalie , in decubit dorsal sau ventral , dupa decapitare sau distrugerea maduvei
spinarii.

1
b) contenţia la câine
Câinele se prinde cu mâna dreaptă de ceafă, apoi cu ambele mâini i se fixează bine capul. Se
leagă botul cu o faşă de tifon, se încrucişează capetele ei sub mandibulă şi se leagă în regiunea
cefei, sau se poate aplica o botniţă specială. Contenţia se face pe o masă de operaţie prin legarea
membrelor şi a capului în poziţia cerută de manoperă. Se încurajează contactul social,
interacţiunea cu personalul, atenția, îngrijirea și cooperarea pe durata efectuării procedurilor.
Aceste aspecte sunt benefice pentru animale, pentru personalul unităților experimentale și pentru
demersul științific.

c) contenţia la pisică
Pisica se imobilizează, ţinând bine cu o mână toate membrele şi cu alta capul. Pentru
contenţie se introduce într-o cutie specială sau se leagă pe o masă de operaţie. Muşcăturile pot fi
evitate aplicând un fel de botniţă, căpăstru sau feşi de tifon. În cazul pisicilor, contactul apropiat
cu persoanele care le îngrijesc este deosebit de important, în special dacă acestea sunt adăpostite
individual.

d) contenţia la iepure
Iepurele se prinde cu mâna de urechi şi de pielea cefei sau se ţine cu capul sub braţ, iar
membrele se fixează cu ambele mâini. Se contenţionează într-o cutie specială cu capul şi urechile
în afara cutiei, sau pe masa fixându-i capul şi membrele.

e) contenţia la şoarece
Şoarecele se prinde cu degetul mare de ceafă, iar coada întinsă se prinde sub degetul mic al
aceleaşi mâini. Pentru examenul necropsic, soarecele se fixează în decubit dorsal pe o masă de
conteție din inox, de care se prinde în poziție fixă.

f) contenţia la şobolan
Şobolanul se imobilizează prinzând cu mâna stângă sau cu o pensă pielea din regiunea cefei
şi cu mâna dreaptă coada. Se contenţionează în cutii cilindrice cu coada şi membrul posterior
afară, sau pe plăci de lemn, prin fixarea membrelor şi a capului.

g) contenţia la cobai
Cobaiul se imobilizează fiind ţinut cu mâna stângă de cap şi de membrele anterioare (degetul
mare şi indexul formează un inel în jurul gâtului, iar membrele anterioare ale animalului sunt
imobilizate între index şi degetul mijlociu), iar cu mâna dreaptă de membrele posterioare. Se
poate contenţiona şi pe plăci de lemn prin fixarea membrelor şi a maxilarului superior, cu
ajutorul unor fire de sfoară.

2
h) contenţia la hamster
Hamsterul poate fi ridicat cu mâinile făcute cupă sub el. Contenția fermă se face prinzând
animalul de pielea regiunii cervicale cu policele si degetul arătător si fixându i corpul cu celelalte
degete ale mainii.

1.2. CONTENŢIA ANIMALELOR DE FERMĂ

Pentru examinarea de aproape a unui animal, pentru conducerea sau pentru

aplicarea unui tratament acestuia, trebuie însuşite şi efectuate corect abordarea
(apropierea de animal, luarea contactului cu el) şi contenţia (imobilizarea parţială
sau totală a animalului), ca operaţiuni de prevenire a accidentelor din cauza reacţiei
de apărare sau năravurilor animalului. Atât în cazul abordării animalelor legate în
grajd, cât şi a celor libere în padoc sau pe păşune, se impune, în prealabil,
culegerea de informaţii, de la îngrijitor sau proprietar, referitoare la temperamentul
şi modul de reacţie al acestora la apropierea persoanelor străine. De asemenea,
pentru abordarea şi contenţia corectă a animalelor este obligatorie cunoaşterea şi
aplicarea principiilor generale şi speciale de etologie (ceea ce înseamnă studiul
comportamentului animalelor). Atât pentru protecţia animalelor, cât şi pentru cea a
oamenilor, aceştia din urmă trebuie să aibă faţă de animale un comportament
blând, civilizat şi o permanentă grijă. Acest punct de vedere reprezintă o concepţie
realistă a parteneriatului multimilenar dintre oameni şi animale, care a dus de-a
lungul dezvoltării societăţii, la numeroase şi variate semnificaţii.
3
Pentru limitarea mişcărilor animalelor se recomandă utilizarea unor materiale de
contenţie, cum ar fi: căpăstrul, iavaşaua, antravoanele, la cabaline; mucarniţa,
inelul nazal, bastonul de conducere, la bovine; iavaşaua cu coadă lungă, frânghia,
la suine; cârlibana, la ovine.

 contenţia la cal
Calul are cele mai violente reacţii de apărare (loveşte cu membrele anterioare şi
posterioare, muşcă), fapt ce impune luarea de informaţii asupra existenţei acestor
năravuri la animalul, ce urmează a fi abordat. Apropierea se efectuează prin partea
laterală a animalului, obişnuit din stânga, niciodată prin faţă sau prin spate, iar la
distanţa de 1,50 - 2 m i se adresează comanda “primeşte”, observându-i-se
comportarea: dacă întoarce capul liniştit, spre cel ce se apropie şi-i face loc, el
acceptă abordarea, iar în caz contrar, el are o privire răutăcioasă, ciuleşte urechile
şi se pregăteşte să lovească cu membrele posterioare. Ajuns lângă animal,
chemându-l pe nume, vorbind cu el, cel care îl abordează îl mângâie pe greabăn, pe
gât şi în lungul spinării.
Contenţia calului se poate efectua la cap, cu căpăstrul sau cu iavaşaua, sau la
membre, prin ridicarea unuia dintre ele. Iavaşaua este de două feluri: fie cu mâner
din lemn şi inel de sfoară groasă, ce se răsuceşte, fie metalică, având unul din braţe
terminat cu o scăriţă cu dinţi, iar celălalt cu un inel ce se prinde pe scăriţă. Iavaşaua
se aplică pentru scurt timp la buza superioară sau la baza urechii, cauzând o durere
şi distrăgând atenţia animalului supus examinării. După scoaterea iavaşalei, buza,
respectiv urechea, vor fi supuse unui masaj cu degetul pentru restabilirea circulaţiei
sanguine.
Calul poate fi imobilizat la membre şi printr-o piedică din frânghie, la chişiţele
membrelor anterioare, sau prin antravoane, curele din piele prevăzute cu inele şi
unite printr-o frânghie petrecută prin acele inele, fixate la chişiţele celor patru

4
membre.

 contenţia la vacă
Înainte de abordare, la bovine, trebuiesc cunoscute eventualele năravuri (împung,
lovesc lateral). Apropierea se efectuează, ca şi la cal, prin partea laterală, obişnuit
din stânga, mângâind animalul pe greabăn. Contenţia vacii se poate face la cap sau
prin ridicarea unuia din membre. Pentru observarea cavităţii bucale, a dentiţiei,
examinatorul apucă cu mâna stângă vârful cornului stâng, iar mâna dreaptă se
dirijează printre coarne dea lungul frunţii şi feţei, introducând degetul mare şi
arătător în nările animalului şi strângând puternic septumul nazal. Apoi, cu mâna
stângă desprinsă de pe corn se deschide gura animalului şi se observă cavitatea
bucală. În locul fixării septumului nazal cu degetele, se poate folosi mucarniţa, un
cleşte metalic cu vârfuri rotunjite, cele două braţe putându-se apropia cu ajutorul
unui cursor metalic. De inelul de la baza mucarniţei se poate ataşa o frânghie de
conducere.
Pentru contenţia taurului, acestuia i se fixează în perioada de creştere un inel nazal
metalic (belciug), închis cu ajutorul unui cleşte special, iar de inel se ataşează
bastonul de conducere prevăzut cu un cârlig. Contenţia cu bastonul se aplică în
timpul scoaterii taurului la plimbare sau conducerii lui la montă, respectiv la
recoltarea spermei pentru însămânţări artificiale.

 contenţia la oaie şi capră

Abordarea oilor și caprelor este foarte dificilă în afara turmei. Apropierea în turmă sau la
păşune se face pe furiş, din spatele animalului, iar la distanţa de 1 m se înşfacă oaia de unul din
membrele posterioare (de fluierul piciorului), sau se înfige mâna în cojocul de lână.

Se mai poate folosi cârlibana, o prăjină lungă de 1,5 m, prevăzută cu un cârlig terminal
pentru apucarea animalului de un membru posterior; oaia prinsă se imobilizează, ţinând-o de
coarne sau cu gâtul strâns între membrele examinatorului.+

5
 d) contenţia la porc
Abordarea porcului este mai dificilă în spaţiu larg, în boxe comune, decât în boxa
individuală. Apropierea lentă, cu mâna întinsă, vorbindu-i mereu şi scărpinându-l pe spinare,
apoi pe abdomen, favorizează acceptarea de către animal şi culcarea acestuia. Contenţia este
posibilă cu ajutorul iavaşalei cu coadă lungă, sau cu un laţ de frânghie în jurul râtului înapoia
caninilor. Trăgând de mânerul iavaşalei sau de frânghie, porcul rămâne imobil în sprijin pe
membre.

 contenţia la găină
În vederea efectuării măsurătorilor corporale sau a diferitelor tratamente, contenţia
păsărilor se poate face prinzând cu mâna stângă fluierele picioarelor, iar cu mâna
dreaptă baza aripilor.

Fig. 20 –

6
CAPITOLUL 2. SÂNGELE

2.1. FUNCŢIILE SÂNGELUI

Prin componentele sale și prin substanțele active pe care le vehiculează, sângele participă la
reglarea funcțiilor organismului și menținerea homeostaziei. El participă la funcția de respirație
a organismului prin captarea oxigenului de la alveolele pulomnare și transportul acestuia către
țesuturi, precum și prin captarea și transportul dioxidului de carbon de la țesuturi către alveolele
pulmonare;

De asemenea, sângele participă la funcția de nutriție a organismului prin transportul

principiilor nutritive metabolic utilizabile (monozaharide, aminoacizi, lipide, substanțe minerale,
vitamine, apă) de la tractul digestiv către țesuturi, asigurând acestora aportul de substanțe cu rol
plastic, energetic și informațional necesare menținerii funcțiilor celulare specifice;

Sângele participă și la funcția de excreție prin preluarea cataboliților deveniți inutili sau
chiar toxici de la nivelul celulelor, țesuturilor și organelor, urmată de transportul acestora către
organele specializate în prelucrarea și eliminarea lor (rinichi, piele, plămâni, ficat, tract digestiv);

De asemenea, sângele participă la funcția de termoreglare a organismului prin:

 aportul de substanțe energetice la toate celulele, din metabolismul cărora
rezultă și producere de căldură (termogeneză)
 transportul căldurii de la nivelul organelor interne intens termogene (ficat,
mușchi, țesut adipos) în celelalte zone ale organismului, uniforminzând
astfel temperatura întregului organism
 Eliminarea surplusului de căldură (termoliza) prin transportul acesteia de la
organzele interne către cele aflate în contact direct cu mediul extern (piele,
plămâni);

7
  Informarea termică a neuronilor hipotalamusului din centrii termogenezei și
termolizei, participând astfel la funcționarea mecanismelor de autoreglare
(feedback negativ) ale homeostaziei termice;
Sângele participă la funcția de menținere a echilibrului acido-bazic al mediului
intern prin sistemele sale tampon din hematii și din plasmă. Prin această funcție,
sângele previne variațiile nocive ale pH-ului mediului intern, condiție vitală pentru
toate celulele;
Fiind principalul component al mediului intern, sângele partcipă în cea mai mare
măsură la mecanismele de reglare umorală a funcțiilor organismului prin
transportul substanțelor biologic active (hormoni, enzime, amine biogene) de la
organele de sinteză și eliberare a acestor biocatalizatori către structurile-țintă
(organe sau celule receptoare), contribuind astfel la menținerea homeostaziei;
Sângele participă și la funcția de aparare (protecție imunologică) a organismului
față de agresiuni antigenetice prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi)
precum și prin funcțiile specifice ale unor elemente figurate (leucocite), implicate
în mecanismele nespecifice și specifice ale imunității umorale și celulare.

2.2. VOLUMUL SÂNGELUI (VOLEMIA)

Volumul sanguin (VS) este alcătuit dintr-o componentă plasmatică, numită volum plasmatic
(VP) şi una reprezentată de volumul elementelor figurate, numită volum globular (VG).
Exprimarea procentuală a VG in raport cu VS total reprezintă hematocritul. Volemia normală
presupune existența unui volum sanguin total normal, cât şi o proporție normală a VG şi VP
(deci, un hematocrit normal). Valorile volumului sanguin total la speciile de animale domestice
variază între 6 şi 9% din greutatea corporală. In stare de repaus (fizic, psihic, digestiv etc.),
repartizarea sângelui in organism este inegala: 88% din volumul sanguin total se afla in stare
circulatorie” in aparatul cardio-vascular, iar 12% se afla in organele hematopexice (splina, ficat,
piele), reprezentand volumul sanguin „stagnant” care, in realitate, circulă cu o viteză foarte mică.

Volemia, deşi este o constantă a homeostaziei organismului, ea nu are

totuşi o valoare rigidă, ci prezintă variații intre anumite limite tolerabile şi

8
fiziologic necesare, variații determinate atât de factori interni (specie, vârstă, sex,
talie corporală, gestație, lactație, stare de întreținere), cât şi externi (temperatura,
altitudine). In consecință, volemia este mai mare la masculi (cu 10% fata de
femele), la nou-născuți, la femelele lactante sau aflate in ultima treime a gestației,
la animalele cu stare de intretinere normală, precum şi în condiții de efort fizic,
stres psihic, la altitudine şi in condiții de temperatură ambianta crescută.
Majoritatea variațiilor volemiei, precum şi compensarea eficientă şi
rapidă a acestora se datorează (in principal) transferului apei din plasma sanguină
spre spațiul interstițial (in hipervolemie), sau în sens invers (in hipovolemie), prin
pereții capilarelor sanguine care se comportă ca o membrana semipermeabilă
dializantă.

Mentinerea volemiei intre limitele sale fiziologice este o condiție

esențială pentru funcționarea aparatului cardio-vascular, stările severe sau
prelungite de hipervolemie sau hipovolemie antrenand tulburari functionale grave,
asa cum sunt modificările debitului cardiac, ale presiunii sanguine şi ale altor
parametri ai hemodinamicii.

2.3. PLASMA SANGUINĂ

Plasma, componenta lichida a sângelui, este alcătuită din apă (90%) şi reziduu uscat (10%),
ultimul fiind compus din substanțe organice azotate şi neazotate (9%) şi componenți minerali
(1%). Aceasta compoziție a plasmei se menține prin interacțiunea unor mecanisme homeostatice
complexe.

Substantele azotate proteice se gasesc in plasmă sub formă coloidală şi concentrația lor
reprezintă proteinemia totală, cu valori cuprinse, in funcție de specie, intre 6,2 şi 7,5 g% ml
sange (tabelele 1.4 şi 1.5). Prin electroforeza s-au evidentiat mai multe fracțiuni proteice,
separabile prin viteza de migrare, în următoarea ordine: albuminele, globulinele a şi B,
fibrinogenul şi globulinele y. Prin imunoelectroforeză (tehnică ce combină electroforeza cu
reacția specifică antigen-anticorp) se pot separa şi evalua un număr mai mare de subfracțiuni

9
proteice. Proteinemia normală presupune atât o valoare totală normala, cat si o repartie
procentuala caracteristica fiecarei fractiuni proteice.

Alte componente figurate ale plasmei sunt corpii cetonici (rezultati din catabolismul lipidic),
pigmenții biliari (rezultati din hemoliza fiziologica) și numeroase enzime (transaminaze,
anhidraza carbonică, fosfataze etc). În medicina veterinara, concentratiile plasmatice ale acestor
componenți au importanță practică în diagonsticarea cetozelor clinice, icterelor și investigarea
clinică a stării funcționale a diferitelor organe și aparate.

2.4. ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI

Celulele sângelui sunt reprezentate de formele mature ale hematiilor, leucocitelor și

trombocitelor. Formarea lor (hematopoieza) începe încă din perioada embrionară când apar
celulele sanguine primitive, nediferențiate (faza mezoblastică), se continuă la făt cu apariția
elementelor figurate tinere, inițial în splină și ficat (etapa splenohepatică) și apoi în măduva
oaselor (etapa medulară) și se continuă la adult, toată viața, în măduva hematogenă (roșie) a
oaselor la mamifere (corpul vertebratelor, stern, coaste, oase late și epifazele oaselor lungi), iar la
păsări și în ficat. Se admite că geneza elementelor figurate începe cu o celulă-sușă
nediferențiată, pluripotentă, numită hemohiostioblast care, prin mioteze se va diferenția în celule
“cap de serie” pentru linia roșie (formatoare de eritrocite), pentru linia albă (formatoare de
leucocite) sau pentru linia megacariocitară (trombocite). Stadiile de diferențiere a celulei cap de
serie se desfășoară sub control neuro-umoral atât în măduva osoasă hematogenă cat și in sistemul
reticulohistociar.

Hematiile sunt celule anucleate la mamiferele domestice și nucleate la păsări, imobile și strict
specializate funcțional. Globulele albe sau leucocitele sunt elemente figurate nucleate, lipsite de
hemoglobină și care, în funcție de aspectul nucleului și prezența granulațiilor din citoplasmă, se
clasifică în două categorii: granulocite și agranulocite.

10
 La mamifere, trombocitele sau plachetele sanguine sunt elemente figurate mici (2-4
micrometrii) , anucleate și cu forma de disc biconvex, iar la păsări sunt nucleate, ovoidale și de
dimensiuni mai mari (6-9 micrometrii). Numărul lor variază în funcție de specie și de fazele
ciclului diurn (scad noaptea).

2.5. HEMOGRAMA

Sub numele de hemograma sunt cuprinse determinari care se refera la explorarea elementelor
figurate ale sangelui:
 Numaratoarea hematiilor
 Dozarea hemoglobinei eritrograma
 Valoarea globulara
 Numaratoarea leucocitelor
 Formula leucocitara
 Numaratoarea plachetelor sanguine

Aceasta este una dintre analizele de sange cele mai des efectuate. Hemoleucograma aduce
informatii utile privind starea de sanatate a animalului. Rezultatul obtinut in urma analize poate
ajuta specialiștii sa monotorizeze atat starea de sanatate, cat si stadiul de avansare sau stagnare a
bolii animalului, in urma initierii unei terapii. Din aceste considerente, hemoleucograma este o
analiza de sange primordiala.
RBC (globulele rosii), HCT(hematocritul) si HGB (hemoglobina) - cresterea acestor parametrii
indica deshidratare, ca urmare a nivelului crescut de globule rosii; scaderea indica anemie si
afectarea capacitatii de a transporta oxigenul din celulele rosii.
MCV (volumul mediu al eritrocitelor) - cresterea parametrului indica prezenta a unui numar
mare de eritrocite care pot provoca anemie; scaderea indica prezenta unui numar mic de
eritrocite, care pot fi asociate cu boli cronice sau deficienta de fier.
MCH (volumul  mediu de hemoglobina) si MCHC (concentratie medie de hemoglobina) -
cresterea are loc in urma pierderii unei cantitati insemnate de apa din corp prin transpiratie,
febra, varsaturi care pot provoca deshidratarea; scaderea acestor parametrii poate fi provocata in
urma anemiilor sau a pierderilor de sange.
RDW (largimea distributiei eritrocitare) - cresterea parametrului indica un semn precoce a
deficitului de fier.
RETIC (reticulocitele)  -sunt eritrocite anucleate tinere; numarul scazut de reticulocite apare in
anemii non-regenerative,cum ar fi deficitul de fier, anemia din bolile cronice; numarul crescut de

11
reticulocite este indicator de eritropoieza regenerativa (cresterea productiei eritrocitare medulare
sub actiunea eritropoietinei).

2.6. GRUPELE SANGUINE

Spre deosebire de situația existentă la om, la animalele domestice grupele sanguine prezintă o
complexitate mult mai mare, datorită numărului mare de antigene eritrocitare (aglutinogeni) care
realizează un mozaic complex pe suprafața eritrocitelor, deci un mare număr de grupe sanguine.
În consecință, grupele sanguine la animale au fost sistematizate în sisteme diferite în funcție de
specie. Astfel, la taurine s-au identificat peste 70 de aglutinogeni, grupați în 12 sisteme de grupe
sanguine, la cal s-au identificat 16 aglutinogeni repartizați în 8 sisteme de grupe sanguine, la
porc 55 aglutinogeni grupați în 15 sisteme de grupe, la oaie 38 de aglutinogeni grupați în 7
sisteme de grupe sanguine, iar la găină 57 aglutinogeni structurați în 12 sisteme de grupe
sanguine.

Deși transfuzia sanguină nu reprezintă o metodă curentă în practica medicinii veterinare,

totuși cunoașterea grupelor sanguine la animale domestice prezintă importanța pentru dirijarea
acțiunilor de selecție și ameliorare a animalelor, stabilirea identității, studierea filogeniei raselor
și polulațiilor și evaluarea gradului de homo sau heterozigoție a populațiilor. Întrucât caracterul
de grupă sanguină se transmite ereditar, grupa sanguină capătă și valoare de marker genetic,
aspect util în stabilirea corelațiilor (pozitive sau negative) între factorii de grupă sanguină și
anumite însușiri productive ale animalelor (cantitatea de lapte, procentul de grăsime din lapte,
fertilitatea, predispoziția sau rezistenta la boli).

12
CAPITOLUL 3. FIZIOLOGIA CORDULUI ŞI VASELOR SANGUINE

3.1. MAREA ŞI MICA CIRCULAŢIE

La memifere,ca la toate vertebratele,sangele circula prin inima si prin vase. Inima este situata in
cavitatea toracica,intre cei doi plamani,inima este un organ musculos,avand patru camere:doua
atrii si doua ventricule.Ea este alcatuita din trei straturi concentrice:
1.Endocardul este format dintr-un epiteliu foarte subtire sprijinit pe un strat foarte fin de
tesut conjunctiv.

2.Miocardul,muschiul inimii,are grosimii diferite la cele patru camere,in functie de marimea

efortului cerut.

3.Epicardul este o membrana subtire care acopera miocardul.El este foita interna a
pericardului.Pericardul favorizeaza alunecarea in timpul activitatii cardiace,reducand frecarea

In interiorul inimii exista valvule,dispozitive care asigura sensul unic al circulatiei sangelui in
inima:
 valvulele atrio-ventriculare sunt incadrate fiecare de cate un inel fibros.Ele permit
sangelui sa treaca numai din atrii in ventricule.
 valvulele semilunare(sigmoide)sunt situate la baza arterelor mari(aorta si pulmonara).Ele
nu permit sangelui sa se intoarca din artere in inima

Sangele se departeaza de inima prin artere,trece in capilare si se inapoiaza la inima prin vene.El
parcurge doua circuite:
1.Marea circulatie incepe din ventriculul stang.aorta si numeroasele ei ramuri conduc sangele
incarcat cu oxigen spre tesuturi.Aici,arterele cele mai mici(arteriole)se continua cu vasele
capilare.capilarele sunt cele mai subtiri vase.au peretele foarte permeabil,cu un singur strat de
celule epiteliale turtite.Aici sangele cedeaza lichidului interstitial oxigen si substantele nutritive
necesare celulelor si preia substantele produse de celulele printre care si dioxidul de carbon.
Capilarele se continua cu venulele si acestea cu venele care se unesc pe masura apropierii de
inima. Cele mai mari vene,cava superioara si cava inferioara,varsa in atriul drept sange incarcat
cu dioxid de carbon
2.Marea circulatie incepe din ventriculul drept.Artera pulmonara trimite doua ramuri care se
ramifica in cei doi plamani.Capilarele formeaza o retea deasa in jurul alveolelor pulmonare.Aici

13
are loc schimbul de gaze.sangele incarcat cu oxigen se intoarce in atriul stang prin patru vene
pulmonare. Circulatia la mamifere este dubla(are doua circuite)si completa(sangel incarcat cu
oxigen nu se amesteca cu sangele incarcat cu dioxid de carbon).

14
15
CAPITOLUL 4. RESPIRAȚIA

4.1. UNITATEA MORFO-FUNCȚIONALĂ PULMONARĂ

O bronhiolă terminală deservește un acin pulmonar, formațiune considerată unitatea morfo-

funcțională a pulmonului. În interiorul acinului, bronhiola terminală dă naștere la 2-3 generații de
bronhiole „respiratorii” sau canale alveolare care, deși sunt conducte aeriene (cu diametrul de
200-600 micrometrii), participă și la schimburile respiratorii datorită prezenței în pereții lor, pe
zone discontinui, de epiteliu alveolar alături de cel cubic. Canalele alveolare se deschid în 3-6
saci alveolari, fiecare constituit din alveolele pulmonare emisferice a căror suprafață însumată
oferă o zonă mare de contact pentru transferul gazelor respiratorii din aerul alveolar în sângele
capilarelor alveolare și invers.

4.2. FONAȚIA LA ANIMALELE DOMESTICE

La mamifere, laringele are pe lângă funcția de organ participant la respirație și pe cea de

organ vibrator la acțiunea presiunii coloanei de aer (în special) expirat, generând astfel sunete a
căror finisare (ca structură fonică) este asigurată de rezonanța naso-faringiană și cea a cavității
bucale.

La unele specii de păsări s-au dezvoltat și unele organe speciale, generatoare de sunete, la
bifurcația traheei și originea bronhiilor principale (sirinx).

Studiul funcționării acestor structuri la speciile de animale domestice este incomplet, iar rolul
biologic al seminificației sunetelor emise de animale reprezintă obiectul capitolului de
comportament.

4.3. TORSUL LA PISICĂ

Dintre speciile de animale domestice, pisica emite în anumite situații sunete speciale
(asemănătoare unui murmur vezicular puternic amplificat), manifestare denumită tors (sau
„murmurare”-purring, în engleză). Mecanismul de producere a acestor sunete este deosebit de
complex.

Determinări electromiografice pe muschii adductori și abductori ai laringelui, coroborate cu

măsurări concomitente ale presiunii intratraheale efectuate de pisică au demonstrat că torsul este
rezultatul unei activări ciclice de mare frecvență (25 ori/s) a diafragmei și muschilor laringieni
atât în cursul inspirației, cât și al expirației. Fiecare ciclu de activare are 3 faze: (1) închiderea
glotei, (2) deschiderea glotei și produceea zgomotului caracteristic torsului și (3) rămânerea
deschisă (liberă) a glotei cu reluarea fluxului aerului.

16
 Închiderea glotei (1) este rezultatul contracției mușchilor adductori ai laringelui și are drept
consecință funcțională apropierea corzilor vocale. Sunetul (2) este produs prin disiparea bruscă a
diferenței de presiune pe cele două părți ale glotei închise (1), ceea ce conduce la separarea
(îndepărtarea) bruscă a corzilor vocale. Deschiderea bruscă a glotei (2) este rezultatul contracției
muschilor abductori laringinei, contracții sincorne cu ale diafragmei.

În inspirație, diafragma prezintă contracții intermitente care alternează cu cele ale muschilor
adductori laringieni, ceea ce previne negativarea excesivă a presiunii intratraheale în timpul cât
glota rămâne deschisă (3), ceea ce permite repetarea ciclurilor și sunetelor caracteristice torsului
concomitent cu expansiunea completă a pulmonilor, pânâ la sfârșitul inspirației.

În expirație, revenirea elatică a pulmonului creează o presiune intratraheală mai mare decât
presiunea din cursul fazei (1) de glotă închisă. Când adductorii laringieni se relaxează, glota se
deschide (2) și presiunea intratraheală mai ridicată forțează trecerea aerului printre corzile
vocale, producându-se zgomotul caracteristic de tors. Ciclurile se repetă astfel până la sfârșitul
expirației.

Rolul biologic al torsului nu este cunoscut, dar s-a observat că procesul se produce numai
când animalele sunt sănătoase și relaxate psihic (mulțumite) sau în cursul somnului. S-a emis
astfel ipoteza că torsul poate îndeplini o funcție similară de respirație complementară,
îmbunătățind ventilația pulmonară și prevenind atelectazia în perioadele de respirație
superficială.

17
CAPITOLUL 5. DIGESTIA ȘI ABSORBȚIA DIGESTIVĂ

5.1. PREHENSIUNEA, MASTICAŢIA ȘI DEGLUTIŢIA

Preluarea alimentelor solide și lichide din mediul ambiant se realizează cu participarea

diferențiată, în funcție de specie, a buzelor, dinților și limbii, corespunzător comportamentului
alimetar al speciei. Prehensiunea este un act controlat prin mecanism nervos deosebit de
complex, bazat pe reflexe subcorticale, cât și pe control voluntar (cortical), ultima modalitate
asigurând preluarea selectivă (discriminatorie) a alimetelor din mediul extern.

La majoritatea animalelor domestice, prehensiunea furajelor solide se realizează cu ajutorul

buzelor, a dinților și/sau a limbii, iar carnivore se folosesc și de membrele toracale pentru fixarea
hranei. De obicei, înainte de a executa prehensiunea, animalele identifică și selecționează
categoria și calitatea furajelor cu ajutorul analizatorilor vizual și olfactiv.

Taurinele realizeză prehensiunea plantelor folosind limba (pe care o exterioriează

imprimându-i o formă aproximativă de seceră) cu ajutorul căreia introduc plantele în cavitatea
bucală, apoi le fixează între incisivii inferiori și bureletul incisiv și, în final, le selecționează
printr-o mișcare bruscă a capului. Pe pășune, secționarea plantelor se execută la o înălțime relativ
mare de sol (8-10 cm). Prezența papilelor cornoase orientate cranio-caudal pe suprafața limbii
contribuie la reținerea furajelor în cavitatea bucală. Buzele au sensibilitate redusă, sunt puțin
mobile și participă într-o măsură mică la prehensiunea furajelor solide.

Rumegătoarele mici folosesc buza superioară (suficient de mobilă și discriminativă), incisivii

inferiori și bureletul incisiv, secționarea plantelor fiind realizată foarte aproape de sol.
Prehensiunea furajelor lichide se realizează prin aplicarea buzelor pe suprafața lichidelor, urmată
de ușoara coborâre a mandibulei (producând astfel depresiune în cavitatea bucală) și aspirarea
lichidului.

Calul folosește pentru prehensiunea plantelor în timpul pășunatului buzele (extrem de

mobile, sensibile și discriminative) și incisivii (pentru secționarea plantelor). Prehensiunea
furajelor lichide se realizează la fel ca la taurine.

Porcii folosesc preponderent dinții și în măsură redusă limba și buza inferioară. Această
specie are un simț olfactiv foarte dezvoltat, ceea ce îi permite o selectare eficientă a hranei (aflate
în libertate, suinele pot râma pe suprafețe întinse, pentru descoperirea surselor de hrană).
Prehensiunea lichidelor la porc poate fi însoțită de zgomote caracteristice din cauza pătrunderii
aerului prin comisurile labiale.

18
 Câinii și pisicile realizează prehensiunea alimentelor solide cu ajutorul dinților incisivi și
canini, iar introducerea lichidelor în cavitatea bucală se face cu ajutorul mișcărilor rapide ale
limbii, după cum urmează:

 Câinele imprimă vârful limbii aspectul unei lingurițe cu ajutorul căreia

execută proiectări repetate de lichid în cavitatea bucală
 Pisica introduce limba în lichid și apoi o retrage în cavitatea bucală,
picăturile de lichid fiind reținute între numeroasele papile cornoase linguale

Păsările efectuează prehensiunea nutrețurilor solide și a lichidelor cu ajutorul valvelor

ciocului.

Masticația este un act motor complex, la care participă următoarele componente morfo-
funcționale: suprafețele ocluzale dentare, mandibula, articulațiile temporo-mandibulare, obrajii,
buzele, limba, muschii masticatori și elementele arcurilor nervoase ale reflexului de masticație.
Acest act fiziologic este reprezentat de procesele mecanice de mărunțire a alimentelor (furajelor)
în cavitatea bucală și are ca rezultat fragmentarea mecanică a furajelor în particule de dimensiuni
reduse și formarea bolului alimentar. Gradul de mărunțire a hranei diferă după specie și după
natura hranei. Mișcările de masticație se manifestă prin mișcări de ridicare și de coborâre a
mandibulei, fie preponderent în plan vertical (mișcări de verticalitate), fie preponderent prin
mișcări de lateralitate.

La taurine, datorită conformației anatomice a maxilarelor (mandibula este mai îngustă decât
maxilarul superior) și articulațiilor temporo-mandibulare, predomină mișcările de lateralitate,
furajele fiind triturate între molari a căror suorafață este mare.

La rumegătoare, masticația este sumară și rapidă, dar după regurgitarea bolului mericic din
timpul rumegării, remasticația se prelungește. La taurine, păscutul durează 5-10 ore pe zi, timp în
care acestea efectuează cca 15000 mișcări de masticație la care se adaugă, cca 25000 de mișcări
de remasticație în cursul perioadelor de rumegare.

La cal mișcările de masticație sunt efectuate în plan vertical. Durata masticației unui
kilogram de fân este de 30-40 de minute și necesită cca 3000-3500 mișcări de masticație.

19
 La porc și la carnivore mandibula execută mișcări principale în plan vertical. La câine
masticația este scurtă și sumară, iar la pisică masticația este foarte amănunțită și prelungită.

Mișcările mandibulei sunt condiționate de particularitățile anatomice ale articulațiilor temporo-

mandibulare, ceea ce explică predominanța, în funcție de specie, a unui anumit tip de mișcare
mandibulară (verticală, laterală, propulsie, retropulsie sau circumducție).
Mușchii masticatori dezvoltă o forță de contracție variabilă în funcție de duritatea alimentului și
de poziția acestuia în sistemul de pârgii (de gradul II și uneori III) format de arcadele dentare și
articulațiile temporo-mandibulare. De obicei, contracțiile tetanice ale muschilor masticatori
acționează în doi timpi succesivi: în primul timp se realizează punerea în contact a suprafețelor
triturate ale dinților antagoniști și în al doilea timp se realizează contracția izometrică a cărei
forță crește progresiv, în funcție de unitățile motorii activate până la învingerea rezistenței
(zdrobirea) alimentului.
Ca și prehensiunea, masticația este un act fiziologic reglat prin mecanism nervos bazat atât pe
reflexe subcorticale, cât și pe control voluntar (cortical). Reflexul de masticație este însă de o
complexitate aproape unică în organismul animal, producerea lui necesitând derularea
coordonată a proceselor de inducție simultană, succesivă și reciprocă, a centrilor nervoși care
coordonează mișcările masticatorii (stereotipul masticator).
Reflexul de masticație este declanșat de contactul alimentelor cu receptorii zonei reflexogene din
cavitatea bucală (presoreceptorii din pulpa dentară, ligamente periodonale, gingii, limbă, palatul
dur, mucoasa obrajilor, precum și proprioceptorii din mușchii masticatori și articulațiile temporo-
mandibulare).
Potențialul de receptor este programat ca influx nervos pe calea aferentă a arcurilor reflexe
(reprezentată de fibrele senzitive ale ramurei mezencefalice a trigemenului) și ajunge la centri
nervoși mezencefalic (nucleul senzorial mezencefalic al trigemenului) și protuberanțial (nucleul
motor pontin al trigemenului). De la acești centri, impulsul nervos motor se propagă pe calea
eferentă (nervii motori ai muschilor masticatori) la muschii ridicători și, respectiv, coborâtori ai
mandibulei. Reflexul subcortical al masticației asigură în mod prompt atât coborârea mandibulei
(dechiderea cavității bucale) cât și protejarea arcadelor dentare de suprasolicitarea mecanică în
cursul ridicării mandibulei.
Controlul cortical al masticației constă în coborârea și, respectiv, ridicarea voluntară a
mandibulei, consecutiv implusurilor propagate pe căile piramidale la centri nervoși subcorticali
care controlează muschii masticatori.
Activitatea centrilor nervoși mezencefalic și pontin mai poate fi modulată și prin aferențe de la
nucleii bazali și cerebel (căile extrapiramidale).
Concomitent cu tăierea sau zdrobirea (măcinarea) alimentelor, in cursul masticației se realizează
și insalivația (îmbibare cu salivă) fragmentelor de alimente rezultând bolul alimentar, masă
păstoasă care urmează a fi deglutită.

20
 Prin deglutiție, bolul alimentar este transportat din gură prin faringe și prin esofag, ajungând
astfel în stomac. Deglutiția se desfășoară în trei timpi succesivi (bucal, faringian și esofagian)
coordonați prin mecanism nervos reflex.

Reflexul este inițiat de contactul alimentelor cu zona reflexogenă oro-faringiană (receptorii

mecanici din palatul moale, baza limbii și faringe) și finalizat prin stimularea mecanică a
esofagului de către bolul alimentar sau lichide pătrunse în lumenul acestuia. De la receptorii
acestor zone, excitația se propagă pe calea aferentă (fibrele senzitive din glosofaringian, trigemen
și vag) la centri nervoși ai deglutiției situați bilateral în bulb. De la aceștia, pe cale eferentă
(fibrele motorii din hipoglos, trigemen, facial, glosofaringian și vag) excitația ajunge la muschii
ce participă la efectuarea deglutiției prin contacții coordonate secvențial. Centri nervoși ai
deglutiției prezintă conexiuni cu centri nervoși ai respirației, suptului și ai muschilor larimgieni,
implicați în producerea semnalelor vocale.
Timpul bucal asigură trecerea bolului alimentar și lichidelor din cavitatea bucală în faringe.
Acest timp inițiază deglutiția și poate fi controlat în mod voluntar până în momentul când bolul
se află la limita intrării în faringe. Secvențele timpului bucal sunt: plasarea bolului pe partea
dorsală a limbii, sprijinirea vârfului acesteia pe bolta palatină urmată apoi de retragerea și
ridicarea bazei limbii și împingerea spre faringe a bolului alimentar. Concomitent se realizează
deplasarea posterioară a vălului stafilin și producerea unei apnei de inspirație (care se va menține
până la sfârșitul timpului faringian). Datorită musculaturii sale, care o ridică spre bolta palatină și
o retrage spre faringe, limba se comportă ca un autentic piston ce împinge bolul alimentar spre
faringe.

Timpul faringian constă în deplasarea bolului alimentar și lichidelor din faringe spre esofag.
Acest timp este foarte scurt (aproximativ 1 secundă) și poate fi identificat la inspecție prin
observarea ușoarei deplasări a regiunii laringiene în cursul deglutiției. Timpul faringian este
rezultatul unor procese funcționale deosebit de complexe bazate pe acte reflexe ce nu pot fi
influențate prin voință. Deplasarea bolului prin faringe spre esofag se realizează, în esență, prin
contracțiile rapide și strict coordonate ale mușchilor faringieni care scurtează și ridică faringele
forțând propulsarea bolului spre esofag. Concomitent se mai produc: închiderea comunicării
faringelui cu căile nazale (prin orizontalizarea palatului moale) și cu orificiul laringian (prin
ridicarea și plasarea acestuia la „adăpostul” epiglotei și rădăcinii limbii), deschiderea de foarte
scurtă durată a comunicării cu trompele Eustachio și menținerea apneii până la pătrunderea
bolului în esofag.

Regurgitarea alimentelor spre cavitatea bucală este împiedicată de contracția musculaturii

care a realizat timpul bucal. Afectarea coordonării reflexe a secvențelor descrise anterior produce
disfagie sau regurgitae nazală, sau angajare laringiană a fragmentelor alimentare sau lichidelor.

21
Timpul esofagian cuprinde procesele funcționale care asigură propulsarea alimentelor și
lichidelor prin esofag până în stomac. Consecutiv timpului faringian, bolul alimentar este angajat
prin sfincterul esofagian anterior, care se relaxează reflex în cursul timpului faringian. După
închiderea sfincterului esofagian anterior se produc în mod reflex contracții coordonate ale
musculaturii circulare (interne) și longitudinale (externe) din pereții esofagului. Aceste contracții
sunt responsabile de producerea undelor de tip peristaltic care deplasează bolul alimentar de-a
lungul esofagului, în sens cranio-caudal. Contracția peristaltică constă într-o zonă de contracție
inelară (circulară) aflată în spatele bolului alimentar, asociată și precedată de o zonă de distensie
lumenală esofagienă, care se deplasează de-a lungul esofagului, propulsând bolul în același sens.
Zona de contracție inelara este generată de contracția fibrelor musculare circulare asociate cu
relaxarea celor longitudinale, iar zona de dilatație este generată de relaxarea fibrelor musculare
circulare si contractia celor longitudinale. Cu toate că esofagul prezintă fibre musculare striate și
netede esofagiene este similar la toate speciile. Fibrele musculare striate sunt stimulate de
intervenția somatică reprezentată de fibrele somatice ale vagului (cu originea în nucleul ambiguu
din bulb). Fibrele netede sunt stimulate de intervenția parasimpatică reprezentată de fibrele
vegetative preganglionare ale vaginului (cu originea în nucleul dorsal) care se sinaptizează cu
plexurile mienterice esofagiene ce se interpun între fibrele vegetale și cele musculare netede.
Fibrele musculare netede sunt inhibate (de obicei) de simpatic (fibre portganglionare din
ganglionul stelat). Viteza de propagare a undei peristaltice între sfincterul esofagian anterior și
cel posterior este mai mare în zona esofagului prevăzută cu fibre musculare striate și mai mică în
cea cu fibre netede. Viteza de deplasare intraesofagiană a alimentelor este influentata însă si de
consistenta acestora, lichidele având viteză mai mare de tranzit.

5.2. SALIVA

Saliva totală reprezintă amestecul realizat de cavitatea bucală a salivelor parțiale. Acestea
sunt produse în mod independent de fiecare glandă din cele trei perechi de glande salivare
anexate cavității bucale (glandele parotide, mandibulare și sublinguale) care își drenează
produsul în cavitatea bucală prin canale independente. O cantitate mică de salivă este produsă de
glandele salivare accesorii dispersate în epiteliul mucoasei bucale, în special în zonele palatină,
labială și a obrajilor, numite și glande parietale.

Producerea salivei este rezultatul proceselor de secreție acinară și celor de reabsorbție și

secreție tubulară din fiecare salivon. Salivonul este unitatea funcțională a glandelor salivare
formată din acinii salivari care converg pe același conduct intercalar. El prezintă o organizare
funcțională asemănătoare nefronului.

Compoziția salivei este complexă: 99,4% apă și 0,6% substanță uscată, din care 0,2%
substanțe anorganice și 0,4% substanțe organice. Substanțele organice sunt reprezentate de ionii
de K, Na, Cl, Ca. Substanțele minerale imprimă salivei un pH alcalin ale cărui limite valorice
sunt diferite în funcție de specie (7,5 la cal, 8,2-8,4 la taurine, 8,2-8,6 la ovine, 7,1-7,5 la porc,

22
7,2 la câine). Substanțele organice proteice sunt reprezentate de glicoproteine, globuline și
enzime, iar cele neproteice sunt reprezentate de uree, creatină, acid uric, glucoză și lipide.
Enzimele salivei sunt reprezentate de alfa-amilază (prezentă în saliva de porc, iepure, șobolan,
șoarece, cobai, gâscă), lipază (tributirază existentă numai la sugari) și lizozim (la toate speciile).

Cantitatea de salivă totală secretată în 24 de ore este dependentă de specie și de gradul de

hidratare al furajelor. Alimentele deshidratate stimulează mai intens secreția salivară, comparativ
cu cele suculente. Reglarea secreției salivare se realizează numai prin mecanism nervos bazat pe
reflexe înnăscute și reflexe condiționate.

5.3. RUMEGAREA ȘI ERUCTAȚIA

Rumegarea reprezintă procesul fiziologic prin care se realizează remasticarea fragmentelor

mari ale conținutului rumenal. Acest proces are consecințe biologice deosebit de importnate:
reducerea dimensiunilor fragmentelor de furaje, separarea particulelor foarte mici (aflate în
suspensie) de cele încă nedigerate și favorizarea indirectă a proceselor de fermentație microbiană
prin prelucrarea substratului necesar populațiilor microbiene. Ca proces funcțional, rumegarea
constă în succesiunea următoarelor secvențe funcționale: rejecția, remasticația, reînsalivația și
redeglutiția bolului miricic. Această succesiune necesită asocierea unor acte reflexe digestive și
respiratorii complexe.

Rejecția sau regurgitarea constă în pătrunderea în esofag a unei anumite cantități de conținut
rumenal și deplasarea acesteia în cavitatea bucală. Remasticația constă în fragmentarea
amănunțită a materialului solid și parțial fermentat din bolul mericic prin efectuarea unui număr
complementar de mișcări de masticație (50-90 la taurine, 50-60 la ovine și caprine). Reînsalivația
este concomitentă cu remasticația și este asigurată aproape exclusiv de saliva secretată de
glandele parotide. Rumegarea (remasticația) induce o secreție salivară de 3-5 ori mai mare decât
masticația inițială a furajelor. Redeglutiția constă în 2-4 mișcări de deglutiție care transportă
porțiuni ale aceluiași bol mericic din cavitatea bucală până la rețea. Reglarea rumegării se
realizează prin mecanism nervos deosebit de complex care constă în integrarea (corelarea)
activității reflexe a mai multor centri nervoși ce controlează: motilitatea rețelei, inspirația,
motilitatea esofagului, activitatea muschilor masticatori și secreția glandelor salivare.

Eructația reprezintă procesul fiziologic prin care se realizează eliminarea intermitentă a

gazelor rumenale din esofag, faringe și gură. Eructațiile se produc la intervale de 1-2 minute,
frecvența lor fiind însă influențată semnificativ de natura furajelor consumate, factor de care
depinde intensitatea formării gazelor rumenale. Eructațiile nu sunt perceptibile prin ascultație și
inspecție, întrucât nu se produc mișcări evidente ale gurii și/sau narinelor.

Eructaţia reprezintă emisia zgomotoasă de aer din stomac. Dacă aceasta apare după o masă
bogată se consideră normală din punct de vedere fiziologic, fiind chiar o eliminare necesară a
aerului din stomac. Toate dovezile disponibile, indică faptil că aerul înghiţit este sursa gazului

23
din stomac şi a senzaţiei de eliminare a acestuia, proces denumit aerofagie. Eliminarea gazelor de
fermentaţie este un proces vital pentru rumegătoare. Fermentaţia microbiană în rumen are ca
rezultat producerea unei mari cantităţi de gaze (în principal dioxid de carbon şi metan). Dacă din
diverse cauze eructaţia este blocată, gazele se acumulează la nivelul rumenului, nu mai pot fi
eliminate şi astfel rumenul se meteorizează.

CAPITOLUL 6. EXCREȚIA
Funcția de excreție cuprinde totalitatea proceselor funcționale prin care sunt eliminate din
organism substanțele străine, toxice și cele neutilizabile provenite din metabolism. Această
funcție se desfășoară pe baza integralității organismului (considerat sistem biologic) și este
îndeplinită prin participarea inegală, dar corelată, a mai multor aparate: aparatul urinar, pielea,
aparatul respirator și aparatul digestiv.

6.1. EXCREȚIA RENALĂ

Funcția majoră a rinichilor este formarea urinei, produs biologic prin care rinichii participă
atât la funcția de excreție a organismului, cât și la reglarea volumului, compoziției și pH-ului
mediului intern. Prin funcția lor endocrină, rinichii (organe-sediu ale secreției eritroproteinei,
reninei și anumitor kinine biogene și prostaglandine) participă la reglarea hematopoiezei și
tensiunii arteriale.

6.1.1. COMPONENTELE NEFRONULUI

Unitatea morfo-funcțională a rinichilor este nefronul, iar funcția renală globală este rezultanta
activității întregii populații de nefroni functionali din cei doi rinichi. Un nefron este constituit
dintr-un corpuscul renal (reprezentat de glomerulul renal și capsula Bowman) și tubul urinifer
aferent respectivului corpuscul.

24
 Glomerulul renal este reprezentat de o rețea globuloasă (ghem) de capilare sanguine
fenestrate înglobate în capsula Bowman, structură cu pereți dubli (foițele externă și internă) între
care se află spațiul urinar (camera urinară Bowman). Acest spațiu se continuă cu lumenul tubului
urinar proximal.

Capilarele glomerulului renal reprezintă o rețea arterială admirabilă interpusă între o arteriolă
aferentă și alta eferentă. Între capilarele acestei rețele se află țesut conjuctiv denumit țesut
mesangial. Foița internă (viscerală) a capsulei Bowman este formată din celulele epiteliale
speciale numite pedocite care emit numeroase prelungiri mari (procesele majore) dispuse pe
suprafațaa externă a capilarelor. Pe aste prelungiri se găsesc pedicele (procesele minore) care se
interdigitează cu cele vecine și aderă intim la membrana bazală a capilarelor fenestrate.
Glomerulul renal conține receptori anumiți hormoni (parathormon) și unele substanțe
vasodilatatoare.

Tubul urinifer care intră în alcătuirea nefronului începe la nivelul polului urinar a capsulei
Bowman și se termină la canalul colector Bellini. El este divizat în mod tradițional în
următoarele segmente morfo-funcționale: tubul proximal cu o porțiune contortă și o alta dreaptă
(pars recta), ansa Henle și tubul distal cu porțiunile sale dreaptă și contortă.

Tubul proximal este partea cea mai lungă a porțiunii tubulare a nefronului și are o structură
optimă pentru procesele de reabsorbție și secreție. Ansa Henle prezintă patru segmente:
descendent gros, descendent subțire, ascendent subțire și ascendent gros. Tubul contort distal
prezintă partea finală a tubului urinifer cuprinsă între zona macula densa și un segment de
„legătură” care conectează nefronul la tubii Bellini.

6.2. MICȚIUNEA

Acest act fiziologic constă in evacuarea urinei din vezica urinară, prin uretra, la exteriorul
organismului. La animalul sănătos, micțiunea se derulează ca un proces funcțional mixt, având
componentă neuro-reflexă și una de control nervos voluntar.

Cu toate că între gradul de umplere a vezicii și prezența intravezicală nu este o relație liniară,
totuși când presiunea intravezicală depășește o valoare prag (25 cm H20 la pisică și 30 cm H20
la câine) apare senzația de iminență de urinare. Ea este generată de impulsurile aferente
recepționate atat de centru nervoși reflecși, medulari, cât și de centri nervoși encefalici, prin care,
în funcții de imprejurări, se amână (inhibă) sau se declanșează (facilitează) micțiunea. La nou-
născut, micțiunea este controlată doar prin reflex medular declanșat de depășirea pragului
presional intravezical Pe măsura maturării conexiunilor dintre centri nervoși medulari și cei
encefalici, micțiunea devine și animalul tânar un act reflex modulat de efect facilitator sau
inhibitor al centrilor nervoși encefalici (apare componenta voluntară a mecanismului micțiunii).
Ca mecanisIm, micțiunea constă în relaxarea sfincterelor extern și intern ale vezicii concomitent
cu contractia detrusorului vezical și contracția moderată a mușchilor abdominali. În mod obișnuit

25
micțiunea odată inițiată se continuă până la golirea completă a vezicii, datorită inhibării reflexe a
sfincterelor extern si intern prin stimularea receptorilor uretrali de către fluxul de urină.

Inhibarea voluntară a micțiunii (ușor de observat în cazul animalelor de apartament) este

posibilă până la anumite presiuni intravezicale maxime, valori peste care se produce micțiunea în
mod spontan și involuntar, numai prin reflexe medulare. Leziuni ale măduvei spinării lombo-
sacrale sunt urmate de dispariția controlului reflex al micțiunii, urina fiind eliminată prin „prea
plin”, picătură cu picătură, în mod permanent.

6.3. PARTICULARITĂȚILE ELIMINĂRII URINEI LA ANIMALELE

DOMESTICE (ASPECTE PRACTICE ȘI DE COMPORTAMENT)

La cabaline, in cursul micțiunii, eliminarea urinei se realizează în jet continuu la ambele

sexe, însă datorită diametrului diferit al uretrei (mai mare la iapă), debitul jetului este mai mare la
iapă, dar presiunea lui este mai mică decât la masculin.

In timpul micțiunii, cabalinele adoptă o poziție specifică, cu membrele posterioare

îndepărtate și în extensie (campare). La mascul, centrul de greutate este ușor avansat pe
membrele anterioare, coada ușor ridicată și penisul exteriorizat din preput, dar neerectil. La iapă,
după urinare se observă câteva prezentări spasmotice ale clitorisului asemănătoare celor din
timpul fazei de estru.

La taurine, masculul poate urina și în mers. Jetul de urină este continuu, de presiune
nmodestă și proiectat pe sol sub formă unor curbe in zig-zag. Vaca urinează de obicei în poziție
patrupedă și în stațiune, cu membrele posterioare ușor flexate și în adducție, coada ridicată și
coloană vertebrală arcuită (cifozare).

La porc, câine și motan, eliminarea urinei se face în jeturi scurte și repetate frecvent, iar la
femelele acestor specii se face în jet continuu.La câine, proiectarea jeturilor de urină este însoțită
de ridicarea unuia dintre membrele posterioare.La animale, facilitarea micțiunilor este asociată
cu olfacția, recepția olfactivă a feromonilor din urina depus anterior în locurile predilecte
stimulând micțiunea. Emoțiile puternice pot declanșa micțiunea involuntară (ovinele în caz de
spaimă, iar animalele mici bucurie sau chiar joacă). La iapă, in faza de estru se observă emisiuni
spontane, scurte și repetate de urină.

Micțiunea poate fi factlitată și de unii stimuli senzoriali, precum masajul transrectal al vezicii
urinare la animalele mari, iar la cele mici presiunile manual ritmice (7-8/5 s) suprapubiene sau
masajul abdominal ușor, simplu sau cu obiecte calde (cârpe, bureți). La caini și pisici adulte,
simplul masaj al vezicii urinare (compresnini indirecte, transabdominale) este de obicei eficient

26
pentru provocarea micțiunilor. La nou-nascuții carnivorelor mamele slimulează micțiunea prin
masaj abdominal efectuat prin lins.

Prin cateterism gravitațional se poate evacua complet vezica urinara la oaie, capră și câine,
iar la vacă doar incompletă datorită orificiului uretral al vezicăi care este plasat mai sus față de
partea inferioară a corpului vezical.

In uretra normală, curgerea turbulentă a uriner în cursul mictiunii exercită o spălare a

peretilor uretrali, indepărtând celulele descuamate, bacternle și depozitele de mucus, sau
precipitatele anorganice.Insa în uretra anormală, îngustă sau cu stricturi ( congenitale sau
dobândite) viteza torentului de urină scade, favorizând astfel dezvoltarea bacteriilor.

La păsări, eliminarea urinei din fiecare rinichi se realizează printr-un ureter independent care
conduce urina în porțiunea mijlocie (urodeum) a cloacei.

6.4. CARACTERISTICELE GENERALE ALE URINEI LA MAMIFERE ȘI

PĂSĂRI

Compoziția urinei este dependentă de compoziția plasmei sanguine și a lichidului

intercelular. Substanțele din lichidul interstițial se regăsesc în urină în cantități variabile în
funcție de particularități metabolice și specifice alimentației fiecărei specii. Compozitia urinei
diferă mult față de cea a plasmei sanguine, urina neconținând glucoză și proteină. La un litru de
urină, apa reprezintă 950 ml, iar diferența este reprezentată de substanțele anorganice și
organice.

6.5. PRODUSELE EPIDERMOIDE

Aceste produse sunt reprezentate de descuamările straturilor superficiale, de porțiuniile

desprinse prin eroziune funcțională din copite, unghii, coarne, precum și de firele de pământ
desprinse în mod natural. La păsări, produsele epidermoide sunt reprezentate de penele desprinse
în mod natural, de porțiuni din cioc, gheare, pinteni și de solzi cutanați descuamați. Datorită
conținutului lor ridicat în sulf, aceste produse prezintă o modalitate a organismului de eliminare
(excretare) a acestuia și a combinațiilor sale.

27
CAPITOLUL 7. BAZELE FIZIOLOGICE ALE REPRODUCŢIEI
ANIMALELOR DOMESTICE

7.1. FUNCȚIILE ORGANELOR ACCESORII ALE APARATULUI

REPRODUCĂTOR MASCUL

Structurile exocrine testiculare (tubii seminiferi contorți, tubii drepți și rețeaua testiculară) se
continuă nemijlocit cu sistemul de conducte extratesticulare (canalele eferente, epididimul,
canalul deferent cu ampula sa, canalul ejaculator și uretra), conducte cu rol în transportul și
eliminarea spermatozoizilor. În cursul ejaculării, glandele sexuale accesorii (veziculele seminale,
prostata și glandele bulbouretrale) își descarcă secrețiile în anumite zone ale conductelor
extratesticulare. Aceste secreții reprezintă plasma seminală care, împreună cu spermatozoizii,
participă la formarea spermei sau materialului seminal. Dimensiunile și topografia acestor
glande, precum și volumul secreției lor, variază considerabil în funcție de specie.

Rolul biologic al plasmei seminale este asigurarea hrănirii spermatozoizilor și realizarea

echilibrului ionic necesar supraviețuirii acestora.

Secreția veziculelor seminale asigură cantități mari de fructoză (principala sursă energetică
pentru spermatozoizii de taur, berbec, țap și iepuroi), sorbitol și inozitol (secretat în cantități mari
la vier și în cantități reduse la taur, berbec, armăsar). Inozitolul reprezintă tot o sursă energetică
pentru spermatozoizi prin posibila lui conversie în fructoză.

Secreția prostatei conține cantități mari de prostaglandine din seriile E și F, substanțe care
induc contracțiile miometrului ce au ca efect deplasarea spermei de la locul depunerii ei în cursul
montei către coarnele uterine.

Secreția glandelor bulbo-uretrale spală uretra înainte de ejaculare, îndepărtând eventualele

urme de urină. Secreția fiecărei glandă anexă este dependentă de prezența testosteronului,
castrarea abolind procesul de secreție, iar administrarea de testosteron la animalul castrat
mentine secreția acestor glande anexe.

Structurile erectile impreună cu o parte din conductele genitale extra-testiculare participă la

procesul de ejaculare sau de expulzare a spermei prin orificiul uretral. La taur și berbec,
spermatozoizii sunt amestecați cu secrețiile glandelor anexe în uretră, instantaneu, în cursul
ejaculării. La armăsar, vier și câine, spermatozoizii sunt amestecați secvențial cu secrețiile
glandelor anexe, sperma fiind săracă în spermatozoizi la început, apoi bogată și, în final, din nou
săracă în spermatozoizi.

28
7.2. SPERMA

Sperma, sau materialul seminal, conține 90% apă, 8% substanțe organice și 2% substanțe
minerale, compoziție ce reprezintă rezultanta amestecului spermatozoizilor cu secrețiile
organelor anexe ale aparatului reproducător. Volumul ejaculatului și concentrația lui în
spermatozoizi și în alte componente sunt menționate pentru fiecare specie de animale de fermă în
tabelul de mai jos.

7.3. CICLUL SEXUAL

Ciclul sexual reprezintă complexul modificărilor morfo-fiziologice ale aparatului

reproducător femel produse într-o anumită succesiune și repetate ciclic la perioade caracteristice
fiecărei specii, începând cu pubertatea și sfârșind cu climacteriumul.

Deși ritmicitatatea ciclurilor sexuale este controlată genetic, durata fazelor acestuia poate fi
influențată și de alți factori, precum vârsta femelei și starea ei de întreținere. Ciclul sexual
cuprinde patru faze distincte: proestrus, estrus, metestrus și diestrus. La femelele anumitor specii
poate să apară perioada de inactivitate sexuală denumită anestrus.

Proestrus este o fază indusă de intensificarea secreției hormonilor glandulotropi hipofizari, ca

urmare a semnalului hipotalamic emis prin intermediul gonadoliberinelor sintetizate la nivelul
nucleilor hipotalamici. Proestrul are o durată diferită în funcție de specie. La iapă durează 3-8
zile, la vacă 3-4 zile, la oaie 3 zile, la scroafă 3 zile iar la cățea 4-7 zile.

Estrus este faza în care secreției hipofizare de FSH i se asociază secreția de LH, determinând
maturarea unui singur folicul ovarian la femelele unitocice, sau a mai multor foliculi la femelele
politocice. Durata estrului este de 2-10 zile la iapă, 12-36 la vacă, 1-2 zile la oai, 2-3 zile la
scroafă și 8-14 zile la cățea.

Metestrus este faza ciclului sexual în care secreția hipofizară de FSH încetează, în timp ce
secreția de LH continuă în cantitate mare. Durata metestrului este de 2-8 zile la iapă, 8 zile la
vacă, 8 zile la oaie, 7 zile la scroafă și 1-2 luni la cățea.

În cazul nerealizării fecundației, intervine cea de-a patra fază a ciclului sexual, diesrtrusul. În
această fază, nivelul secretiilor hipofizare de LH și de prolactină scade treptat, ceea ce determină
involuția corpului galben. Diestrusul cățelei, pisicii și șoricioaicei montate, dar negestante, are o
evoluție deosebită. Lungimea acestuia este egală cu aceea a unei gesații normale, femelele
mimând pe parcusul diestrului comportamentul de gestație. Astfel, la aceste specii diestrul mai
este denumit și pseudogestație.

29
7.4. CARACTERISTICILE CICLULUI SEXUAL

Din punct de vedere al frecvenței ciclurilor sexuale pe parcursul sezonului de monta,

femelele pot fi împărțite în următoarele categorii: monociclice, diciclice și policiclice.Femelele
monoestrice (monociclice) au un singur ciclu sexual într-un sezon de montă. Din această
categorie fac parte cățeaua și femelele speciilor de mamifere sălbatice, cu excepția iepurelui de
câmp și a celui de vizuină.

Femelele poliestrice sezoniere prezintă cicluri de călduri succesive toată perioada sezonului
de montă. Din această categorie fac parte oaia, pisica și iapa. Femelele poliestrice nesezoniere
prezintă cicluri sexuale succesive pe tot parcursul anului. În această categorie se încadrează vaca
și scroafa.

7.5. COPULAȚIA ȘI FECUNDAȚIA

Copulația reprezintă un proces fiziologic complex, la care participă masculul și femela,

proces al cărui rol biologic este depunerea materialului seminal în tractul genital al femelei.
Copulația se desfășoară pe baza reflexelor sexuale ale masculului și ale femelei.

Dinamica secvențială a acestor reflexe la mascul este: erecția, saltul, intromisiunea și

ejacularea. La femelă, manifestările secvențiale sunt mai discret delimitate și se exteriorizează
prin: poziția de campare, devierea cozii (sau prezentarea perineului, la iepuroaică și pisică),
erecția clitorisului, intensificarea secreției glandelor cervicale (secreție ce lubrifiază mucoasa
vaginală) și hiperemia mucoasei vaginale.

Durata copulației, cât și comportamentul copulator, sunt ingluențate de particularitățile

anatomice ale penisului, de contribuția glandelor sexuale accesorii la volumul seminal, cât și de
durata ejaculării. Astfel, în cazul taurului și al berbecului, animale cu penis fibroelastic și volum
mic al ejaculatului, copulația durează 6-10 secunde. Vierul are, de asemenea, penis cu structură
fibroelastică, dar faptul că acest animal elimină un volum mare de spermă face ca actul copulator
să fie prelungic la 3-5 minute. Armăsarul prezintă penis cu structură vasculară și un ejaculat cu
volum mare, astfel încât la această specie copulația are o durată mare de 10-30 de minute.
Penisul câinelui este adaptat pentru ejaculare de lungă durată, prezentând un gland dezvoltat, al
carui volum mărit în timpul erecției, împiedică retragerea acestuia din vaginul femelei (prin
contracția unui sfincter intern, vaginul cățelei realizează imobilizarea organului copulator
mascul). De aceea, la această specie, durata actului sexual este de aproximativ 45 de minute.

7.6. GESTAŢIA, TIPURILE DE GESTAŢIE ŞI STADIILE GESTAŢIEI

Gestația reprezintă un proces fiziologic complex, specific mamiferelor prin care ovulul
fecundat este menținut și adăpostit într-un organ specializat ar organismului femel, unde i se
asigură condițiile necesare pentru dezvoltare,de la stadiul de zigot până la stadiu de nou-născut.

30
Acest proces are o durată variabilă în funcție de specie și se încheie în momentul în care fetusul a
ajuns la un grad de dezvoltare care îi permite să supraviețuiască independent în mediul exterior.

Gestația poate fi întreruptă în scop medical sau prin intervenția accidentală a unei game largi
de factori nefavorabili interni sau externi. Întreruperea gestației în prima ei jumătate este
denumită avort, iar în ultima ei parte este denumită naștere prematură. Produsul de concepție se
dezvoltă în cornul (coarnele) uterin la animalele domestice, iar la primate în corpul uterin. După
numarul produșilor de concepție care se dezvoltă în cursul aceleiași gestații, gestația poate fi
simplă sau multiplă. Femelele care nasc un singur produs se numesc monotocice iar cele care
nasc mai mulți produși la sfârșitul gestației se numesc politicice.

Femelele care nasc pentru prima dată se numesc primipare, cele care au născut de mai multe
ori se numesc multipare iar cele care nu au nascut niciodată se numesc nulipare. Dacă în uterul
unei femele unipare se dezvoltă doi sau mai mulți produși, în funcție de numărul lor, gestația
poate fi gemelară, triplă, cvadruplă.Dacă numărul de ovule fecundate din care provin produșii
gemeni, aceștia pot fi gemeni monoovulari (monovitelini) sau biovulari (bizigoți).

Gestația prezintă trei stadii: cel de zigot, de embrion și de fetus. Stadiul de zigot decurge din
momentul fecundării până la formarea blastocitului. Această fază a gestației are durată variabilă
în funcție de specie și, în cursul ei, zigotul străbate oviductul, coborând în cornul uterin. Stadiul
embrionar este continuarea stadiului de zigot și constă în nidarea embrionului, dezvoltarea
membranelor sale embrionare și formarea organelor și sitemelor proprii (organogeneza). Acest
stadiu începe la vacă aproximativ la 13 zile de la fecundație, iar la iapă după aproximativ 15 zile
și se termină la aproximativ 45 de zile, când se formează placenta. Stadiul fetal este cel mai
lung. El începe cu instalarea circulației placentare și are ca moment final parturiția. Placenta se
formează în cursul fazei fetale a gestației prin “îngemănarea” unei componente materne și a unei
componente fetale, respectiv mucoasa uterină și vilozitățile cotiale.

7.7. PARTURIŢIA ŞI PUERPERIUMUL

Parturiția, sau fătarea, reprezintă procesul fiziologic prin care fătul este expulzat din uterul
gestant în mediul exterior. Parturiția este precedată de semne predromale specifice, urmate de
angajarea și expulzarea fătului, și apoi, de obicei, de eliminarea învelitorilor fetale.

Parturiția poate fi: eutocică (normală), când fătul este expulzat prin forțele proprii ale femelei
gestante, sau distocică (patologică), când expulzarea spontană a fătului nu este posibilă, din
cauze materne sau fetale, ceea ce face necesară intervenția medicului veterinar.

Puerperiumul sau perioada puerperală, reprezintă timpul de la parturiție până la involuția

completă a aparatului genital al femelei parturiente. Această involuție cuprinde totalitatea
modificarilor fiziologice specifice, așa cum sunt: involuția uterină, eliminarea loșiilor, retragerea
infiltrațiilor din structurile aparatului genital, precum și dispariția mobilității articulațiilor

31
bazinului. Această perioadă debutează după eliminarea învelitorilor fetale și are durată diferită în
funcție de specie.

7.8. FUNCȚIILE SEGMENTELOR OVIDUCTULUI LA PĂSĂRI

Concomitent cu creșterea rapidă a foliculilor ovarieni, oviductul începe să se dezvolte

devenind în scurt timp un organ de 50-60 cm lungime. Cauza dezvoltării rapide a oviductului în
această perioadă este prezența în sânge a unei cantități crescute de hormoni estrogeni produși de
ovar.

Oviductul se împarte în cinci regiuni pe criteriul microstructurii și, mai ales, pe cel
funcțional: infunfibulum, magnum, istm, uter și vagin. Infundibulum este porțiunea situată în
apropierea ovarelor și are câțiva centimetrii lungime. În infunfibulum are loc fecundația
ovocitului în cca 15 minute de la ovulație.

Magnumul este porțiunea cea mai lungă și mai largă a oviductului, măsurând 30-40 cm.
Magnumul are rolul de a secreta albușul, anume, componentele sale proteice (globuline,
albumine), avidina, lizozimul, factorii antitriptici, glucoza și glicoproteinele (mucină). Rolul
biologic al albușului constă în prevenirea deshidratării embrionului și asigurarea substanțelor
necesare dezvoltării acestuia în cursul perioadei de incubație.
Istmul este o porțiune tubulară scurtă, de aproximativ 10 cm, bine delimitat de magnum (printr-o
bandă translucidă) și de uter (prin direrența de calibru și locul de terminare ake faldurilor
mucoasei sale). Gălbenușul acoperit de albuș este propulsat în istm prin mișcările peristaltice ale
magnumului. În istm, în aproximativ 75 de minute, se formează cele două membrane cochilifere,
alcătuite dintr-o rețea proteică bogată în cheratină. Rolul biologic al membranelor cochilifere
constă în asigurarea prtecției antimicrobiene a embrionului.
Uterusul are 10-12 cm lungime, este mai larg decât segmentul precedent, are pereți groși și
foarte musculoși și prezintă două zone dinstincte: zona cranială (mai îngustă) și zona caudală (ca
o ampulă). Mucoasa uterină deține numeroase glande care secretă substanțele de completare și
diluare a albușului precum și coaja oului. Uterul intervine și în ovipoziție prin contracția pereților
săi, contracție ce se asociază celor efectuate de musculatura vaginului și de muschii abdominali.

Vaginul, porțiunea terminală a oviductului, are lungimea de 10-12 cm, diametru relativ mic și
deschidere în cloacă. Mucoasa lui este lipsită de glande, iar musculatura este foarte dezvoltata. În
momentul ovipoziției, prin contracția fibrelor sale musculare, organul se evaginează și oul este
expulzat direct la exterior. Vaginul are rol și de copulație, preluând sperma direct, fără ca aceasta
să ajungă în cloacă. Ovipoziția, sau expulzarea oului, este controlată hormonal, oxitocina
producând contracția uterului și vaginului.

32
33
CAPITOLUL 8. FIZIOLOGIA GLANDEI MAMARE

8.1. NUMĂRUL, TOPOGRAFIA ȘI ORGANIZAREA MORFO-

FUNCȚIONALĂ A MAMELELOR LA FEMELELE DOMESTICE

Mamela, organ specific femelelor de mamifere, este o glandă specializată în secreția,

stocarea și eliberarea laptelui. La femelele domestice există diferențe de specie în ceea ce
privește numărul, forma, localizarea și organizarea structuală a mamelelor. Localizarea memelor
este, în perechi simetrice, bilateral față de linia albă, situate în regiunea ingvinală la rumegătoare
și cabaline și în regiunile toracică, abdominală și ingvinală la carnivore, suine și leporide.
Numărul mamelelor diferă: o singură pereche la oaie, capră și iapă, două perechi la vacă și
bivoliță, 5-8 perechi la cățea, pisică, scroafă și iepuroaică. Formarea mamelelor este globuloasă,
ele prezentând pe suprafața externă, convexă, un mamelor mai mult sau mai puțin proeminent.

Organizarea structurală a mameloanelor este în perechi distincte la carnivorele domestice,

suine și iepuroaică, spre deosebire de rumegătoare și cabaline la care mamelele sunt grupate într-
un singur organ globulos numit uger. Ugerul prezintă două jumătăți identice la oaie, capră și
iapă, iar la vacă și bivoliță prezintă patru sferturi: două anterioare, mai mici și două posterioare,
mai mari, de obicei.

8.2. EJECȚIA LAPTELUI

Ejecția laptelui reprezintă un proces fiziologic complex care constă în

eliminarea laptelui din lumenului acinilor și din sistemul canalicular al glandei
mamare, prin orificiul mamelonar.
În timp ce secreția laptelui este un proces continuu, cu intensitate variabilă,
ejecția laptelui este un proces intermitent care are loc periodic, cu ocazia suptului
sau mulsului. Factorii declanșatori ai ejecției sunt stimulii specifici asociați cu
suptul sau/și manipulările prijeluite de muls. Ejecția se datorează contracției
celulelor mioepiteliale periacinare și fibrelor musculare netede din jurul canalelor
galactofere. Această contracție determină creșterea presiunii intramamare și
evacuarea laptelui din glanda mamară, prin orificiul mamelonar. Suprimarea
ejecției laptelui duce la inhibarea procesului de secreție a laptelui.

34
 Mecanismul de control al ejecției laptelui este de natură neuro-hormonală.
Componenta nervoasă (aferentă) a reflexului de ejecție a laptelui are ca zonă
reflexogenă receptorii tactili mamelonari și în mai mică măsură cei cutanați
mamari. Acești receptori sunt stimulați, fie de animalul sugar, fie de mulgător
prin masajul mamar care precede actul mulsului manual sau mecanic. De la
receptorii activați, influxul nervos se propagă pe filetele senzitive ale nervului ilio-
ingvinal și apoi pe facsiculele Goll-Burdach din cordoanele laterale ale măduvei
spinării, ajungând la hipotalamus, unde stimulează sinteza oxitocinei.

Reflexul de ejecție a laptelui poate fi observat clar la vacă și la cămilă, unde datorită periadei
de latență de aproximativ 30 de secunde între aplicarea stimulilor și declanșarea ejecției, în
timpul mulsului se obține lapte în două reprize distincte: în prima fază se obține laptele cisternal
și, în faza a doua, se obține laptele alveolar și canalicular, mobilizat de contracția celulelor
mioepiteliale și fibrelor musculare pericanaliculare.

Ejecția laptelui poate fi influențată și de stimuli nespecifici vizuali, auditivi și olfactivi, în

sens stimulator sau inhibitor. Inhibiția ejecția laptelui poate fi declanșată de stările de disconfort,
stres, anxietate, durere. Acești factori actionează de obicei prin mecanism nervos, la două
niveluri (central și periferic).

Ejecția lapyelui are o importanță functională deosebită prin faptul că evacuarea laptelui din
glanda mamara determină reducerea presiunii intramamare, factor care favorizează procesul de
sinteză a componentelor laptelui (secreția). În lipsa ejecției, crește cantitatea de lapte acumulat
intramamar, mărind astfel presiunea intramamară, ceea ce constituie un factor de inhibare a
secreției laptelui. La o persiune intramamară de 35-50 mm HG, secreția laptelui încetează
datorită comprimării rețelelor capilare sanguine periacinare.

Ejecția laptelui are și importanță economică deosebită, întrucât permite obținerea prin muls a
celei mai mari părți din cantitatea de lapte acumulat în sistemul canalicular și în lumenul acinilor
mamari. Din volumul de lapte acumulat în glanda mamară între două mulsori se poate extrage
prin muls executat corect numai 80-90%. Laptele rămas în uger la sfârșitul mulsului se numește
lapte rezidual și el poate fi extras după injectarea imediată de oxitocină. Când vaca este stresată
în timpul mulsului, cantitatea de lapte rezidual crește, ajungând și la 20%.

8.3. INVOLUȚIA GLANDEI MAMARE

Procesul involutiv al glandei mamare este însoțit și de involuția galactopoiezei. Involuția

glandei mamare poate fi provocată sau spontană. Involuția provocată a galactopoiezei se

35
realizează prin întreruperea bruscă a mulsului. În această situație are loc distensia acinilor
mamari, creșterea presiunii intramamare, compresia epiteliului secretor și a capilarelor acinare.
În involuția provocată a galactopoiezei, secreția de lapte este afectată după 16 ore la vacă și 12
ore la oaie de la stoparea mulsului.

Involuția spontană a galactopoiezei are loc catre sfârsitul ciclului de lactatie și se desfășoară
treptat prin încetarea progresivă a funcționării unor acini din glandă, proces însoțit de diminuarea
producției de lapte. Debutul acestui proces este abia perceptibil și apoi se intensifică progresiv.
După încetarea galactopoiezei are loc reabsorbția componentelor laptelui rămas în glanda
mamară. Lactoza este reabsorbită ca atare prin osmoză, urmată fiind de reabsorbția aminoacizilor
din laptele rezidual. Grăsimile din lapte și cazeina nu se resorb, ci sunt fagocitate de către
macrofage. Se constată, de asemenea, aglomerarea în țesutul interstițial mamar a limfocitelor B,
cu rol de secreție a IgA, protejând antimicrobian epiteliul secretor.
Glanda mamară complet involuată, aflată în repaus secretor, prezintă un sistem acinar și
canicular slab dezvoltat, structura lobulară fiind invadată de țesut conjunctiv și adipos. Glanda
mamară se menține în starea descrisă anterior până la următorul ciclu mamar (următoarea
gestație). Lactația reprezintă ultimul eveniment al unui ciclu de reproducție, iar încetarea ei și
instalarea repausului mamar reprezintă o cerință fiziologică prin care se asigură refacerea
(regenerarea) glandei mamare în vederea următoarei lactație.

36