PARTICULARITĂŢI

BIOECONOMICE ŞI DE
PRODUCŢIE ALE OVINELOR
ŞI CAPRINELOR
 Cu toate că dintre speciile de interes zootehnic, oaia nu este cea mai
productivă, este cu siguranţă specia de la care se obţin cele mai multe
producţii, respectiv: carne, lapte, lână, pielicele, piei, blănuri şi producţii
secundare (subprodusele de abator, gunoi de grajd etc).

Ambele specii de rumegătoare mici sunt extrem de variate ca particularităţi

biologice, morfologice şi productive.

De aceea, fermierul trebuie să-şi definească încă din perioada de început

obiectivul procesului de producţie, iar în funcţie de acesta să aleagă rasa care
poate întruni toate cerinţele sale şi corespunde obiectivului principal.

Aceste producţii pot fi obţinute prin creşterea şi exploatarea unor rase doar
pentru o anumită producţie şi aici este cazul fermelor specializate (doar pentru
lapte, carne sau pielicele) sau pot fi obţinute în baza creşterii unor rase pentru
mai multe producţii, aşa cum se întâmplă în cazul fermelor cu obiective
productive mixte (carne-lapte, pielicele-lapte).
 Pe baza multitudinii producţiilor specifice amelioratorul a căutat să formeze
rase şi tipuri de ovine specializate pentru producţia respectivă, reuşind, astfel,
să pună la dispoziţia crescătorilor aşa-zisele rase ameliorate pentru lapte,
carne, pielicele, lână, dar şi rase mixte, care pot fi crescute concomitent pentru
mai multe dintre producţiile de bază.

Particularităţile bio-economice generale ale ovinelor sunt de natură

fiziologică şi morfologică.

Ambele grupe sunt determinate de felul de viaţă, de modul de creştere şi

de direcţia de exploatare.

Exploatarea acestei specii în condiţii de eficienţă economică are la bază

tocmai existenţa acestor particularităţi biologice superioare, reprezentate, în
general şi de rusticitate, rezistenţă şi capacitate mai mare de
adaptabilitate la condiţii diferite de mediu.

Potenţialul productiv al acestei specii este unul ,,competitiv”, fiind direct

influenţat de nivelul de perfecţionare, de tehnologia de creştere şi de tehnica
aplicată în exploatare.
 Dintre toate particularităţilor bio-economice specifice ovinelor, care
au avut un rol mai important în perpetuare, mai importante sunt:

- conformaţia specifică botului şi a subregiunilor gurii permite

oilor să utilizeze relativ uşor iarba de pe păşune şi de la mică distanţă
de suprafaţa solului, inclusiv unele forme de vegetaţie care nu sunt
utilizate de alte specii;
 - dezvoltarea aparatului digestiv al oii permite o mai bună
valorificare a furajelor voluminoase cu un conţinut ridicat al
celulozei;
 - rezistenţă sporită la condiţii aspre de climă, determinată de
prezenţa învelişului pilos, fapt ce le conferă un anumit confort
termic, ce nu impune construirea unor adăposturi costisitoare;

- longevitatea mare în exploatare cu o durată economică de 6-8

ani şi, uneori, peste această perioadă, îndeosebi la oile rustice, cum
ar fi, de pildă, Karakul, Ţurcană, etc;

- viteza de creştere ridicată a tineretului ovin în primele luni de

viaţă permite valorificarea timpurie a acestora pentru carne;

- capacitatea pronunţată de depunere a grăsimii la unele rase şi

utilizarea acesteia ca rezervă energetică;

- prezenţa lânii îi conferă un grad bun al rezistenţei la frig, şi în

consecinţă, oile pot fi menţinute pe păşune chiar şi după răcirea
vremii din lunile de toamnă târzie;

- capacitatea ridicată de combinabilitate prin încrucişare între rase

diferite

- durata scurtă a gestaţiei şi prolificitatea ridicată;.

 ROLUL ŞI IMPORTANŢA RASEI ÎN
STRUCTURAREA ŞI PLANIFICAREA PROCESULUI
DE PRODUCŢIE

La nivel internaţional şi naţional, creşterea ovinelor reprezintă o

activitate de bază şi o ramură principală a zootehniei şi are o
contribuţie deosebită la dezvoltarea economică a statelor crescătoare,
participând în mod direct şi indirect, alături de celelalte sectoare ale
zootehniei, la îmbunătăţirea nivelului de trai al fermierilor.

Pe plan internaţional, datorită condiţiilor diverse oferite de arealul

caracteristic de la ţară la ţară şi adesea în arealul aceluiaşi stat,
producţiile totale şi medii înregistrează diferenţieri accentuate în
funcţie de gradul de intensivizare a procesului de producţie aplicat,
dar şi de realizările înregistrate în direcţia exploatării şi ameliorării
ovinelor, la care se adaugă şi factorii naturali de influenţă.
 În ţara noastră, sub influenţa condiţiilor geoclimatice şi a
diversităţii zonelor de relief, dar şi ca urmare a măsurilor aplicate
în domeniul ameliorării ovinelor, s-au obţinut, în ultimele decenii,
progrese deosebite atât în privinţa creşterii şeptelului ovin, cât şi
în sporirea producţiilor obţinute de la această specie.

Cu toate acestea, rezultatele la care s-a ajuns în etapa actuală

demonstrează faptul că suntem încă departe de performanţele
realizate de această specie în alte ţări.

În vederea ridicării potenţialului biologic pentru toate producţiile

care fac obiectul creşterii şi exploatării ovinelor, o atenţie sporită
trebuie acordată selecţiei şi ameliorării, precum şi modului de
valorificare a fondului genetic existent, ţinându-se, totodată, cont
de diversitatea structurii raselor autohtone şi de import.
 În acest scop se impune elaborarea unui program clar, precis şi
eficient de ameliorare genetică, pentru fiecare tip morfo-productiv,
ştiindu-se faptul că, prin aplicarea ştiinţei ameliorării, rezultatele
obţinute sunt remarcabile la celelalte specii de interes zootehnic
cu interval scurt între generaţii, în timp ce metodele de ameliorare
aplicate la ovine au rămas în mare parte cele tradiţionale, fiind
foarte puţin schimbate faţă de trecut.

Din punct de vedere al performanţelor productive, realizate de

oile crescute actualmente în România, rasele sunt extrem de
heterogene, motiv pentru care, în viitor, se impune ca atât cele
autohtone, cât şi cele de import să facă obiectul unor acţiuni de
selecţie şi ameliorare în vederea îmbunătăţirii producţiilor de
bază.

Ridicarea potenţialului productiv se poate realiza, după caz, fie

prin selecţia indivizilor de rasă curată, fie prin practicarea
încrucişărilor industriale şi de ameliorare cu rase existente în
prezent în ţara noastră, precum şi cu altele, mai performante,
vizate pentru a fi importate în acest scop.
 Altă cale de creştere a producţiilor specifice ovinelor o constituie
ridicarea performanţelor reproductive la efectivele existente şi
îmbunătăţirea tehnologiilor de creştere aplicate în cazul tineretului
ovin, mergându-se, atunci şi acolo unde condiţiile concrete permit,
până la intensivizarea totală a proceselor de producţie, însă în
condiţii de eficienţă economică.

Pornind de la aceste aspecte, putem constata o diversitate a

aspectelor care stau la baza alegerii raselor, rolul determinant în
alegerea uneia dintre acestea avându-l producţia principală şi
experienţa fermierului.

În aceste condiții se impune ca în fiecare exploatație să

funcționeze o planificare a activităților, iar obiectivele să fie asociate
cu posibilitățile reale ale raselor sau să fie corelate cu programul de
ameliorare aplicat pe termen mediu și lung.
 RASE DE OVINE

În sectorul reprezentat de creşterea rumegătoarelor mici se

înregistrează o mare diversitate a raselor aflate în diferite
exploataţii. Pe lângă cele locale, au apărut şi foarte multe
altele importate mai mult sau mai puţin pe baza unor criterii
zooeconomice ştiinţifice sau practice atent analizate şi
motivate.

Aşa se face că, pe lângă populaţiile locale, se regăsesc în

creştere şi exploatare, pe lângă rasele de oi din ţările
europene şi altele având originea în Africa sau Asia.

Modul în care acestea se vor regăsi şi în viitor depinde, în

primul rând, de valoarea economică, de particularităţile
morfo-productive şi de gradul de adaptare caracteristic.

Unele rase de import s-au adaptat bine la condiţiile

specifice ţării noastre, dar sunt şi multe care au şi dispărut la
scurt timp după ce au fost aduse.
 RASE DE OVINE DIN ŢARA NOASTRĂ

MERINOS DE PALAS

Este una dintre cele mai valoroase rase autohtone, fiind

formată în prima jumătate a secolului trecut, iar
omologarea a avut loc în anul 1960.

Rasa are pe lângă aptitudini foarte bune pentru lână fină

şi carne şi alte însuşiri valoroase, bine consolidate, fapt
pentru care a fost utilizată intens în ameliorarea ovinelor
din zona de litoral.
 Origine şi mod de formare. Scopul formării a fost crearea unei
rase performante, adaptată condiţiilor pedoclimatice specifice
zonelor de stepă, caracterizate printr-un climat temperat şi cu o
medie anuală a precipitaţiilor atmosferice situată sub 450 mm.

Lucrările iniţiale de formare a rasei au început în anul 1919 la

Oieria Palas, în prezent Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru
Creşterea Ovinelor şi Caprinelor Palas-Constanţa.

Obiectivul principal al formării acestei rase, după cum afirma

însuşi N. Teodoreanu, creatorul acesteia, a fost de a se obţine un
tip local de ovine cu o conformaţie corporală specifică oilor cu
aptitudini mixte.

Nucleul iniţial care a stat la baza formării rasei Merinos de Palas

a fost adus din partea de vest a ţării (Câmpia Tisei).

Întrucât nucleul iniţial aparţinea mai multor tipuri locale de

ovine, acesta se caracteriza printr-o mare variabilitate a dezvoltării
corporale şi printr-o heterogenitate accentuată a calităţii şi a
producţiei de lână.
 Procesul de formare a rasei Merinos de Palas s-a derulat într-o
perioadă mai mare de timp şi a cuprins trei etape distincte. Fiecare
etapă a avut deziderate specifice, însă, încă de la început, s-a
acordat o atenţie deosebită hrănirii oilor, renunţându-se la metoda
creşterii şi întreţinerii Merinosului în aceleaşi condiţii cu oile tardive
şi cele semitardive.

Prima etapă s-a derulat în intervalul 1919-1924.

Sub influenţa condiţiilor impuse de desfăşurarea primului război

mondial, efectivul adus la oierie s-a diminuat considerabil. De aceea,
după încheierea primei conflagraţii mondiale au mai fost aduse alte
1000 de oi.

Pentru îndeplinirea dezideratelor specifice etapei iniţiale s-a trecut

la eliminarea indivizilor necorespunzători. Astfel, sub influenţa
selecţiei, efectivul s-a redus de la 834 indivizi în anul 1922 la 530 în
1923, respectiv 300 în 1924 şi la doar 284 în anul 1925.

Acest ultim efectiv selecţionat şi reţinut se caracteriza prin

următoarele însuşiri: omogenitate accentuată, constituţie robustă,
lână deasă şi uniformă, pliuri cutanate reduse, producţie medie de
lână de peste 3,5 kg şi o greutate corporală mai mare de 43 kg.
 Etapa a doua s-a derulat pe un interval mai mare de timp, fiind
cuprinsă între anii 1925 şi 1945.
Oile din nucleul selecţionat au fost încrucişate cu berbeci Merinos
Rambouillet, importaţi în 1923 şi 1926 din Franţa.
Ulterior, populaţia metisă a fost supusă unor lucrări intense de
selecţie, dirijare a împerecherilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de
hrănire şi întreţinere.
Derularea acestor acţiuni a făcut posibil ca, după 7 ani de muncă
susţinută, să se obţină un nou tip de oaie, care prezenta însuşiri
morfoproductive asemănătoare Merinosului Rambouillet, fiind astfel
îndeplinit unul din obiectivele principale.

Acest nou tip de ovine se caracteriza prin însuşiri morfoproductive

bine exprimate, respectiv prin:
- talia medie la greabăn 62 cm;
- greutatea corporală după tuns 47,8 kg;
- producţia de lână 5,68 kg;
- lungimea şuviţelor 7 cm;
- fineţea fibrelor de lână 21 - 23 µm;
- desimea fibrelor de lână bună;
- omogenitate evidentă;
- usuc abundent, însă de culoare gălbuie.
 Pentru corectarea unor defecte de exterior şi ridicarea greutăţii
corporale, a taliei, precocităţii, precum şi în vederea evitării creşterii
gradului de consangvinizare s-a optat pentru realizarea unei
încrucişări de infuzie cu berbeci Merinos semiprecoce german.
Aceştia au fost aduşi în anul 1928 de la crescătoria Adolf Staiger -
Leutewitz din Germania.

Berbecii importaţi au fost în număr de trei şi aveau talia şi

greutatea corporală mai ridicată, comparativ cu berbecii Merinos
Rambouillet.

În urma participării acestor berbeci la încrucişări, indivizii

rezultaţi prezentau o conformaţie ameliorată şi forme corporale
rotunjite şi largi.

De asemenea, la populaţia existentă s-a îmbunătăţit precocitatea,

a crescut masa corporală, s-a redus numărul pliurilor cutanate de
pe corp şi din regiunea gâtului, dobândind şi aptitudini de carne.
 Etapa a treia a fost ceva mai lungă, fiind reprezentată de
perioada care a urmat după încheierea celui de-al doilea război
mondial. Această etapă a fost una bogată în derularea unor acţiuni şi
activităţi zootehnice, care aveau ca principal scop perfecţionarea noii
rase.

Dintre dezideratele principale ale acestei etape amintim:

- perfecţionarea şi consolidarea noii rase;
- stabilirea valorii de ameliorare a reproducătorilor după
descendenţă;
- posibilitatea aplicării fătărilor timpurii;
- difuzarea reproducătorilor în teritoriu;
- demonstrarea influenţei hrănirii stimulative asupra dezvoltării
tineretului ovin;
- creşterea cantităţii şi a calităţii lânii.

Aceasta este şi etapa în care s-a derulat procesul de îmbunătăţire

şi consolidare a aptitudinilor noii rase. Astfel, în scopul grăbirii
acestui proces, care prin creştere în rasă curată necesită timp
îndelungat, s-a trecut la efectuarea încrucişărilor de infuzie cu
berbeci din rase diferite.
 În acest scop, pentru ridicarea rezistenţei organice, concomitent
cu evitarea creşterii gradului de consangvinizare, s-au utilizat la
încrucişări berbeci din rasa Merinos transilvănean.

Tot în cadrul lucrărilor de perfecţionare a Merinosului de Palas,

începând cu anul 1955, s-au efectuat încrucişări de infuzie cu
berbeci aparţinând raselor Merinos Stavropol şi Merinos de
Caucaz, importaţi din ex-URSS.

Utilizarea la încrucişări a berbecilor din rasele amintite a avut ca

principal scop ameliorarea unor însuşiri calitative ale lânii mai slab
exprimate la tipul iniţial, cum ar fi: lungimea şuviţelor, gradul de
extindere a învelişului pilos pe abdomen şi randamentul lânii la
spălare.

Efectuându-se o analiză a istoriei genetice a Merinosului de

Palas, s-a constatat că în anul 1953 au fost aduşi la Palas 10
berbeci Merinos transilvănean.

Acest fapt a făcut posibil ca rasa amintită să aibă o influenţă

majoră în genofondul Merinosului de Palas, exprimată printr-o
participare de 27% din numărul total de gene [Vicovan et al., 2010,
Drăgănescu et al., 1998].
 Ca formă superioară de perfecţionare a rasei şi aplicarea
unui anumit grad de selecţie, începând cu anul 1958 s-a
trecut la creşterea pe bază de linii şi familii.

În anul 1971, pentru îmbunătăţirea unor însuşiri calitative

ale lânii (mătăsozitate, luciu, calitate a usucului şi a
randamentului lânii la spălare), s-a recurs la încrucişări de
infuzie cu reproducători masculi, aparţinând rasei Merinos
australian.

Având în vedere însuşirile productive specifice, rasa Merinos

de Palas, alături de alte rase cu lână fină importate din ex-
URSS, a avut un rol major în ameliorarea materialului ovin
crescut în Dobrogea şi în alte regiuni ale ţării.
 Aria de creştere. Merinosul de Palas s-a răspândit în rasă
curată iniţial în zona de formare, apoi în Câmpia Dunării, iar
mai târziu şi în partea de est a ţării, în judeţele Galaţi,
Vaslui şi Iaşi, precum şi în unele localităţi din vestul ţării.
 Însuşiri morfologice. Merinos de Palas prezintă unele însuşiri
morfologice şi fiziologice care îl deosebeşte de celelalte tipuri şi rase
de oi cu lână fină, crescute în ţara noastră.

- aspect armonios al diferitelor

regiuni anatomice
- dezvoltare corporală bună,
- format corporal uşor
dreptunghiular,
- cu profilul corpului
caracteristic tipului
morfoproductiv mixt de carne-
Berbec Merinos de Palas lână fină.
- greutatea corporală medie este de 100-110 kg la berbeci şi 60-
70 kg la femele şi diferită în raport cu grupa de vârstă.
Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă

Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)

Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 9 luni 12 luni
Masculi 5,2 25,0 35,5 47,5 63,3
Simplă
Femele 4,8 21,5 32,0 42,4 49,7
Masculi 4,4 22,5 33,5 47,8 62,4
Dublă
Femele 4,1 20,0 30,0 43,7 49,5
Sursa: Pascal, 2004, 2010

Principalele dimensiuni corporale specifice rasei Merinos de Palas

Înălţimel Lungime Lărgime Lărgime Perimetru (cm)

Specific- Talia Adâncime
a crupă trunchi piept la crupă
are (cm) piept (cm) toracic fluier
(cm) (cm) (cm) (cm)

Media 70 71 72 24 26 34 103 9,7

64 -
Limite 61 - 78 66 - 79 21 - 26 21 - 30 29 - 40 75 - 118 8 - 11
72
Sursa: Pascal, 2004, 2010
 Capul
a. la femele este larg și de mărime mijlocie,
- cu profilul uşor convex sau drept şi cu 1-2 cute dispuse transversal pe
bot,
- în marea lor majoritate sunt ciute

b. la berbeci, profilul capului este mai convex,

- urechile au 10 cm lungime,
- pe bot cutele sunt mai evidente şi în număr de 3-4.
- coarnele sunt prezente la cca. 7% din total, fiind însă puternice şi
spiralate.

Gâtul
la masculi este scurt şi gros purtat aproape orizontal, prezintă
inferior o salbă de mărime mijlocie şi 2-3 cravate cu o dezvoltare
medie. Unii masculi au şi un şorţ bine dezvoltat.

la femele sunt prezente 1 - 2 cravate, salbă fiind mediu dezvoltată.

Trunchiul este potrivit de lung, larg şi adânc; extremităţile largi şi

osatură puternică; linia superioară lungă, largă şi dreaptă.
 Greabănul are o lărgime medie şi se continuă lent cu linia
superioară.

Spata este, de regulă, largă, bine ataşată de trunchi şi cu mase

musculare proeminente.

Crupa este dispusă orizontal, fiind însă largă şi de lungime

medie. Dat fiind faptul că dispune de însuşiri foarte bune şi pentru
producţia de carne, jigourile sunt bine dezvoltate, globuloase şi
descinse.

Pieptul este larg şi bine acoperit de mase musculare.

La masculii aflaţi într-o stare de întreţinere bună, precum şi la
batalii îngrăşaţi, masele musculare din regiunea pieptului sunt
dezvoltate şi proeminente în exterior.

Mamela este bine dezvoltată, iar membrele sunt relativ scurte şi

groase, depărtate, osatura puternică şi cu aplomburi corecte.

Copitele au cornul tare, rezistând astfel la parcurgerea

drumurilor lungi.
 Producţia de lână.

Corpul, în ansamblul său, este bine acoperit cu lână fină albă,

deasă, lungă, uniformă, cu aspect exterior de pătrate încheiate.
Şuviţele din cojoc au forma prismatică, aspectul interior al acestora
este, de regulă, clar şi mai rar semiclar.

Extinderea lânii este foarte bună pe extremităţi, abdomenul fiind

foarte bine îmbrăcat cu lână fină şi deasă.

După tuns, pe corpul animalelor se observă unele rezerve ale pielii

dispuse sub forma unor pliuri reduse ca mărime.

Lâna din cojoc se caracterizează prin următorii parametri de

calitate:
-fineţea fibrelor 22 - 23µm,
-rezistenţa la tracţiune 8,3 g/cm,
-extensibilitate 36,65%.

Culoarea lânii, la indivizii întreţinuţi în condiţii optime de

alimentaţie şi cazare, este adesea albă.
 Fibrele de lână ce compun şuviţele au o lungime relativă de 7-9
cm şi prezintă 6-8 ondulaţii clare şi uniforme/cm liniar. Desimea
fibrelor de lână este de 5500 - 6000 foliculi/cm2.

Usucul este de calitate bună, având o consistenţă uleioasă,

acoperind fibrele de lână în peste 2/3 din lungimea lor.

Cantitatea medie de lână recoltată după tuns este cuprinsă între 5

- 7 kg la oi şi 8 - 11 kg la berbeci.

Randamentul lânii la spălare este variabil, având limitele cuprinse

între 38 şi 46%.
 Producţia de carne.
Precocitatea ridicată, dezvoltarea corporală accentuată, conformaţia
specifică raselor cu aptitudini de carne, calitatea bună a carcasei şi a
cărnii fac din Merinos de Palas o rasă apreciată şi pentru această
producţie.

Tineretul ovin îngrăşat intensiv realizează greutăţi corporale vii de

peste 35 kg la vârsta de 150 zile, rezultând sporuri medii zilnice mai
mari de 220 g.
Consumul specific de hrană este de 5,5 U.F.C., iar după sacrificare
se obţin carcase de calitate foarte bună, cu mase musculare evidente
şi jigouri globuloase.
La categoriile tinere de ovine, supuse însă îngrăşării, grăsimea
subcutanată este dispersată în strat uniform, iar cea interioară în
cantităţi moderate.
Randamentul la sacrificare este diferit în funcţie de categoria de
vârstă fiind cuprins între 45-50% în cazul tineretului din anul
precedent şi al oilor adulte reformate şi de 52% la batali.
De asemenea, rasa Merinos de Palas s-a dovedit a fi şi o foarte bună
amelioratoare a producţiei de carne la alte populaţii locale, ameliorând
conformaţia, structura fizică şi cea tisulară a carcasei.
 Producţia de lapte.

Se caracterizează printr-o mare variabilitate, deoarece rasa

Merinos de Palas nu a făcut obiectul unor acţiuni de selecţie ample
şi de durată în vederea creşterii capacităţii lactogene la oile mame.

Producţia medie de lapte pe lactaţie variază între limite extrem de

largi, fiind cuprinsă între 25 l şi 160 l.

Cu toate acestea, potenţialul lactogen al oilor aflate într-o bună

stare de întreţinere satisface cerinţele de creştere şi dezvoltare în
condiţii normale pe durata perioadei de alăptare a doi miei gemeni,
rezultând şi o producţie medie suplimentară de lapte marfă pe
lactaţie de cca. 30 litri.
 Principalii indici de reproducţie la Merinos de Palas

Fecunditate Prolificitate Fertilitate Natalitate

Generaţia
(%) (%) (%) (%)
1989 100,0 120,0 100,0 100,0
1990 94,1 131,6 121,6 94,2
1991 96,2 124,4 100,0 96,2
1992 100,0 104,0 100,0 100,0
1993 93,4 110,7 103,4 93,3
1994 95,6 110,5 105,6 95,6

Perspective de creştere. În condiţiile actuale, perspectivele de

creştere ale Merinosului de Palas sunt influenţate de unele însuşiri
valoroase, astfel încât această rasă va fi crescută în continuare în
rasă curată.
Tipul morfoproductiv al rasei va fi direcţionat spre o mai bună
adaptabilitate la tehnologii de creştere moderne, bazate pe
aplicarea unor variante tehnologice specifice sistemului intensiv.
Paralel cu aceste acţiuni, rasa Merinos de Palas va fi utilizată în
continuare ca amelioratoare a efectivelor de oi crescute în partea de
sud a ţării noastre.
Simbolul rasei este MP100.
 MERINOS TRANSILVĂNEAN

Este rasa care deţine o pondere însemnată în cadrul oilor cu lână

uniformă din ţara noastră.

Origine şi mod de formare.

Procesul de formare a rasei Merinos transilvănean a început încă

de la sfârşitul sec al XVIIIlea.

Acţiunea de formare a avut loc în Câmpia Transilvaniei şi s-a

bazat pe un proces nedirijat şi îndelungat de încrucişări de
ameliorare, de tip absorbţie a raselor locale Ţigaie, Ţurcană şi
metişii acestora cu berbeci Merinos Rambouillet şi Negretti, la care,
mai târziu s-au adăugat Merinos precoce german şi Merinos
unguresc de pieptene.
 În scopul ameliorării Merinosului transilvănean s-au utilizat la încrucişări
berbeci din rasele Merinos Stavropol şi Merinos australian şi într-o
măsură mai mică Merinos de Palas.

În prezent, în cadrul rasei se poate distinge, pe lângă tipul vechi, un

altul cu însuşiri morfoproductive superioare. De asemenea, în zona
colinară a Sălajului, factorii specifici de mediu au imprimat oilor crescute
de-a lungul anilor unele particularităţi distincte în ceea ce priveşte talia,
greutatea corporală şi producţia de lână.

Având o arie largă de răspândire, dar şi datorită condiţiilor de

întreţinere extrem de diferite, în cadrul rasei s-au conturat două tipuri
distincte, respectiv:
- ecotipul de coline (aflat în regiuni mai înalte)
- ecotipul de şes (aflat în regiuni mai joase).

Acest ultim tip este mai masiv, are talia mai mare, precocitatea mai
accentuată, iar lâna este mai deasă şi în cantitate mai mare.
 Însuşiri morfologice.

Dezvoltarea rasei este una mijlocie, cu talia corpului de 55 - 60 cm

la femele şi de 64 - 66 cm la berbeci.

Lungimea trunchiului este aproape egală cu înălţimea, iar

perimetrul toracic este în medie de 77 cm la oi şi 85 cm la berbeci.

Greutatea corporală este relativ redusă, datorită gradului mare de

tardivitate a rasei.
Astfel, la naştere, greutatea corporală medie este de 3,4 kg; 45-55
kg la oile adulte şi 75-85 kg la berbeci.

Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)

Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 9 luni 12 luni
Masculi 4,0 22,5 33,3 44,2 50,4
Simplă
Femele 3,5 21,3 30,5 38,9 40,3
Masculi 3,5 20,0 29,8 40,6 48,5
Dublă
Femele 3,2 18,7 27,5 38,7 46,3
Principalele dimensiuni corporale specifice rasei Merinos transilvănean

Înălţime Lungime Lărgime Lărgime Adâncime

Specificare Talia crupă trunchi piept crupă piept Perimetru (cm)
(cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (cm) toracic fluier

Media 63,5 65 64 18 19 26 78,5 7,7

Limite 61 - 66 63 - 67 62 -67 16 - 24 16 - 23 22 - 28 75 - 101 5,8 - 11

Conformaţia corporală este specifică ovinelor exploatate pentru

producţia de lână fină.

Capul este mic, fin uscăţiv şi expresiv, cu profil aproape drept la

femele şi convex la masculi.

Marea majoritate a oilor sunt ciute, însă berbecii (cca. 90%)

prezintă coarne puternice, spiralate, cu vârfurile îndreptate spre
exterior, asemenea Merinosului Rambouillet.

Urechile au lungime de 6–8 cm, sunt purtate lateral şi acoperite cu

jar, iar la unii indivizi cu fibre ondulate.
 Gâtul, în raport cu corpul, este de lungime mijlocie, însă suficient
de gros şi bine ataşat de trunchi.

În partea inferioară a acestuia se află unele cute ale pielii care,

formează o salbă şi 1 - 3 cravate de mărime variabilă.

Trunchiul prezintă linia superioară oblică şi, în general, îngustă.

Grebănul este strâmt şi ascuţit, iar spinarea este uneori înşeuată.

Crupa este scurtă şi îngustă, dispusă oblic. Jigourile sunt slab

dezvoltate, cu mase musculare reduse.

Unii indivizi pot prezenta şi defecte de exterior, mai frecvente

fiind:
-greabăn despicat,
-crupă scurtă şi teşită,
-genunchi de oaie şi coate de vacă.
 Producţia de lână.
Culoarea lânii este albă, iar jarul de pe extremităţi poate fi
pigmentat sau alb în totalitate.
Desimea lânii este accentuată, iar extinderea acesteia pe corp are o
mare variabilitate, în sensul că, în timp ce la unii indivizi poate ajunge
până la vârful botului, la alţii se opreşte în regiunea frunţii, formând
un smoc.
La nivelul membrelor, extinderea lânii se opreşte în regiunea
genunchiului şi a jaretului.
Din acest punct de vedere, standardul rasei prevede ca extinderea
lânii pe cap să fie până la linia ce uneşte unghiurile interne ale ochilor
îmbrăcând, obrajii şi acoperind foarte bine abdomenul, iar pe membre
până la genunchi şi jarete şi chiar mai jos.
Cojocul are cusătura lânii încheiată, fiind format din şuviţe
caracterizate prin următoarele elemente specifice: forma prismatică,
aspect exterior de râuri, stive şi pătrate, mai rar se întâlneşte formă
de conopidă.
Aspectul interior al şuviţelor este, de regulă, clar şi semiclar, iar
fibrele componente au lungimea medie de 9 cm, cu 8-9 ondulaţii/cm
liniar şi o fineţe medie de 21 - 23 µm
 După tuns, se obţin cojoace cu greutăţi cuprinse între 4,8-6,7 kg
la femele şi între 5,5–8,0 kg la berbeci.

Usucul din masa lânii este în cantitate acceptabilă, adesea în

exces, însă de bună calitate şi de culoare gălbuie şi mai rar de
nuanţe roşcate şi cu aspect grunjos.

Randamentul lânii la spălare depinde de gradul de puritate al

lânii şi de nivelul selecţiei, fiind de 36 - 43%.
 Producţia de carne. Aptitudinile pentru producţia de carne sunt
inferioare celor caracteristice Merinosului de Palas, dar superioare
raselor Ţigaie şi Ţurcană.

În condiţii de îngrăşare intensivă şi semiintensivă, tineretul ovin

aparţinând rasei Merinos transilvănean realizează în mod obişnuit
sporuri medii zilnice mai mari de 200 g, cu limite cuprinse între 175
- 250 g.

Consumul specific realizat pe durata îngrăşării este cuprins între

5,5 şi 6,5 U.F.C.

Carcasele rezultate în urma sacrificărilor sunt compacte, relativ

largi şi cu mase musculare dezvoltate, iar carnea este de bună
calitate şi prezintă însuşiri organoleptice superioare.

În funcţie de gradul de îngrăşare şi de grupa de ovine destinată

abatorizării, randamentul la sacrificare înregistrează valori medii
cuprinse între 42% la adulte şi 50% la batali şi tineret îngrăşat.
 Indicii de reproducţie specifici Merinosului transilvănean

Categoria
Fecunditate Prolificitate Fertilitate
de ovine

Adulte 97,4 116,7 108,4

Mioare 94,6 110,5 103,6

Sursa: Pascal, 2004, 2010

 Producţia de lapte înregistrează o anumită variabilitate
individuală şi de grup. Exploatarea oilor şi pentru producţia
de lapte este limitată, iar atunci când este aplicată se obţin
cantităţi cuprinse între 15 litri şi 25 litri lapte marfă [Pop et
al., 1983]. Cu toate acestea, potenţialul lactogen de care
dispune rasa permite alăptarea în condiţii bune a mieilor
gemelari.

Perspective de creştere. Datorită faptului că Merinosul

transilvănean este foarte bine adaptat la condiţii şi sisteme
diferite de întreţinere, acesta va deţine şi în continuare un rol
important în ovicultura ţării noastre.
Merinosul transilvănean va fi crescut şi pe viitor pentru
producţia de carne şi lână fină, iar datorită variabilităţii
genetice şi fenotipice accentuate există posibilitatea obţinerii
în continuare a unui câştig genetic ridicat. Acest lucru poate
fi posibil prin creşterea în rasă curată şi prin practicarea
unei selecţii severe, urmată apoi de potrivirea împerecherilor
şi formarea de linii şi familii în cadrul rasei
 În scopul grăbirii ameliorării unor însuşiri calitative ale lânii mai
slab exprimate (lungime, grad de alb, mătăsozitate şi randament la
spălare) se impune derularea unei încrucişări de ameliorare
utilizând berbeci aparţinând unor rase amelioratoare.

De asemenea, în vederea îmbunătăţirii precocităţii şi obţinerii

sistematice a mieilor valorificaţi îndeosebi pentru carne, oile pot fi
utilizate la încrucişări industriale cu berbeci din rasele Merinos
german cu cap negru, Suffolk, Ile de France, Texel etc.

În ceea ce priveşte aria de răspândire, rasa se va menţine şi în

continuare în zonele de câmpie şi colinare unde regimul
pluviometric anual nu va depăşi 700 mm.

Având în vedere unele însuşiri superioare, rasa Merinos

transilvănean poate fi utilizată şi la ameliorarea populaţiilor
instabile genetic, prezente în zonele de deal şi de podiş ale ţării
noastre.

Simbolul rasei este MT100

 RASA DE LAPTE PALAS

Interesul crescătorilor, dar şi tendinţa ultimilor

ani au contribuit la iniţierea şi derularea unor
acţiuni intense în vederea obţinerii unui tip de
ovine foarte bine adaptată la condițiile din zona
de formare și cu un potenţial lactogen superior.
 Origine şi mod de formare. Lucrările de formare au fost iniţiate şi
dirijate la început de ing. I. Păunescu şi continuate şi finalizate de dr.
ing. R. Răducu.
Procesul de formare a început după anul 1970, când la ICPCOC Palas-
Constanţa a fost importat, din Israel, primul nucleu de rasă Awassi.
În anul 1975, din Germania, s-a efectuat un alt import de
reproducători aparţinând, însă, rasei Friză.
Aceşti genitori au fost utilizaţi la încrucişări cu oi locale de rasă
Merinos de Palas și Spancă, urmărindu-se imprimarea, exteriorizarea,
conservarea şi consolidarea unor însuşiri valoroase pentru producţia de
lapte pe un genotip de tip nou.
Scopul activităţilor de formare a fost de a se obţine o nouă rasă cu
un potenţial lactogen ridicat şi foarte bine adaptată condiţiilor de mediu
din ţara noastră.
Din F2 efectivul a evoluat genetic izolat reproductiv, urmărindu-se,
totodată, evitarea unei consangvinizări strânse, corelată cu selecţia
direcţional progresivă pentru producţia de lapte.
Procesul de formare s-a bazat pe încrucişări succesive, urmate de
izolare reproductivă (în turmă nu a pătruns niciun animal din exterior,
nici de rasă maternă, nici paternă) timp de peste şapte generaţii,
însemnând o perioadă de peste 25-27 de ani [Radu et al., 2001].
 În aceste condiţii, asemănarea genetică a populaţiei nou creată cu rasele parentale a
înregistrat următoarele valori:
- 57,86% cu Friza;
- 21,81% Merinos de Palas;
- 12,89 % cu Awassi;
- 7,44% cu alte rase.
Rasa a fost omologată în anul 2010.

Schema de formare a Rasei de Lapte

Palas
 Însuşiri morfologice.

Fenotipic, oile din Rasa de lapte Palas sunt caracterizate prin elemente
de exterior specifice.
Astfel, capul este de mărime mijlocie cu profil convex la oi şi ceva mai
pronunţat la berbeci, fiind acoperit cu jar lucios de culoare albă;
coarnele sunt prezente doar la cca. 25% din berbeci, iar oile sunt în
totalitate ciute.
Exteriorul indivizilor din această populaţie este caracteristic oilor de
lapte, cu aspect corporal piriform şi o conformaţie armonioasă specifică
tipului respirator.
Constituţia este fină spre robustă; sunt animale rezistente şi au o
bună adaptabilitate la condiţiile de creştere specifice zonelor de câmpie,
manifestă, însă, sensibilitate faţă de umiditatea ridicată.
Gâtul este de lungime şi grosime mijlocie, purtat oblic şi lipsit de
rezerve cutanate.
La aproximativ 35% din indivizii populaţiei sunt prezenţi, în partea
inferioară a gâtului, nişte apendici cutanaţi moşteniţi de la Friză şi
denumiţi cercei.
 Capul este golaş, acoperit cu jar şi are profilul drept la femele şi uşor
convex la berbeci. Urechile sunt lungi, acoperite cu jar şi purtate orizontal.
Membrele au osatura fină, cornul copitei este negru şi rezistent la
parcurgerea unor distanţe lungi.
În cazul ovinelor adulte, greutatea corporală medie are următoarele valori
medii: 83 kg la berbeci şi 58 kg la oile adulte.
Coada este lungă, ajunge nivelul jaretului şi este acoperită în întregime cu
păr.

Rasa de Lapte Palas

Dezvoltarea corporală şi conformaţia sunt caracteristică ovinelor cu
aptitudini foarte bune pentru producţia de lapte.
La categoriile de tineret din anul precedent, greutăţile vii sunt de 60 kg la
miori şi respectiv, de 47 kg la mioare.

Dimensiuni corporale specifice Rasei de Lapte Palas

Înălţime Lungime Lărgime Lărgime Perimetru (cm)

Talia Adâncime
Specificare crupă trunchi piept crupă
(cm) piept (cm) torace fluier
(cm) (cm) (cm) (cm)
- oi 67,48 69,84 70,14 21,16 24,37 40,55 85,33 8,13
- berbeci 82,55 86,13 72,04 23,54 25,65 42,87 88,13 10,23
Sursa: Pascal, 2003

Greutatea vie la Rasa de lapte Palas

Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 12 luni
Masculi 4,5 23,6 28,6 39,3
Simplă
Femele 3,7 20,8 26,7 36,9
Masculi 3,3 21,5 24,4 37,5
Dublă
Femele 2,8 19,4 22,7 33,8
Sursa: Pascal, 2003
Producţia de lână.
Aspectul exterior al învelişului pilos este asemănător oilor cu lână
semifină.
Producţia de lână obţinută este de cca. 2,8 kg la femele şi 3,5 kg la
berbeci.
Cojocul are extindere slabă pe corp, lâna fiind moderat extinsă pe
abdomen, iar pe cap, membre şi de la genunchi şi jarete în jos lipseşte.
Fineţea fibrelor de lână este cuprinsă între 28 şi 32 µm, iar randamentul
lânii la spălare este de 62%.

Producţia de lapte.
Potenţialul lactogen este superior celorlalte rase şi populaţii locale de
ovine.
Producţia medie obţinută într-o perioadă de 225 zile de lactaţie este de
180-220 litri la multipare şi de 130-170 litri la primipare. În aceste
condiţii, producţia de lapte marfă depăşeşte 100 litri pe lactaţie.

Indicii de reproducţie.
Fecunditatea specifică este de 96%, iar prolificitatea are valori de 138% la
multipare şi, respectiv, de 116% la tineretul femel.

Simbolul rasei este RLP100

 RASA ŢIGAIE

Este o rasă autohtonă, care se pretează la cele mai variate

sisteme şi tehnologii de creştere şi întreţinere.

Origine şi mod de formare. În majoritatea studiilor de

specialitate se arată că aceasta derivă din forma primară a oilor
cu lână groasă şi mixtă, având ca strămoş comun oaia de stepă
(Ovis vignei arkar), domesticită la sud-est de Marea Caspică.

În ceea ce priveşte timpul în care s-a format, precum şi perioada

şi modul în care aceasta a pătruns pe teritoriul ţării noastre, în
literatura de specialitate nu există date certe care să ateste cu
precizie aceste etape.
 Cu toate acestea, se presupune că oile cu lâna semifină au
fost aduse pe meleagurile ţării noastre de către negustorii din
Milet, care făceau comerţ între centrele comerciale din Asia
Mică şi porturile de la Marea Neagră.

Despre originea oilor Ţigaie s-au emis diverse ipoteze, însă

un lucru este sigur şi anume că poporul român a crescut
această rasă încă de la formarea şi apariţia acestor oi.

În timp, pe durata exploatării şi a selecţiei nedirijate au fost

înmulţiţi şi selectaţi indivizii valoroşi, ajungându-se în
prezent la obţinerea unor turme uniforme şi cu producţii
bune de carne şi lână.
 Aria de răspândire. Arealul ocupat de rasa Ţigaie este vast, fiind
reprezentat de emisfera nordică, iar de la est la vest este întâlnită
în Mongolia, Rusia, Kazahstan [Rakhimjanov citat de Iñiguez et al.,
2008], Ucraina, Republica Moldova, România, Bulgaria, Serbia,
Cehia şi Slovacia.

Pe teritoriul ţării noastre se găseşte efectivul cel mai numeros şi

cel mai valoros.

Până în anul 1950, oile Ţigaie erau localizate în efective mai

numeroase în Podişul Dobrogei şi în partea de sud-est a ţării. În
prezent este răspândită pe tot cuprinsul ţării, de la zone de şes la
cele înalte, excepţie făcând arealele montane unde efectivele sunt
reduse numeric.

Diversitatea zonelor de relief în care este întâlnită denotă faptul

că rasa Ţigaie posedă o mare capacitate de aclimatizare şi mari
posibilităţi de adaptare la condiţii diverse de mediu, întreţinere şi
exploatare.
 Însuşiri morfologice.

Conformaţia corporală este relativ armonioasă, indicând un tip

morfoproductiv mixt de carne - lapte şi lână semifină, aflat într-un foarte
bun echilibru fiziologic şi în curs de ameliorare. Formatul corporal este
mezomorf, cu forme largi şi adânci, osatura puternică.
Capul este de mărime mijlocie, uşor alungit şi mai larg decât la Ţurcană,
cu profilul drept sau uşor convex la masculi.
Urechile sunt de lungime mijlocie (cca. 12 cm), ascuţite la vârf şi purtate
orizontal.
Majoritatea femelelor sunt ciute (coarnele sunt prezente doar la 10-15%).
Berbecii au coarne puternice, dezvoltate şi răsucite în două spirale.
Gâtul este de lungime şi grosime medie, făcând o legătură corectă a
capului cu regiunile învecinate.
Trunchiul, la unii indivizi, este piriform (tipul de lapte - lână semifină),
la alţii are un aspect cilindric (tipul carne-lână semifină), însă majoritatea
efectivelor prezintă forme situate în anumite limite intermediare.
Greabănul are o proeminenţă redusă, însă este larg, cu linia superioară
uşor ascendentă în sens antero-posterior. La efectivele neameliorate şi la
cele aflate într-o stare de întreţinere precară, linia superioară are o
descreştere în acelaşi sens.
 Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă
Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 12 luni
Masculi 4,0 22,0 33,5 36,2
Simplă
Femele 3,0 19,5 31,4 35,5
Masculi 3,5 20,5 27,8 35,7
Dublă
Femele 2,6 18,0 24,4 30,4
Sursa: Pascal, 2003

Greutatea corporală a ovinelor adulte în funcţie de ecotip sau varietate

Categoria de ovine Ecotip sau varietate Greutatea corporală (kg)
podiş 59,47
Berbeci
munte 53,85
podiş 38,51
Oi adulte
munte 35,54
podiş 32,67
Mioare
munte 28,97
Sursa: Pascal, 2003

Dimensiunile corporale la rasa Ţigaie (cm)

Ecotip sau Înălţime Lungime Lărgime Lărgime Adâncime Perimetru
Talia
varietate crupă trunchi piept crupă piept torace fluier
- de deal 60,23 62,48 68,15 18,26 25,32 29,67 82,58 7,63
- de munte 59,03 59,98 67,28 17,54 22,89 25,88 80,98 7,12
Sursa: Pascal, 2003
 Membrele sunt de lungime mijlocie, cu aplomburi în general corecte,
unghiile rezistente la drumuri lungi şi terenuri accidentate.
Ugerul are o formă globuloasă şi este de mărime mijlocie, la unele oi
se întâlnesc şi sfârcuri suplimentare, dispuse în partea anterioară a
mamelei.
Coada este lungă (cca. 28-30 cm) şi subţire, fiind formată din cca. 14-
20 vertebre.
La oile robuste, cu însuşiri mai bune pentru producţia de carne, la
baza cozii se găsesc cantităţi mici de ţesut adipos, dispuse sub formă de
depozit.

În zonele cu relief înalt, în cadrul rasei s-a conturat un tip aparte,

denumit Ţigaia de munte.
Acest tip diferă, practic, de efectivele crescute în zonele mai joase prin
faptul că au talia mai mică şi greutatea corporală mai redusă. De
asemenea, efectivele crescute la munte dau producţii de lapte şi carne
mai mici cu cca. 10-15%, comparativ cu Ţigaia de şes. Celelalte însuşiri
de exterior, precum şi varietăţile de culoare sunt identice cu ale
efectivelor din aceeaşi rasă crescute la şes.
 Producţia de lână.

În funcţie de gradul de pigmentare a lânii şi a jarului, în cadrul rasei există

diferite varietăţi de culoare, deosebite între ele şi prin alte caractere. Lâna este,
de regulă, uniformă, cu o extindere bună pe corp, iar pe frunte formează un moţ.
Pe membre, lâna coboară până la nivelul genunchilor şi a jaretelor, iar cojocul de
lână are cusătura încheiată.

Şuviţa de lână este formată din fibre intermediare, la care lipseşte stratul
medular. În cazul în care stratul medular este prezent, acesta poate fi observat în
câmpul microscopic, dispus sub forma unei benzi întunecate discontinue. Şuviţele
ce alcătuiesc cojocul sunt de formă conică, cu aspect interior şi exterior clar şi,
respectiv, de râuri.
Din punct de vedere calitativ, lâna prezintă următoarele însuşiri: fineţe 31-33
µm, lungime 9 cm, desime 2500-3000 cm2, usuc de bună calitate, însă în cantităţi
insuficiente.
Cantitatea de lână obţinută după tuns este influenţată de gradul de
ameliorare, de nivelul de hrănire şi întreţinere. Astfel, de la oi se poate obţine o
producţie cuprinsă între 2-3,5 kg şi 3-4,5 kg de la berbeci.
Randamentul lânii la spălare este influenţat, în general, de factorii menţionaţi
anterior, fiind însă mai mare la oile crescute în zone mai înalte şi cu precipitaţii
mai mari şi mai mic la cele crescute la şes.
 Producţia de lapte

Este mai mare comparativ cu cea obţinută de la celelalte rase şi

varietăţi crescute în ţara noastră, cu excepţia Frizei şi a Rasei de
lapte Palas.

Cantitatea de lapte este, în medie, cuprinsă între limitele 80 şi

100 l în 175 zile de lactaţie, din care cca. 50-65% este consumată
de către miei.
În Câmpia de Vest sunt turme selecționate pentru producția de
lapte de la care se obține peste 140 litri (Pădeanu et all.)

De la plus variante, în aceeaşi perioadă, pot fi obţinute producţii

de peste 200 l lapte.

La Ţigaia de munte, cantitatea de lapte este, în general, mai

mică faţă de cea crescută la şes, datorită faptului că păşunile
montane sunt de calitate mai slabă şi intemperiile mai frecvente.

Din punct de vedere calitativ, laptele are 7% grăsime şi 6,5 %

proteină.
 Principalii indici de reproducţie la Ţigaie (%)

Categoria de ovine Fecunditate Prolificitate Fertilitate

Adulte 98,5 109,7 109,4

Mioare 97,4 107,0 104,6
Sursa: Pascal, 2003, 2007
Varietăţi ale rasei.
În cadrul rasei Ţigaie, pe lângă însuşirile principale de exterior, constituţie şi
productivitate, între varietăţi există şi alte deosebiri.

Ţigaia bucălaie reprezintă efectivul cel mai numeros din cadrul rasei. Aceasta
are o constituţie mai robustă, un grad mai mare de adaptabilitate şi se pretează
mai bine la îngrăşare.
Jarul, situat pe extremităţi, are o culoare brun-castanie de nuanţe diferite, iar
lâna este albă, mai groasă şi mai aspră. La unii indivizi, în cojoc, se pot evidenţia
şi fibre mai închise la culoare. Formatul corporal este spre mezomorf, prezentând
o capacitate de îngrăşare bună, dar şi o rezistenţă organică deosebită.
La naştere, mieii acestei varietăţi au învelişul pilos de culoare mai închisă sau
mai deschisă, cu baza fibrelor mai albicioasă. Începând cu vârsta de 20 - 30 zile
postpartum, pigmentaţia fumurie se atenuează, dispărând complet în jurul vârstei
de 4 luni.
Adesea, fibrele pigmentate rămân până la vârsta de adult, constituind
cel mai mare defect al lânii
 Ţigaia albă sau belă are în totalitate culoare albă uniformă şi este reprezentată în
cadrul rasei de un efectiv redus. Turme de oi din această varietate mai sunt
puţine, aspect ce i-a determinat pe unii să nege existenţa acesteia ca
varietate de sine stătătoare. În populaţia de Ţigaie belă, la unii indivizi,
deseori pe cap şi pe membre pot apărea pete pigmentate de formă, culoare şi
mărime diferite.
Ţigaia ruginie este întâlnită în zonele de podiş, premontane şi montane.
Are lâna de culoare albă, iar jarul de pe extremităţi este castaniu-ruginiu de
diferite nuanţe. Formatul corporal este dolicomorf, prezentând aptitudini mai
pronunţate pentru producţia de lapte şi lână semifină. La naştere, mieii
acestei varietăţi au în majoritatea cazurilor învelişul pilos de culoare albă,
întâlnindu-se însă şi indivizi a căror pigmentaţie este roşcată, care însă după
2-25 zile postpartum începe să se diminueze, dispărând complet până în
jurul vârstei de 3 luni.
Ţigaia neagră are talia şi greutatea corporală mai mici, însă atât lâna, cât
şi jarul sunt de culoare neagră. Odată cu înaintarea în vârstă se accentuează
procesul de depigmentare a lânii, astfel încât la indivizii adulţi vârful şuviţelor
devine de nuanţă maro-roşcată.
Au format corporal apropiat tipului brevimorf, rezistenţa organică şi
capacitatea productivă ridicate, carnea nu are miros specific.
Aria ocupată de oile din această varietate este redusă, iar numărul
indivizilor este restrâns, aspect datorat, îndeosebi, rezistenţei organice reduse
şi obţinerii unor producţii la un nivel inferior, comparativ cu celelalte varietăţi
ale rasei.
Perspective de creștere

Ameliorarea prin încrucişare poate viza masivizarea corporală şi, în special,

a dimensiunilor de lungime şi lărgime.

De asemenea, creşterea rasei Ţigaie poate fi orientată în direcţia

accentuării aptitudinilor pentru carne, astfel încât această producţie, alături
de cea de lână, să constituie direcţii principale de creştere şi exploatare,
fără a se neglija însă producţia de lapte.

În acest sens, pot fi recomandate spre a fi utilizate la încrucişări unele rase,

cum ar fi: Corriedale şi Romney Marsh pentru obţinerea unui tip de oaie cu
lână de tip cross-bread şi cu o capacitate pronunţată de îngrăşare; Texel şi
Suffolk pentru obţinerea metişilor industriali capabili să valorifice la
maximum efectul heterozis şi valorificaţi exclusiv pentru producţia de
carne.

Simbolul rasei este TI 100.

 ŢIGAIE DE RUŞEŢU

Este o rasă de ovine, cu o dezvoltare

corporală mai bună şi cu lână de tip cross-
breed, foarte bine adaptată zonelor colinare.
 Origine şi mod de formare. Procesul de formare s-a desfăşurat la SCDCOC
Ruşeţu prin încrucişarea oilor Ţigaie din varietatea ruginie cu rasele Romney
Marsh şi Corriedale, urmată de împerecherea metişilor între ei.

Noua rasă de ovine a fost omologată în anul 1985, iar lucrările de formare au
fost conduse de către D. Georgescu.

Însuşiri morfologice.
Populaţia de ovine Ţigaia de Ruşeţu face parte din tipul mixt de lână
crossbreed - carne, având însă aptitudini foarte bune şi pentru producţia de
lapte.
De asemenea, rasa se mai caracterizează şi prin rezistenţă organică,
constituţie robustă şi semiprecocitate.

Greutatea corporală medie la ovinele adulte este de 60 kg la femele şi 100 kg

la masculi

Aria de răspândire.
Este adaptată zonelor deluroase şi submontane, rezistând foarte bine
până în areale în care se îmbină angiospermele şi gimnospermele.
 BERBEC ŢIGAIE DE RUŞEŢU

Greutatea corporală în raport cu vârsta Ţiagia de Ruşeţu

Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Tipul de fătare Sexul
Naştere 3 luni 6 luni 12 luni
Masculi 5,5 23,4 28,9 37,2
Simplă
Femele 4,1 21,3 27,4 34,5
Masculi 3,4 19,4 23,7 35,8
Dublă
Femele 2,9 16,5 22,5 30,1
Sursa: Pascal, 2003, 2007
 Arealul ocupat este reprezentat de valea Buzăului şi, mai sus, pe valea Siriului.
Valorifică foarte bine resursele vegetale care se regăsesc pe terenurile accidentate,
situate în pantă, în păduri şi în văile inundabile ale apelor.

Producţia de lână. Lâna este de tip cross-bread, însă omogenă şi mătăsoasă şi

cu extindere bună pe corp;
-lungimea medie a şuviţelor este de 14 cm la berbeci şi 13 cm la femele.
- fineţea fibrelor de lână este de 32µm, iar
-randamentul lânii la spălare de 54%.
Producţia medie de lână este cuprinsă între 4,5 kg la femele şi respectiv 9 kg la
masculi.

Producţia de carne. În condiţiile aplicării unor tehnologii adecvate de creştere şi

îngrăşare, precum şi administrării unor raţii echilibrate, tineretul aparţinând acestei
rase reacţionează foarte bine, obţinându-se sporuri medii zilnice de peste 250 g.

Carcasele au o structură fizică şi tisulară cu valori apropiate de cele specifice

mieilor aparţinând raselor precoce.
Carnea rezultată în urma sacrificărilor este fără miros specific şi cu calităţi
gustative superioare. Randamentul la sacrificare este de 52% la adulte şi de 55% la
tineretului ovin îngrăşare.
 Indicii de reproducţie prezintă următoarele valori: fecunditatea 95% şi
113% prolificitatea.

Perspective de creştere. Rolul ovinelor Ţigaie de Ruşeţu va fi mai mult

local, aceasta fiind recomandată spre a fi crescută în continuare în zona de
formare.

Mai mult decât atât, datorită însuşirilor şi calităţilor sale valoroase este
indicată spre a fi utilizată şi ca rasă amelioratoare a celorlalte tipuri de ovine
existente în zonele colinare, de podiş şi premontane.

Simbolul rasei este TR 100.

 RASA OAIA CAP NEGRU DE TELEORMAN

Rase de ovine denumită Oaia cu cap negru de Teleorman

este o rasă omologată în 2010, iar prin performanţele
productive şi prin particularităţile biologice valoroase a atras
atenţia crescătorilor, fapt care a contribuit la promovarea
naţională şi la recunoaşterea acesteia.
 Origine şi mod de formare. S-a format într-un areal specific păstoritului
tradiţional, în care populaţiile de bază erau reprezentate de Ţurcană şi Ţigaie
şi metişii acestora cu oi Merinos (Spancă).

Având, însă, un genofond propriu, Oaia cu cap negru de Teleorman dispune

de caracteristici total diferite de cele ale altor rase autohtone, fiind însă
asemănătoare cu unele tipuri de ovine formate în zonele joase, situate de o
parte şi de alta a Dunării.

Cert este faptul că rasa Oaia cu cap negru de Teleorman s-a format şi s-a
consolidat local, având la bază oile din turmele unor crescători pasionaţi, care
aplicau tehnologii de creştere, bazate pe deplasări mici între hotarele
comunelor de reşedinţă şi arareori ajungeau şi în unele zone limitrofe
[Drăgănescu, 2009].
 Răspândirea rasei s-a realizat, în special, prin schimburi de
animale, livrări reciproce local şi prin vânzare în târguri. Astfel, la
târgul din anul 1912 de la Turnu Măgurele, au fost premiaţi
crescătorii din Mavrodin pentru exemplarele de ovine prezentate din
populaţia care a stat la baza formării actualei rase denumite “Oaia
cap negru de Teleorman“ [Drăgănescu, 2009].

Deci, rasa s-a format în condiţii naturale specifice ecosistemului

din zona Teleorman, printr-un proces de selecţie aplicat în direcţia
producţiei de lapte-carne şi lână.

Înmulţirea efectivelor s-a realizat prin dirijarea împerecherilor, iar

pentru definirea şi consolidarea caracterelor morfo-fiziologice şi a
celor productive populaţia a evoluat timp de peste 30 ani izolată
reproductiv.

A fost omologată ca rasă în anul 2010.

 Însuşiri morfologice. Rasa este caracterizată prin masivitate
corporală, fiind înaltă pe picioare, cu trunchiul lung şi greutate corporală
mare.

Capul este berbecat, urechile mari şi blegi

fiind acoperite cu jar negru.

Culoarea este de tip compus. Roba este

albă, iar extremităţile şi capul este acoperit
cu jar negru în proporţie de 81,6% şi de
18,4% cu jar ruginiu [Ghiţă et al., 2002].

Talia mai mare de 70 cm indică o foarte

bună dezvoltare şi o apartenenţă a rasei la
tipul dolicomorf.

Deşi au o greutate corporală relativ ridicată

(tabel 8.13), oile sunt agile, se deplasează
uşor şi manifestă rezistenţă la marş
prelungit.
Berbec din rasa Oaia cu cap negru de Teleorman
 Producţia de lapte înregistrează valori medii superioare tuturor
raselor locale, excepţie fac producţiile medii obţinute de Rasa de lapte
Palas. La rasa Oaia cu cap negru de Teleorman, în cazul oilor adulte
aflate în controlul productiv, valoarea medie a producţiei de lapte
obţinută pe intervalul unei lactaţii normale se încadrează între 130 şi
150 l.
Producţia de lână. Pe ansamblu, lâna prezintă caracteristici
intermediare oilor cu lână mixtă şi fină. Fineţea medie este de 35 μm,
producţia medie fiind de 3,3 kg.

Lâna acoperă bine corpul, mai puţin extremităţile.

La naştere, mieii pot prezenta corpul în totalitate fumuriu de nuanţe

diferite, apoi pe măsura avansării în vârstă învelişul pilos de pe robă
se depigmen-tează, devenind de nuanţe alb-crem
 Tabel 8.13. Dimensiuni corporale şi greutatea la Oaia cu cap negru de Teleorman
Perimet
Greutate
Talia Înălţime la Adâncime Lungime ru
Genotip corporală
(cm) crupă (cm) torace (cm) trunchi cm) toracic
(kg)
(cm)

Masculi 76,3 77,7 32,7 87,9 101,4 95.0

Femele 69,5 71,1 30,6 79,5 94,9 63,5

Sursa: Drăgănescu, et al., 2005

Producţia de carne. Rasa se caracterizează prin precocitate şi o

foarte bună prolificitate.
Precocitatea este bine exprimată, la naştere greutatea medie a
mieilor este de 5,8 kg la masculi şi 5,1 kg la femele, iar la 60 zile
greutatea vie ajunge la 22,8 kg la masculi şi 21,4 kg.
Datorită gradului bun de precocitate, tineretul femel se poate utiliza la
montă începând cu vârsta de 8-9 luni.
Femelele adulte au o prolificitate de 140%, cu variaţie pe turmă de la
130 la 150%.
Tineretul se dezvoltă intens şi viguros, având spor mediu de creştere
în greutate de aproximativ 300 g/zi la masculi şi 275 g/zi la femele.
 Perspective de creştere. Nivelurile productive superioare,
precocitatea, intensitatea de creştere şi indicii de reproducţie
superiori sunt atribute valoroase ale rasei, care vor contribui din
plin la extinderea arealului de creştere şi în alte zone din ţara
noastră.
Simbolul rasei este CNT100
 ŢURCANA

Este cea mai răspândită şi cea mai veche oaie din ţara noastră.
Oile Ţurcană, împreună cu cele Stogoşe, reprezentau în trecut peste
60% din efectivul total de ovine crescut la nivel naţional.

În literatura de specialitate, rasa Ţurcană mai este cunoscută şi

sub alte denumiri, cum ar fi:
-oaia bârsană - după denumirea ţinutului Bârsei;
-în literatura rusă este numită ţuşca sau oaia valahă,
-iar în unele sate din Transilvania i se mai spune şi Raţca.
 Origine şi mod de formare. Originea rasei Ţurcană nu este
cunoscută cu precizie.

Mulţi cercetători care au studiat originea animalelor domestice susţin

că Ţurcana ar deriva din Ovis vignei arkar, însă când şi unde a fost
domesticită, precum şi modul de răspândire a acesteia nu sunt
delimitate cu certitudine.

Teodoreanu [1955] arată că oaia Ţurcană a fost domesticită în ţinutul

Munţilor Carpaţi încă din perioadele preistorice, de unde s-a răspândit,
prin transhumanţă, şi în alte zone.
 Aria de răspândire. Rasa Ţurcană este foarte bine adaptată la
condiţiile geoclimatice specifice ţării noastre. În ultimele decenii ale
secolului trecut, pe fondul creşterii interesului faţă de oile cu lâna fină şi
semifină, efectivul rasei Ţurcană şi arealul ocupat s-au diminuat.

Cu toate acestea, oile din această rasă au rămas prezente pe un

areal extrem de larg şi cu un relief variat, fiind întâlnite de la câmpiile
joase aflate în partea de sud şi vest a ţării până la zonele aflate la peste
1200 m altitudine.

Este o rasă rustică şi rezistentă, face parte din tipul morfoproductiv

mixt, fiind exploatată pentru producţiile de lapte, carne, pielicele şi lână
mixtă.

După anul 1990, efectivul rasei a crescut în mod semnificativ, fiind

întâlnită în turme compacte în zonele colinare, submontane şi montane.
 În afara ţării noastre, alte rase de oi considerate ca având o afinitate
strânsă filogenetic, precum şi însuşiri morfoproductive asemănătoare cu
Ţurcana, se mai regăsesc în Republica Moldova, Bulgaria, Serbia,
Grecia, Turcia, Ucraina şi, în număr mai redus, în Ungaria, Cehia şi
Slovacia.

Însuşiri morfologice. După exteriorul său, Ţurcana este de tip

dolicomorf, cu caractere şi însuşiri specifice raselor tardive. Este o rasă
sprintenă, vioaie şi cu talia intermediară între tipul de lapte şi cel de
carne.

Greutatea corporală are evoluţie fluctuantă, fiind influenţată, îndeosebi,

de tipul de fătare şi de condiţiile de creştere asigurate tineretului ovin.

Capul la Ţurcană este alungit şi îngust, cu profilul drept la femele şi

uşor convex la masculi.
Urechile sunt mici, subţiri şi purtate oblic.
 Coarnele la berbeci sunt spiralate şi lungi (50-80 cm), iar la femele pot fi
întâlnite la doar cca. 15% din total şi sunt, de regulă, mai mici, uneori
rudimentare.

Gâtul este lung, subţire, comprimat din părţile laterale şi purtat oblic.

Trunchiul este alungit, relativ strâmt şi puţin adânc. Greabănul este

ascuţit, spinarea şi şalele înguste, crupa teşită, îngustă şi oblică. Osatura
este fină, însă rezistentă. Cornul copitei este de culoarea varietăţii
respective; fiind dur facilitează parcurgerea unor terenuri accidentate sau
lungi.

Constituţia este robustă, iar rezistenţa organică şi adaptabilitatea sunt

foarte bine exprimate.

Nu se adaptează însă la stabulaţia prelungită, la limitarea posibilităţilor

de mişcare, precum şi la întreţinere în efective mici. Deoarece cerinţele faţă
de sistemul de întreţinere sunt reduse oile pot fi menţinute timp îndelungat
sub cerul liber chiar şi atunci când precipitaţiile sunt reduse cantitativ.
 Greutatea vie specifică rasei se caracterizează printr-o variabilitate
accentuată, fiind dependentă de condiţiile de creştere specifice
tehnologiilor de întreţinere aplicate.
Dimensiunile corporale, precum şi greutatea vie înregistrată la vârste
diferite,
 Tabel 8.16. Greutatea corporală a ovinelor adulte în funcţie de varietatea de culoare
(kg)
Categoria de ovine Ecotip sau varietate Greutatea corporală
Albă 66,23
Berbeci Neagră 64,14
brumărie 71,42
Albă 43,15
Oi adulte Neagră 42,22
brumărie 45,81
Albă 29,66
Mioare Neagră 28,97
brumărie 30,58
Sursa: Pascal, 2005

Tabel 8.14. Principalele dimensiuni corporale la Ţurcană (cm)

Varietatea Înălţime Lungime Lărgime Lărgime Adâncime Perimetru
Talia
de culoare crupă trunchi piept crupă piept torace fluier

- albă 65,14 65,98 68,77 18,78 17,98 37,65 81,68 7,98

- neagră 66,98 67,54 69,13 18,32 19,67 36,34 88,74 8,43
- brumărie 67,23 68,67 70,64 19,54 21,45 39,42 90,34 8,72

Sursa: Pascal, 2005

Tabel 8.15. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă (kg)

Tip de Greutatea corporală la vârste diferite
Sexul Naştere 3 luni 6 luni 12 luni
fătare
Masculi 3,6 17,6 23,9 27,9
Simplă
Femele 3,1 16,5 22,4 26,7
Masculi 2,9 15,4 21,7 24,8
Dublă
Femele 2,5 13,5 19,5 23,1
Sursa: Pascal, 2005
 Producţia de lână. Oaia Ţurcană are cojocul de lână alcătuit din şuviţe
ascuţite care au un aspect exterior de suliţă şi tirbuşon, fiind formate din fibre
diferite, însă, neomogene. Lâna este rară, iar cusătura de pe linia superioară este
largă.

Extinderea lânii pe extremităţi este satisfăcătoare. Fruntea este acoperită cu un

smoc de fibre scurte, faţa cu jar, iar pe membre extinderea lânii se opreşte la
genunchi şi jaret.

Cantitatea medie de lână este de 1,7-2,2 kg la oi şi 2,5-3,5 kg la berbeci,

depăşind 5 kg la efectivele selecţionate din varietatea albă. Lâna de la Ţurcana
albă este o materie primă valoroasă, destinată producerii covoarelor şi articolelor
de artizanat.

Randamentul lânii la spălare este cuprins între 65 şi 70%.

Producţia de lapte. La această rasă, producţia de lapte se caracterizează

printr-o mare variabilitate.
 În condiţii obişnuite de hrănire şi de întreţinere, pe durata unei lactaţii normale
poate fi obţinută o producţie totală de lapte cuprinsă între 90 - 120 kg, iar la plus
variante, producţia medie de lapte depăşeşte adesea 235 litri.
Laptele de la Ţurcană este de bună calitate, având o compoziţie chimică medie
de 7% grăsime şi 6,2% proteină.
Producţia de pielicele. Pielicelele mieilor din varietatea brumărie şi neagră au
însuşiri caracteristice, însă sunt inferioare celor obţinute de la Karakul.
Alături de Karakul, faţă de care manifestă o mare capacitate de
combinabilitate, Ţurcana neagră şi brumărie au participat la formarea rasei
Karakul de Botoşani.

Producţia de carne. Performanţele rasei sunt modeste în ceea ce priveşte

intensitatea de creştere. Cu toate acestea, atunci când cerinţele nutriţionale sunt
asigurate la un nivel optim, tineretul aflat la îngrăşare realizează sporuri medii
zilnice mai mari de 190 g.

Randamentul la sacrificare este de 40-44% la mieii îngrăşaţi şi de 47% la oile

recondiţionate.

Carcasele rezultate îndeplinesc, în proporţie de peste 75%, cerinţele de

calitate pentru clasa R, O şi P.
 Indicii de reproducţie sunt exprimaţi, în general, prin valori superioare altor
rase şi tipuri locale de ovine. Comparativ cu alte rase autohtone, în timp ce
indicele de prolificitate înregistrează valori mai reduse, cel specific fecundităţii,
fertilităţii şi natalităţii este mai bine exprimat.

Tabel 8.17. Principalii indici de reproducţie la Ţurcană (%)

Categoria
Fecunditate Prolificitate Fertilitate
de ovine
Adulte 98,4 108,7 107,7
Mioare 96,7 105,5 104,6
Sursa: Pascal, 2007
Varietăţi ale rasei. Această rasă are patru varietăţi de culoare şi anume: albă,
neagră, brumărie şi raţca.

Varietatea albă are lâna şi jarul de culoare albă, iar la unii indivizi pot apărea pe
extremităţi unele pete pigmentate.

Această varietate ocupă cea mai largă arie de răspândire, fiind şi cea mai
numeroasă ca efectiv total.

Este apreciată pentru producţia de lapte, precum şi pentru lâna lungă şi albă
utilizată la confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte tradiţională, a celor de artă
populară, iar în industria textilă la fabricarea stofelor şi covoarelor de tip persan
şi de Dorna.

În cadrul acestei varietăţi s-au conturat deja unele ecotipuri valoroase. Ţurcana
sibiană este cea mai cunoscută, se caracterizează prin omogenitatea productivă,
dezvoltare corporală pronunţată şi producţii de lapte şi lână superioare.
 Varietatea bucălaie s-a format prin selecţia oilor albe, însă au cu capul negru,
proces care a fost iniţiat de către crescătorii de oi din Podişul Getic. În prezent
această varietate se distinge net de celelalte, iar datorită calităţilor valoroase a fost
introdusă şi în alte părţi ale ţării, inclusiv în Maramureş. Ca exterior, dar şi ca
performanţe de producţie şi reproducţie, elementele de bază sunt similare rasei
Ţurcană.
Varietatea neagră se deosebeşte de cea albă prin culoarea învelişului pilos care,
la naştere, este în totalitate negru. La animalele adulte, roba este depigmentată,
apărând şi fibre albe diseminate în masa lânii. La tineret, în prima fază a
depigmentării, lâna devine la început roşcată, iar mai târziu gri-cenuşie. Este
exploatată pentru producţia de lapte şi pielicele.
Ca areal, această varietate ocupă unul mai restrâns, situat în partea centrală şi de
nord a Moldovei şi, îndeosebi, acolo unde Karakulul nu rezistă. Încrucişarea cu
Karakul poate fi practicată până la obţinerea generaţiei a treia în regiunile cu un regim
pluviometric mai redus de 450 mm anual şi până la a doua generaţie, urmată apoi de
reproducere în sine, în zonele cu precipitaţii anuale maxime cuprinse între 550 - 600
mm.
În regiunile cu regim pluviometric mai bogat, metişii obţinuţi cu Karakul nu rezistă,
iar dacă totuşi se obţin aceştia trebuie sacrificaţi pentru pielicele.

Varietatea brumărie este exploatată pentru lapte şi pielicele. Efective mai

importante sunt răspândite în partea de nord-est a Moldovei. La naştere, pielicelele
au culoarea gri de nuanţe diferite, cu linia mediană mai albă. Concomitent cu
înaintarea în vârstă, culoarea brumărie se păstrează doar pe extremităţi, iar roba se
depigmentează, căpătând nuanţe spălăcite, uneori alb-murdare.
 Varietatea raţca. Se întâlneşte în efective restrânse în partea de sud-vest
a ţării; are şuviţele de lână şi coarnele răsucite în tirbuşon. Culoarea lânii
poate fi albă sau neagră, iar a jarului de pe extremităţi brună, de nuanţe
diferite.
Cel mai valoros efectiv al acestei varietăţi se regăseşte în conservare
genetică la SCDCOC Caransebeş.
 Perspective de creştere.

În perspectivă, varietatea albă va fi selecţionată în direcţia îmbunătăţirii

însuşirilor calitative ale lânii şi, îndeosebi, a compoziţiei fibrilare a şuviţelor,
luciului şi mătăsozităţii. De asemenea, prin selecţie se va urmări şi
îmbunătăţirea producţiei de lapte în paralel cu ridicarea dezvoltării
corporale.
În vederea creşterii dezvoltării corporale, precum şi a gradului de
precocitate şi de prolificitate pot fi utilizate la încrucişări de infuzie rase
englezeşti cu lână lungă, îndeosebi Lincoln, Leicester şi Border Leicester.
Varietăţile neagră şi brumărie vor fi ameliorate în continuare prin selecţie
în vederea creşterii producţiei de lapte şi prin încrucişare cu berbeci de rasă
Karakul în direcţia îmbunătăţirii însuşirilor calitative ale pielicelelor.
Varietatea raţca, fiind în efective reduse, nu prezintă importanţă
economică deosebită şi trebuie păstrată ca fond genetic pentru ameliorarea
rezistenţei organice la alte rase de ovine din ţara noastră.
Simbolul rasei este T100
RASA ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN DEFINIREA
SISTEMELOR TEHNOLOGICE

DESPRE RASĂ ŞI FORMAREA ACESTEIA

Oierii în veci nu pier,

Fiindcă lor pământul sfânt li-e tată
Și frate
Soarele din cer
(Octavian Goga)
 Creşterea animalelor în aceleaşi condiţii, precum şi intervenţiile omului în selecţia
aplicată pentru consolidarea unor caractere, aptitudini ori însuşiri, au condus la
conturarea, în cadrul aceleiaşi specii, a unor grupe de indivizi, diferite prin origine,
mod de formare, aspect, particularităţi de exterior şi de producţie.

Astăzi, la speciile de interes zootehnic, activitatea de creştere se bazează, în mare

parte, pe introducerea în sistemul de producţie a unor grupe omogene, denumite rase.

Noţiunea de rasă are o origine veche, fiind semnalată în Italia încă din sec. al
XIVlea, unde cuvântul “razza” era atribuit unor indivizi care aparţineau unui grup
cu origine comună.

Un secol mai târziu şi în Franţa se utilizează termenul de “race” iar în Germania

cuvântul “rasse” este atribuit unui grup de indivizi care au origine bună.

Termenul de “rasă” a fost introdus pentru prima dată în zoologie de către Buffon,
care atribuia acest termen indivizilor care s-au format sub influenţa aceloraşi condiţii
de mediu şi de hrănire şi prezentau caractere de exterior asemănătoare.

La noi în ţară Popescu-Vifor [1960] atribuia noţiunea de rasă unei grupe de animale
domestice din cadrul aceleiaşi specii, cu provenienţă comună, care a fost formată în
anumite condiţii naturale şi economice şi sub influenţa creatoare a omului.
 Drăgănescu [1979] defineşte rasa ca fiind un ”agregat de populaţii, formate
de om şi care au un efectiv suficient de mare pentru a evolua sub influenţa
selecţiei. Spre deosebire de specie, rasa nu posedă un mecanism de izolare
fiind, din acest punct de vedere, un sistem deschis (adică permite schimbarea
de gene cu un alt mecanism) şi reversibil (migraţiile de gene pot şterge
diferenţele dintre rase)”.
Formarea raselor actuale s-a derulat într-un interval lung de timp şi s-a
desfăşurat sub influenţa unor factori diferiţi şi s-a bazat pe obiective diferite.
Factorii care au contribuit la formarea raselor actuale de animale
domestice, inclusiv de ovine şi caprine, pot fi clasificaţi, după originea lor, în
factori naturali şi factori artificiali.
Factorii naturali au început să acţioneze imediat după debutul procesului de
domesticire.
Această grupă include foarte mulţi factori care acţionează în mod diferit, în
funcţie de condiţiile geoclimatice şi de cele socio-economice. Din totalitatea
acestora, cei mai importanţi sunt:
- originea polifiletică (arkar, argal, muflon);
- domesticirea în centre diferite a aceleiaşi forme sălbatice;
- migraţia grupelor de indivizi odată cu cea a popoarelor.
Toate rasele de ovine care s-au format sub influenţa directă a
factorilor naturali sunt denumite rase naturale. Acestea, deşi sunt mai slab
productive, fiind rustice, sunt mai rezistente la boli şi la condiţiile de climă în
care s-au format.
 Factorii artificiali au acţionat mult mai târziu, după o perioada
lungă în care omul a acumulat experienţă şi a intervenit în procesul de
creştere, reproducţie şi exploatare.

Cei mai importanţi factori din această grupă sunt:

- amenajarea unor adăposturi care să permită crearea unui
microclimat optim şi al unui aer curat;
- întreţinerea diferenţiată pe grupe de vârstă şi stări fiziologice;
- îngrijirea turmelor;
- alimentaţia echilibrată;
- dirijarea reproducţiei;
- selecţia şi încrucişarea;
- creşterea dirijată ale categoriilor de tineret, etc.

Toate rasele formate prin utilizarea acestor factori sunt denumite rase
culturale.
Acestea sunt mai productive, mai precoce, însă au rezistenţa
diminuată la acţiunea unor agenţi patogeni şi la condiţiile de mediu
 DOMESTICIREA OILOR
Primele oi au fost domesticite încă din timpuri preistorice, cu cca. 6-8 mii
ani î.e.n. Ca şi în cazul celorlalte specii , domesticirea a avut loc în următoarele
etape succesive: captivitatea, îmblânzirea şi apoi domesticirea propriu-zisă. Există
date istorice care confirmă faptul că omul din epoca bronzului ştia să transforme
laptele în brânză şi lâna în ţesături, ceea ce denotă urmărirea evidentă a unui scop
precis în acţiunea de domesticire.
Cu timpul, când oaia a devenit un animal util vieţii omului, acesta a început
să o utilizeze şi ca mijloc de schimb, contribuind astfel alături de ceilalţi factori la
diversificarea şi răspândirea formelor domestice.
Referitor la locul în care au avut loc primele domesticiri, se presupune că
primul centru a fost reprezentat de zona de sud-vest a Asiei, pe teritoriul actual al
Irakului şi Turkmeniei, unde la început a fost domesicit Arkarul din care mai târziu
au rezultat oile cu coada lungă (dolycura) şi cele cu coada groasă (platyura) care,
mai apoi s-au răspândit în Europa şi Asia.
Al doilea centru, este considerat ca fiind situat geografic în sudul Europei,
unde s-a domesticit Muflonul din care, mai târziu, au apărut oile cu coada scurtă
(brachyura), care odată cu migraţia popoarelor au fost aduse şi în partea nordică a
continentului.
Al treilea centru îl constituie zona Asiei Centrale, unde a avut loc
domesticirea Argalului, din care ulterior au derivat oile cu fesa grasă (steatopyga),
răspândite astăzi în aproximativ aceeaşi zonă.
 MODIFICĂRILE SURVENITE CA URMARE
A DOMESTICIRII OILOR

Ca urmare a intervenţiei omului şi a condiţii de mediu precum şi sub

influenţa condiţiilor de întreţinere şi hrănire la ovinele domestice, comparativ cu
formele sălbatice din care provin, au apărut diferenţieri majore.
Rasele formate sub influenţa directă a factorilor de mediu natural sunt
primitive, rustice şi tardive, rezistente şi foarte bine adaptate condiţiilor în care s-
au format, însă dau producţii reduse (Ţurcana, Ţigaia şi altele).
În schimb multe din rasele de oi crescute şi exploatate în prezent, s-au
format prin intervenţia omului în dirijarea factorilor de mediu, precum şi prin
artificializarea condiţiilor de creştere şi întreţinere coroborate cu aplicarea unor
metode de ameliorare (rase culturale).
Aşa au apărut actualele rase perfecţionate şi specializate pentru
diverse producţii (rasele englezeşti de carne, Karakul, Friză, Merinos Australian,
etc).
O mare parte din modificările survenite în urma domesticirii au apărut
treptat, decurgând unele din altele, iar altele brusc. Modificările apărute pot fi
clasificate în funcţie de natura lor astfel: modificări morfologice şi modificări
fiziologice.
 Modificări morfologice.
Primele modificări care au avut loc în evoluţia ulterioară a ovinelor au vizat conformaţia
corporală. Aceasta s-a modificat spre direcţia de producţie în care a fost orientată creşterea
oilor, existând astăzi rase specializate pentru anumite producţii şi cu o conformaţie corporală
caracteristică. În schimb, ca urmare a domesticirii, talia oilor s-a modificat în mică măsură.
Modificări esenţiale au apărut însă la nivelul cozii, fiind întâlnite astăzi atât oi cu coada
scurtă (sub 13 vertebre coccigiene) cât şi oi cu coada lungă (peste 13 vertebre coccigiene).
Sunt de asemenea şi rase de oi cu coada groasă, caracter ce lipseşte la formele sălbatice.
Astfel, oile Kurdiuk au trei vertebre coccigiene, iar la Ţigaie, Ţurcană şi Merinos numărul
acestora este cuprins între 14 - 22 (Novacov citat de A. Pop şi colab., 1983).
Lungimea şi conformaţia cozii reprezintă criterii principale în clasificarea raselor de ovine.
Pielea, la formele domestice, este mai moale şi mai elastică, formând la unele rase pe
diferite regiuni ale corpului numeroase cute (Merinos). La alte rase, formate în condiţiile aride
specifice stepei, sub piele s-au dezvoltat ţesuturi adipoase cu rol de rezervă biologică (Kurdiuk
şi Karakul).
Modificări esenţiale au apărut şi la nivelul ,,îmbrăcămintei piloase”. Astfel, în timp ce la
formele sălbatice corpul este acoperit cu păr, la oile domestice îmbrăcămintea piloasă este
reprezentată de lână.
Altă însuşire morfologică supusă modificărilor apărute în urma domesticirii este şi
culoarea. La început formele sălbatice aveau o culoare mai uniformă (brun roşcată), apoi în
urma intervenţiei omului aceasta a căpătat o mare variabilitate, întâlnindu-se astăzi rase
pigmentate diferit.
Această variabilitate a pigmentaţiei robei la ovine a fost posibilă, ca şi la celelalte specii,
prin apariţia leucismului şi melanismului, în timp ce culoarea caracteristică formelor sălbatice
este tot mai rar întâlnită la actualele oi domestice.
 Modificări fiziologice.
Cele mai importante modificări fizilogice aparute ca urmare a domesticirii au
survenit la nivelul aptitudinilor zooeconomice. În acest sens, se poate afirma că
după domesticire, omul a căutat în decursul istoriei să dezvolte la ovine acele
aptitudini care erau utile intereselor sale.
Astăzi, de la rasele de oi domestice se obţin producţii superioare din punct de
vedere cantitativ şi calitativ, în comparaţie cu formele sălbatice.
De la oile cu lâna fină din cadrul grupei Merinos se obţine lână fină în cantităţi
medii de peste 4 kg, la alte rase producţia de lapte a crescut considerabil la peste
400 l pe intervalul unei lactaţii normale, concomitent cu ridicarea prolificităţii; la
rasele de carne intensitatea de creştere este mai mare, iar de la mieii rasei
Karakul se obţin pielicele cu învelişul pilos dispus în bucle, aspect nesemnalat la
formele sălbatice.
Paralel cu aceste modificări utile şi datorită faptului că omul a îmbunătăţit
mereu condiţiile de creştere, la actualele rase, comparativ cu cele sălbatice, se
constată o diminuare a rezistenţei organice, a gradului de adaptare, a vioiciunii, a
instinctului de conservare şi a celui matern.
 STRUCTURA INTERNĂ A RASELOR ŞI
CLASIFICAREA ACESTORA

Structura internă a raselor. În general, în cadrul unei rase, indivizii care

o compun au un grad ridicat de asemănare.

Cu toate acestea sunt şi rase care includ în componenţa lor şi indivizi care
se deosebesc între ei prin exterior, culoare sau prin alte însuşiri morfologice.

De aceea, în structura internă a unor rase sunt conturate grupe compacte,

care au anumite particularităţi comune, însă diferite de cele ale rasei în
ansamblu.

Aceşti indivizi formează o subdiviziune în cadrul rasei, denumită varietate.

 Clasificarea raselor. Pentru analiza sistematică, dar şi pentru a deosebi
populaţiile de animale din cadrul unei specii care prezintă caractere,
aptitudini şi însuşiri asemănătoare a fost necesară introducerea unui
sistem de clasificare a raselor de ovine.
Utilizarea unui sistem unitar în clasificarea raselor din interiorul acestei
specii nu este posibilă, întrucât acestea se deosebesc şi au aptitudini,
particularităţi şi însuşiri dintre cele mai diferite.
Cu toate acestea, există şi elemente comune, pe baza cărora rasele pot fi
clasificate, iar cele mai utilizate criterii vor fi descrise în continuare.
După originea formei sălbatice din care provin, rasele de ovine pot fi:
- mufloniforme,
- arkariforme
- argaliforme.

După modul de formare, rasele pot fi:

- naturale (Ţurcana, Ţigaia) adică au derivat dintr-un strămoş sălbatic

adaptat condiţiilor în care acestea au evoluat,

- culturale (Merinos de Palas, Karakul de Botoşani) formate prin

intervenţia directă a omului.
După locul de formare, rasele pot fi:
- locale (cele formate în condiţiile pedoclimatice specifice ţării
noastre)
- de import (toate rasele formate în alte ţări).

După gradul de precocitate, rasele pot fi

- precoce (Friza, Texel), semiprecoce (Merinos de Palas),
- semitardive (Ţigaia)
- tardive (Ţurcana).

După tipul de fătare, rasele pot fi:

-unipare (rase la care femela fată preponderent un singur produs),
- prolifice (rase la care femela fată preponderent mai mulţi produşi).

După gradul de ameliorare, rasele pot fi:

- tardive şi semitardive (Ţigaia şi Ţurcana),
- perfecţionate (Karakul, Merinos, Friza).
 După specializarea producţiei, rasele pot fi:
- unilaterale
- mixte.

Rasele unilaterale au fost create de către om prin aplicarea unor metode

şi tehnologii, care au condus la obţinerea unor populaţii la care producţia
principală este superioară comparativ cu nivelul acesteia la alte rase (Friza,
Merinos australian, Karakul).

Rasele mixte furnizează crescătorilor mai multe producţii, fără a avea

dezvoltată, în mod exagerat, niciuna dintre acestea (Ţigaia pentru lapte –
carne - lână semifină şi Ţurcana albă pentru lapte –carne - lână de covoare).

După particularităţile şi calitatea învelişului, pilos rasele pot fi:

- cu lâna fină,
- semifină,
- grosieră,
- pielicele.
 După unele criterii anatomice, care se referă la lungimea cozii, rasele pot
fi:
- cu coada scurtă,
- cu coada lungă şi
- cu coada lată.
Având în vedere toate elementele care sunt utilizate în definirea noţiunii
de rasă putem preciza faptul că rasa nu reprezintă o grupare de animale
identice, ci are o structură internă, reprezentată de grupuri mai mici de
indivizi, care se deosebesc între aceştia.

Subdiviziunile raselor sunt: varietatea, linia şi familia.

Termenul de varietate este atribuit unui grup de indivizi care, pe lângă

însuşirile comune rasei, se deosebesc prin alte particularităţi (după
culoarea lânii în cadrul rasei Ţurcană şi Karakul de Botoşani distingem
varietatea albă, neagră, brumărie).
Sunt şi rase de animale care, deşi au un grad de răspândire foarte mare,
nu prezintă varietăţi (Friza, Merinosul australian).
Linia include indivizii unei rase care se disting prin însuşiri morfo-
productive valoroase.
De regulă, indivizii aceştia sunt descendenţii unuia sau ai mai multor
părinţi valoroşi, cu care se aseamănă şi ca exterior dar şi ca nivel al
producţiilor.
 ACLIMATIZAREA ŞI DEGENERAREA RASELOR

Termenul de aclimatizare şi de adaptare se referă la transformările suferite

pentru ca organismul animal să corespundă anumitor cerinţe şi de a fi
potrivit pentru utilizare în împrejurări total diferite faţă de cele în care s-a
format.
Termenul de aclimatizare se referă la procesul complex pe care îl
parcurge un individ sau o populaţie de animale, transferată din zona în care
s-a format în altă arie geografică, cu condiţii pedoclimatice total diferite, fără
a fi afectate funcţia de reproducţie şi capacitatea productivă.

Procesul de aclimatizare a populaţiilor de animale este unul de lungă

durată şi include, pe lângă indivizii transferaţi, mai multe generaţii ale
acestora. La început, animalele transferate în noile areale, trec printr-o aşa-
zisă “criză de aclimatizare”.

Pe parcursul acestei perioade, sub influenţa noilor condiţii, unele funcţii

importante ale organismului pot fi afectate mai mult sau mai puţin.

Finalizarea crizei de adaptare depinde foarte mult de momentul în care

între organism şi noul mediu se instalează o anumită stare de echilibru şi
durează aproximativ 2 ani la adulţi şi câteva luni la tineret.
 Capacitatea de aclimatizare variază după gradul de ameliorare (rasele
mixte se aclimatizează mai uşor, comparativ cu cele specializate.

Pentru a limita durata crizei de aclimatizare se recomandă ca importul să

se facă cu precădere pe baza femelelor tinere gestante.

De asemenea, pentru ca procesul de aclimatizare genetică să fie unul

reuşit, se recomandă ca numărul indivizilor transferaţi să fie destul de mare
şi să aibă şi o anumită variabilitate a caracterelor, creându-se, astfel, o
situaţie favorabilă, prin care selecţia naturală va favoriza genotipurile care
se vor adapta cel mai rapid şi bine la noile condiţii.

Introducerea unui număr redus de indivizi, care au şi o asemănare

genetică ridicată, poate constitui un impediment în procesul de
aclimatizare, întrucât prin valoare adaptivă scăzută aceştia nu se vor adapta
noilor condiţii de mediu.
 Degenerarea raselor este un proces opus aclimatizării, însă poate
reprezintă şi o consecinţă a crizei de aclimatizare.

Semnele iniţiale prin care se manifestă mai intens degenerarea sunt:

- reducerea fecundităţii şi a precocităţii;
- diminuarea rezistenţei organice;
- încetinirea procesului de creştere la categoriile de tineret;
- apariţia defectelor de exterior;
- apariţia defectelor de aplomb etc.

Sunt şi situaţii în care degenerarea se poate manifesta încă de la prima

generaţie de animale, obţinută în alte condiţii faţă de cele în care rasa
mamă s-a format.
 Semnele clare ce indică debutul degenerării constituţionale, indiferent de
rasă, sunt următoarele:
- dimorfism sexual slab evidenţiat;
- pielea este flască, subţire, de culoare pală sau albăstruie şi uşor de
prins în cută;
- trunchi strâmt cu musculatura slab dezvoltată;
- în jurul ochilor fibrele de păr lipsesc;
- pielea este depigmentată şi subţire;
- urechile sunt subţiri, cu vascularizaţia evidentă;
- osatura este fină, articulaţii proeminente şi unghiuloase;
- vid substernal mărit şi defecte de aplomb;
- diminuarea indicilor de producţie şi reproducţie.

Preîntâmpinarea apariţiei debilităţii constituţionale permite

exteriorizarea potenţialului productiv al animalelor, fapt pentru care în
lucrările de selecţie trebuie să se ţină seama de totalitatea acestor semne
care, indică debutul debilităţii constituţionale în efectivul respectiv.
Animale cu constituția slăbită
 SISTEMATICA ZOOLOGICĂ SPECIFICĂ
OVINELOR ŞI CAPRINELOR

Din punct de vedere filogenetic, se presupune că strămoşul comun şi

îndepărtat al oilor a fost Coryphodonul. Acesta a trăit în cretaceu şi se pare că
a stat la baza formării tuturor ungulatelor actuale.

Studiul şi analiza izvoarelor istorice confirmă într-o anumită măsură că, în

prima parte a filiaţiunii, familia ovideelor avea aceeaşi origine zoologică
îndepărtată cu a bovinele, diferenţierea istorică începând, practic, de la
strămoşul fosilic comun Geolocus, proces care a avut loc de la mijlocul
miocenului inferior [Nica et al., 1965].

Identificarea cu precizie a originii geologice a genului ovis întâmpină

dificultăţi, cauzate de unele asemănări din punct de vedere osteologic cu
genul capra, motiv pentru care problema stabilirii sistematicii zoologice pentru
specia ovină şi caprină este departe de a fi clarificată pe deplin.

Cunoaşterea formelor primare din care au derivat rasele actuale de ovine

este utilă atât pentru procesul de ameliorare prin selecţie, cât şi pentru
crearea de noi rase, mai rezistente la condiţiile de mediu şi cu un potenţial
productiv superior.
 Asupra originii formelor actuale de ovine şi caprine, opiniile şi teoriile
sunt împărţite, deoarece de-a lungul timpului şi în urma numeroaselor
mişcări şi deplasări de turme, au avut loc amestecuri şi încrucişări
întâmplătoare la care, ulterior, pe durata exploatării, s-a adăugat şi
intervenţia directă a omului.

Sistematica zoologică a ovinelor.

Atunci când se urmăreşte definirea strămoşilor din care au derivat

formele actuale de ovine, se au în vedere următoarele elemente sau
caractere comune:
- forma şi mărimea cozii;
- forma şi mărimea coarnelor;
- însuşirile învelişului pilos;
- anumite particularităţi de natură anatomică.

Ţinând cont de aceste elemente se desprinde concluzia că formele

actuale de ovine au origine polifiletică, provenind, în principal, din
Muflon, Arkar şi Argal.
Din punct de vedere al sistematicii zoologice, oaia domestică (Ovis aries)
face parte, ca şi celelalte genuri (Capra, Hemitragus, Pseudovis şi
Ammotragus) din:
- Regnul Animal
- Încrengătura Chordata
- Clasa Mammalia
- Ordinul Ungulata (Artidactylia),
- Subordinul Paricopitata,
- Familia Cavicornae,
- Subfamilia Ovidee și Caprinae,
- Genul Ovis și Capra,
- Genul Capris.

Formele sălbatice ale genului Ovis pot fi clasificate în două grupe,

diferenţiate prin:

- afinitate

sau

- prin lipsa de afinitate în procesul de reproducţie faţă de oile

domestice.
 În prima grupă sunt incluse speciile sălbatice, care au afinitate
reproductivă atât între ele, cât şi cu actualele rase de ovine.

Din această grupă fac parte speciile de Muflon, Arkar, Argal şi Ovis
montana.

Datorită acestui fapt, se presupune că aceste forme sălbatice sunt, de fapt,

şi strămoşii actualelor rase de ovine.

Toate aceste forme sălbatice sunt, în general, de talie mică, mijlocie şi

mare, posedă glande interdigitale la toate membrele şi au fose lacrimale
pronunţate.

Glanda mamară este formată din două jumătăţi şi două mameloane;

coada cilindrică sau lată, acoperită, însă, pe întreaga lungime cu lână sau
jar.

Masculii au un miros caracteristic, care devine mai pronunţat în perioada

de rut.
 Muflonul este cel mai mic reprezentant al formelor sălbatice şi cuprinde
două subspecii şi anume:
- Muflonul european (Ovis musimon)
- Muflonul asiatic (Ovis orientalis).

Muflonul european este întâlnit şi în prezent în zonele montane din

sudul Europei din Corsica şi Sardinia. Trăieşte în turme de 50 - 60 indivizi,
conduse de un mascul viguros.

Masculii au greutatea corporală de 40-50 kg, culoarea robei brun-

roşcată, de nuanţă mai închisă pe partea superioară a corpului şi mai
deschisă pe abdomen, extremităţile membrelor şi pe bot; prezintă
coarne triunghiulare, de forma unei spirale incomplete, cu vârfurile îndoite
spre marginile laterale ale gâtului.

Femelele prezintă aceeaşi culoare, însă de nuanţă mai deschisă şi

uniform distribuită pe suprafaţa corpului.

Din Muflonul european au derivat formele primitive de oi cu coada scurtă

cum ar fi cele din nordul Rusiei, al Poloniei, Germaniei şi nord-vestul
Scoţiei (mai impoortante fiind Romanov, Friză, Oaia de Heidschnüke etc.).
Muflonul european- Ovis musimon
 Muflonul asiatic este considerat ca fiind strămoşul sălbatic al oilor
ciute din Europa şi Asia, precum şi al unora cu păr din Africa.

Este răspândit şi în prezent în Iran, Himalaia şi Tibet.

 Ovis vignei sau oaia de stepă, este
reprezentată de Arkar (Ovis arkar) şi Urial
(Ovis cycloceros). Ambele tipuri trăiesc în
turme de până la 100 indivizi şi ocupă un
areal întins situat la est de Marea Caspică şi
spre vestul extrem până în Munţii Himalaia.

Ovis cycloceros (Urialul sau oaia cu coarne

dispuse în formă de cerc), este întâlnită, în Ovis vignei arkar
general, în acelaşi areal ocupat de Arkar,
precum şi în Pakistan şi în nord-vestul Indiei.
Comparativ cu Arkarul, are o dezvoltare
corporală mai mare şi o culoare gri-gălbuie.

Din această formă au derivat atât oile actuale

cu membre înalte şi care au coadă lungă,
coarne lungi şi răsucite în formă de tirbuşon,
cât şi cele cu lâna mixtă şi aspră întâlnite în
Africa, Tibet şi Himalaya Ovis cycloceros
 Ovis ammon (Argalul) reprezintă forma sălbatică cu cea mai accentuată
dezvoltare corporală, masculii având talia de până la 100 cm, lungimea
corpului de aproximativ 2 m şi o greutate de peste 150 kg.

Argalul mongolian (Altai Argali Permit

Argalul tibetan (Ovis ammon hodgson)

 Aria de răspândire este reprezentată de ţinuturile muntoase întinse
din Asia Centrală, Tibet şi Peninsula Kamciatka.

Trăieşte în turme cu un număr mai mic de indivizi (5-30), masculii

au coarne mari, puternice şi spiralate, iar la femele coarnele, sunt
mai mici şi mai puţin curbate.

Are coada scurtă, culoarea robei este gri-gălbuie cu nuanţe mai

deschise pe zonele superioare şi inferioare ale corpului şi faţa internă
a membrelor, iar în partea inferioară a gâtului prezintă o coamă
deschisă la culoare.

Faţă de celelalte forme sălbatice şi domestice, la care gestaţia

durează 5 luni, la Argal aceasta se întinde pe parcursul a 7 luni.
Această formă sălbatică este considerată ca fiind strămoşul oilor
primitive cu talia mare, lâna mixtă şi fesa grasă, grăsime-carne
(Gissar, Edilbaiev, Saradjinsk etc).
 Prin încrucişarea masculilor de Argal cu oi Merinos precoce s-a obţinut o
nouă rasă de ovine (Arharomerinos) cu lână fină şi foarte bine adaptată
zonelor situate la altitudini de peste 1000 m în munţii aflaţi în Kazahstan.

Ovis ammon ammon

 Ovis montana (oaia de munte), este întâlnită în grupe de 10-15 indivizi în
nord-estul Siberiei, Alaska şi Canada. Se caracterizează, în general, prin
unele elemente definitorii, respectiv: coada scurtă, talia de 105 cm,
lungimea de 90 cm, culoarea robei este albă cu zone dungate, dispuse
pe partea superioară a corpului.
Din cadrul acestei specii mai face parte şi varietatea Ovis borealis,
cunoscută şi sub denumirea de Ovis nivicola, sau oaia de zăpadă, întâlnită
în prezent în nordul Siberiei şi în Kamciatka.
Această formă sălbatică face trecerea spre Argal, cu care însă se
aseamănă foarte mult.
 DOMESTICIREA ŞI MODIFICĂRILE
SURVENITE ULTERIOR
Domesticirea oilor. Primele oi au fost domesticite încă din timpuri preistorice,
cu cca. 6-8 mii ani î.e.n. Ca şi în cazul celorlalte specii, domesticirea a avut loc în
etape succesive:
-captivitatea,
-îmblânzirea
-şi apoi domesticirea propriu-zisă.

Există date istorice care confirmă faptul că omul din epoca bronzului ştia să
transforme laptele în brânză şi lâna în ţesături, ceea ce denotă urmărirea
evidentă a unui scop precis în acţiunea de domesticire.

Cu timpul, când oaia a devenit un animal util vieţii omului, acesta a început să
o utilizeze şi ca mijloc de schimb, contribuind, astfel, alături de ceilalţi factori la
diversificarea şi răspândirea formelor domestice.

Referitor la locul în care au avut loc primele domesticiri, se presupune că

primul centru a fost reprezentat de zona de sud-vest a Asiei, pe teritoriul actual
al Irakului şi Turkmeniei, unde, la început, a fost domesticit Arkarul, din care mai
târziu au rezultat oile cu coada lungă (dolycura) şi cele cu coada groasă
(platyura) care, mai apoi, s-au răspândit în Europa şi Asia.
 Al doilea centru este considerat ca fiind situat geografic în sudul
Europei, unde s-a domesticit Muflonul din care, mai târziu, au apărut oile
cu coada scurtă (brachyura) şi care odată cu migraţia popoarelor au fost
aduse şi în partea nordică a continentului.

Al treilea centru îl constituie zona Asiei Centrale, unde a avut loc

domesticirea Argalului, din care, ulterior, au derivat oile cu fesa grasă
(steatopyga), răspândite astăzi în aproximativ aceeaşi zonă.

Modificările survenite ca urmare a domesticirii oilor. Ca urmare a

intervenţiei omului şi a optimizării condiţiilor de mediu, precum şi sub
influenţa condiţiilor de întreţinere şi hrănire, la ovinele domestice au
apărut diferenţieri majore faţă de formele sălbatice din care au derivat.
 Rasele formate sub influenţa directă a factorilor de mediu
natural sunt primitive, rustice şi tardive, rezistente şi foarte bine
adaptate condiţiilor în care s-au format, însă dau producţii
mai reduse (Ţurcana, Ţigaia şi altele).

În schimb, multe din rasele de oi crescute şi exploatate în

prezent s-au format prin intervenţia omului în dirijarea factorilor
de mediu, precum şi prin artificializarea condiţiilor de creştere şi
întreţinere, coroborate şi cu aplicarea unor metode de ameliorare
(rase culturale).

Aşa au apărut actualele rase perfecţionate şi specializate pentru

diverse producţii (rasele englezeşti de carne, Karakul, Friză,
Merinos australian, Beltex, etc).

O mare parte dintre modificările survenite în urma domesticirii

au apărut treptat, altele au apărut brusc.
 Modificările apărute pot fi clasificate în funcţie de natura lor astfel:
modificări morfologice şi modificări fiziologice.

Modificări morfologice. Primele modificări care au avut loc în evoluţia

ulterioară a ovinelor au vizat conformaţia corporală. Aceasta s-a modificat
spre direcţia de producţie în care a fost orientată creşterea oilor, existând
astăzi rase specializate pentru anumite producţii şi care au o conformaţie
corporală caracteristică.
În schimb, ca urmare a domesticirii, talia oilor s-a modificat în mică
măsură.
Modificări esenţiale au apărut însă la nivelul cozii, fiind prezente în
creştere şi exploatare atât oi cu coada scurtă (sub 13 vertebre coccigiene),
cât şi oi cu coada lungă (mai mare de 13 vertebre coccigiene).
De asemenea, sunt şi rase de oi cu coada groasă, caracter ce lipseşte la
formele sălbatice. Astfel, oile Kurdiuk au trei vertebre coccigiene, iar la
Ţigaie, Ţurcană şi Merinos numărul acestora este cuprins între 14 şi 22
[Novacov, citat de Pop et al., 1983].
Pielea, la formele domestice, este mai moale şi mai elastică, formând la
unele rase, pe diferite regiuni ale corpului, numeroase cute (Merinos).
La alte rase, formate în condiţiile aride specifice stepei, sub piele s-au
dezvoltat zone în care se acumulează ţesuturi adipoase, cu rol de rezervă
energetică (Kurdiuk şi Karakul).
 Modificări esenţiale au apărut şi la nivelul învelişului pilos. Astfel, în
timp ce la formele sălbatice corpul este acoperit cu păr, la oile domestice
îmbrăcămintea piloasă este reprezentată de lână.

Altă însuşire morfologică supusă modificărilor apărute în urma

domesticirii este şi culoarea.
Dacă la început la formele sălbatice culoarea era uniformă (brun
roşcată), prin intervenţia omului aceasta a căpătat o mare variabilitate,
întâlnindu-se astăzi astăzi rase pigmentate diferit.

Această variabilitate a pigmentaţiei robei la ovine a fost posibilă, ca şi

la celelalte specii, prin apariţia leucismului şi melanismului, în timp ce
culoarea caracteristică formelor sălbatice este tot mai rar întâlnită la
actualele oi domestice.

Notă:
LEUCÍSM - caracteristică ereditară constând din lipsa completă a pigmentului
din firele de păr, concomitent cu prezența lui în ochi și în unele mucoase
aparente.
MELANÍSM - pigmentație neagră excesivă a pielii și a părului. 2. (biol.)
mutație recesivă care face să apară indivizi de culoare neagră.
 Modificări fiziologice. Cele mai importante modificări fiziologice
apărute au survenit la nivelul aptitudinilor zooeconomice.

În acest sens, se poate afirma că, după domesticire, omul a căutat să

dezvolte doar acele aptitudini care erau utile intereselor sale. Astăzi, în
comparaţie cu formele sălbatice, de la actualele rase se obţin producţii
superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

De la oile cu lâna fină se obţine lâna uniformă şi fină în cantităţi medii

de peste 6 kg.
La alte rase, producţia de lapte a crescut considerabil la peste 400 l
pe intervalul unei lactaţii normale, la altele s-a fixat o precocitate şi o
prolificitate accentuată.

La rasele de carne, intensitatea de creştere este mai mare, iar de la

mieii rasei Karakul se obţin pielicele cu învelişul pilos dispus în bucle,
aspect nesemnalat la formele sălbatice.

Paralel cu aceste modificări utile şi datorită faptului că omul a

îmbunătăţit mereu condiţiile de creştere, la actualele rase se constată o
diminuare a rezistenţei organice, a gradului de adaptare, a vioiciunii, a
instinctului de conservare şi al celui matern.
 Alte modificări

- prolificitate,
- desezonizare,
- indici de reproducție
- diminuarea rezistenței organice,
- diminuarea instinctului de conservare,
- buclaj la unele rase,
- producții mari de lână la Merinos,
- lână superfină,
- intensitate mare de creștere,
- conversia hranei,
- agilitate.