Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bazinele Oceanice
Bazinele Oceanice
Bazinele Oceanice
Geografia Turismului
Anul I
Bazinele oceanice
Hărţi noi ale fundurilor oceanice au reuşit să fie elaborate, combinând sute de profile
trasate cu sonarul. Din anii 1970 s-au dezvoltat sisteme complexe de măturare a reliefului
oceanic, folosind mai multe semnale care lucrează simultan. Cu toate acestea, doar o mică
parte din relieful oceanic a reuşit să fie cartat.
Componentele M.C.
Şelful continental: este o veche câmpie acoperită în prezent de apă, care are lăţimi
medii globale de 65 km. Panta sa este redusă şi se extinde până la adâncimi medii de 180m. El
se termină printr-o ruptură de pantă (muchia şelfului), care face trecerea spre unitatea
următoare, versantul continetal. Numit impropriu povârniş, această unitate prezintă pante mai
mari, între 3-6 gr. remarcându-se ca cele mai extinse suprafeţe înclinate de pe Terra. În cadrul
lor se întâlnesc canioane submerse cu energii de relief de peste 1000m. Dimensiunile
canioanelor întrec de multe ori valorile celor dezvoltate pe continente. Printre cele mai
cunoscute canioane amintim: canionul Monterrey, canionul Indusului etc. Scurgerile
turbiditice stau la baza modelării permanente a acestora, manifestându-se prin curenţi
descendenţi, încărcaţi cu sedimente de diferite dimensiuni.V.C. coboră până la adâncimi de
3000-4000m, fâcând trecerea către câmpiile abisale prin intermediul unor forme de tranziţie,
glacisurile continetale. În cadrul acestor unităţi se remarcă prezenţa conurilor abisale, cu
formă generală de evantai (deep sea fan). Toate fluviile au mari conuri abisale, cel mai
impresionant fiind cel al sistemului Gange-Brahmaputra. În Marea Neagră Dunărea a format
conul abisal euxinic.
Coasta: formă de relief din cadrul M.C. alcătuită din câmpii costiere, câmpii litorale,
front litoral şi şelf. Întregul profil al acesteia s-a aflat sub acţiunea directă a mării la un
moment dat. Pe un nivel mai scăzut râurile îşi dezvoltau albiile pe şelful actual. În prezent
sectoarele respective de vale sunt relicte şi acoperite de mare.
Câmpiile costiere: se dezvoltă până la altitudini de 200-300m, limita lor inferioară
fiind în jur de 30m. Au aspect tabular în cea mai mare parte şi se află sub modelare subaeriană
încă de la sfârşitul Pliocenului.
Câmpiile litorale: coboară de la valori de ~30m până la 2-5m. S-au format în Holocen,
iar în cadrul lor putem diferenţia câmpii deltaice, lagunare etc.
Frontul litoral racordează câmpiile litorale de şelful continental. Subunităţile sale sunt:
ţărmul, versantul litoral şi glacisul litoral.
Ţărmul: formă de relief din cadrul frontului litoral, creată sub acţiunea valurilor care
prezintă o morfodinamică accentuată. În cadrul său pot fi identificate cordoane dunicole de
generaţii diferite, cu înălţimi ce variază în funcţie de gradul de acoperire cu vegetaţie, tipul
acesteia, cantitatea de precipitaţii disponibilă, regimul eolian etc. Pe litoralul românesc
altitudinea lor nu trece de 2-3m. Atunci când există o sursă considerabilă de nisip dunele pot
atinge înălţimi de 20-40m (ţărmul Cape Cod-coasta atlantică a SUA), sau în cazuri
excepţionale, valori de peste 200m (I. Fraser aflată pe coastele estice ale Australiei). Pe un
ţărm eroziv profilul este mult simplificat, plaja putând avea lăţimi reduse (4-5m), sau poate
lipsi cu desăvârşire.
Tipuri de insule.
3) insule barieră formate din nisipuri transportate de curenţi în lungul ţărmului. Sunt
situate în imediate apropiere a gurilor de vărsare (ex: I. Sacalin, I. Musura)
Insule vulcanice pot fi întâlnite pe margini de arce insulare sau pot fi independente.
Insule coraligene de tipul atolilor. Cuvântul atol în limba băştinaşilor din Maldive
înseamnă inel. Modelul de evoluţie al acestora a fost elaborat de către Charles Darwin.