Mărgeanu Ionuț

Geografia Turismului
Anul I

Bazinele oceanice

Cunoaşterea reliefului bazinelor oceanice a început din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, fiind impulsionată de ​trasarea cablului de telegraf​. Această activitate a dus la
identificarea dorsalei trans-atlantice şi a ridicat noi probleme legate de relieful submers, până
atunci existând ideea că aspectul general este de câmpie uniformă.

Progrese mari s-au înregistrat o dată cu inventarea sistemului de sondare acustică

(echo-sounder) în perioada anilor 1920. Prin determinarea timpului de răspuns al unui semnal
care se întoarce la navă, cunoscând viteza de propagare a sunetului în apă, se poate afla
automat adâncimea.

Hărţi noi ale fundurilor oceanice au reuşit să fie elaborate, combinând sute de profile
trasate cu sonarul. Din anii 1970 s-au dezvoltat sisteme complexe de măturare a reliefului
oceanic, folosind mai multe semnale care lucrează simultan. Cu toate acestea, doar o mică
parte din relieful oceanic a reuşit să fie cartat.

Trecerea de la relieful continental la cel al bazinelor oceanice se face prin intermediul

MARGINILOR CONTINETALE. Prin această noţiune înţelegem relieful grefat pe crustă
continentală ce racordează continentele cu bazinele oceanice prin forme de relief majore, cu
profil general convex/concav, cu dimensiuni de mii de km şi cu evoluţii perceptibile în
intervale de timp de ordinul milioanelor de ani. (E. Vespremeanu, 1989).

Componentele M.C.

Şelful continental: este o veche câmpie acoperită în prezent de apă, care are lăţimi
medii globale de 65 km. Panta sa este redusă şi se extinde până la adâncimi medii de 180m. El
se termină printr-o ruptură de pantă (muchia şelfului), care face trecerea spre unitatea
următoare, versantul continetal. Numit impropriu povârniş, această unitate prezintă pante mai
mari, între 3-6 gr. remarcându-se ca cele mai extinse suprafeţe înclinate de pe Terra. În cadrul
lor se întâlnesc canioane submerse cu energii de relief de peste 1000m. Dimensiunile
canioanelor întrec de multe ori valorile celor dezvoltate pe continente. Printre cele mai
cunoscute canioane amintim: canionul Monterrey, canionul Indusului etc. Scurgerile
turbiditice stau la baza modelării permanente a acestora, manifestându-se prin curenţi
descendenţi, încărcaţi cu sedimente de diferite dimensiuni.V.C. coboră până la adâncimi de
3000-4000m, fâcând trecerea către câmpiile abisale prin intermediul unor forme de tranziţie,
glacisurile continetale. În cadrul acestor unităţi se remarcă prezenţa conurilor abisale, cu
formă generală de evantai (deep sea fan). Toate fluviile au mari conuri abisale, cel mai
impresionant fiind cel al sistemului Gange-Brahmaputra. În Marea Neagră Dunărea a format
conul abisal euxinic.

Coasta: formă de relief din cadrul M.C. alcătuită din câmpii costiere, câmpii litorale,
front litoral şi şelf. Întregul profil al acesteia s-a aflat sub acţiunea directă a mării la un
moment dat. Pe un nivel mai scăzut râurile îşi dezvoltau albiile pe şelful actual. În prezent
sectoarele respective de vale sunt relicte şi acoperite de mare.
Câmpiile costiere: se dezvoltă până la altitudini de 200-300m, limita lor inferioară
fiind în jur de 30m. Au aspect tabular în cea mai mare parte şi se află sub modelare subaeriană
încă de la sfârşitul Pliocenului.
Câmpiile litorale: coboară de la valori de ~30m până la 2-5m. S-au format în Holocen,
iar în cadrul lor putem diferenţia câmpii deltaice, lagunare etc.
Frontul litoral racordează câmpiile litorale de şelful continental. Subunităţile sale sunt:
ţărmul, versantul litoral şi glacisul litoral.

Subunităţile frontului litoral

Ţărmul: formă de relief din cadrul frontului litoral, creată sub acţiunea valurilor care
prezintă o morfodinamică accentuată. În cadrul său pot fi identificate cordoane dunicole de
generaţii diferite, cu înălţimi ce variază în funcţie de gradul de acoperire cu vegetaţie, tipul
acesteia, cantitatea de precipitaţii disponibilă, regimul eolian etc. Pe litoralul românesc
altitudinea lor nu trece de 2-3m. Atunci când există o sursă considerabilă de nisip dunele pot
atinge înălţimi de 20-40m (ţărmul Cape Cod-coasta atlantică a SUA), sau în cazuri
excepţionale, valori de peste 200m (I. Fraser aflată pe coastele estice ale Australiei). Pe un
ţărm eroziv profilul este mult simplificat, plaja putând avea lăţimi reduse (4-5m), sau poate
lipsi cu desăvârşire.
Tipuri de insule​.

Insulele continetale pot fi clasificate în următoarele categorii:

1) părţi continetale izolate în timpul evoluţiei bazinelor oceanice (ex: Madagascar,
Groenlanda, Marea Britanie, Ceylon)
2) insule formate din morene glaciare în timpul glaciaţiunii Wurmiene. Depozitele
morenaice transportate de gheţari pe şelfuri au fost înconjurate de apă în postglaciar, atunci
când nivelul oceanului a crescut. (ex: Long Island)

3) insule barieră formate din nisipuri transportate de curenţi în lungul ţărmului. Sunt
situate în imediate apropiere a gurilor de vărsare (ex: I. Sacalin, I. Musura)
Insule vulcanice pot fi întâlnite pe margini de arce insulare sau pot fi independente.

Insule coraligene de tipul atolilor. Cuvântul atol în limba băştinaşilor din Maldive
înseamnă inel. Modelul de evoluţie al acestora a fost elaborat de către ​Charles Darwin​.

În funcţie de caracteristicile subunităţilor sale, de tectonica specifică, marginile

continentale se pot clasifica în: M.C. pasive şi active. M.C. pasive au un profil aproape
complet, cu subunităţi bine dezvoltate, coastele fiind larg extinse. V.C. este bine dezvoltat, iar
pantele sale nu sunt foarte mari. G.C. sunt larg extinse, frecvent cu mai multe trepte. M.C.
pasive nu sunt afectate de fenomene de vulcanism sau seismicitate. Se întâlnesc pe coastele
atlantice americane, africane sau antarctice. M.C. active sunt suprapuse contactelor
convergente dintre plăcile tectonice, cu o seismicitate ridicată, deseori însoţite de fenomene
vulcanice. Unele dintre ele pot fi vechi (cele est pacifice) sau noi (dezvoltate pe arce insulare).