Povestea Notelor Muzicale

Cea mai veche notă muzicală datează din jurul anului 2000 Î.Hr. și a
fost scrisă în cuneiformă pe o tabletă descoperită de arheologi în
Sumer(Irak), în orașul Nippur.
Pe tableta respectivă se găseau instrucțiuni cu privire la muzică pe care
trebuia să o cânți. Se pare că muzica era compusă în Sumerul antic în
armonii de terțe. Cercetările ulterioare au demonstrat că indicațiile fac
referire la coardele unei lire, al cărui acordaj este descris pe tabletă.
Acestea sunt cele mai vechi melodii găsite.
În ceea ce privește sistemul de notație muzical al Greciei Antice acesta
apare undeva prin secolul al VI-lea Î.Hr. În zilele noastre se găsesc
păstrate mai multe compoziții complete, dar și fragmente care au
supraviețuit trecerii timpului. Un astfel de exemplu este epitaful Seikilos
care datează de prin secolele II ÎHr.-I D.Hr. Notația propriu-zisă se realiza
prin amplasarea unor simboluri deasupra silabelor textului. De asemenea și
Imnurile Delfice folosesc această notație. Se pare însă că notația muzicală
grecească dispare în perioada declinului Imperiului Roman.
În vestul Europei muzica a evoluat puțin diferit. În anul 500, scriitorul
Boethius a introdus notarea muziclă cu litere. Acesta a atribuit 15 litere
pentru două octave. Însă sistemul pe care îl cunoaștem cel mai bine și care
este folosit și astăzi a fost inventat în anul 1000 de către un călugăr
benedictin pe nume Guido Aretinus sau Guido d’Arezzo (n. 991/992 – d.
după 1033). Guido era profesor de muzică și conducătorul corului
bisericesc, el a călătorit foarte mult prin Italia și a depus mult efort pentru
ca într-o zi să inventeze o cale mai simplă de învățare a melodiilor
necunoscute, provenită dintr-un imn medieval pe care interpreții de cantus
planus îl invocau în cinstea protectorului lor, Sf. Ioan:
UTqueant laxis
REsonare fibris
MIra gestorum
FAmuli tuorum
SOLve polluti
LAbii reatum
Sancte Ioannes
Denumirea celor 7 note, în afară de prima, finaliza cu o vocală ceea ce
permitea mai ușor să fie cântate. De aceea, în secolul XVI nota „ut” a fost
înlocuită cu „do”, cel mai probabil de la cuvântul „Dominus”.
Iată care, într-un final, este interpretarea sistemului actual de notație
muzicală:
Do – Dominus – Dumnezeu;
Re – rerum – materie;
Mi – miraculum – miracol;
Fa – familias рlanetarium – familia planetelor, sistemul solar;
Sol – solis – soare;
La – lactea via – Calea Lactee;
Si – siderae – stele.
Pe lângă acest sistem de notație muzicală, Guido a mai adus un aport
important în teoria muzicală. În timpul dirijării corului său el, cu ajutorul
mânii stângi sugera cântăreților ce notă să ia într-un anumit moment.
Ulterior, Guido a început să însemne fiecare sunet cu o notă pe care le
plasa pe portativul format din 4 linii paralele. Astăzi portativul este format
din 5 linii orizontale, însă principiul de plasare a notelor a rămas același.
Sistemul major (cu o jumătate de ton mai sus decât nota scrisă) și minor
(cu o jumătate de ton mai jos decât nota scrisă) a început să fie folosit de
timpuriu. Semnele minor ( bemolul stilizat în litera „b” ) si major au fost
dezvoltate din simbolul B-minor ( Si-minor ) și respectiv diezul stilizat
( # ). Majorul a apărut ca o extensie a minorului.
Un pas important în evoluția notelor muzicale se face în secolul al XIII-
lea, când Franco de Cologne scrie lucrarea „Ars cantus mensurabilis”. În
această lucrare Franco de Cologne a încercat să codifice tonalitatea
sunetelor și durata acestora. Lucrarea este bună, dar limitată deoarece
notele erau fie lungi ( întregi ) , fie scurte ( o treime din nota întreagă ) .
Notația mai parcurge o serie de transformări, ajungând în secolele XVII-
XVIII la forma sa rombică, ultimul stadiu de evoluție înaintea celui actual.
[4] În acest stadiu se poate observa ușor apropierea și corespondeța cu
semnele notației muzicale actuale de formă ovală.
În zilele noastre arta muzicală a ajuns la moduri de exprimare sonoră cu
totul inedite, ce nu mai pot fi redate grafic prin semne tradiționale.
În practica de astăzi unii compozitori folosesc notația tradițională, alții
combinații ale notației tradiționale cu procedee noi de scriere, iar alții,
aparținând mai ales domeniului muzicii experimentale, își creează sisteme
proprii de notare în care nu mai apar legături cu cel tradițional, clasic.
Deocamdată sistemele și procedeele grafice repective coexistă, ca și
genurile de creație pe care le reprezintă.
Abreviațiuni (prescurtări) în notația muzicală tradițională
La A A
Si bemol B B flat
Do C C
Re D D
Mi E E
Fa F F
Sol G G
Si H B
major dur major
minor moll minor
bemol es flat
diez is sharp
În ceea ce privește muzica bizantină știm despre aceasta că era o muzică
religioasă inspirată din muzica Greciei Antice și din cea a Orientului
Apropriat preislamic. În muzica bizantină notarea sunetelor se face la fel
ca în vestul Europei, de la stânga la dreapta cu diferența că simbolurile
erau diferențiale nu absolute. Acest lucru înseamnă că notele muzicale
indicau schimbarea tonalității, iar muzicianul avea dificila sarcină de a
deduce cu exactitate următoarea notă.
Solfegiul bizantin era compus din șapte note standard după cum
urmează :pá, vú, ghá (ga), dhe (di), ké, zo-, ne (ni) și corespund notelor re,
mi, fa, sol, la, si, do. În muzica bizantină sunt folosite opt scări
netemperate numite „E-khoi”(sunete). De aceea în muzica bizantină
tonalitatea absolută a fiecărei note în parte variază câte puțin, depinzând de
E-khos-ul folosit. Notele muzicale bizantine sunt folosite și în ziua de azi
în majoritatea bisericilor ortodoxe.