Muzica Bizantina

Sim Andrei
Este greu sa exprimam in cateva cuvinte particularitatile muzicii bizantine.
Comparatia cu muzica vest-europeana culta (exceptie facand a doua jumatate a
secolului nostru) este cea mai utila. Muzica apuseana culta si cea usoara (care are
puternice legaturi cu aceasta) sunt categoriile cele mai ascultate in lumea
contemporana, iar simtul nostru muzical este tributar acestora.

In secolele XI-XII, muzica apuseana devine polifonica: melodia este insotita de o

alta care seamana cu prima, dar este mai ornamentata. Cu timpul numarul vocilor
creste, in secolul al XIV-lea fiind obisnuite corurile pe patru voci, liniile melodice
cantate de fiecare voce avand o individualitate pronountata. Trebuia ca melodiile
sa "sune bine" impreuna, urechea receptand anumite sonoritati ca armonioase,
iar altele ca neplacute. Acest fapt a impus ca notele sa aiba o inaltime bine
precizata, iar distantele dintre ele sa poata lua numai anumite valori. Intrucat
liniile melodice aveau individualitatea lor, era imposibil ca dirijorul sa indice
fiecarei voci momentul in care sa cante un sunet. Nu era de dorit nici ca melodiile
sa curga total independent, caci, dupa cum am afirmat, sonoritatea generala
trebuia sa fie armonioasa. Solutia a fost masurarea muzicii, dirijorul tactand timpii
masurii.

In concluzie, muzica pe mai multe voci presupunea o limitare a posibilitatilor de

folosire a distantelor dintre inaltimile notelor si impunea masurarea ei.

Desigur, exista legi si in muzica pe o singura voce, insa limitele sunt mult mai
putin rigide decat in cazul celei polifonice. Astfel, in muzica bizantina, notele
ornamentale nu au o inaltime sau o ritmica foarte precis conturata, iar psaltul are
o anumita libertate de interpretare care i-ar parea arbitrara muzicianului
apusean. De asemenea, unele note sunt executate - in anumite contexte - putin
mai sus sau mai jos decat inaltimea lor in scara, datorita asa-numitei "atractii". De
remarcat ca isonul, deoarece este tinut mai mult timp pe acelasi sunet, nu poate fi
echivalat cu o a doua voce in sensul apusean. Intr-adevar, urechea nu este
suparata de diversele distante dintre note care, in contextul unei muzici polifonice
cu melodii bine individualizate, ar parea suparatoare; dimpotriva.
 Evolutia ulterioara a muzicii occidentale a facut ca modurile de aranjare a
distantelor dintre sunetele unei scari sa se reduca la doua. In secolele XVIII si XIX,
marea majoritate a compozitiilor sunt scrise in modul major (al carui prototip este
do major) sau in cel minor (cu prototipul la minor ).

In aceeasi perioada, in muzica bisericeasca rasariteana se folosesc cu egala

pondere cele opt glasuri, aproape fiecare grupand doua sau trei moduri diferite.
Din acest punct de vedere, melodia bizantina este mai variata si mai expresiva
decat cea vest-europeana.

Si notatia muzicii bizantine este diferita de cea a muzicii vest-europene. Nu se

noteaza inaltimea fiecarui sunet in parte, ci se porneste de la un sunet de
referinta si se noteaza distanta (in urcare sau coborare) pana la urmatorul.

De la acesta un alt semn indica distanta pana la cel de-al treilea semn s.a.m.d.
Analog, nu se noteaza durata fiecarui sunet in parte, ci exista anumite semne care
indica faptul ca sunetul are o durata dubla, tripla etc. sau ca doua note (sau trei
etc.) formeaza un timp.

Astfel, nu se noteaza sunetele individuale, ci se noteaza relatia dintre ele.

Conceptiile diferite ale Apusului si Rasaritului - in cazul de fata, omul vazut de
primii ca individ, iar de rasariteni ca persoana in relatie cu ceilalti - se reflecta
firesc si in semiografie. De asemenea, dupa cum am vazut mai sus, se reflecta si in
modul de interpretare: mai strict in Apus, cu o mai mare libertate in Rasarit.

Notatia muzicii bizantine consta in semne care se scriu deasupra unui text din
Sfanta Scriptura (Apostol, Evanghelie) sau textelor liturgice alcatuite de Sfintii
Parinti. In elaborarea sistemelor semiografice pentru muzica lor, bizantinii au gasit
solutii originale bazate pe principiul scrierii diastematice.

Conform acestui principiu, intervalele, durata si expesia sunt reprezentate prin

diferite semne (neume). Fiecare semn grafic - neuma- reprezinta un interval
melodic oarecare, ascendent sau descendent, iar nu un sunet fix ca in notatia
occidentala cu portativ. Notatia bizantina n-a avut nevoie si nu va utiliza in
evolutia sa portativul muzical - elementul principal de referinta in intreaga
semiografie occidentala.
 Sistemul de notatie a evoluat in decursul timpului ajungand pana la cea
intrebuintata astazi in Biserica Ortodoxa. Principalele sisteme de notatie au fost:
notatia ekfonetica (sec. V- XII), notatia paleobizantina (sec. IX-XII), notatia
hagiopolita (sec. XII - XIV), notatia cucuzeliana (sec. XV- XIX).

Notatia folosita in zilele noastre sau "sistema ce noua" cum este cunoscuta, s-a
aplicat la Constantinopol, in scoala de muzica bisericeasca, infiintata, se pare, in
mod special, in 1814.

Biografie: https://www.tocilar.ro/muzica/sistemul-muzical-
bizantin-si-muzica-bizantina-74130
https://ro.wikipedia.org/wiki/Muzica_bizantină