ELENA AMARINOAIE

STUDIUL COMPARATIV AL UNOR SOIURI

DE TOMATE CULTIVATE ÎN SISTEM
ECOLOGC

ROVIMED PUBLISHERS
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
AMARINOAIE, ELENA
Studiul comparativ al unor soiuri de tomate cultivate in sistem ecologic / Elena
Amarinoaie ; - Bacău : Rovimed Publishers, 2008

Bibliogr.

ISBN 978-973-7719-81-2

635.64
 CAPITOLUL I

CULTURA TOMATELOR (Lycopersicum esculentum Mill)

IMPORTANŢA ALIMENTARA ŞI ECONOMICA A
CULTURII TOMATELOR

Tomatele reprezintă una din cele mai valoroase legume din punct de
vedere alimentar. Calităţile acestora au făcut ca ele să se consume în cele
mai variate regiuni de pe glob, chiar şi acolo unde ele nu se cultivă.
Valoarea alimentară a tomatelor este dată de conţinutul ridicat în
vitamine, zaharuri, substanţe nutritive, aminoachizi şi acizi organici, atît în
fructele proaspete cît şi după prelucrarea lor.
Tabelul 1.1.
Conţinutul chimic al fructelor de tomate, paste şi sucuri (valori
medii –
Balaşa,
1973)

Suc de
Fructe Pastă de
tomate
Specificare U.M. Proaspete tomate
(100 g)
(100 g) (100 g)
Zahar total g 4,32 - -
Glucoza g 2,02 - -
Fructoza g 2,30 - -
Apă g 94,2 86,0 93,7
Caroten mg 0,82 1,24 0,35
Vitamina B mg 0,57 0,093 0,051
Vitamina B 2 mg 0,035 0,058 0,056

3
 Suc de
Fructe Pastă de
tomate
Specificare U.M. Proaspete tomate
(100 g)
(100 g) (100 g)
Vitamina B 6 mg 0,010 0,18 -
Vitamina C mg 24,2 9,0 16,0
Vitamina K mg 0,65 - -
Biotină mg 4,0 - -
Acid nicotinic mg 0,52 1,41 0,69
Fluor mg 60,0 - -
Magneziu mg 20,0 - -
Izoleucina mg 26,0 - -
Metionină g 0,006 - 0,07
Leucină g O,039 - 0,004
Producţia la hectar a principalilor compuşi chimici ai fructelor se
ridică la 2620 kg s.u. totală, 1384 kg zaharuri, 444 kg proteină brută, 228 kg
substanţă minerală şi 10 kg acid ascorbic.
Conţinutul de macro şi microelemente se caracterizează prin valori
ridicate pntru potasiu, mai mari la magneziu decît la calciu; în afară de
aluminiu şi fier, care domină, au mai fost determinate şi alte microelemente
prezente în cantităţi mai mici, cum sunt: crom, cobalt, nichel, cadmiu, sulf,
fluor şi iod.
Dintre microelementele toxice poluiante, mercurul a fost identificat în
pieliţa fructelor, dar după spălare cantitatea acestuia a scăzut la jumătate.
Conţinutul în azotaţi peste anumite limite (3 ppm N-NO 3 % grame s.p.) este
toxic prin transformarea posibilă în nitrozamină; acesta este şi coroziv
pentru metalele din care sunt confecţionate cutiile de conserve (Andrei şi
colab.).

4
ISTORICUL – ORIGINEA ŞI ARIA DE RĂSPÎNDIRE A
CULTURII TOMATELOR
Documente antice menţionează că legumicultura a cunoscut o
importantă dezvoltare în centrele vechilor civilizaţii: India, China,,
Mespotmia şi Egipt. Din Asia şi Egipt cultura plantelor legumicole s-a
răspîndit la greci şi romani, care au cultivat o gamă largă de specii
legumicole, printre care amintim: ceapa, usturoiul, salata, varza, castraveţii,
mărarul. Tomatele, ardeii, cartoful şi fasolea au devenit cunoscute în Europa
abia după descoperirea Americii. Ele erau cunoscute şi cultivate de către
populaţia băştinaşă din cele mai vechi timpuri.
Tomatele sunt originale din Peru, unde localnicii le numeau „tomate”,
motiv pentru care botaniştii secolului al XVI-lea le-au nimit „MALA
PERUVIANA”.
Cercetările recente (Horkheimar, 1960) arată că tomatele se cultivau
în Peru încă în perioada cuceririi Amerii de Sud de către conquistadorii
spanioli.
Humolt (1811), Phillips (1891), Jenkins (1948) considerau că specia
de origine este Lycopersicum Esculentum var cerasiforme (Mill), răspîndită
în Peru şi Ecuador, de unde a ajuns în Mexic, fiind folosită mai întîi ca
plantă medicinală şi apoi în cultură.
După noile descoperiri, cultura tomatelor în partea centrală şi de sud a
Mexicului, exista încă din perioada anilor 200 Î.e.n. – 700 e.n.. În Europa
tomatele s-au cultivat pentru prima dată în Spania şi Portugalia, sub
denumirea de „Mere peruviene” (Brejnev, 1958), de unde au trecut în Italia.
Pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, tomatele ajung în Anglia, unde au fost

5
privite cu rezervă fiind considerate plante puţin hrănitoare şi vătămătoare. În
această ţară au început să se afirme abia după două secole.
În Franţa tomatele sunt tratate iniţial ca plante ornamentale, abia în
1778 apar ca legume.
În Germania, Elveţia şi ţările nordice tomatele sunt cultivate mai
târziu, după 1870. În Rusia au fost introduse în secolul al XVII-lea, dar
cultura propriu-zisă s-a răspândit abia în anul 1880.
În ţările din Orient (China şi Japonia), tomatele au fost introduse în
secolul al XVI-lea, odată cu cartoful. În secolul al XVII-lea, au apărut şi în
Siria, Arbia şi Etiopia, iar în estul Asiei exceptînd India de est, au fost
introduse în secolul al XVIII-lea. În America de Nord, deşi vecină cu patria
de origine a tomatelor, acestea au fost introduse în cultură în secolul al XIX-
lea.
Cultura tomatelor în ţara noastră este cunoscuttă din secolul al XIX-
lea, dar s-a răspîndit rapid în toate zonele cu excepţia celor submontane,
fiind apreciate de consumatori. Ponderea cea mai mare o deţin zonele din
sudul, sud-estul şi sud-vestul ţării.
In prezent cultura tomatelor este o cultură de pondere pentru
legumicultura ţării noastre ca urmare a faptului că fructele acestora a o
valoare nutritivă ridicată, cu multiple şi variate intrebuinţări pentru
consumul în stare proaspătă, în arta culinară şi industria alimentară.
Tomatele, deci sunt o specie de legume pretenţioasă la condiţiile
factorilor de mediu, au în ţara noastră numeroase zone favorabile de cultură,
în care prin aplicarea unor tehnologii adecvate se realizează producţii
cantitativ şi calitativ superioare.

6
 După date recente, organizarea legumiculturii ca ramură de producţie
agricolă de sine stătătoare, este atestată, prin documente scrise , în ţara
noastră abia din deceniul al IV-lea (anul 1938) al secolului XX.
Deci din 1938 şi pînă în prezent (la nivelul anului 1995), patrimoniul
legumicol din ţară s-a deyvoltat, aceasta fiind şi perspectiva pentru anii
2000 – 2005.
Suprafaţa de legume, în prima etapă a crescut de la 103,5 mii ha în
1938 la 289,6 mii ha în 1988, reprezentând 1,09 şi respectiv 2,92 % din
totalul suprafeţei cultivate pe ţară; totuşi în această etapă, cultura cu pondere
o reprezintă pepenii verzi (Tabelul 4.2.).

TABELUL 1.2.

Suprafeţe cultivate cu legume în Romînia 1938 – 1989, mii ha

Total Suprafaţa culturii % din suprafaţa cultivată

supraf. Pepeni Pepeni
Anii Legume Total Legume Total
cultiv. în verzi verzi
(L) L+Pv (L) L+Pv
România (Pv) (Pv)
1938 9419,9 77,6 25,9 103,5 0,82 0,27 1,09
1960 9734,8 190,6 18,7 209,3 1,95 0,19 2,15
1980 9569,4 297,7 11,6 309,3 3,11 0,12 3,23
1985 9890,5 261,6 27,8 289,4 2,64 0,28 2,92
1989 9402,1 254,45 21,55 276,0 2,70 0,22 2,80

În a doua etapă, suprafaţa cultivată cu legume scade continuu, de la

254,45 mii ha (1989) la 207,39 mii ha în 1995 şi preconiza pentru anul 2004
la 200,7 mii ha. O scădere vizibilă se observă şi la cultura legumelor în seră.

7
 Specia (cultura) cu pondere pentru respectiva etapă şi perspectivă o
constituie „tomatele” – Tabelul 1.3.

TABELUL 1.3.
Evoluţia suprafeţelor cultivate cu legume (tomate), 1989 – 2004,
mii ha

Specificare 1989 1994 1995 1999 2000 2004

Legume,
254,45 205,45 207,39 200,78 200,75 200,70
total,din care:
De seră 1,45 1,45 1,39 0,78 0,75 0,70
De cîmp 253,00 204,00 206,00 200,00 200,00 200,00
din care:
52,5 43,9 43,0 40,0 40,0 35,0
tomate

TABELUL 1.4.

Evoluţia destinaţiei producţiei de legume din Romînia, 1989 – 2004

Specificare 1989 1994 1995 1999 2000 2004

1. Consum intern de
2803,7 1865,7 2361,4 2692,2 2794,5 2999,0
legume, mii tone
din care:
- legume seră 153,7 82,7 91,4 93,2 94,5 99,0
- legume câmp 2650,0 1783,0 2270,0 2600,0 2700,0 2900,0
din care: tomate 725 517 520 550 560 570
a) Legume
2009,7 1331,2 1680,4 1912,5 1983,9 2130,0
proaspete, mii t
din care:
- legume seră 153,7 82,7 91,4 93,2 94,5 99,0
- legume câmp 1856,0 1248,5 1569,0 1819,0 1889,4 2031,0
din care: tomate 348 272 295 316 312 330
b) Legume
794,0 534,3 681,0 780,7 810,6 868,0
comservate,mii t
- legume seră - - - - - -

8
 Specificare 1989 1994 1995 1999 2000 2004
- legume câmp 764,0 534,5 681,0 780,7 810,6 868,0
din care: tomate 377,0 245,0 225,0 234,0 239,0 237,0
Populaţia, mii loc. 23,2 22,7 22,7 22,6 22,6 22,5
2. Consum legume
120,8 62,1 104,0 119,1 123,7 131,0
pe loc., kg/an
din care:
- legume seră 6,6 3,6 4,8 4,1 4,2 4,0
- legume câmp 114,4 78,5 100,0 115,0 119,0 120,1
din care: tomate 31,2 22,7 23,0 24,3 24,8 25,2
din care: proaspete
- legume seră 6,6 3,6 4,8 4,1 4,2 4,4
- legume câmp 88,0 55,0 70,0 88,5 83,6 90,3
din care: tomate 15,0 12,0 13,0 14,0 14,2 15,4
3. Export legume,
1065,0 660,0 730,0 1216,0 1318,0 1520,0
mii tone
din care:
- legume seră 15,0 10,0 15,0 16,0 18,0 20,0
- legume câmp 1050,0 550,0 715,0 1200,0 1300,0 1500,0
din care:
- proaspete 42,0 21,0 30,0 40,0 50,0 50,0
- conservate 1008,0 529,0 685,0 1160,0 1260,0 1450,0
tomate 286,0 161,0 68,0 250,0 280,0 300,0
proaspete 272,0 157,0 162,0 240,0 270 290,0
conservate 14,0 4,0 6,0 10,0 10,0 10,0
Date după Direcţia Horticolă din M.A.A.

TABELUL 1.5.
Evoluţia producţiei medii şi totale de legume (tomate)
în Romînia 1989 – 2004

Specificare 1989 1994 1995 1999 2000 2004

Producţia medie
tone/ha
15,204 11,006 14,906 19,470 20,486 22,516
Nivel minim
Legume total
din care:
116,340 63,930 76,770 140,000 150,000 170,000
- legume seră

9
 Specificare 1989 1994 1995 1999 2000 2004
- legume câmp 14,620 11,440 14,500 19,000 20,000 22,000
din care: tomate 19,280 15,440 16,000 20,000 21,000 25,000
Nivel maxim
- - 15,435 20,505 22,515 24,544
Legume total
din care:
- - 80,000 150,000 160,000 180,000
- legume seră
- legume câmp - - 15,000 20,000 22,000 24,000
din care: tomate - - 17,000 22,000 23,000 27,000
Producţia medie
tone/ha
3866,7 2425,7 3091,4 3909,2 4112,5 4519,0
Nivel minim
Legume total
din care:
168,7 92,7 106,4 109,2 112,5 119,0
- legume seră
- legume câmp 3700,0 2330,0 2895,0 3850,0 4000,0 4400,0
din care: tomate 1011,0 678,0 686,0 800,0 840,0 875,0
Nivel maxim - - 3201,2 4117,0 4520,0 4026,0
Legume total - - - - - -
din care:
- - 111,2 117,0 120,0 190,0
- legume seră
- legume câmp - - 3090,0 4000,0 4400,0 4886,0
din care: tomate - - 731,0 880,0 920,0 943,0
Date după Direcţia Horticulturii din M.A.A.

10
 CAPITOLUL II Particularităţi botanice şi biologice

2.1. Particularităţile botanice şi biologice

2.1.1. Sistemul radicular

Tomatele, în regiunile de origine, cu climat tropical, se comportă ca

plante perene. În condiţiile ţării noastre, tomatele cultivate în cîmp liber sunt
plante anuale, erbacee, iar în condiţii de seră, vegetaţia plantelor de tomate
se poate prelungi mai mulţi ani, datoritî caracterului de perenitate.
Rădăcina tomatelor se caracterizează prin vigoare şi ritm rapid de
creştere.
La plantele tinere, în condiţii normale de temperaturî, cresc cu 2 – 7
mm pe zi (Brejjnev 1944). La 30 de zile după răsădirea plantelor, caînd
acestea au fosmat numai o singură frunză adevărată, rădăcina principală
ajunge la 50 cm lungime (Edelstein, 1953). Dinamica rădăcinii după
plantare, pe un sol bine lucrat, se apreciază la 29 cm după 2 săptămâni, 75
cm la 3 săptămâni, 100 cm la 4 săptămâni şi 125 cm la 5 săptămâni (Beckev
– Dillingen, 1956).
În condiţiile creşterii naturale, rădăcina principală este pivotantă şi
pătrunde la adîncimi mari.
Plantele cu rădăcină pivotantă, ce rezultă în urma semănatului direct
în cîmp, prezintă o rezistenţă sporită la secetă.
La înfiinţarea culturilor de tomate se foloseşte în foarte mare măsură
răsadul. Odată cu operaţia de repicare, rădăcina principală suferă leziuni,

11
ceea ce favorizează ramnificarea ei, însă mare majoritate rămîne la suprafaţa
solului, pînă la 25 cm adâncime.
Ramnificaţiile rădăcinilor depind de temperatura solului. Astfel, sub
10°C şi peste 37°C creşterea rădăcinilor se opreşte. Intervalul temperaturilor
la care are loc creşterea optimă a sistemului radicular este 15 - 35°C.
La rădăcinile bătrîne apare lignificarea începând de la bază, fenomen
caracteristic plantelor perene.
Arhitectonica generală a sistemului radicular la tomatele transplantate
impune asigurarea unei cantităţi optime de apă în stratul superficial al solului
şi efectuarea atentă a lucrărilor de întreţinere a solului.

2.1.2. Tulpina
Tulpina tomatelor poate avea o creştere determinată sau nedeterminată.
La cultura în solarii se folosesc numai hibrizi cu creştere nedeterminată, la
care este necesară susţinerea plantelor pe spalieri sau tutori.
Din mugurii aflaţi la baza frunzelor cresc lăstari (copili), cel mai
viguros fiind de fiecare dată copilul afla t la înflorescenţă, care atunci când
se află într-o poziţie terminală devine concurent al tulpinii principale.
Întreruperea creşterii tulpinii după 3-6 înflorescenţe în solarii se fac
prin îndepărtarea vîrfului de creştere, respectiv prin „cârnitul” plantelor.
În faza iniţială plantele de tomate au o creştere exactă, dar mai tîrziu
datorită greutăţii aparatului foliar şi fructelor, plantele nu-şi mai pot menţine
poziţia exactă, cu excepţia unor soiuri pitice, motiv pentru care plantele
trebuie susţinute.
Tulpina de contact cu pămâtul reavăn emit cu uşurinţă rădăcini
adventive. Acest lucru face posibilă plantarea mai adâncă a răsadurilor,
precum şi înmulţirea vegetativă.

12
 2.1.3 Frunza
Frunzele tomatelor sunt imparipenat sectate, cu foliole de diferite mărimi
dispuse alternativ.
Foliolele au forme diferite cu marginea întreagă sau dinţată, cu
suprafaţa gofrată sau netedă în funcţie de varietate şi soi.
Pe toată suprafaţa frunzele sunt acoperite cu perişori glandulari, care
la atingere degajă un miros caracteristic.
Sunt de culoare verde închis până la cenuşiu, iar uneori se manifestă
fenomenul de îndoire a marginii frunzelor spre marginea superioară.

2.1.4 Înflorescenţa şi floarea

Tomatele prezintă o înflorescenţă de tip racem cu aspect de ciorchine.

Inflorescenţele apar pe tulpina principală la o distanţă de 2-6 internoduri.
Axul înflorescenţeii poate fi simplu sau ramnificat.
De obicei la baza plantei predomină ciorchinii simplii, iar spre vîrf cei
ramnificaţi. Frecvenţa ciorchinilor simplii sau ramnificaţi este şi o însuşire
de soi.
Axul înflorescenţei se termină întotdeauna cu o floare.
Prima înflorescenţă apare pe plantă după un număr variabil de frunze
de 5 – 12, în funcţie de soi. Următoarele se formează după 1 – 5 frunze.
La soiurile cu creştere determinată înflorescenţele apar mai des decît
cele cu creştere nedeterminată.
Numărul florilor într-o înflorescenţă variază în limite foarte largi, de
la 4 – 5 la peste 20 în cazul ciorchinilor puternic ramnificaţi.

13
 Floarea de tomae pe tipul 5 (5 sepale, 5 petale şi 5 – 10 stamine), iar
ovarul este format din 2 – 3 carpete.
Sepalele au o formă lanceolată, formând în partea inferioară o cupă
acoperită cu perişori. Petalele de culoare galbenă snt concrescute la bază
formînd un tub scurt.
Staminele sunt concrescute la bază cu tubul corolei, iar antenele lor
sunt unite sub forma unui con care acoperă pistilul.
Polenizarea este directă înregistrându-se 3 – 10 % din cazuri
polenizarea încrucişată la soiurile cu stilul lung.

2.1.5 Fructul şi sămânţa

Fructul la majoritatea hibrizilor (pentru solarii) are 2 – 4 lojii seminale cu
excepţia tipurilor cărnoase, care prezintă mai mult de 4 lojii seminale.
Fructul prezintă epicarpul membranos incolor sau galben.
Mezocarpul este foarte zemos, acoperit cu un endocarp membranos.
Sămânţa este foarte mică, de culoare galben cenuşie, uniformă,
comprimă lateral, avînd 2 – 4 mm diametru, mătăsos, poroasă. Într-un fruct
de soi se găsesc 150 – 300 seminţe.

2.2 Particularităţi ecologice

2.2.3 Cerinţe faţă de temperatură
Tomatele sunt pretenţioase la temperatură.
Tomatele sunt plante termofile, temperatura optimă necesară fiind de circa
22°C în condiţiile în care ceilalţi factori de vegetaţie sunt asiguraţi la nivel
optim.
Temperaturile negative chiar şi o perioadă scurtă de timp provoacă
îngheţul plantei (-1, -3°C).

14
 Temperaturile prea ridicate sunt de asemenea dăunătoare. La peste
37°C plantele nu mai fructifică, deoarece polenul nu mai germinează. Dacă
temperatura depăşeşte 30°C plantele încetează să mai crească, iar la peste
40°C ele mor.
Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21 - 26°C,
iar pentr dezvoltarea fructelor de 18 - 24°C.
Temperatura variază în atmosferă pe parcursul fazelor de vegetaţie
fiind în corelaţie cu intensitatea luminii.

2.2.4 Cerinţe faţă de umiditate

Umiditatea atmosferică şi a solului prezintă de asemenea o importanţă
deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea tomatelor.
În condiţii protejate factorul umiditate trebuie, condus în strânsă
corelaţie cu factorul temperatură şi cu factorul lumină.
Astfel, cerinţele în optim faţă de acest factor al tomatelor situează la
valori cuprinse între 68 – 81 % (valori extreme) din capacitatea de câmp
pentru apă.
Umiditatea atmosferică este cuprină între 55 – 70 %.
Peste valorile maxime ale acestui factor, tomatele sunt sensibilizate la
boli şi însăşi umiditatea devine un factor de dezvoltare şi creştere a bolilor
foliare sau radiculare.

2.2.5 Cerinţe faţă de lumină

Factorul lumină este hotărâtor în activitaea biologică a plantelor fiind

principalul factor în prezenţa căruia are loc fotosinteza.

15
 În primele faze de vegetaţie tomatele sunt foarte pretenţioase faţă de
acest factor, insuficienţa luminii ducînd la alungirea tinerelor plante, iar
răsadul obţinut este firav.
Din literatura de specialitate se desprind o serie de valor ale duratei de
iluminare pe parcursul perioadei de vegetaşie după cum urmează:
 16 – 18 ore/zi şi o temperatură de 23-25°C în primele 3 săptămâni
de vegetaţie.
 12 ore/zi în perioada formării înflorescenţei.
Valorile ridicate ale acestui factor sunt cerute şi în perioada creşterii
şi
dezvoltării fructelor, valori necesare pentru procesele metabolice de
acumulare a substanţelor nutritive în fruct.

2.2.6 Cerinţe faţă de sol

Tomatele cresc şi se dezvoltă bine pe soluri cu textură mijlocie nisipo-
lutoase sau luto-nisipoase.
De asemenea terenurile nisipoase sunt recomandate culturii tomatelor
timpurii cu condiţia asigurării elementelor nutritive şi a apei.
Solurile grele, argiloase sunt improprii culturii tomatelor. Faţă de PH-
ul solului tomatele solicită soluri cu valori ale acestui indice de 6 – 6,5, deci
uşor acidă, dar se dezvoltă bine şi pe soluri nisipoase.
Conţinutul de humus al solurilor pe care sunt amplasate culturile de
tomate trebuie să fie cuprinse între s,8 – 3,2 % ştiind că tomatele consumă 1
– 2 % într-un an de cultură.

16
 2.2.7 Regimul de nutriţie
Rolul principalelor elemente în creşterea şi fructificarea tomatelor
trebuie
apreciat prin prisma interrelaţiei care există în primul rând între acesta, dar şi
între elementele minerale şi ceilalţi factori de creştere.

Azotul
Are un rol deosebit în creşterea şi fructificarea tomatelor prin aceea că
este constituentul de bază al tuturor proteinelor care intră în componenţa
protoplasmei şi a moleculelor proteice. Deficitul de azot este dăunător
pentru tomate, determinând insuficienţa hidraţilor de carbon pentru
fructificare şi creşterea optimă; ca urmare plantele sunt neviguroase,
formează fructe mici, slabe calitativ, scade rezistenţa plantelor la boli.
Excesul de azot are efect negativ, determinând o creştere luxuriantă în
defavoarea fructificării şi precocităţii. Conţinutul optim al frunzelor în azot,
corespunzător unei bune aprovizionări, este de 0,3....0,4 % (Krejbil şi
Krauss). Un conţinut mai mare duce la scăderea fructificării, iar peste 0,5 %
chiar la avortarea florilor. În astfel de condiţii se remarcă şi o influienţă
negativă asupra sistemului radicular (Anstett, 1968).

Fosforul
Are un rol deosebit ca regulator la procesele respiratorii şi ca
stimulent pentru absorbţia elementelor minerale, influienţând evident
fructificarea şi precocitatea.
Insuficienţa fosforului determină colorarea frunzelor în verde închis,
mat, cu cuanţa violacee, mai ales în zona nervurilor, se întârzie înfloritul şi
fructificarea.

17
 Excesul de fosfor poate determina reducerea asimilării zincului.
Absorbţia fosforului este influenţată de ceilalţi factori de creştere ca:
intensitatea luminii, temperatura mediului de creştere, celelalte elemente.
În condiţiile unui Ph cuprins între 6,0..6,5, fosforul este disponibil în
cantităţi mai mari. Absorţia fosforului prin frunze este mai rapidă, dar
aplicarea extraradiculară scade conţinutul rădăcnilor în fosfor, cu efecte
negative (Kazuki, Tueva, 1960).

Potasiul
Este considerat ca element primordial pentru formarea şi transportul
hidraţilor de carbon şi acidului ascorbic, jucînd un rol esenţial asupra
calităţii fructelor alături de magneziu; prezenţa fosforului favorizează
coacerea fructelor, iar un raport favorabil între potasiu şi azot duce la
creşterea sistemului radicular al tomatelor.
Eficienţa şi utilizarea potasiului de către plante este condiţionată de
intensitatea luminii.
Carenţa potasiului se remarcă după petele brune care apar pe marginea
frunzelor cu cele bătrâne. În general, frunzele au o culoare mai deschisă, iar
la tulpină apare lemnificarea de timpuriu, insuficienţa potasiului determină şi
pătarea fructelor în timpul maturării.

Calciul
Influenţează creşterea sistemului radicular şi a părţilor aeriene ale
plantelor de tomate. De asemenea, calciul are un rol deosebit în
îmbunătăţirea însuţirilor fizico-chimice ale solului, mai ales în reducerea
acidităţii excesive a mediului de cultură.

18
 Carenţa de calciu se remarcă prin stagnarea creşterii plantelor şi
necrozarea ţesuturilor tinere, îndeosebi vârfurile de creştere; pe frunze apar
pete clorotice, cafenii albicioase.
Calciul în exces este dăunător pentru creşterea şi fructificare, apărând
cloroza fructelor tinere, datorită imobilizării unor microelemente cun sunt
fierul şi manganul.

Magneziul
Este considerat în ultimul timp ca având o însemnătate mare pentru
cultura tomatelor. Insuficienţa de magneziu influenţează negativ calitatea
fructelor, rezistenţa la transport şi păstrarea (Windsor, 1961).
Carenţa se manifestă prin cloroza fructelor în zona nervurilor cu
începere de la bază. Pentru tomate se consideră că la o aprovizionare bună
frunzele trebuie să conţină 0,4 %, iar solul să conţină 25 mg/1000 g sol
(Will, 1967).

Microelementele
Borul, fierul, manganul, zincul, molibdenul ş.a. sunt, ca
microelemente, deosebit de importante pentru valorificarea potenţialului
productiv al tomatelor. Desfăşurarea optimă a proceselor biochimice
complex nu poate avea loc în absenţa microelementelor.
Borul şi manganul influenţează sinteza hidraţilor de carbon şi evoluţia
organelor de fructificare. Sinteza vitaminelor şi a clorofilelor este
determinată de mangan şi fier, iar zincul are rol în sinteza auxinelor şi a
proceselor respiratorii.
Carenţa microelementelor are efect negativ asupra creşterii şi
fructificării tomatelor, manifestîndu-se prin:

19
  La bor – mortificarea celulelor din zona diviziunii rapide în
special la mugurele apical şi zona cambială, căderea mugurilor
florali;
 La fier – cloroza frunzelor;
 La mangan – cloroza frunzelor începând cu cele tinere.
Asigurarea culturii de tomate cu elemente minerale constituie una din
cele
mai importante verigi ale tehnologiei de cultură. În acest caz trebuie să se
pornească de la necesarul de elemente minerale pentru o producţie
planificată, avînd în vedere consumul specific în funcţie de fenofaza de
creştere. Astfel, unele cercetări au precizat că pentru o tonă de fructe,
tomatele au nevoie de 22,75 NO3; 3,6 kg K2O, 0,75 kg P205 (Amstett, 1968).
În condiţiile culturii irigate de tomate, la aplicaea îngrăţămintelor
trebuie să se ţină seama de tehnologia aplicată, de producţia planificată şi de
cantitatea de apă. În general, aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se
poate face înainte de plantare, iar cele cu azot în mod fracţionat: 25 % la
plantare, iar restul în reprize (Becker – Dillinger, 1965).

2.2.8 Reacţia solului

Tomatele cresc şi se dezvoltă corespunzător pe solurile mijlocii, terenuri
uşoare, recomandate penru culturi timpurii de tomate, cu condiţia asigurării
elementelor minerale şi a apei.
Solurile grele, argiloase, sunt improprii culturii tomatelor. Reacţia
solului, uşor acidă, pH=6..6,5 este optimă pentru cultura tomatelor, dând
rezultate foarte bune şi pe solurile cu reacţie neutră.

20
 2.2.9 Regimul de aer şi gaze
Aerul cu componentele sale mai importante (azot, oxigen şi bioxid de
carbon are mare însemnătate pentru cultura tomatelor. Dintre componentele
sale, bioxidul de carbon din aer pentru tomate este determinată şi de ceilalţi
factori ai mediului, mai ales intensitate luminii, temperatură, umiditate.
Cercetările au stabilit că tomatele înregistrează o creştere şi
dezvoltare superioară cînd concentraţia de bioxid de carbon creşte de la 0,03
% pînă la 0,09 – 0,14 %. Posibilităţile de sporire a conţinutului aerului în
bioxid de carbon la culturile în cîmp liber sunt însă, până în prezent, limitate.
Folosirea îngrăşămintelor organice, stimularea activităţii
microorganismelor, asigurarea schimbului dintre sol şi atmosferă şi altele
constituie totuşi căi pentru menţinerea concentraţiei optime a aerului în
bioxid de carbon. Problema altor gaze poluante în atmosferă au început sî
devină o problemă pentru culturile de tomate din jurul centrelor industriale:
bioxidul de sulf, amoniacul, pot cauza în concentraţii foarte reduse de 0, 02
% arsuri pe frunzele plantelor.

21
 CAPITOLUL III

CADRUL NATURAL ŞI IMPORTANŢA ACESTUIA

3.1. Aşezarea geografică

Oraşul Bacău, unul din cele mai importante centre urbane din partea
vestică a Moldovei şi Siret, aproximativ la egală distanţă dintre acestea, între
26°55' longitudine E.G.R. şi 46°34' latitudine N.E.
Judeţul Bacău se găseşte aşezat în jumătatea de răsărit a ţării, pe văile
Siretului mijlociu şi a Trotuşului, cu partea vestică pe culmile muntoase ale
Carpaţilor Orientali, iar cu cea estică pe dealurile şi colinele Podişului
Moldovenesc.
În ceea ce priveşte peisajul fizico-geografic, se poate spune că acesta
este foarte variat şi complex, ceea ce permite practicarea pe suprafeţe întinse
atât a culturilor cerealiere cît şi horti-viticole.
Sediul central al staţiunii, este situat pe Calea Bîrladului, în perimetrul
constituibil al municipiului Bacău.
Terenul, în cea mai mare parte, este aproape plan, excepţie făcând
porţiunea situată în extremitatea S-V, unde există un prival colmatat.

3.2. Caracterizarea oro-hidrografică

3.2.1. Caracterizarea reliefului
Zona în care se află S.C.L. Bacău, se caracterizează printr-o mare
diversitate a reliefului ca altitudine şi ca mod de orientare a culturilor, ceea

22
ce a determinat apariţia a numeroase nuanţe climatice în cadrul tipului
temperat continental caracteristic judeţului. Această mare diversitate a
reliefului este determinată de structura geologică care se înscrie în cadrul
unor unităţi de formaţiuni deosebite, ca vîrstă, facies petrografic şi
tectonică, începînd cu unităţile muntoase ale Crişuluide vest, cu cea mai
mare vârstă (eretacicul inferior), continuând cu unitate neogenă
(sub+carpatică) în parte sa centrală şi terminând cu formaţiunile mai recente,
sarmato-pliocene şi cuaternare ale podişului din est. Se poate spune că
formele de relief ce apar pe teritoriul judeţului Bacău, se pot încadra în
următoarele tipuri genetice:
- relief fluviatil;
- relief denudaţional;
- relief structural şi litologic;
- relief lacustru şi antropic

3.2.2. Caracterizarea hidrologică

În ceea ce priveşte reţeaua hidrografică, se poate spune că aceasta

este bogat ornamentată, cu un debit relativ mare în toată perioada anului,
atît cea alohtonă (Siretul şi Bistriţa), cît şi cea autohtonă (Trotuşul cu
afluenţii săi).
Oraşul Bacău şi împrejurimile sale, sunt traversate pe diagonala Nord-
Vest, Sud-Est, de râul Bistriţa care colectează apele ce coboară dinspre
dealurile din vest, iar la mai puţin de 10 km de oraş, Nistriţa confluenţează
cu Siretul.
Direcţia generală de scurgere a apelor subterane este paralelă cu
direcţia firului principal al apei.

23
 Se apreciază că drenajul intern al solului este bun. Apele freatice sunt
situate între cinci-opt metri )în fîntîni) şi între trei-cinci metri pe prival, ele
pot fi prezentate atât în şesuri în acumulative de terasă şi de versant, în
coluvii şi proluvii cât şi la baza depozitelor antropice.

3.2.3. Caracterizarea pedologică

Formate sunb acţiunea simultană a factorilor pedologici a celor de

vegetaţie, relief şi roca mamă, solurile din această zonă se pot clasifica în
două mari tipuri:
- soluri automorfeŞ
- soluri de luncă
Din grupa solurilor automorfe, fac parte: cernoziomul mijlociu,
cernoziomul levigat, solul cenuşiu de pădure podzolit, solul cenuşiu închis
de pădure.
Din grupa solurilor de luncă se disting:
a) litosoluri aluviale: aluviuni recente cu o morfologie slab evidentă
de tip A.A./D.D.;
b) soluri aluviale slab evoluate ce se remarcă prin apariţia unui
orizont slab ghizat în adâncime;
c) soluri aluviale mijlociu evoluate, slab structurate cu textură
nisipoasă, de tip A mijlociu mumificate, carbonate de la suprafaţă
cu un orizont de humus de circa 35 cm, urmat de un orizont cu
textură ceva mai grea, lutos, luto-argilos, apoi un orizont cu o
textură greoaie, urmat de roca mamă (depuneri aluvionare grosiere
cu circa 90 % pietriş şi 10 % nisipuri grosiere).

24
 3.2.4. Caracterizarea agro-climatică

În cadrul climatului temperat continental ce caracterizează zona, se

disting
Numeroase nuanţe climatice ce-şi găsesc explicaţia pe de o parte în factorii
genetici, radiaţia solară şi circulaţia generală a atmosferei, precum şi în
puternica fragmentare a reliefului aşezat în trepte ce urcă de la mai puţin de
100 m, până la circa 1600 m, cît şi în covorul variat atât ca proces de
acoperire, cît şi ca formă.
Datorită valorilor mici ale nebulozităţii, durata de strălucire efectivă a
soarelui, cît şi radiaţia globală, înregistrează maxima în luna a VII-a, avînd
valori cuprinse între 291 ore şi respectiv 1688 kcal/cm³.
Urmărind temperatura medie anuală, în zona Bacău se înregistrează
valori de 9,24°C cu amplitudinea de 22,79°C, cea mai rece lună a anului este
luna ianuarie, cu o temperatură medie de – 4,30°C, iar cea mai caldă lună
este luna iulie, media acestei luni este 20,30°C.
În ceea ce priveşte variaţia temperaturii pe luni şi pe decade, se poate
spune că acestea ajung sun 0°C în luna decembrie. Îngheţurile timpurii de
toamnă apar în jurul datei de 05.11, iar cele târzii de primăvară, apar cel mai
frecvent, în jurul datei de 15.03 şi uneori chiar mai târziu de această dată.
Temperatura optimă pentru vegetaţia legumelor, se înregistrează între
25.03. până la 31.10, suma gradelor de temperatură avînd valori medii de
3470°C.
În tabelul 3.1., se pot observa principalele date meteorologice
(temperatura maximă, medie şi minimă lunară, media multianuală lunară,
umiditatea relativă a aerului, precipitaţiilor) pe o perioadă de 10 ani (1984 –
1998).

25
 Precipitaţiile
Privitor la precipitaţiile din zonă, anual se înregistrează circa 414,7 –
541,80 mm, repartizate aproximativ uniform în timpul de vegetaţie al
legumelor, ceea ce permite cultivarea în condiţii optime a acestora. În ultimii
10 ani, cea mai ploioasă lună a anului, a fost luna iune, cu o medie
multianuală de 84,20 mm, iar cea mai secetoasă, a fost luna decembrie cu
26,40 mm precipitaţii.
Grosimea medie a stratului de zăpadă iarna, este de circa 28 cm, dar
variază pe luni şi decade de la condiţiile unu an la celălalt.
Anotimpul cel mai ploios este vara, când se înregistrează 400 mm,
urmat de primăvară cînd media este de aproximativ 280 mm, toamna cad în
jur de 109 mm, iar iarna este cel mai secetos anotimp. Caracteristic pentru
această zonă este faptul că ploile vara sunt de tip torenţial, fenomen care
cuplat cu temperaturile ridicate din această perioadă, fac ca spre sfârşitul
verii să apară în sol un mare deficit de apă. Dacă luăm în considerare suma
precipitaţiilor şi repartizarea lor pe anotimpuri şi dacă se aplică şi o
agrotehnică corespunzătoare pentru o bună păstrare a apei în sol, putem
asigura în felul acesta condiţii favorabile în această zonă.
Din datele Staţiei metrologice Bacău, rezultă că numai 90 de zile
dintr-un an sunt lipsite de vânturi, în rest bat vânturi neregulate din toate
direcţiile, predominanţi fiind curenţii de aer din Nord-Vest.

26
 3.2.5. Frecvenţa vînturilor pe direcţii la Staţia Bacău
Direcţia N NE E SE S SV V NV
Frecvenţa 10,4 5,3 9,4 11,4 5,4 4,7 6,5 21,6

Nebulozitatea variază de la 7,5 în luna XII, la 4,6 luna a IX-a,

ajungînd în unii ani în sezonul cald chiar la 1,2. Nebulozitatea prezintă un
mers dependent de cel al unidităţii relative a aerului, care are valori medii de
63 %, ambele influenţând o serie de aspecte climatice mai ales precipitaţiile.
Cu toată variaţia aspectelor climatice ale zonei, rezultatele obţinute
dovedesc că sunt întrunite condiţiile necesare pentru practicarea unei
legumiculturi ştiinţifice.

Umiditatea relativă a aerului

În zona Bacău, media multianuală (pe 10 ani), a umidităţii relative a

aerului, a fost de 80,39 %, cea mai scăzută a fost în luna mai 74,5 %, iar cea
mai ridicată, în luna ianuarie 88,71 %. (Principalele date meteorologice sunt
prezentate în tabelul 3.1. şi figurile 3.1. – 3.5).

27
 CAPITOLUL IV

Tehnologia culturii tomatelor

Tehnologia aplicată culturii tomatelor prezintă unele particularităţi

legate de producerea răsadurilor, înfiinţarea culturii (epoca optimă, distanţa
de plantare), lucrările de întreţinere aplicate până la recoltare.
Răsadul se produce în spaţii încălzite (sere, răsadniţe încălzite tehnic
sau biologic, solarii încălzite, înmulţitoare).
Cu toate cî pentru producerea răsadului sunt necesare cheltuieli
suplimentare folosirea lor reprezintă o necesitate obiectivă, care prezintă
următoarele avantaje:
- asigură condiţii optime pentru obţinerea unor producţii
timpurii;
- oferă posibilitatea sortării calitative a materialului înainte de
plantat;
- imprimă uniformitatea culturilor şi asigură spaţii de nutriţie
corespunzătoare;
- micşorează consumul de seminţe;
- permite lărgirea ariei de cultură a speciilor pretenţioase la
căldură.
Principalele materiale necesare pentru producerea răsadului sunt:
seminţele
pământurile pentru amestecurile nutritive, îngrăşămintele organice şi
minerale, substanţele pesticide, substanţele bioactive.
Înainte de semănat, obligatoriu se face dezinfecţia lor.

28
 Pămînturile folosite la producerea răsadurilor, sunt: pământ de ţelină,
mraniţă, turba, pământul de grădină, compostul şi nisipul.
Îngrăşămintele minerale care se folosesc pentru producerea
răsadurilor sunt: superfosfatul, sulfatul de potasiu şi azotatul de amoniu;
îngrăşămintele complexe: Foliar spray, F-231, F-411, F-141 pentru
fertilizarea extraradiculară şi foliară.

4.1. Pregătirea construcţiilor, maşinilor şi utilajelor, pământului

şi inventarului pentru procesul de producţie
Sera înmulţitor în care sunt produse răsadurile va fi pregătită astfel:
- se vor executa revizii şi reparaţii
- curăţirea construcţiilor de restul culturilor anterioare
- dezinfecţia construcţiei şi a solului
- pregătirea, repararea şi punerea în stare de funcţionare a
maşinilor şi utilajelor
Pregătirea amestecurilor de pământ, constă în : mărunţirea, omogenizarea,
cernerea, dezinfecţia, sporirea fertilităţii şi corectarea pH-ului.
Înainte de folosire, mraniţa şi turba se mărunţesc cu ajutorul maşinilor
de tip Berkile, care asigură concomitent şi omogenizarea lor.
După pregătirea amestecului de pământ, se execută dezinfecţia cu
aburi sau cu substanţe pesticide.
În cazul diferenţei cu aburi, în interiorul platformelor, se introduc
conducte de dezinfecţie termică, racordate la conducta de transportare a
aburilor. Urmează apoi, operaţiile de acoperire a platformelor cu prelate de
polietilenă termorezistentă şi de introducere a aburilor ub presiune la
temperatura de 120°C până în momentul când în interiorul platformei se

29
înregistrează o temperatură de 90°C. După tratament, în scopul evitării unei
reinfecţii cu agenţii patogeni se menţin în continuare acoperite.

4.2. Amestecurile de pământuri folosite la producerea răsadului

Amestecurile de pământuri, trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
- să aibă însuşiri fizice corespunzătoare (friabilitate şi
permeabilitate pentru apă şi aer)
- sî fie ferite (conţinut ridicat în elemente nutritive uşor
asimilabile)
- să aibă pH-ul cuprins între 6 – 6,5 şi o culoare închisă (în
scopul absorbirii în cantităţi cît mai mare a energiei solare şi
să fie lipsite de agenţii patogeni.
Tabelul nr.4.1.
Principalele reţete de amestecuri de pământuri folosite pentru tomate
Nr. Semănat Repicat Cuburi
Specificare
crt.
1. Mraniţă 40 40 40
2. Pământ de ţelinî 50 50 20
3. Turbă - - 30
4. Nisip 10 10 10
5. pH 6,0 6,0 6,0

În amestecurile de pământ pentru semănat şi repicat, se adaogă la 1 m³

de substrat, 0,5 kg superfosfat şi 0,1 – 0,2 kg sulfat de potasiu

30
 4.3. Calitatea şi vîrsta răsadurilor

Perioada de semănat 15 - 20 martie.

Răsadurile de calitate superioară trebuie să fie: sănătoase, viguroase,
de înălţime redusă, cu internodii scurte, cu frunze de culoare verde închis, cu
sistem radicular puternic, de vîrstă corespunzătoare (neîmbătrînite).
Caracterele pe care trebuie să le întrunească răsadurile de calitate
superioară:
- înălţimea (cm): 15 – 17
- grosimea la colet (cm): 5 – 6
- numărul de frunze: 10 – 12
- culoarea frunzelor: verde închis
- gradul de dispersie al rădăcinilor în substrat (%): 90-100
La stabilirea corectă a epocii de semănat pentru producerea
răsadurilor , trebuie să ţinem seama de vîrsta răsadului la plantare.
Vârsta răsadului în momentul plantării, reprezintă un factor
important, care poate influenţa mult nivelul producţiei şi epoca în care se
obţine producţia.
Stabilirea epocii de semănat pentru producerea răsadurilor se face în
fncţie de o multitudine de factori care acţionează într-o complexă
interacţiune. Printre aceşti factori se numără condiţiile ecologice ale zonei
legumicole, condiţiile climatice ale anului. Tipul de construcţie în care se
vor produce răsadurile şi regimul de temperatură care se poate asigura în
aceste construcţii.

31
 4.4. Tehnologia producerii răsadului în sere încălzite
Pregătirea solului cnstă în mobilizarea sa la adîncimea de 25 – 30 cm,
printr-0 arătură executată cu sapa FALK. Mărunţirea solului se face cu freza,
o dată sau de două ori, după care se ecevută nivelarea, manual.
Pentru evitarea contaminării răsadurilor cu boli şi dăunători, pe
suprafaţa solului bine mărunţit şi nivelat, se aşează pe fiecare travee, cîte
două folii de polietilenă cu lăţimea de 1,4 m fiecare, rămînînd între ele o
potecă lată de 40 cm, pe care se circulă pentru îngrijirea răsadurilor.
Pe suprafaţa acestor folii, se aşterne substratul nutritiv de însămânţare
de circa 6 cm grosime.
În momentul semănatului, temperatura substratului nutritiv trebuie să
fie cuprinsă între 20 - 20°C şi umiditatea de circa 70 % din capacitatea
totală pentru apă.
Pentru 1 ha cultivat cu tomate, în funcţie de schema de plantare sunt
necesare 30.000 – 40.000 fire răsaduri, ceea ce presupune că este suficientă
o suprafaţă de 150 – 200 m.p. de seră. Cantitatea de sămânţă necesară pentru
1 ha este de 0, 250 kg. Obligatoriu va folosi sămânţă autentică însoţită de
certificat de calitate biologică. Seminţele dezinfectate se însămânţează în
rânduri distanţate la cinci cm şi 1-1,5 cm între seminţe pe rînd. După
semănat, cu ajutorul unor ciururi manuale de cernut pămînt, seminţele se
acoperă cu un strat gros de 0,5 cm grosime de amestec nutritiv. Se tasează
uşor cu bătătoarele. Se udă cu stropitorile sau cu furtunurile prevăzute cu
sită.
Controlul semănaturilor se execută zilnic, cu începere din a patra zi de
la semănat.

32
 Repicatul constă în scoaterea răsadurilor de la locul unde au vegetat
după răsărire şi repicarea (introducerea sistemului radicular în substratul
nutritiv) lor la o distanţă mai mare.
Momentul optim pentru repicare este cînd răsadurile au bine formate
frunzele cotiledonate.
Repicatul se face cu repicatorul (plantatorul) 2.000 – 2.500
răsaduri/zi. Dipă repicare răsadul se udă cu cantităţi reduse de apă călduţă,
cu ajutorul furtunului prevăzut cu sită fină.

4.5. Lucrările de întreţinere a răsadului se referă la:

- dirijarea factorilor de micriclimat (căldură, lumină, gaze, umiditate)

şi menţinerea lor la nivel optim, fertilizarea suplimentară, combaterea bolilor
şi a dăunătorilor, combaterea buruienilor, rărirea răsadurilor, călirea
răsadului înainte de plantare.
Asigurarea unui regim corespunzător de lumină, se face în modul
următor:
- asigurarea unei densităţi optime
- curăţirea geamurilor
- vopsirea scheletului construcţiilor în culori deschise
Prin aerisire, se reglează regimurile de gaze, temperatură şi umiditate.
Aerisirea pentru scurtă durată a serelor, trebuie să se facă chiar dacă
temperatura este scăzută.
Cu şase-opt zile înainte de plantare, se aeriseşte atît ziua, cît şi noaptea
pentru desăvârşirea călirii răsadului.

33
 O grijă deosebită se va asigura regimului de umiditate atît din
substratul nutritiv, cât şi din aer.
Umiditatea este necesară în cantitate mare în perioada de germinare a
seminţelor, cît şi în patul germinativ trebuie să se asigure circa 90 % din
c.t.a.
După răsărire şi repicare, nivelul umidităţii în substrat trebuie să fie
menţinut în permenenţă la 65 – 75 di c.t.a. prin udări repetate însă cu
cantităţi reduse de apă la temperatura substratului nutritiv. Excesul de
umiditate favorizează atacul unor boli Phztium sp., Cladosporum sp.,
Leptina sp., Phztophtora sp, etc.), care este nefavorabil proceselor de
creştere a plantelor.
Umiditatea relativă a aerului nu trebuie să depăşească 65 – 75 %,
deoarece excesul de umiditate, şi în acest caz crează condiţii favorabile
pentru alungirea şi îmbolnăvirea răsadurilor. Reglarea umidităţii relative se
face prin administrarea apei şi prin aerisire.
Prin pregătirea corespunzătoare a amestecurilor, acestea conţin în mod
obişnuit cantităţi suficiente de elemente nutritive.
La fertilizarea suplimentară a răsadurilor, trebuie să se acorde o
atenţie deosebită concentraţiei substanţelor nutritive. Soluţiile de
îngrăşăminte folosite în acest scop, trebuie să aibă o concentraţie de 0,2 –
0,5 %, în funcţie de vigoarea plantelor.
Cantităţi mari de îngrăşăminte determină creşterea concentraţiei
soluţiei stratului nutritiv, fenomen dăunător plantelor motiv pentru cae
dozele de îngrăşăminte se admonistrează în două-patru etape.

34
 Soluţiile de îngrăşăminte minerale şi organice, se administrează prin
stropire odată cu apa de udat, după care se udă cu apă curată pentru spălarea
soluţiilor de pe plantule.

4.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor

În ceea ce priveşte dăunătorii tomatelor, nici unul nu este transmisibil
prin seminţe, chiar dacă atacă fructele. Importanţi prin pagubele ce le produc
sunt: păduchele verde al piersicului – Mysodes persicae Sulz., păianjenul
roşu – Tetranychus urticae koch., păianjenul lat – Polifagos tarsonemus
latum, Tripsul comun, Gândacul de Colorado.
Printre agenţii patogeni care se transmit prin seminţe se numără
virusul mozaicului tutunului – Nicotina virus (Mayer) Smith,
Corynebacterium michiganese (Smith) Jensen, Xantomonas, Alternaria,
Septoria, Phytophtora infestans, Phytophtora parasitica.
Culturile de tomate în câmp sunt infectate frecvent de tulpinile
comune ale virusului mozaicului tutunului (VMT), care produc mozaicul,
gofrarea şi necrozarea grunzelor, pete necrotice alungite pe tulpină, mozaic
şi pete necrotice pe fructe.

Recunoaşterea bolilor
Putrezirea rădăcinilor, tulpinii şi fructelr, este produsă de Phytophtora
parasitica .
Sursa primară de infecţie este atît solul prin resturi vegetale, cît şi sîmânţa.
Simptomele sunt practic identice cu cele produse de Phytophtora nicotinae.
Pytium debarianum – căderea plăntuţelor, boală întîlnită la rasaduri.

35
 Recunoaşterea dăunătorilor
Păduchele verde al piersicului – Mysotes persicae Sulz. Dăunătorul
colonizează partea inferioară a frunzelor, vîrfurile de creşterii, butnii florali
şi florile ca urmare a atacurilor, frunzele se răsucesc, se usucă, astfel că
întreaga plantă suferă.
Păianjenul roşu – Tetranychus urticae Koch. Aracă peste 1.000 de
specii iar dintre legujme atacă peste 100 specii. Adulţiii şi larvele
colonizează partea inferioară a frunzelor şi sug seva prin înţepare.
Musculiţa albă de seră – Trialeorodes vaporariorum Westw, est de
asemenea o specie polifagă. Sun preferate de insectă în special foliolele
tinere de ubde aceasta se hrăneşte prin extragerea sevei.
Atât în stadiul de adult cît şi larvele de musculiţă elimină şi depun pe
suprafaţa frunzelor excreţii bogate în zaharuri; prezenţa acestora favorizează
dezvoltarea diferitelor ciuperci saprofite (Alternaria sp., Penicillium sp.,
Fusarium sp.) care acoperă frunza micşorând astfel suprafaţa de asimilaţie a
plantei. În cazul unor atacuri puternice, frunzele se usucă în masă.
Combaterea buruienilor se face prin: măsuri preventive (folosirea la
pregătirea amestecurilor nutritive a materialelor cu un conţinut redus de
seminţe de burieni, precum şi prin dezinfecţia cu abur a materialelor
respective) şi curative (folosirea erbicidelor şi plivitului).
Dintre erbicide, se recomandă aplicarea Treflanului în doze de 0,3 –
0,5 g la 100 cm³ de apă/m².
Cu ţase-opt zile înainte de plantae, temperatura se menţine la nivel
scăzut făcându-se astfel călirea răsadului. În această perioadă, frunzele
răsadului d conopidă îşi schimbă culoarea, devenind violacee.

36
 4.7. Asolamente şi rotaţii
Tomatele dau cele mai bune rezultate cînd sunt cultivate în primul an
după întoarcerea solei înerbate, de obicei lucerniere după doi ani de
folosinţă. În asolamentele fără ierburi, se cultivă după castraveţi, dovlecei,
varză, conopidă, legume care au fost îngrăşate cu gunoi de grajd în anul
culturii. Se mai poate cultiva cu bune rezultate după mazăre şi fasole. În
toate cazurile, trebuie avut grijă ca planta premergătoare să nu fi fost
erbicidată cu un erbicid cu remanianţă mare în sol şi lipsit de selectivitate
faţă de tomate – plantă cu mare sensibilitate la aceste produse.
Nu se cultivă după solano-fructoase şi după cartofi; pot reveni pe
aceeaşi solă numai după minimum trei ani.

4.8. Alegerea terenului

Sunt indicate terenurile plante, cu expoziţie sudică bine nivelate
pentru a permite o irigare uniformă, fără băltirea apei şi un randament cît
mai mare pentru agregatele folosite la mecanizarea lucrărilor.
Solurile cele mai indicate sunt cele luto-nisipoase, afânate,
permeabile, uşoare, profunde, cu pânza de apă freatică la cel puţin 2 m
adâncime, fertile ( azot total 0,2 – 0,15 %, fosfor mobil 15 – 20 mg/100 g
sol, potasiu schimbabil 12-18 mg/100 g sol) cu conţinut ridicat în humus
peste 5 %; pH-ul solului trebuie să fie cuprins între 6 – 6,6. În cazul în care
solul are pH-ul sub 6, acesta trebuie amendat cu amendamente calcaroase.
Ţinând seama de cele menţionate mai sus, sunt recomandate solurile
aluviale cu diferite grade de evoluţie, cernoziomurile legigate, precum şi
solurile brune-roşcate de pădure cu textură luto-argiloasă. În general,
acestea sunt soluri cu fertilitate ridicată, bine structurate, cu capacitate mare
de infiltraţie a apei.

37
 Sunt contraindicate solurile grele, impermiabile, excesiv de umede cu
depresiuni pe care stagnează apa şi cele îmburienate sau infestate cu boli şi
dăunători.

PREGĂTIREA TERENULUI

4.8.1. Lucrări executate toamna

Mărunţirea resturilor vegetale ale culturii premergătoare, lucrare
care se execută cu maşina de distrus vreji de cartofi MTRV-4, ce lucrează în
agregat cu tractorul U-650 M.
Afânarea terenului în vederea nivelării se execută cu grapa cu
discuri GD-3,2 şi tractorul U-650 M. Cel mai bine, lucrarea aceasta se
execută cu cultivatorul afânător (cizel) în agregat cu tractorul U 650 M, care
face o afânare a solului până la adâncimea de 30-50 cm.
Nivelarea de întreţinere se execută imediat după afânarea solului,
pentru denivelări ± 10cm. Se execută cu nivelatorul mecanic NM-2,8 şi cu
tractorul U-650 M prin două sau mai multe treceri în diagonală, ultima în
direcţia pantei terenului.
Fertilizarea de bază cu cât se face mai devreme, cu atât mai bine –
nu mai târziu de sfârşitul lunii septembrie şi întotdeauna pe teren nivelat. Se
administrează 40-50 tone/ha gunoi de grajd bine descompus, administrat
unifor la suprafaţa solului cu maşina de împrăştiat gunoi de grajd MIG-5 şi
tractorul U-650M, sau MIG-12 şi A-1800, 300-350 kg superfosfat şi 150-
200 kg/ha sulfat de potasiu, îngrăşămintele chimice se transportă în câmp şi
se împrăţtie cu MA-3,5.
Arătura adâncă, la 28-30 cm adâncime, se execută toamna imediat
după administrarea îngrăşămintelor, cu plugul purtat PP-3 (4) – 30 şi

38
tractorul U-650 M, la o umiditate de 60-65 % din capacitatea de cîmp pentru
apă a solului respectiv.
Pentru a preveni denivelarea solului, este bine, în cazul când terenul
este amenajat pentru irigare pe rigole lungi, 250-400 m, ca arătura adâncă să
se execute cu plugul reversibil purtat PRP-2-3,5 în agregat cu tractorul U-
650 M.

4.8.2. Lucrări executate primăvara.

Grăpatul terenului se execută imediat după ce solul s-a zvântat cu
grapa cu colţi reglabili 6 GCR-1,7 în agregat cu tractorul L-445.
Fertilizarea de primăvară înainte de plantat cu 10-12 zile, se face cu
150 kg/ha azotat de amoniu, 120 kg-ha superfosfat şi 150 kg/ha sulfat de
potasiu. Transportul în câmp şi împrăştierea îngrăşămintelor chimice se fac
cu maşina MA-3,5 în agregat cu tractorul U-650 M.
Întru-cât tomatele sunt foarte sensibile la excesul de azot, care
determină creşterea luxuriantă în dauna fructificării şi întîrzie mult
maturizarea fructelor şi a seminţelor, trebuie acordată multă atenţie calculării
dozei de azotat de amoniu administrat primăvara.
Erbicidarea se poate face cu Treflan 4 l/ha sau mai bine cu Cobex
(erbicid cu o mare selectivitate pentru plantele de ardei) 1,5 l/ha în amestec
cu 300-450 l apă/ha.
Lucrarea de erbicidare se execută în aceeaşi zi cu fertilizarea de
primăvară cu îngrăşăminte chimice şi constă din:
- distribuirea uniformă la suprafaţa solului a soluţiei apoase de
erbicid cu maşina de erbicidat MET-1200 în agregat cu
tractorul L-445 sau U-650 M;

39
 - încorporarea în sol a soluţiei apoase de erbicid, în cel mult
20 de minute de la aplicare, cu GD 3,2 şi tractorul U-650 M
prin două treceri perpendiculare una pe alta.
Adâncimea de încorporare este diferită opt-zece cm pentru Treflan şi
patru-
cinci cm pentru Cobex, în care caz lucrarea poate fi executată în condiţii mai
bune şi cu randament mai mare, cu grapa cu colţi reglabili şase GCR-1,7 şi
tractorul L-445.
Modelarea terenului, înainte de plantare, în brazde înălţate cu
lăţimea la coronament de 94 cm.
Toate lucrările de primăvară pot fi executate concomitent, cu şapte-
opt zile înainte de plantare cu agregatul complex pentru pregătit solul,
modelat, administrat îngrăşăminte chimice şi erbicide. Pe lângă faptul că
agregatul are o productivitate mare oferă posibilitatea unui teren bine
pregătit chiar în preajma plantării.
Deschis canale provizorii şi de legătură, pentru conducerea apei în
rigole de udare: se face după modelarea terenului cu plugul deschis canale
PDC şi tractorul U 650 M.
Plantarea. Se face când temperatura în sol timp de trei-patru zile se
menţine peste 12°C, ceea ce coincide cu anii normali, pentru zonele de sud
1-5 mai.
Cu ocazia scoaterii răsadurilor, a manipulării lui în vederea
transportului în câmp, pentru plantare se va face o primă purificare
îndepărtând toate plantele care prin habitus, forma şi culoarea frunzelor, se
abat de la caracteristicile respective ale soiului ca şi pe cele care sunt slab
dezvoltate, debile sau bolnave.
Pentru plantare se poate utiliza schema:

40
 - teren modelat în brazde ridicate cu lăţime la coronament de
0,94 m, ecartament 1,40 m, pe care se plantează două rânduri
la 70 cm distanţă între rânduri şi 30 cm ântre plante pe rând.
- teren nemodelat, aceeai distanţe
Imediat după plantare cultura se udă cu 200 – 250 m.c. apă/ha.

4.8.3. Lucrările e întreţinere a culturii

La 4-5 zile după plantare se face completarea golurilor, cu răsad de
aceeaşi vârstî şi din acelaşi soi.
Udatul constituie o lucrare importantă şi aceasta trebuie condus cu
multă atenţie, respectându-se normele cunoscute.

Se comit greşeli în următoarele cazuri:

- când se udă cu apă prea rece;
- când prin irigare se crează condiţii improprii, adică oscilaţii
mari, în ceea ce priveşte regimul de temperatură, de
umiditate şi de aerisire în sol. În raport cu aceste aspecte cele
mai mari greşeli se pot comite prin irigare, mai ales când
tomatele sunt cultivate pe locuri joase şi pe terenuri grele
- când se adî abundent în cele mai călduroase ore ale zilei şi
ami ales cu o cantitate insuficientă de apă.
Se evită greşelile dacă se udă în mod corect:
În funcţie de precipitaţiiile naturale şi de natura solului, la început
udările se fac mai rar, la intervale de şapte-zece zile, astfel ca umiditatea
solului să fie constantă la nivelul de 70-80 % din capacitatea de câmp. În
schimb, ân timpul apariţiei masive a fructelor cînd plantele de ardei au cea
mai mare nevoie de apă, adică în mod practic după prima recoltare, udările

41
se fac mai des, la intervale de cinci-şase zile, astfel ca umiditatea în sol să fie
în mod constant 80-85 % din capacitatea de câmp pentru apă.
Se evită îe cât posibil, udarea în timpul înfloririi masive, căci dr poate
compromite recolta sau în orice caz este diminuată. Norma de udae este de
300-350 m.c. apă pe hectar, iar numărul de udări variază în funcţie de
condiţiile naturale, de la 10-12 până la 18-20 pe întreaga perioadă de
vegetaţie a culturii de ardei.
Prăşitul se face la început după fiecare udae, iar mai târziu, când
plantele au crescut şi umbresc bine pământul, praşilele se fac mai rar.
Îngrăşarea suplimentară fazială a culturilor de tomate dă rezultate
bune, mai ales atunci cînd alternează îngrăşările făcute cu îngrăşăminte
organice cu cele minerale.
Îngrăşarea 1 – superfosfat – 100 kg/ha; - azotat de amoniu 80-100
kg/ha; - sare potasică – 50 kg/ha; fertilizarea se va efectua la 12-15 zile de la
plantare cu prima udare.
Îngrăşarea a 2-a se efectuează la şapte-zece zile după prima cu
4.000-5.000 kg/ha gunoi proaspăt de grajd fără paie, odată cu apa de irigat.
Îngrăşarea a 3-a superfosfat 100-150 kg/ha; - sare potasică 70-80
kh/ha după 7-10 zile de la precedenta.
Îngrăşarea a 4-a – 4.000-5.000 kg/ha gunoi proaspăt de grajd fără
paie la şapte-zece zile de la precedenta, odată cu apa de irigat.
Îngrăşarea a 5-a – superfosfat – 250 kg/ha; azotat de amoniu – 100
kg/ha; sare potasică 70 kg/ha, după şapte-zece zile de la precedenta, perioada
de creştere masivă a fructelor (După Balaşa 1973).
Fertilizarea în timpul vegetaţiei se va face de trei ori folosind
îngrăşăminte extraradiculare de tipul F.

42
 Prima fertilizare se va face la 10-15 zile de la plantare folosind F-
411,5 l/ha, soluţie 0,5 %; a doua cînd plantele sunt la înfloritul în masă cu F-
231, 5 l/ha; iar a treia cînd primele fructe s-au format cu F-III, 5 l/ha, soluţie
0,5 % sau în amestec cu substanţe fitosanitare utilizate pentru combaterea
bolilor şi a dăunătorilor. (După Dumitrescu şi colab.-1977).
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se face cu multă atenţie. În
total se aplică cinci-şapte tratamente, folosind insecticide ca: Pirimor 0,05
%, Sinoratox 0,15 %, Mospilan 0,02 %, împotriva dăunătorilor şi fungicide
împotriva bolilor: Zineb 0,2 – 0,3 %, Dithane M45-0,2 %, Topsin 0,1 %,
Chinoin Fundazol 0,15 %.

4.9. Recoltarea fructelor

Recoltarea fructelor se face manual, eşalonat, în găleţi, îndepărtînd pe

acelea care nu corespund şi care sunt bolnave. Operaţia se execută în două-
trei etape, pe măsurăce fructele ajung la maturitatea fiziologică.

43