Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - 100 de ani de

existență

În urmă cu secol, România își revenea după Primul Război Mondial și își continua
procesul de modernizare sub auspiciile înfăptuirii Marii Uniri, recunoscute internațional chiar
în 1920 prin Tratatul de Trianon, și cu entuziasmul dat de noul început al țării reîntregite. În
plan cultural, anii de după Marea Unire au însemnat o serie de procese de unificare a elitelor
din provinciile istorice revenite între granițele țării cu cei care au reprezentat reperele artistice
și culturale ale Vechiului Regat de până în 1918 și de asemenea de conturare tot mai
pronunțată a unei arte românești autentice capabilă să se evidențieze în marea artă europeană
timpului. Astfel, pot fi amintite câteva dintre numele ce au strălucit în acea perioadă
confirmând valoarea tinerei culturii românești, cele mai importante fiind cele ale istoricului
Nicolae Iorga, criticului literar Eugen Lovinescu, pictorilor Nicolae Tonitza și Theodor
Pallady, scriitorilor Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Alexandru Macendonski,
și nu în ultimul rând al muzicienilor Mihail Jora, Constantin Brăiloiu, D.G. Kiriac și mai ales
George Enescu.
De altfel, Enescu este cel în jurul căruia se va contura și își va desfășura activitatea în
primii ani de existență Societatea Compozitorilor Români. Înființată în noiembrie 1920, ca o
concretizare a unei inițiative de creare a unui organism menit să apere și să garanteze
drepturile fundamentale ale compozitorilor, Societatea Compozitorilor Români a avut modele
de organizare și structurare atât autohtone cât și europene, în a doua categorie putând fi
inclusă spre exemplu Societatea Națională de Muzică din Franța înființată de Camille Saint-
Saens. În plan intern, din cercetările întreprinse de-a lungul secolului scurs de la înființarea
Societății Compozitorilor s-a putut identifica drept posibil principal model Societatea
Scriitorilor Români înființată în 1909, al cărui scop foarte asemănător cu cel al Societății
Compozitorilor era „apărarea proprietății literare și artistice, conlucrarea pentru progresul
literelor și artelor, ajutor mutual al membrilor activi, văduvelor și copiilor lor”.
De asemenea, Societatea Compozitorilor Români a reprezentat și încununarea mai multor
inițiative menite a realiza asocierea compozitorilor într-o asociație, societate care să
stabilească o platformă estetică comună, cele mai notabile momente precursoare ale înființării
Societății Compozitorilor fiind propunerea lui Alfonso Castaldi din 1911 prin care cerea
înființarea unei „grupări” a muzicienilor români, înființarea Societății cântăreților bisericești
tot în 1911 de către Ion Popescu Pasărea sau înființarea în septembrie 1920 a Asociației
criticilor dramatici și muzicali, în care reprezentanții criticilor muzicali erau Alfred
Alessandrescu și Marcel Botez.
 Spre deosebire însă de Societatea scriitorilor, principalul său model, măcinată mai tot
timpul, până în 1949, de lupte pentru rolul de lider al său, Societatea Compozitorilor Români
a avut pe tot parcursul perioadei interbelice un singur președinte, pe George Enescu,unanim
recunoscut de toți creatorii de muzică români ca lider al lor. În acest sens, a fost firesc că
adunarea de constituire a Societății Compozitorilor Români desfășurată în incinta
Conservatorului bucureștean a consemnat propunerea unanimă a grupului de inițiativă
constituit din Alfred Alessandrescu, Mihail Andricu, Ion Borgovan, Constantin Brăiloiu
(acesta va aduce în demersurile de înființare a societății experiența sa înființarea Societății
Compozitorilor elvețieni în 1918 alături de Ernst Anssermet), Nicolae Caravia, Alfonso
Castaldi, Dimitrie Cuclin, George Enacovici, George Enescu, Victor Gheorghiu, Mihail Jora,
Dumitru G. Kiriac, Filip Lazăr, Constantin C. Nottara, Ion Nonna Otescu, ca George Enescu
să fie cel ales în noua funcție de președinte al Societății Compozitorilor Români.
Tot în ședința de constituire, Societatea Compozitorilor Români își preciza clar în statutul
ce avea să fie reînnoit în anii 1924 și 1929, cele câteva obiective de căpătâi pentru activitatea
sa:
- dezvoltarea producției muzicale românești
- acordarea posibilității compozitorilor de-ași înregistra și a-și edita creațiile
- apărarea intereselor compozitorilor români atât pe plan intern cât și la nivel internațional
- încurajarea tinerilor creatori
Pornind de la aceste deziderate, Societatea Compozitorilor Români a cunoscut de-a lungul
secolului scurs de la înființarea sa trei mari etape istorice, marcate de influențele contextului
social-politic:
● perioada de început, anii 1920-1949
● perioada comunistă, anii 1949 – 1989 (aici se poate face o diferențiere între perioada
stalinistă 1949-1953, perioada reparațiilor morale 1953-1970, perioada național-
comunismului 1970-1989)
● perioada post-decembristă (1990 – 2020)
Etapa de început ce a traversat practic perioada interbelică este și cea mai intensă din punct
de vedere al activității Societății Compozitorilor Români, care beneficiind și de bunele relații
ale lui George Enescu cu membrii Casei Regale a României, a reușit încă din primii ani de
existență să-și atingă unul dintre scopuri: dezvoltarea producției muzicale autohtone prin
încurajarea creatorilor și stimularea programării primelor audiții ori a premierelor în
repertoriul curent al celor mai importante instituții muzicale din București și din țară. Astfel,
cercetările ulterioare au stabilit că în cei aproximativ 25 de ani de funcționare sub denumirea
inițială, Societatea Compozitorilor a încurajat prin implicarea sa și prin organizarea propriilor
concerte și recitaluri, prezentarea unui însemnat număr de lucrări aparținând în egală măsură
generației pre-enesciene reprezentate de George Stephănescu, Gheorghe Dima, Gavriil
Musicescu, Constantin Dimitrescu, Eusebie Mandicevski, D. G. Kiriac, Ion Vidu, Paul
Ciuntu, Ion Scarlatescu, Alfonso Castaldi, Ioan Bohociu, apoi cele enesciene în frunte cu
însuși Enescur: Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu, Alexandru Zirra, Ioana Ghica-Comănești,
Gheorghe Cucu, George Boskoff, Ion Nonna Otescu, Dimitrie Cuclin, Constantin Castrișanu,
Robert Cremer, Ion Borgovan, Constantin Nottara, Mihail Jora, George Enacovici, Marțian
Negrea, Constanin Brăiloiu, Sabin Drăgoi, Alfred Alessandrescu, Mihail Andricu, Filip Lazăr,
Marcel Mihalovici și nu în ultimul rând cea post-enesciană în care se remarcau deja tinerii pe
atunci Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Ion Dumitrescu sau Paul Constantinescu. De
asemenea, Societatea Compozitorilor a popularizat printre iubitorii muzicii din țara noastră și
creații ale unora dintre culturile naționale semnificative exemple sugestive fiind festivalul
Debussy, festivalul de muzică poloneză, festivalul de muzică cehă sau festivalul Bela Bartok
ce l-a adus la București chiar pe compozitorul maghiar însoțit pe scenă de Enescu.
Extinzându-și rapid relațiile internaționale prin aderarea în 1926 la Societatea
Internațională de Muzică și apoi la Societatea Compozitorilor și Editorilor din Paris,
Societatea Compozitorilor Români a reușit să facă cunoscute creațiile autohtone și în unele
dintre cele mai importante centre muzicale europene, unde muzica românească începea astfel
să se bucure de tot mai multe aprecieri, venite și ca urmare a interpretărilor de certă valoare
realizate deopotrivă de muzicieni străini și români, cei din urmă fiind de multe sprijiniți de
Societatea Compozitorilor pentru a putea susține respectivele recitaluri și concerte.
Un alt obiectiv important prevăzut de statutul Societății Compozitorilor era cel al creării
posibilității tipăririi lucrărilor compozitorilor sub egida noului for apărut, acest deziderat fiind
împlinit în 1925 și 1927 când se pun bazele Editurii Societății Compozitorilor Români care va
tipări partituri cu orientări stilistice diverse, din perioade diferite, dar ancorate însă
spiritualitatea românească, din această primă perioadă fiind de amintit tipărirea unor titluri
precum Liturghia psaltică de D. G. Kiriac, Haiduceasca lui Ion Borgovan, Imnele Sfintei
Liturghii de Gavriil Musicescu, Spitalul amorului de Anton Pann, Joujoux pour ma dame de
Mihail Jora, Cvartetul de coarde a lui George Enacovici, Două dansuri românești de Theodor
Rogalski, Divertismentul rustic și Suita de dansuri populare ale lui Sabin Drăgoi, cele Două
studii bizantine de Paul Constantinescu, ș.a.
Tot în prima perioadă de activitate, Societatea Compozitorilor Români a avut drept una
dintre preocupările sale de vârf cercetarea pe baze științifice a folclorului muzical, considerat
a fi sursă inspiratoare pentru consolidarea specificului național al creației muzicale autohtone.
În acest, anul 1927 rămâne unul de referință prin evenimentul ce a punctat începutul cercetării
de tip etnomuzicologic organizat: înființare Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor
Români de către Constantin Brăiloiu care avea să desfășoare o activitate complementară cu
cea a Arhivei de Folclor înființate de George Breazul. Cele două instituții vor contribui
decisiv la conturarea unei solide arhive a creației folclorice românești, muzicienii interesați și
nu doar aceștia putând să consulte o resursă semnificativă de culegeri sonore din toate
genurile muzicale specifice folclorului autohton, realizate de Constantin Brăiloiu, George
Breazul, Achim Stoia și chiar Bela Bartok, culegerile acestuia intrând în arhive și cu ajutorul
oficialităților ce au înlesnit legătura cu compozitorul și cu reprezentanții statului ungar.
Alte inițiative datând din perioada interbelică sunt trecerea sub coordonarea Societății
Compozitorilor Români a revistei Muzica, editată încă din anul 1908, contribuția importantă
avută la elaborarea Legii asupra proprietăţii literare şi artistice din 28 iunie 1923, prin care era
reglementat pentru prima dată în țara noastră dreptul de autor (este de menționat că în spiritul
aplicării prevederii legii a apărut în 1926 un departament pentru drepturile de autor în cadrul
Societății Compozitorilor), precum și încurajarea tinerilor compozitori și cercetători prin
acordarea unor distincții prestigioase, cele mai importante fiind Premiul de folclor instituit în
anul 1925 și Premiul Național de Compoziție „George Enescu”, inițiat chiar de către
compozitor încă din 1913 și acordat după înființarea sa în 1920 de Societatea Compozitorilor.
Eficiența acestui premiu poate fi observată din simpla lecturare a numelor laureaților săi: Ion
Nona Ottescu, Mihail Jora, Paul Constantinescu (laureat de trei ori), Dinu Lipatti (a obținut
prima mențiune în anul 1932), Alfred Mendelssohn, etc.
Marcată în plus de reînnoirea statutului în 1924 și 1929, activitatea Societății
Compozitorilor Români din prima sa perioadă de existență a fost una intensă, desfășurată pe
mai multe planuri, roadele sale fiind observabile chiar și în prezent, fapt ce subliniază
profunzimea demersurilor realizate sub coordonarea ilustrului George Enescu, liderul și
reperul muzicienilor români din acea epocă și din deceniile ce au urmat.
Încurajând constant creația autohtonă, Societatea Compozitorilor Români ajunsese în
preajma celui de-al Doilea Război Mondial să se numere poate printre cele mai active astfel
de societăți la nivel european și cu siguranță să fie forul care a girat cu prestigiul său formarea
unei noi generații de compozitori, cea post-enesciană, de certă valoare ai cărei reprezentanți
de vârf au rămas în antologia istoriei muzicii românești.
Odată cu primele ostilități ce au marcat intrarea României în Al Doilea Război Mondial,
Societatea Compozitorilor Români începe să treacă printr-o serie de transformări ireversibile,
însă mai întâi muzicienii din țara noastră au reușit în plin război și în plină incertitudine
social-politică sa mai pună în practică un ultim deziderat avut în vedere la înființarea
Societății: apariția Societății de Editură ca societate autonomă sub coordonarea Societății
Compozitorilor în 1941, aceasta fiind precursoarea Editurii Muzicale de mai târziu. De
asemenea, așa cum făcuse și în Primul Război Mondial, George Enescu avea să fie alături de
soldații români prin concerte și recitaluri dar și prin înregistrări, acest ultim procedeu fiind cel
prin care au fost popularizate la Radio și creațiile altor compozitori, interpretate de multe de
ori de muzicieni români.
Sfârșitul celei mai mari conflagrații mondiale din toate timpurile a adus în România
schimbarea paradigmei politice printr-o brutală și nedreaptă rupere de trecutul interbelic
produsă începând cu 1945, când treptat partidele istorice vor fi desființate, alegerile trucate și
într-un final regele obligat să abdice. În aceste condiții, George Enescu și Dinu Lipatti aflați la
Paris și Geneva, și considerați „transfugi” refuză să mai revină în țară, iar vicepreședintele
Societății Compozitorilor, Mihail Jora încearcă zadarnic să împiedice procesul de sovietizare
a asociației ce urma să fie reorganizată după modelul moscovit.
Astfel, începând cu 1949, sub conducerea lui Matei Socor, Societatea Compozitorilor
Români devenită din acest moment Uniunea Compozitorilor din România, se înscrie până în
anul 1954 în linia generală a societății românești de atunci ce prelua fără alte comentarii sau
dezbateri direcțiile ideologice dictate de la Moscova, în muzică acest lucru fiind sinonim cu o
scădere a calității creației muzicale, obligarea compozitorilor de a scrie o muzică în
conformitate cu obiectivele noi orânduiri comuniste ce trebuia lăudată și promovată ca soluție
unică pentru progresul țării în orice context și mai ales lipsa contactului cu muzica europeană
și nord-americană, ultimele noutăți în domeniul artei sonore putând fi aflate prin mijloace mai
degrabă interzise la acel moment.
Cu siguranță deloc întâmplător, în atmosfera timidei desprinderi de directivele nemijlocite
ale sovieticilor de după moartea lui Stalin, și istoria Uniunii Compozitorilor din România
cunoaște o nouă cotitură după 1954. Deși inițiative precum Săptămâna Muzicii Româneşti
(22-30 septembrie 1951), deschiderea magazinului ''Muzica'' (august 1952), situat pe Calea
Victoriei, unde se găseşte şi în prezent, reeditarea revistei Muzica și dobândirea statului de
persoană juridică a Uniunii pot fi considerate lăudabile având ecouri până astăzi, erorile
făcute în relațiile cu membrii marcanți și calitatea componistică destul de îndoielnică a lui
Matei Socor au făcut ca acesta să fie demis și înlocuit cu Ion Dumitrescu, muzician apreciat și
respectat de breaslă, care avea să conducă destinele Uniunii timp de 23 de ani până în 1977.
În această perioadă se remarcă o schimbare de atitudine a conducerii instituției care se
implică în îmbunătățirea relațiilor cu foști membri marcanți care sunt reprimiți în Uniune
precum Mihail Jora sau care sunt reabilitați și sprijiniți să reapară în viața muzicală autohtonă
în mod susținut. De asemenea, Ion Dumitrescu a avut o grijă deosebită pentru reapropierea de
George Enescu aflat în ultimii ani de viață, și apoi, după 1955, pentru păstrarea memoriei
celui mai important compozitor român, în acest sens putând fi menționate dezvelirea de plăci
comemorative la Viena și Paris și mai ales contribuția Uniunii la convingerea conducerii de
atunci a țării în instituirea celui mai important eveniment dedicat muzicii culte organizat în
România, Festivalul și Concursul Internațional „George Enescu”, a cărui primă ediție a avut
loc în 1958 și a fost marcată de prima audiție românească a operei Oedip, cu David Ohanesian
în rolul titular și Constantin Silvestri în scaunul dirijoral. De asemenea, tot în cadrul primei
ediții a Festivalului a avut loc și inaugurarea Muzeului Național „George Enescu”, ce își avea
și își are sediul într-o aripă a Palatului Cantacuzino de pe Cale Victoriei, ca efect al punerii în
practică a actului de donație al soției lui Enescu, Maria Cantacuzino.
Tot în mandatul lui Ion Dumitrescu mai pot fi semnalate succesul editării în colaborare cu
prestigioasele edituri pariziene Enoch şi Salabert a unora dintre cele mai importante creații
enescine printre care și partitura operei Oedip și extinderea activității Uniunii în țară prin
deschiderea de filiale în orașe precum Cluj, Timişoara, Iaşi. Nu în ultimul rând, prin
conducerea asigurată de Ion Dumitrescu, Uniunea a sprijinit creația autohtonă contribuind la
promovarea compozitorilor români chiar și pe plan internațional, în acest sens fiind de amintit
oportunitatea, în contextul unei anumite liberalizări promovate de noul lider comunist Nicolae
Ceaușescu, multora dintre liderii generației de atunci de a face specializări în centre de
referință ale muzicii contemporane din anii 1965-1970.
Anticipat de faimoasele teze din iulie 1971, finalul „liberalizării” ceaușiste va marca
istoria Uniunii Compozitorilor în 1977 când, la presiunea „forurilor superioare de partid”, Ion
Dumitrescu, ce s-a arătat destul de reticent la a face compromisul de a se înscrie, precum în
anii 1950, în ideologia oficială care promova un naționalism într-o bună măsură exacerbat și
forțat și evident cultul personalității, este înlocuit din funcție. Astfel, ultimii doi președinți ai
Uniunii din perioada comunistă, Petre Brâncuși (1977-1982) și Nicolae Călinoiu (1982-1989)
vor accepta un tip de compromis ce va presupune, în încercarea de a evita repetarea
momentelor de la mijlocului deceniului al șaselea al veacului trecut, acceptarea înscrierii
limitate în noua ideologice culturală și a pierderii din calitate a Festivalului Enescu, tolerarea
unui nou exil al noii generații de compozitori și a unei noi izolări de lumea muzicală
europeană și implicarea, mai degrabă neinspirată, a Uniunii în promovarea culturii de masă.
Singura inițiativă cu alură pozitivă, alături de susținerea programării compozitorilor români în
stagiunile orchestrelor din țară, a fost reprezentată de valorificarea manuscriselor de muzică
veche românească.
Menționând că totuși în cei cincizeci de ani de comunism, dincolo de diferitele abordări
ale conducerii Uniunii în raport cu „forurile superioare”, compozitorii au avut o activitate
intensă ce a îmbogățit repertoriul muzical românesc în mai toate genurile, majoritatea
lucrărilor fiind de o certă valoare și nealterate ideologic, ne îndreptăm atenția spre perioada de
după căderea comunismului din decembrie 1989. Astfel, după acel moment de cotitură a
istoriei, prima Adunare generală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România
(conform noii titulaturi), a avut loc în zilele de 29-31 ianuarie 1990, în sala ''George Enescu'' a
Conservatorului din Bucureşti. În cadrul acelei ședințe s-au identificat priorităţile Uniunii, în
noile condiţii de totală autonomie acordată uniunilor de creatori prin Decretul Lege 27/1990 şi
s-au conturat direcţiile de recuperare a tezaurului muzical şi muzicologic, unele dintre cele
mai importante vizând muzica religioasă şi opusurile unor autori contemporani rămase în
afara sălilor de concert sau cu încorporarea în patrimoniul creaţiei a operelor aparţinând
compozitorilor români din exil. De asemenea, tot atunci a fost anunţată, editarea a două
publicaţii: ''Muzica'' (cu apariţie trimestrială şi conţinut ştiinţific) şi ''Actualitatea muzicală''
(revistă nouă, cu apariţie bilunară în care să fie consemnată viaţa muzicală) și a fost aleasă
noua conducere a Uniunii care îi cuprindea pe Pascal Bentoiu - preşedinte; Adrian Iorgulescu
şi Cornel Ţăranu - vicepreşedinţi; Ştefan Niculescu, Irina Odăgescu, Octavian Lazăr Cosma,
Gheorghe Firca şi Horia Moculescu - secretari.
Au urmat apoi câteva momente remarcabile în aceste ultime trei decenii de activitate;
astfel, anul 1992 a marcat readerarea Uniunii în Consiliul Internaţional al Societăţilor de
Drepturi de Autor (CISAC), eveniment realizat la 12 iunie, și alegerea pentru prima dată, în
urma demisiei lui Pascal Bentoiu, a lui Adrian Iorgulescu în funcția de preşedinte al Uniunii,
reales apoi și în 1994, compozitorul deținând şi în prezent această funcție, ceea ce îl
poziționează drept cel mai longeviv al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
În martie 1996, a apărut Legea Drepturilor de Autor şi a Drepturilor Conexe 8/1996 şi s-a
constituit Asociaţia pentru Drepturi de Autor a UCMR (având ca obiect de activitate gestiunea
colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical), în baza sentinţei judecătoreşti nr.
218/02.10.1996, astfel încât Uniunea își punea din nou în practică unul dintre obiective
stabilite în documentul de înființare din 1920, alături promovarea creației autohtone prin
susţinerea concertelor şi festivalurilor de muzică nouă (exemple elocvente sunt fără îndoială
Săptămâna Internațională a Muzicii noi și Festivalul Meridian) și înfiinţarea Studioului de
muzică electronică şi înregistrări, dotat cu aparatură adecvată, în scopul realizării unor
documente sonore de un nivel profesional. Totodată, în vederea stimulării, afirmării şi
promovării creaţiei originale româneşti în domeniile compoziţiei muzicale şi muzicologiei,
UCMR acordă anual premii menite să evidenţieze creaţiile de înaltă valoare artistică şi
ştiinţifică, și acest demers însemnând continuarea demersurilor din primii ani de existență,
menținute sub o formă sau alta chiar și în perioada comunistă.
În prezent, UCMR, aflată la sărbătoarea centenarului, numără circa 400 de membri care
constituie elita componisticii şi muzicologiei naţionale. Ei acţionează în cadrul celor 4 secţii:
simfonică, operă şi camerală, corală, muzică uşoară şi jazz, muzicologie şi critică muzicală, şi
a două subsecţii: fanfară şi respectiv, didactică.