CURSUL 1

INFORMAŢIA – OBIECT AL PRELUCRĂRII

1.1. Conceptul de informaţie
Informaţiile şi cunoştinţele au o mare importanţă, atât pentru dezvoltarea personalităţii
umane, cât şi pentru evoluţia vieţii şi societăţii. Nici societatea şi nici indivizii ei, nu pot evolua, nu
pot progresa satisfăcător dacă nu dispun de informaţii. Prin intermediul informaţiilor se asigură
transferul cunoştinţelor de la o generaţie la alta, se asigură accesul la cele mai avansate realizări ale
omenirii.
Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care semnifică o
comunicare, o veste, o ştire un mesaj, un semnal, etc. despre evenimente, fapte, stări, obiecte, etc. în
general despre forme de manifestare a realităţii care ne înconjoară. Informaţia reprezintă cantitatea
de noutate adusă de un mesaj din lumea reală şi sunt furnizate de altcineva. Informaţia, energia, şi
materia sunt cei mai importanţi factori ai economiei moderne pe lângă pamânt, capital şi forţa de
muncă.
Faţă de materie sau energie, informaţia prezintă caracteristici distincte. Ea nu cunoşte ideea
de original se poate copia ori de câte ori se doreşte şi este independentă de loc. informaţia nu se
învecheşte şi se poate combina aproape nelimitat. De asemenea, informaţia are caracteristica de a fi
puternic condensabilă.
Se percepe informaţia ca o anumită măsură a ordinii întrucât ea anihilează incertitudinea şi
nedeterminarea. O măsură a ordonării este entropia negativă, termen care a luat naştere prin analogie
cu entropia, care este, în termodinamică, o mărime exprimabilă matematic a neordonării. Calitatea
unei informaţii constă în gradul de probabilitate cu care îi creează utilizatorului incertitudinea unei
afirmaţii1. Oamenii ajung la informaţii direct, prin intermediul altor oameni, sau prin purtători de
informaţie, precum ziare, cărţi, imagini, videocasete, CDROM-uri, discuri sau echipamente de
comunicaţie (radio, televizor, fax, telefon sau calculator).
Trebuie făcută distincţia între ştire ca informaţie despre ceva şi opinie despre acel ceva.
Ştirea întruneşte caracteristicile (calităţile) de informaţie în sensul că reflectă realităţi obiective,
stări de fapt existente, în timp ce opinia reprezintă exprimarea unor păreri, a unor gânduri proprii sau
de grup. Opinia este deci subiectivă sau prea puţin obiectivă, putând fi uneori promovată pe baza
unor interese dinainte stabilite, urmărind scopuri fie constructive (educaţionale, mobilizatoare etc.),

1
Rohner K., Ciber – marketing, Ed. ALL, 1999, pag. 51.
fie distructive (denaturarea realităţii, abaterea atenţiei de la problemele reale ale vieţii, dezinformarea
etc.). Opinia fiind subiectivă are un grad redus de generalitate chiar atunci când priveşte unele
evenimente concrete1.
De asemenea, informaţia nu trebuie să se confunde cu zvonul care reprezintă, ca şi opinia
falsă, o ştire neîntemeiată şi neverificată.
Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor, opiniilor şi comentariilor o reprezintă
comunicare.
Informaţia este o comunicare despre un anumit aspect al realităţii obiective.
Din punct de vedere conceptual informaţia reprezintă o reflectare în planul gândirii umane a
legăturilor de cauzalitate, privind aspecte din realitatea ce ne înconjoară.
Informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se adresează, indiferent de forma pe
care o ia (ştire, semnal, comunicare). Putem spune deci că informaţia este un mesaj, dar cu precizarea
că nu orice mesaj este o informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are suport real,
atunci acesta nu reprezintă interes pentru receptor şi deci nu are caracter de informaţie.
Informaţia primeşte întotdeauna atributul domeniului pe care îl reflectă. De exemplu,
realităţile din domeniul economic se reflectă în informaţiile economice.
Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un anumit domeniu reprezintă
un proces de informare. Informaţiile dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit
domeniu, formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestora reprezintă patrimoniul
de cunoştinţe.
Cunoştinţele reprezintă deci o însumare a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit
domeniu, sau care se referă la un anumit obiect. În sinteză putem aprecia cunoştinţele că sunt
elemente abstracte şi individuale despre obiectele şi domeniile lumii reale, însuşite şi dobândite.
Data este forma de reprezentare accesibilă a informaţiei prelucrate. Ea reprezintă suportul
formal al informaţiei care se concretizează în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte însemne.
Există o corespondenţă determinată între informaţie, simbol şi dată astfel că, foarte adesea, în
practică, termmenul de informaţie este utilizat pentru a desemna date, iar expresia „prelucrarea
informaţiilor” înlocuieşte expresia „prelucrarea datelor”. Putem considera că datele prelucrate, în
măsura în care afectează în sens pozitiv comportamentul receptorilor (oameni sau maşini), au
calitatea de informaţii.

1
Surcel T., Sofronic Gh., Baron C., Informatica economică, Ed. Calipso 2000, 1999, pag. 9.
 În procesul prelucrării şi utilizării informaţiilor, acestea sunt privite din patru puncte de
vedere:
a) din punct de vedere sintactic, când se urmăreşte aspectul admisibil al acestora, în sensul
că informaţiile trebuie să capete anumite forme de reprezentare respectând riguros anumite reguli;
b) din punct de vedere semantic, urmărindu-se semnificaţia, înţelesul informaţiei
(conţinutul real al informaţiei) ce derivă din datele prelucrate;
c) din punct de vedere pragmatic, urmărindu-se utilitatea pentru receptori, efectul asupra
acestora (măsura în care acestea satisfac cerinţele utilizatorului);
d) din punct de vedere sigmatic, se tratează raportul dintre semne şi obiecte, putându-se
vorbi despre cunoştinţe obiective. În locuri publice semnalizarea şi direcţionarea cu ajutorul
indicatoarelor trebuie să fie atât compactă cât şi independentă de limbă sau cultură. Pictogramele
pentru indicarea cabinelor telefonice, zonele de fumători, ghişeelor de informaţii sau puncte medicale
reprezintă cunoştinţe obiective.
Informaţiile se produc, se culeg, se procesează se transmit, se stochează şi se înţeleg. În cazul
în care are loc o transmitere unilaterală de informaţii, vorbim despre informare. În cazul unei
transmiteri bidirecţionale a informaţiei, se poate vorbi de comunicare.
Informaţiile apar şi sunt utilizate într-un domeniu specificat, în cadrul nivelelor operaţionale
şi de management şi se transmit, în sens dublu, între planurile acestor activităţi:
 la nivel operaţional, informaţiile sunt generate şi parţial consumate pe acest plan,
precum şi parţial îndrumate spre nivele de conducere, pentru a constitui pentru acestea elemente de
fundamentare a deciziilor;
 la nivel de management informaţiile sunt generate şi parţial consumate pe acest plan
şi parţial îndrumate, sub formă de rezultate ale deciziilor luate, spre nivelele operaţionale pentru
informarea lor în vederea unei optimizări a comportării în respectiva activitate de execuţie.
Consumatorii de informaţii se pot prezenta sub forma unor nivele de decizie şi nivele de informare.
Primele consumă informaţiile sub forma unor elemente de fundamentare a deciziilor, iar celelalte sub
forma unor elemente pentru perfecţionarea comportării, în cadrul unei activităţi sau în raport cu
mediul înconjurător. Un nivel consumator poate lua în mod succesiv sau simultan cele două forme,
de nivel de decizie şi de nivel de execuţie.
Producătorii de informaţii sau sursele de informaţii, în cadrul unei forme de activitate, se
regăsesc atât pe planul conducerii cât şi pe planul operaţional sau de execuţie.
 Se poate afirma că:
 orice informaţie se poate considera ca atare dacă este utilă ciuva, sau la ceva, dacă
este ataşată de un consumator, care poate fi un nivel de decizie, sau un nivel de informare;
 orice informaţie este produsă de cineva, sau de ceva, deci are o sursă care o
generează, care poate fi omul ca atare, mijloace tehnice produse de el sau realitatea înconjurătoare;
 între sursa de informaţii şi consumatorul de informaţii, informaţiile circulă, prin
canale specifice, sunt transmise, ataşate pe diferiţi suporţi şi sunt supuse unor modificări şi
transformări, pregătiri şi prelucrări, pentru a servi cât mai bine unor scopuri predefinite de
consumatori.
 CURSUL 2
TIPOLOGIA INFORMAŢIEI
O activitate de succes presupune manipularea optimă a informaţiilor. Complexitatea
activităţilor economico-sociale, salturile spectaculoase ale tehnologiei de culegere, transmitere,
stocare şi prelucrare a informaţiei, revoluţiile înregistrate în domeniul telecomunicaţiilor şi a
tehnicilor media a generat o diversificare fără precedent a naturii informaţiilor, concomitent cu o
creştere exponenţială a volumului acesteia. Din varietatea de criterii posibile de utilizat la clasificarea
informaţiei, vom insista asupra câtorva criterii, relevante pentru tehnologia informaţiei. Aceste
criterii sunt: forma informaţiei, natura informaţiei, suportul informaţiei şi sursele informaţiei1.
a) Forma informaţiei
Din punct de vedere al formei concrete pe care o îmbracă informaţia pe un suport tehnic,
aceasta se prezintă sub următoarele forme: analogică, digitală.
1) Forma analogică a informaţiei, constă în reprezentarea pe suportul tehnic a
fenomenelor fizice, imagini fixe, sunete şi imagini în mişcare aşa cum sunt ele
percepute de dispozitivele tehnice de înregistrare, fără conversie sau codificare a
acestora. Exemple de reprezentare analogică a informaţiei:
 înregistrarea mesajelor şi a altor informaţii sonore pe banda magnetică sau caseta
magnetică cu ajutorul echipamentelor audio (magnetofon, casetofon, compact-disk,
telefon) precum şi a dispozitivelor de captare a sunetului (microfon);
 înregistrarea imaginilor unor documente sau filmarea unor activităţi, operaţii şi
procese prin folosirea echipamentelor analogice pentru imagine şi sunet
(videorecorder, cameră de luat vederi).
2) Forma digitală a informaţiei se prezintă pe suportul tehnic ca o succesiune de valori
binare, ordonate după un cod şi se realizează, fie pornind de la fenomenul real, fie de la
forma analogică a acestuia. În ambele cazuri are loc o codificare numerică, o evaluare
cantitativă şi o cuantificare a fenomenului care face obiectul reprezentării.

Conversia informaţiei analogice în formă digitală se face cu ajutorul unor

echipamente specializate de conversie, care pot funcţiona independent sau sunt periferice
incluse în configuraţia calculatorului.
Forma digitală a informaţiei faţă de forma analogică are următoarele avantaje esenţiale:
 înaltă fidelitate a înregistrării, memorării şi transmiterii informaţiei;
 posibilitatea folosirii în sistemele informatice (cu toate avantajele ce decurg din aceasta:
viteza de transfer, capacitatea mare de memorare, regăsirea selectivă şi rapidă a informaţiei
memorate);
 costul relativ redus al informaţiei memorate, procesate şi communicate în formă digitală.
Forma sub care se memorează şi se prelucrează informaţia în sistemele informatice moderne
este forma digitală ceea ce explică, în acelaşi timp, necesitatea convertirii informaţiei analogice în
informaţie digitală şi valorificarea acesteia fie direct în formă digitală, fie după convertirea sa din
forma analogică.

1
Pand A., Ionescu B., Mareş V., Birotica, Ed. ALL, 1994, pag. 5.
 b) Natura informaţiei
Informaţia se prezintă sub următoarele clase:
1) sub formă de date: numerice, alfabetice, sau numerice, participă la o gamă largă de
operaţii aritmetice, matematice sau logice cu largă aplicabilitate în activitatea economică, statistică,
administraţie, cercetare, proiectare, etc.
2) sub formă de texte organizate sub formă de documente, pagini, paragrafe, fraze, cuvinte şi
caractere destinate a fi prelucrate cu programe adecvate de editare şi tehnoredactare a textelor,
control gramatical şi semantic al cuvintelor, punerii în formă şi apoi în pagină a textului redactat.
3) sub formă de documente grafice (imagini fixe) destinate perceperii vizuale de către
factorul uman prin afişarea pe monitorul calculatorului electronic, scrierea lor la imprimantă sau la
dispozitivul de realizare desene (plotter), microfotografiere etc. Un document grafic poate conţine
date sub formă de rapoarte şi situaţii, texte explicative, reprezentări grafice, desene, schiţe tehnice,
imagini fotografiate etc.
4) sub formă de secvenţe audio generate de vocea umană, fenomene din realitate,
instrumente muzicale sau sintetizatoare electronice de voce şi acustice.
5) sub formă de secvenţe video de natură animată sau film, captate de dispozitive
specializate (camere de luat vederi) sau generate de programe de grafică bi sai tridimensională.
Aceste sunt de cele mai multe ori însoţite de informaţie sonoră: voce sau sunet.
Sistemele informatice moderne utilizează, prin excelenţă, toate cele cinci categorii de
informaţii, ultimele două constituind obiectul tehnologiilor multimedia.
c) Suportul fizic de informaţie
Din acest punct de vedere distingem:
1) informaţie aflată pe suporturi tehnice de informaţii, grupate la rândul lor în:
 suporturi magnetice din categoria cărora amintim: banda magnetică, caseta magnetică,
discul magnetic, discul flexibil, cartela magnetică. Informaţia se memorează prin variaţia
câmpurilor magnetice.
 Suporturi cu citire optică a informaţiei, în această categorie intrând discurile optice (CD-
ROM, WORD, CD-R, CD-PROM, DVD-RAM, etc.) şi magneto-optice (discuri MO).
Informaţia digitală este citită optic cu dispozitive laser iar memorarea se face sub formă de
„pit-uri”. Raza laser este reflectată de suprafaţa discului când nu există pit (ridicătură) şi nu
este reflectată când întâlneşte un pit.
Informaţia memorată pe suporturile tehnice este înregistrată şi citită numai cu ajutorul unor
dispozitive tehnice de citire/scriere cum sunt: dispozitivele periferice de citire şi scriere pe suporturi
magnetice, unităţile de lectură optică a discurilor.
2) informaţie aflată pe suporturi grafice de informaţii, care, după natura suportului se împart în:
 suporturi opace realizate din hârtie, cum sunt: documentele clasice sau tradiţionale,
documentele informatice şi birotice obţinute la imprimantă, documentele realizate cu ajutorul
mesei de desen tip plotter. În locul hârtiei se poate utiliza însă, o gamă largă de înlocuitori
sintetici cu caracteristici şi calităţi grafice asemănătoare sau superioare hârtiei, toate având
menirea de a fi citite sau consultate vizual de către om, ori multiplicate prin mijloace
tipografice sau de fotocopiere (tip xerox etc.).
 suporturi transparente realizate din peliculă fotografică, peliculă film, microfilm, celită etc.
Acest gen de suport este destinat lecturii numai după opreraţia de mărire a imaginii
înregistrate. Atât suporturile opace cât şi cele transparente sunt destinate, în principal,
utilizării lor direct de către om dar aceasta nu exclude posibilitatea folosirii lor ca sursă de
informaţii pentru prelucrări tehnice ulterioare.
 d) Sursa informaţiei
Informaţia de marketing ce urmează a fi prelucrată în sistemele informatice se grupează în
funcţie de1:
1) Modul de prezentare
 Informaţii primare recoltate din surse originare prin metode şi tehnici specifice, în formă
brută, aşa cum sunt întâlnite în documentele în care sunt înregistrate sau în forma în care acestea sunt
prezentate de purtătorul de informaţie.
 Informaţii secundare sunt cele care au suferit anterior o anumită prelucrare în vederea
utilizării lor în alte scopuri decât cele vizate de cercetările de marketing. Sunt surse bogate,
dominante, se referă la perioade trecute şi au fost obţinute cu ocazia altor cercetări.
2) Locul în care se întâlnesc:
 Surse interne constituite din purtătorii informaţiilor, localizate în cadrul structurii
organizatorice a întreprinderii. Cele mai utilizate sunt evidenţele statistice şi contabile, documentele
care sunt întocmite ori care circulă în cadrul diferitelor procese economice (facturi, bonuri etc.); o
valoroasă sursă internă o constituie personalul de specialitate, purtător al unor informaţii deosebit de
variate referitoare la numeroase aspecte ale activităţii întreprinderii.
 Sursele externe sunt constituite din purtătorii informaţiilor emise direct de componentele
mediului extern în cadrul sistemului lor de comunicaţie (publicitate şi alte forme de promovare,
oferte de contracte, publicarea unor bilanţuri) sau din publicaţiile editate de organisme specializate
în culegerea şi prelucrarea unor astfel de informaţii (statistici naţionale şi internaţionale, buletine de
informare realizate de institute de cercetări, de organisme bancare şi financiare, informaţii
communicate de instituţii specializate în statistici etc.)
3) Frecvenţa informaţiilor emise putând fi:
 Permanente – culese şi prelucrate sistematic online, în timp real sau la perioade foarte mici;
 Periodice – generate la intervale de timp regulate sau sezoniere, cu ocazia unor cercetări
periodice;
 Ocazionale obţinute cu ocazia unor evenimente nerepetitive sau fiind cu caracter organizat.

1
Balaure V.(coordonator) Marketing, Ed. Uranus, 2000, pag. 501.
 PROCESE INFORMAŢIONALE
Utilizarea pe scară largă a informaţiei şi a tehnologiei informaţiei, a condus la existenţa unei
largi game de prelucrări automate a informaţiei generând chiar, o tipologie a acestor procese
informaţionale.
În raport cu natura lor specifică, informaţiile se prelucrează diferit, identificându-se
următoarele tipuri de procese informaţionale:
a) Prelucrarea datelor se caracterizează prin tratarea informaţiei numerice, după reguli
matematice şi logice, şi este larg răspândită în activităţile care solicită un mare volum de
calcule, situaţii şi rapoarte (economie, management, statistică, cercetare, proiectare etc.).
Prelucrarea datelor se realizează în mod diferit în funcţie de modul de organizare a datelor în
colecţiile de date (nivel de organizare, structură, tip şi operaţiile efectuate asupra structurii),
astfel:
 datele organizate sub forma fişierelor de date se prelucrează cu ajutorul unor
programe de firmă, denumite interpretoare sau compilatoare care diferă în funcţie de
limbajul de programare pentru care acestea sunt elaborate: PASCAL, C, FORTRAN,
COBOL, ALGOL, PL/I, APL, BASIC, ADA, etc.
 datele organizate sub forma bazelor de date sunt exploatate cu ajutorul unor pachete
de programe denumite sisteme de gestiune a bazelor de date (SGBD) dintre care cele
mai răspândite sunt: dBASE IV, FOXPRO, PARADOX, ORACLE, ACCESS,
SYBASE, INFORMIX, PROGRESS, DB2, etc.
 date organizate sub forma foilor de calcul tabelar (editoare de tabele, spreasheet) se
prelucrează, fie folosind softuri specializate cum sunt procesoarele de tabele: LOTUS
1-2-3, EXCEL, QUATRO, fie folosind funcţiile de prelucrare a tabelelor din cardul
pachetelor de programe cu posibilităţi integrate de tratare a informaţiei (texte, tabele,
baze de date, grafică etc.) cum sunt sistemele WORKS, FRAMEWORK, OPEN
ACCESS etc.

Din punct de vedere informatic prelucrarea datelor organizate sub forma foilor de
calcul tabelar prezintă un interes deosebit, datorită uşurinţei cu care pot fi utilizate
procesoarele de tabele, a prezentării sub formă grafică a datelor din tabele cât şi a
simplităţii integrării prelucrării datelor cu prelucrarea de text în cadrul foii de calcul
sau a lucrului cu baza de date
b) Prelucrarea textelor reprezintă un ansamblu de operaţii specifice lucrului cu texte. Obiectul
prelucrării este textul, structurat în documente, pagini, paragrafe, fraze şi cuvinte. Este supus
unor operaţii vizând forma caracterelor şi mărimea acestora, forma şi mărimea paginii, modul
de aşezare a textului în pagină. Prelucrarea textelor presupune, de asemenea, operaţii
lingvistice, cum sunt, despărţirea automată a cuvintelor în silabe, controlul gramatical, lexical
şi ortografic al textului analizat. Se asigură generarea de hipertext şi hiperlegături, captarea şi
prelucrarea imaginilor şi obiectelor, generarea şi prelucrarea tabelelor, a desenelor grafice,
procesarea ecuaţiilor, gestiunea documentelor etc. În urma acestor operaţii rezultă un
document de tip text care poate fi consultat prin afişare pe ecran, imprimat pe hârtie sau
microfilm în vederea arhivării.
Prelucrarea textelor se realizează, fie cu programe specializate cum sunt procesoarele
de text: WORDSTAR, WORD, WORDPERFECT, AMIPRO, fie cu componente pentru
tratare text ale unor sisteme de programe având altă destinaţie principală, spre exemplu
editorul de texte al sistemului grafic de operare WINDOWS, editoarele de texte ale
procesoarelor de tabele şi ale sistemelor integrate (WORKS).
c) Prelucrarea documentelor reprezintă un mod de utilizare modern şi eficient a tehnologiei
informaţiei în vederea receptării, memorării şi prelucrării grafice a imaginilor conţinute în
documente. Un document grafic poate conţine informaţii provenite din surse diverse: situaţii
şi rapoarte rezultate din prelucrarea datelor, documente obţinute în urma prelucrării textelor,
tabelelor, şi reprezentărilor grafice realizate cu un procesor de tabele, sciţe şi desene tehnice,
grafică bidimensională sau tridimensională realizată cu ajutorul unor programe speciale de
grafică, desene alb-negru sau color, simboluri grafice la alegerea utilizatorului, imagini şi
fotografii scanate etc.

Procesarea informaţiei vizuale, organizate sub forma documentelor grafice se

realizează de către programe specializate pentru prelucrarea documentelor (PAGE MAKER,
QUARK XPRESS, COREL DRAW, AUTOCAD, PUBLISH IT, VENTURA PUBLISHER)
sau de către funcţii specializate ale procesoarelor de texte sau tabele (WORD,
WORDPERFECT, LOTUS 1-2-3, EXCEL, WORKS). Documentele astfel prelucrate se
memorează pe suporturi tehnice de date având o anumită organizare, pentru a putea fi apoi
uşor regăsite, consultate la terminal, imprimate pe hârtie sau microfilm, comunicate la
distanţă sau introduse într-un nou proces de prelucrare grafică
d) Prelucrarea sunetului îmbracă forme foarte variate, de la vocea umană (mesaje, convorbiri
telefonice, întâlniri, conferinţe) la sunete obţinute prin sinteză electronică, sunete naturale sau
sunete muzicale. Aceste multiple izvoare de informaţie sonoră sau auditivă, percepută
analogic şi convertită în formă digitală cu ajutorul unor echipamente şi programe specializate
în tratarea informaţiei sonore (sistem SOUND BLASTER), cuplat la orice calculator
personal. Se realizează în acest mod o interfaţă acustică a sistemului informatic cu sitemele
audio analogice uzuale (casetofon, magnetofon, compact-disk etc.) precum şi cu dispozitivele
de comunicaţie acustică de genul: telefon, interfon etc.
e) Prelucrarea de imagini video (imagini în mişcare) completează gama de posibilităţi media
utilizate pe scară din ce în ce mai largă în tehnologiile TIME (Telecomunicaţii, Informatică,
tehnologiile Media şi Divertisment). Informaţia vizuală dinamică este rezultatul afişării şi
perceperii unui număr de imagini succesive pe unitatea de timp (minimum 25 de imagini pe
secundă) generând la privitorul uman senzaţia vizuală de mişcare. Sursele de informaţie
video (imagini în mişcare) sunt diverse: realitatea, surprinsă cu tehnică de filmat (cameră de
luat vederi alb-negru sau color), imagini transmise (analogic sau digital) prin sistemele de
comunicaţii video de natură profesională precum şi imagini (animaţie profesională, filme de
specialitate) realizate pe calculator cu ajutorul unor dispozitive fizice şi logice. În mod curent
prelucrarea informaţiei vizuale este însoţită şi de prelucrarea informaţiei sonore, după cum
imaginea este însoţită de sunet sau voce umană.
 CURSUL 3
MARKETINGUL ÎN SOCIETATEA
INFORMAŢIONALĂ
Ca urmare a revoluţiei în prelucrarea informaţiilor, era
informaţională ia, treptat, locul celei industriale. În noua societate,
informaţională şi de comunicaţie, preluarea şi prelucrarea informaţiilor,
dobândirea de noi cunoştinţe cu ajutorul calculatorului sunt posibile
pretutindeni şi oricând fără un effort considerabil. Prin rezultatele
spectaculoase generate de „inteligenţa artificială”, eveniment al mediilor
de masă de la sfârşitul anilor ’80 s-au transmis calculatoarelor, prin
softuri adecvate o capacitate decizională mult sporită prin simularea unor
procese decizionale de o înaltă complexitate ceea ce a făcut ca în cyber-
spaţiu realitatea să fie modelată complet artificial. Aceasta poate reda
realitatea fizică într-un mod foarte realist şi, pe deasupra, are
posibilitatea de a „imagina” noi realităţi. Comunicarea şi dialogul în
acestă realitate virtuală nu mai este determinată în mod exclusiv de
conţinuturi, ci şi de context, în care cel căruia ne adresăm nu mai este o
persoană izolată ci un participant activ. Acest fapt constituie, după
apariţia tiparului, telefonului, televizorului şi internetului, cea mai
masivă transformare în raport cu posibilităţile umane de comunicare.
Era informaţională creează, prin reţelele digitale, premisele pentru
dialogul direct al conţinuturilor, amplificat în cyberspaţiu prin contextul
artificial creat al lumii virtuale.
Transformarea erei industriale într-una informaţională se face pe
mai multe planuri:
a) Industrie TIME1 – forţa motrice a erei informaţionale ce se
afirmă pe baza noilor tehnologii din domeniul
telecomunicaţiilor, a informaticii, a tehnicilor multimedia şi
de divertisment, se află într-o concurenţă acerbă pentru
supremaţia asupra magistralelor globale de date;
b) Cyberspaţiu este o realitate digitală, creeată în mod artificial.
Ea este percepută de către om prin intermediul simţurilor sale
şi nu poate fi deosebită decât cu greu de realitate. Din acest
motiv, se vorbeşte foarte adesea de realitate virtuală – realitate
care există numai în spirit, nu şi în material, şi care se
deosebeşte de imaginaţie prin faptul că nu are o reprezentare
individuală, ci una împărtăşită de o mulţime de oameni. În

1
Abreviere de la Telecommunications, Information Technology, Media, Entertainment
1
c) scopul conectării la realitatea virtuală, pentru transmiterea
imaginii, sunetului, simţului tactil şi parţial al căldurii, la
organele de simţ ale omului sunt ataşate periferice
corespunzătoare. Se folosesc în acest scop aparate audio, căşti
echipate cu mici ecrane, precum şi costume purtând senzori,
pantofi şi mănuşi speciale;
d) Cybertehnologia adânceşte prăpastia între informatica
profesională utilizată în intreprinderi şi posibilităţile
tehnologice disponibile din industria TIME. Multimedia
înseamnă a stoca şi transmite date, imagini, texte şi filme sau
secvenţe audio şi video sub forma digitală, de a le reda
oamenilor sau de a le comunica, în mod digital, compact, prin
intermediul cablului, satelitului sau undelor radio. Termenul
de hipermedia sugerează că între diferite medii de
comunicaţie există legătură directă. Termenul de hipertext
facilitează parcurgerea textuli orientat după idei şi nu
secvenţial ca până acum iar hiperlegătura posibilitatea de a
naviga oriunde fără limită de timp şi spaţiu. Asociat cu
dezvoltarea tehnologiei calculatorului următorul pas
important către societatea informaţională îl marchează
dezvoltarea accentuată a tehnologiei de telecomunicaţii, în
special transmiterea datelor prin reţeaua de comunicaţii, mai
întâi în mod analogic, iar apoi într-o măsură din ce în ce mai
mare în mod digital, astfel că aparate ca telefon, fax,
vodeotext au devenit ceva uzual, încorporate sau nu într-un
calculator.
e) Infrastructura globală de informaţii (IGI) este reţeaua care
a revoluţionat era informaţională, reţea în care coexistă reţele
de înaltă performanţă prin intermediul cărora sunt conectate
calculatoare din întrega lume, a reţele multimedia, create din
reţeaua telefonică actuală care transferă filme video împreună
cu date, sunete, imagini şi text, cât şi reţelele aparţinând
televiziunilor prin cablu, care funcţionează în regim
teleinteractiv, ce au cuplate calculatoare personale,
videotelefoane sau aparate interactive. Comun şi foarte
important ca aceste reţele eterogene sunt digitale, comunică
între ele, prin fir şi fără fir, terestru sau prin satelit.
f) Saltul calitativ şi cantitativ, fără precedent în ceea ce priveşte
capacitatea de stocare a datelor, practic nelimitată, în toate

2
 g) formele disponibile în mediul digital, mediu ce permite acces
rapid, selectiv şi direct la informaţiile stocate pentru a fi citite,
multiplicate, mărite sau micşorate, transmise oriunde în
spaţiul virtual, stocarea informaţiilor fiind asigurată în regim
on-line sau off-line.
h) Conectarea globală şi nelimitată a unui număr practic infinit
de calculatoare şi utilizatori prin intermediul reţelelor
analogice şi digitale, cu un cost foarte scăzut în comparaţie cu
mediul tradiţional;
i) Utilizarea de locuri de muncă şi distracţie virtuale,
realizează o nouă formă de convieţuire şi de organizare a
muncii prin intermediul comunicaţiilor, care face să dispară
limitele între viaţa privată şi profesie, între locul de muncă şi
distracţie, eliminând graniţele spaţiale şi temporale pentru
accesul la toate produsele activităţii intelectuale.
Cu această competiţie componenta software a sistemelor este
determinantă în relaţia cu echipamentele şi componentele hardware
implicate în societatea informaţională.
Marketingului, în era informaţională, îi este caracteristic
următoarele dimensiuni:
a) Individualizarea clienţilor pe o piaţă globală. Terminalul
reţelei va reprezenta pentru clienţi şi consumatori vehicolul de
pătrundere în realitatea virtuală care să stabilească conectarea cu
ofertanţii prin intermediul reţelelor. Întâlnirea va avea loc în
cyber-spaţiu. Modelarea acestei lumi se bazează pe concepte de
multimedia şi un număr de periferice precum ciber-căşti şi
ochelari pentru percepţia audio-vizuală a mediului virtual,
instrumente de control şi navigare, dar şi mijloace auxiliare, care
să se cupleze la simţurile noastre de percepţie.
b) Circulaţia în timp real a informaţiilor, ceea ce presupune
participarea concomitentă on-line, o comunicare directă şi
interactivă;
c) Abordare inductivă de la clientul individual către grupul de
clienţi şi nu deductivă, prin identificarea segmentului de clienţi
şi/sau a pieţelor ţintă;
d) Angajarea clientului din postura de „pasiv” în raport cu
comunicarea „confruntativă” la rolul de „parteneriat” prin
comunicarea „interactivă”;

3
 e) A gândi digital – GD imlpică a se debarasa de balastul mediilor
învechite şi de a aplica regulile informaţionale care înseamnă a
gândi, a vedea, a vorbi şi a simţi digital;
f) Datele extrase din contactul cu clienţii reprezintă „aurul digital”
în cybermarketing;
g) Mediul destins şi plăcut este cel mai important stimulent pentru
culegerea de informaţii;
h) Clientul nu este „stăpânul” ci „suveranul”. Cel ce ia hotărârile şi
determină viitorul întreprinderii este mulţimea poporului de
clienţi.
În societatea informaţională marketingul este în principiu digital, nu
ţine seama de spaţiu şi timp, este interactiv şi orientat către dialog,
puternic relaţionat cu faptele iar conceperea prestaţiilor de piaţă este
îndreptată în mod direct către clienţi.
În timp ce în era industrială accentul se punea pe marketingul de
masă, în era informaţională se concentrează asupra clientului
individualizat.
Locul luptei pentru cotele de piaţă îl ia angajamentul pentru cota
clientului; locul confruntării îl ia cultivarea relaţiei; asimetria de
informaţii va fi abandonată în favoarea dialogului deschis etc.

4
 CURSUL 4
FUNDAMENTELE SISTEMULUI INFORMAŢIONAL

Sistem şi sistemul economic

Informaţia a devenit resursa esenţială în toate domeniile de activitate, cea mai mare parte fiind
procesată cu ajutorul calculatoarelor. În acelaşi timp, informaţia a devenit un instrument deosebit de
eficient în competiţia pentru cucerirea unor poziţii favorabile pe piaţa liberă a afacerilor şi a
dezvoltării tehnologice.
Sistemele informatice computerizate nu sunt un scop final. Ele sunt instrumente operaţionale
capabile să optimizeze eficienţa şi competitivitatea firmelor, companiilor şi organizaţiilor. Deoarece
informaţia se află la baza activităţilor, trebuie dezvoltate sisteme pentru producerea, colectarea şi
gestionarea ei. Obiectivul esenţial al acestor sisteme este asigurarea în timp util a informaţiei corecte,
suficiente şi în forma direct utilizabilă.
Sistemul, este, ca şi noţiune de informaţie, o noţiune de mare generalitate, cu multiple sensuri
concrete.
În general, prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente interdependente formând un tot
organizat care interacţionează pentru realizarea unui scop determinat.
Sistemul este un ansamblu de elemente materiale sau nemateriale, format în general din
echipamente, metode, tehnici, procedee, modele şi personal utilizate interdependent prin intermediul
unor procese ce asigură transformarea unor elemente de intrare în elemente de ieşire prin intermediul
unui mecanism specific şi al unui sistem de control.
Orice sistem se caracterizează prin: intrări, ieşiri, structură şi stare.
 Intrările în sistem reprezintă influenţa pe care mediul o exercită asupra unei componente (un
subsistem) de sistemul de dimensiuni mai mari;
 Ieşirile din sistem reprezintă influenţa pe care sistemul respectiv o exercită asupra mediului
în care există ca subsistem;
 Structura reprezintă modul cum sistemul respectiv este organizat şi cum funcţionează pentru
realizarea scopului determinat;
 Starea reprezintă gradul de organizare a sistemului respectiv la un moment dat.

Starea şi dinamica unui

MEDIUL EXTERN
sistem pot fi studiate şi cunoscute
în orice moment prin intermediul
legăturilor informaţionale din
Ieşiri interiorul şi exteriorul sistemului
Intrări Structură
respectiv.
Prin particularizarea acestor
Fig.2.1. Caracteristicile unui sistem caracteristici din definiţia
generală şi abstractă de sistem se
desprind diferite sensuri concrete, specifice, care se întâlnesc în toate domeniile de activitate (ca de
exemplu sistemul economic, sistem informaţional, sistem informatic, sistem de calcul, etc.).
Sistemul economic ca noţiune concretă de sistem, reprezintă o componentă (un subsistem) a
unui sistem mai mare (macrosistem) cum este considerat sistemul economico-social.
 Sistemul economic defineşte componente şi ansambluri economice. Orice întreprindere
economică, orice ramură a economiei naţionale sunt sisteme economice. Însăşi economia naţională
sau economia mondială, văzute la nivel global, se comportă ca sisteme complexe (macrosisteme).
Din punct de vedere al structurii şi al complexităţii funcţiilor pe care le realizează, sistemele
economice pot fi grupate în sisteme simple şi sisteme complexe sau macrosisteme.
Un sistem economic complex reuneşte, într-o structură ierarhică, un ansamblu de elemente
considerate subsisteme cu legături reciproce. Un sistem economic complex se caracterizează prin:
 existenţa unor componente separabile pentru care se pot stabili scopuri funcţionale
distincte, dar subordonate scopului întregului sistem;
 existenţa unor legături funcţionale interioare, tehnico-economice (materiale,
informaţionale, energetice, etc.) între diferite componente ale sistemului, precum şi a unor legături cu
exteriorul (cu alte sisteme);
 prezenţa în sistemul economic a oamenilor, a maşinilor şi a mediului înconjurător, prin
care se asigură funcţionarea sistemului;

Noţiunea de sistem economic desemnează un ansamblu de elemente independente, prin

intermediul cărora se realizează obiectul de activitate al unei entităţi economice.
Dacă o entitate economică este privită şi analizată independent de structurile ierarhice
superioare, din care face parte, atunci i se conferă atributul de sistem. Dacă însă aceeaşi entitate este
privită în raport cu nivelul ierarhic superior ca fiind componentă a acestuia, atunci ea este definită ca
subsistem, iar structura ierarhică din care face parte este definită ca un macrosistem. Rezultă că
noţiunea de sistem este relativă, iar utilizarea ei în analizele economice este contextuală.

Sistemul cibernetico-economic
Pe baza analizei fluxului de ieşire, organul de decizie verifică modul în care sunt realizate
obiectivele şi sarcinile stabilite şi, în condiţiile în care apar abateri, adoptă măsuri de reglare sau
autoreglare în baza legii conexiunii inverse.
Un sistem cibernetic îşi autoreglează intrările în funcţie de scopul şi obiectivele pentru care a
fost conceput să funcţioneze prin intermediul unei bucle de control (feedback)1.
Această buclă constă în fluxuri fizice de produse asociate cu fluxuri de informaţie. Bucla de
feedback asigură realizarea funcţiilor de autoreglare şi de comportament dinamic al sistemelor.
Dinamica acestui tip de sistem este determinată tocmai de încercarea sa de a se autocontrola în faţa
perturbaţiilor externe.
Prin structura unui sistem cu buclă se va înţelege:
 modul în care fluxurile sale de materiale şi/sau informaţionale sunt interconectate;
 modul în care aceste fluxuri sunt modificate sau transformate în factori de întârziere;
 reguli de decizie încorporate în buclele feedback.
Practic orice sistem economic este un sistem cibernetic cu buclă. Pentru a funcţiona, o buclă
feedback presupune existenţa a 2 factori:
 o diferenţă între o valoare dorită şi una reală;

1
Cătoiu I., Orzan Gh., Raţiu-Suciu C. Modelarea cibernetico-matematică a cererii de mărfuri a populaţiei, în volumul
„Cibernetica Aplicată”, Ed. Academiei, 1988.
  politică (strategie) ce specifică acţiunile necesare pentru a corecta aceste diferenţe.
Sistemul cibernetico-economic redat în figura 2.2. asigură transformarea unor fluxuri de intrare
în fluxuri de ieşire prin raportarea la obiectivele programate şi eventuala corectare a diferenţelor pe
buclă.

Informaţii Decizii Un sistem poate fi

Reguli de controlat printr-un alt
Mediul sistem de nivel superior.
Sistem
Sistem extern
INTRĂRI Date
Cibernetico-economic
Date IEŞIRI Sistemul de
conducere are la bază
Mediul reglare/autoreglare anumite obiective
extern Decizii Rapoarte determinate de specificul
Sitemul de decizie
domeniului, cadrul
Fig.2.2. Structura sistemului cibernetic legislativ în materie şi
cerinţele strategice ale
entităţii economice. Rezultă că sunt fixate obiective clare şi directe pentru procesul de decizie, ce
trebuie îndeplinite prin interacţiunea dintre sistemul de conducere şi cel executiv, aşa cum se prezintă
în figura 2.3.

SISTEMUL DE CONDUCERE

Informaţii Fixare Decizii Informaţii

Fluxuri de Reguli de obiective Fluxuri de Obiective
intrare ieşiere

reglare/autoreglare SISTEMUL EXECUTIV

variabile ecart variabile de control

Fig.2.3. Interacţiunea dintre sistemul de conducere şi cel executiv

Structura sistemului economic

În analiza structurii organizatorice şi funcţionale a unui sistem economic complex, se disting
trei subsisteme:
 subsistemul de conducere;
 subsistemul executiv;
 subsistemul informaţional.
Subsistemul de conducere este format din ansamblul de specialişti care, cu ajutorul unor
metode şi tehnici specifice, urmăresc şi controlează funcţionarea sistemului executiv, a întregului
sistem complex în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Subsistemul executiv reprezintă ansamblul de resurse umane, materiale şi financiare precum
şi întregul ansamblu organizatoric, tehnic şi funcţional, care asigură realizarea efectivă a obiectivelor
stabilite prin deciziile transmise de sistemul de conducere.
 Subsistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor, fluxurilor şi circuitelor
informaţionale, precum şi totalitatea mijloacelor sistemului de conducere şi decizie1.
Prin sistemul informaţional se asigură legătura permanentă şi necesară între sistemul de
conducere şi sistemul condus în dublu sens: prin prelucrarea şi transmiterea deciziilor de la sistemul
de conducere către sistemul condus; prin înregistrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor
privind starea şi dinamica sistemului condus, de la acesta către sistemul de conducere.
Sinoptic, structura unui sistem economic este redată în figura 2.4.

Obiective Raportări Un sistem economic

Sistem de conducere este un sistem viabil.
Informaţii Decizii Aceasta presupune că toate
fluxurile de resurse dintr-un
Sistem informaţional sistem economic, au la bază
desfăşurarea unor activităţi
Informaţii Decizii umane, implicând, pe de o
parte, o succesiune de
Sistem executiv
Resurse Bunuri, servicii procese şi fluxuri
informaţionale, iar pe de
Fig. 2.4. Structura unui sistem economic
altă parte, conducând la
generarea permanentă de
noi informaţii şi fluxuri informaţionale.
Deci, sistemul informaţional (economic) este mijlocul de comandă şi control prin care sistemul
de conducere îşi exercită funcţiunile asupra sistemului executiv.
În cadrul sistemului economic, fluxurile şi circuitele informaţionale se integrează organic cu
celelalte fluxuri şi circuite ale resurselor, astfel că informaţiile constituie un adevărat „liant”
informaţional, care întreţine aceste fluxuri şi circuite informaţionale şi permite celorlalte sisteme ale
resurselor să funcţioneze ca un sistem integrat.
Sistemul informaţional îşi îndeplineşte acest rol prin:
 asigurarea informaţiilor necesare fiecăruia dintre sistemele de resurse precum şi a
sistemului integrat al resurselor;
 stabileşte modalităţile de achiziţionare a datelor necesare sistemelor de resurse;
 menţine colecţiile (fişierele şi bazele de date), centralizate, la nivelul cerinţelor
impuse de luarea deciziilor în sistemele de resurse;
 generează informaţiile de ieşiere prin reflectarea funcţionării tuturor sistemelor de
resurse, inclusiv a sistemului informaţional însuşi.

Componentele sistemului informaţional

Pe plan mondial nu există în prezent o terminologie unanim acceptată referitoare la conţinutul
sistemelor informaţionale şi nici o definiţie care să întrunească sufragiile specialiştilor1.
În accepţiunea majorităţii specialiştilor sistemul informaţional este definit, într-o concepţie
sistemică, drept un ansamblu interconectat de date, informaţii, fluxuri informaţionale, proceduri
informaţionale şi mijloace de prelucrare, transmitere şi stocare a datelor care acţionează în vederea
realizării obiectivelor fundamentale ale unei firme.
1
Russu C. Management, concepte, metode, tehnici, Ed. Expert, Bucureşti 1995, pag. 35.
1
Nicolescu O., Verboncu I., Management, Ed. Economică, 1995, pag. 39.
 Din definiţia dată se pot evidenţia următoarele componente ale sistemului:
a) Datele care reprezintă ansamblul de informaţii prelucrate despre un fenomen sau proces;
b) Informaţiile reprezintă acele date care aduc un spor de cunoaştere receptorului (uman sau
maşină);
c) Fluxurile informaţionale reprezintă totalitatea informaţiilor care parcurg circuitele
informaţionale existente;
Fluxurile informaţionale se împart în trei categorii1:
 Fluxuri informaţionale ascendente – totalitatea informaţiilor care circulă între două
nivele ierarhice aflate în relaţie de subordonare;
 Fluxuri informaţionale orizontale – informaţiile care circulă între subdiviziuni
organizatorice aflate pe acelaşi nivel ierarhic;
 Fluxuri informaţionale oblice ce se nasc aleatoriu şi reprezintă totalitatea datelor
vehiculate între subdiviziuni organizatorice aflate pe nivele ierarhice diferite, dar nu în relaţie de
subordonare.
d) Circuitele informaţionale – ansamblul legăturilor existente între diferite verigi
organizatorice;
e) Procedurile informaţionale – totalitatea metodelor şi tehnicilor de prezentare a informaţiilor
primare pentru asigurarea interfeţei om-calculator. Evoluţia procedurilor este strâns legată, în
timp, de evoluţia performanţelor sistemelor de calcul;
f) Mijloace de tratare a informaţiilor – ansamblul echipamentelor constructive (hardware) şi a
suporturilor logice (software) ce asigură prelucrarea informaţiilor şi obţinerea rezultatelor
finale.
Sistemul informaţional asigură gestiunea tuturor informaţiilor din cadrul unui sistem
economic, folosind toate metodele şi procedeele de care dispune. Informaţiile sunt generate şi
înregistrate în cadrul unui sistem economic la nivelul unor verigi organizatorice şi funcţionale care
se mai numesc posturi de lucru. Un post de lucru se individualizează prin următoarele elemente:
 date de intrare;
 timp de staţionare;
 operaţii de prelucrare;
 date de ieşire.

Ansamblul informaţiilor şi deciziilor (caracterizate prin conţinut, frecvenţă, calitate, volum,

formă, suport), necesare desfăşurării unei anumite activităţi sau operaţii şi care se transmit între
două posturi de lucru, formează un flux informaţional.
Între circuitul informaţional şi fluxul informaţional există o strânsă dependenţă în sensul că
circuitul informaţional reflectă traseul (drumul) şi mijlocul care asigură circulaţia unei informaţii de
la generarea ei şi până la arhivare, iar fluxul informaţional reflectă ansamblul informaţiilor
vehiculate, necesare unei anumite activităţi. Vehicularea acestora se realizează pe traseele definite
de circuitele informaţionale.
Orice sistem informaţional trebuie să asigure entităţii căruia îi aparţine informaţii complete, în
cantităţi suficiente, corecte şi la nivelul de operativitate cerut de nivelele consumatoare.
În timp, sistemul informaţional al diferitelor entităţi s-a dezvoltat şi perfecţionat în mod
continuu, fără însă a i se schimba calitatea fundamentală, determinată de predominarea procedurilor
manuale. Elementul revoluţionar al mutaţiilor care au determinat saltul calitativ al sistemului
1
Radu I., Informatică managerială, 1996, pag. 18.
informaţional este axat pe dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor tehnice şi a procedurilor de
tratare a informaţiilor în scopul automatizării prelucrării datelor.
În funcţionarea sistemului informaţional conţinutul şi calitatea informaţiei poate fi afectată de o
serie de erori, întâlnite atât la nivelul sistemelor cât şi în structura şi particularităţile acestora, astfel:
a) Filtrajul care reprezintă modificarea intenţionată în cadrul sistemului a conţinutului unor
informaţii, înainte ca acestea să ajungă la destinaţie;
b) Distorsiunea manifestată prin modificarea neintenţionată a conţinutului informaţiilor în
timpul parcurgerii de către acestea a circuitelor informaţionale;
c) Redundanţa identificată prin fenomenul de înregistrare repetată a aceloraşi informaţii sau a
unor informaţii cu conţinut asemănător pe suporturi fizice diferite. Acest fenomen, în condiţiile
implementării unor subsisteme informatice de tip „baze de date” poate duce la prelucrare
defectuoasă a informaţiilor;
d) Supraîncărcarea canalelor de informaţii, ce defineşte fenomenul prin care se transmite la
diverse nivele ierarhice, un volum prea mare de informaţii a căror analiză nu intră în totalitate în
componenţa nivelului respectiv.
 CURSUL 5
SISTEMUL INFORMATIC – INFRASTRUCTURA
SISTEMULUI INFORMAŢIONAL

O caracteristică a secolului douăzeci este influenţa majoră a calculatoarelor electronice.

Indiferent de locul unde trăim, de ceea ce facem în mod curent este absolut imposibil să nu fim
influenţaţi de calculatoare. Acestea s-au integrat şi se integrează din ce în ce mai mult în viaţa şi
activitatea fiecăruia. Modul în care informaţiile pot fi accesate a cunoscut o adevărată revoluţie în
mai puţin de 50 de ani.
Creşterea eficienţei întreprinderilor a fost posibilă în special prin utilizarea la scară tot mai
mare a sistemelor de calcul. Acestea, prin intermediul programelor software, au permis firmelor să-şi
structureze şi să-şi organizeze mai eficient activitatea la preţuri accesibile. În prezent aproape toate
activităţile (în mod special cele economice) se desfăşoară cu ajutorul calculatorului. Fie că se
apelează la date care pot fi accesate în câteva secunde, fie că se fac calcule complexe, calculatorul a
devenit o unealtă de mare preţ în viaţa de zi cu zi.
Scopul îndeplinit de sistemele de calcul s-a schimbat de la deceniu la deceniu, îmbogăţindu-se.
Dacă sistemele de calcul, au servit iniţial cercetătorilor pentru efectuarea mai rapidă a unor calcule
anevoiose, treptat calculatoarele s-au transformat în dispozitive pentru gestionarea şi administrarea
bazelor de date. În final, scopul utilizării calculatorului, alături de cele menţionate mai sus, este de a
fi principalul mijloc de informare şi comunicare interplanetară.

Conceptul de sistem informatic

Concretizând definiţia generală de sistem, ca o colecţie organizată de părţi legate prin
interacţiuni determinate, prin SISTEM INFORMATIC al unei entităţi sub formă de organism
(economic, ştiinţific, social cultural, etc.) se înţelege un ansamblu, structurat şi corelat de reguli,
proceduri şi mijloace (în primul rând calculatoare electronice) care permit aplicarea de metode
organismului respectiv pentru a realiza scopul şi obiectivele predefinite, măsurabile între anumite
limite.
Cu alte cuvinte, a defini un sistem informatic al unui organism înseamnă a-i preciza în mod
concret regulile, procedurile, mijloacele şi metodele, cu precădere automate, utilizate în cadrul
sistemului pentru a determina mărimile prestabilite şi legile care operează cu aceste mărimi1.
Sistemul informatic poate fi definit ca un ansamblu de reguli, proceduri, mijloace şi metode,
cu precădere automate, folosite pentru culegerea, transmiterea, prelucrarea şi stocarea datelor2.
Sistemul informatic este o componentă a sistemului informaţional şi anume acea parte a
acestuia care preia şi rezolvă sarcinile de culegere, prelucrare, transmitere şi stocare a datelor cu
ajutorul sistemelor de calcul.
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic cuprinde
ansamblul tuturor resurselor, regulilor, procedurilor, mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care
se asigură prelucrarea automată a datelor.

1
Pisău Gh., Toma C., Mihăilescu I., Elaborarea şi introducerea sistemelor informatice, Ed. Tehnică, 1975, pag. 23.
2
Orzan Gh. Sistemul informatic al aprovizionării populaţiei – SIAP, BNP-ICI, 1985, pag. 7.
 Aceste resurse sunt:
 ansamblul de echipamente (HARDWARE);
 sistemul de programe (SOFRWARE), care cuprinde programele sistemului de operare şi
programele de aplicaţii;
 baza de date;
 ansamblul de personal şi cadrul organizatoric.
Prin metode se înţeleg căile de determinare şi punere în funcţiune, de perfecţionare şi
optimizare a funcţiunilor organismului, pentru a atinge – obiectivele predeterminate.
Prin reguli se exprimă modalităţile de aplicare la un organism a metodelor. Acestea sunt
definite şi formulate concis sub forma unor ansambluri de operaţii logice şi/sau matematice.
Prin proceduri se înţelege totalitatea operaţiunilor necesare pentru tratarea informaţiilor şi
regulilor prin mijloacele sistemului.
Ca exemplu, se poate arăta metoda gestiunii stocurilor, în care se găseşte regula de calcul a
nivelului de stoc, pentru care se lansează o comandă şi care utilizează procedurile de calcul.
Printre metodele utilizate se pot enumera: calculul probabilităţii, metode ale statisticii
economice, analiza stocurilor, programarea liniară, programarea dinamică, metode de simulare,
teoria grafurilor, teoriautilităţii, teoria deciziei, metode de proiectare a experimentelor, teoria
jocurilor, metode de culegere, de măsurare şi scalare, metode de analiză multivariată, metode de
previziuni de previziuni, etc.
Prin mijloacele unui sistem informatic se înţelege totalitatea uneltelor şi instrumentelor
manuale, automate, inclusiv software utilizate pentru efectuarea de operaţiuni asupra informaţiei:
captare, culegere, pregătire, control, introducere şi extragere, transmitere, concentrare, stocare,
transformare, prelucrare prin calcul aritmetic şi logic, analiză şi interpretare, etc.
Mijloacele cuprind suporţi, maşini şi oameni.
a) Se consideră suport tot ceea ce are ataşat informaţii şi serveşte la transportarea şi/sau
stocarea ei în timp şi spaţiu. Se întâlnesc următoarele tipuri de suporţi:
 Materiali, sub formă de suporturi tehnice (magnetice sau optice) sau grafice (opace
sau transparente);
 Câmp electric, magnetic sau optic, transmis prin semnale şi pachete;
 Experienţa umană, sub formă de date şi informaţii acumulate de oameni în procesul
muncii.
b) Prin maşini în cadrul mijloacelor unui sistem informatic se înţelege totalitatea
echipamentelor şi dispozitivelor utilizate (ca echipamente hardware şi instrumente software) pentru
a efectua operaţiunile enumerate mai sus. În această ordine de idei putem enumera:
 sisteme de calcul, de diferite generaţii şi configuraţii;
 echipamentele de captare, culegere, pregătire, transmitere, stocare, de prelucrare, de
redare, de analiză şi interpretare, etc.
c) Oamenii în cadrul unui sistem informatic intervin sub forma de experienţă umană la nivelul
suporţilor, ca specialişti pentru elaborarea, utilizarea şi exploatarea sistemului (administratori,
analişti, programatori, ingineri sistem, operatori) sau ca utilizatori ai sistemului în regim off-line sau
on-line (cybernavigatori sau internauţi, cybercumpărători, analişti digitali, etc.).
Sistemul informatic se poate prezenta sub forma unei „cutii negre” bazată pe intrări, ieşiri,
reguli, proceduri, mijloace şi metode, aşa cum este prezentat în fig. 3.1. sau în forma generală de
sistem în fig. 3.2.
 Sistem
oameni
Resurse masini Semnale
Semnale

Interfete iesire din sistem

Interfete intrare in sistem
suporti
Formulare
Documente INTRĂRI Rapoarte
Date

IESIRI
Machete Reguli Documente
Suporti
Date Suporti
rezultate
Retele de Retele de
primare Programe comunicatii
comunicatii
Proceduri Colectii
de date
Prelucrări Mesaje
Metode
Mesaje
Fig. 3.1. Mecanismul
intern al sistemului informatic

Sistem de
Reglare/autoreglare Sistem de
control

Mediul extern
Mediul extern

Informatii Informatii
Reguli SISTEM Obiectiv
iesirea din plaja de
Actiuni de control

Actiuni
Informatii privind

Actiuni
si comanda

Actiuni asupra
functiunilor/resurselor
valori

Reglarea si activarea Control masurare

Variabile obiective si
functiunilor si Alarmare-iesire
resurselor obiective din plaja
ecart

Fig. 3.2. Schema bloc a sistemului informatic

Etapele de evoluţie a sistemelor informatice

În prima etapă în cadrul unui sistem informaţional coexistau proceduri manuale de tratare a
informaţiilor cu proceduri automatizate de calcul. Cu alte cuvinte, sistemul informatic al unei entităţi
era completat, cel puţin, în intrările şi ieşirile sale, cu proceduri manuale pentru acele părţi ale
sistemului informaţional care nu se pretau a fi automatizate prin utilizarea calculatorului.
 În a doua etapă, s-a remarcat tendinţa automatizării progresive a sistemului informaţional,
pentru a-l cuprinde în ansamblul său şi astfel să se ajungă într-un timp imprevizibil la echivalenţa
dintre sistemul informaţional şi sistemul informatic.
În urma modelării sistemului informaţional, prin sistemul informatic, se reproduce realitatea în
diversitatea sa de manifestare. Deşi această viziune a fost propagată puternic de producătorii de
echipamente de calcul şi de informaticieni în proiectele de sisteme informatice nu s-au putut obţine
rezultate spectaculoase, motivele fiind următoarele:
 Unele activităţi pot fi optimizate cu anumite arhitecturi de sistem informatic dar multe devin
în timp incompatibile cu aceste arhitecturi;
 Există o neconcordanţă între reprezentarea informatică implementată prin soft şi cea real
existentă. Tensiunile dintre entitatea reală şi modelul reprodus de către software poate fi corectat prin
simulare şi instruire, adică prin apropierea sistemului informatic de realitatea prin adaptări şi ajustări
individuale, realizându-se versiuni îmbunătăţite ale sistemului informatic;
 Sistemul informatic este adesea static în raport cu dezvoltarea mediului real. Atunci când
realitatea funcţionării unei întreprinderi este caracterizată prin schimbări puternice, reprezentarea în
sistemul informatic nu poate fi adaptată suficient de repede;
 Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi de comunicaţii este atât de rapidă, încât generaţii
întregi de produse software existente sunt înlocuite de altele noi, cu performanţe şi funcţionalităţi
sporite.
În etapa actuală sistemele informatice, devin capabile să modeleze. Ele nu mai redau doar
modelul realităţii exterioare, ci modelează o nouă realitate virtuală pe care o proiectează şi o
transmite utilizatorului de informaţii. Această realitate virtuală poate fi asemănătoare realităţii
fizice sau poate

confrunta lumea gândurilor noastre cu imagini complet noi, în cyber-spaţiu. Acest fapt şi
posibilitatea de a comunica global cu cyber-lumea, de a participa la ea, dă naştere unei revoluţii
enorme, care nu va modifica numai marketingul, ci şi lumea de afaceri şi societatea în anii ce vin.
Pentru realizarea şi exploatarea sistemelor informatice moderne se pot formula următoarele
reguli:
a) Întreprinderea trebuie să cunoască perspectivele utilizării sistemelor informatice şi să
formuleze pe baza acestora o politică de informatizare adecvată, aplicabilă ulterior în mod
consecvent;
b) Să pună accent pe utilizarea sistemelor informatice deschise la care funcţiile sistemelor
informatice să poată fi distribuite pe platforme eterogene iar anumite componente ale sistemului,
precum sistemele de operare sau bazele de date, trebuie să fie compatibile între diferitele platforme
hardware;
c) Reprezentarea funcţiilor software trebuie să fie neutră în raport cu întreprinderea. Un
exemplu de software în mare măsură neutru în raport cu întreprinderile îl constituie prelucrarea de
text;
d) Sistemele de informatice trebuiesc structurate în module informatice distincte, care să poată
comunica între ele. Acest lucru permite înnoirea pe componente, module, subsisteme sau în bloc a
întregului sistem.
Tipologia sistemelor informatice
În cadrul unui sistem economic, sistemele informatice sunt structurate în funcţie de organizarea
şi structura sistemului informaţional, de obiectivele urmărite în strategia generală a domeniului supus
informatizării cât şi de caracteristicile şi performanţele echipamentelor de calcul şi de comunicaţie
din structura sistemelor informatice.
Din varietatea de criterii utilizate în clasificarea sistemelor informatice, enumerăm:
a) După funcţiile la nivelul unităţii economice:
 subsistemul de urmărire şi programare a producţiei;
 subsistemul financiar-contabil;
 subsistemul resurselor umane;
 subsistemul de marketing;
 subsistemul comercial;

 subsistemul de cercetare-dezvoltare.
b) După domeniul activităţilor şi nivelul de abordare:
 sisteme informatice microeconomice (la nivelul agenţilor economici);
 sisteme informatice de ramură;
 sisteme informatice metropolitane (unităţi administrativ-teritoriale);
 sisteme informatice de conducere a proceselor tehnologice (de automatizări);
 sisteme informatice integrate, pentru anumite activităţi din economie (sănătate,
armată, statistică);
 sistemul informatic general al economiei naţionale.
c) După gradul de structurare al colecţiilor de date:
 sisteme informatice care folosesc fişiere independente;
 sisteme informatice cu baze de date;
 sisteme informatice cu baze de date orientate pe obiecte;
 sisteme informatice suport de asistare a deciziei;
 sisteme informatice-expert cu baze de cunoştinţe.
d) După gradul de concentrare/dispersie a capacităţilor de prelucrare şi memorare a datelor:
 sisteme informatice centralizate;
 sisteme informatice distribuite.
e) După modul de tratare a informaţiei în calculator:
 sisteme informatice cu tratarea în regim batch (pe loturi);
 sisteme informatice cu prelucrare şi răspuns în timp real.
f) După modul de utilizare a sistemelor de prelucrare şi comunicaţie:
 sisteme informatice off-line;
 sisteme informatice on-line.
g) După regimul de acces la resursele hardware a sistemului de calcul:
 sisteme informatice cu acces secvenţial;
 sisteme informatice cu acces interactiv (conversaţional);
 sisteme informatice cu acces combinat.
h) În funcţie de simultaneitatea/nesimultaneitatea lucrărilor în sistemul informatic:
  sisteme informatice cu prelucrări monoprograme-monoprelucrare;
 sisteme informatice cu prelucrări în regim de multiprogramare (se execută mai multe
lucrări la un singur calculator local);
 sisteme informatice cu regim multiprelucrare (lucrarea se execută în paralel pe mai
multe calculatoare care operează coordonat în sistem);
 sisteme informatice în regim de teleprelucrare (cu deosebirea că reţeaua de
calculatoare care procesează lucrările sunt distribuite geografic).
Prezentăm în continuare caracteristicile principalelor grupe tipologice de sisteme informatice:
 CURSUL 6
SISTEME INFORMATICE CU BAZE DE DATE /BAZE DE
TABELE DE CALCUL
Datele sunt stocate şi structurate în cadrul sistemelor de calcul, atât în memoria internă cât şi în
memoria externă.
Prin caracteristicile de natură, volum, dinamică şi complexitate, datele prezintă aspecte
specifice de organizare în memoria externă.
Prin organizarea datelor se înţelege procesul de definire şi structurare a datelor în colecţii;
precum şi stabilirea legăturilor între elementele unei colecţii şi între colecţii.
În esenţă, conceptul de bază de date (BD) poate fi definit ca fiind una sau mai multe colecţii
de date aflate în interdependenţă, împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele.
Dacă baza de date este organizată sub formă tabelară bidimensională în care liniile reprezintă
înregistrările iar coloanele domeniile (câmpurile) vorbim de baze de tabele (BT).
Organizarea datelor presupune:
 definirea, structurarea, ordonarea şi gruparea datelor în colecţii de date omogene;

 stabilirea legăturilor (relaţiilor) între date, între elementele unei colecţii, între
colecţiile de date;
 modulele fizice de reprezentare (stocare) pe suport informaţional a datelor, prelucrabil
într-un sistem de calcul.
Scopul organizării datelor îl constituie regăsirea automată a datelor după diverse criterii şi
forme.
Obiectivele urmărite în organizarea datelor sunt:
 timpul de acces la datele organizate pe diferite suporturi de date să fie minim (acces
rapid la date);
 spaţiul de memorie internă şi externă ocupat de date să fie mai redus. Se urmăreşte
ca pe un spaţiu de memorie cât mai mic să se introducă un volum cât mai mare de date;
 datele să apară o singură dată în sistem (unicitatea datelor). Totuşi uneori, pentru
realizarea unui acces rapid la date, se impune acceptarea unei redundanţe minime a
datelor;
 să se reflecte, pe cât posibil, toate legăturile dintre obiectele, fenomenele şi procesele
economice pe care aceste date le reprezintă;
 să prezinte schimbarea structurii datelor şi a relaţiilor dintre acestea fără a modifica
programele ce le gestionează (interdependenţa datelor de programele de aplicaţii).
Structura de date constituie o colecţie de date între care s-a stabilit o serie de legături, care
conduc la un anumit mod de identificare şi de selectare a componentelor.
Operaţiile asupra unui structuri de date sunt: crearea, consultarea, actualizarea, ordonarea
(sortarea, indexarea), selecţia, interclasarea, fuzionarea, ventilarea, copierea şi sintetizarea etc.
Tipurile de structuri logice de date sunt: punctuală, liniară, arborescentă, reţea, relaţională, pe
obiecte.
Un sistem BD (cunoscut şi sub numele de bancă de date) reprezintă un ansamblu de elemente
hardware, software şi alte resurse, inclusiv date, prin care este creată, utilizată şi întreţinută una sau
mai multe BD.
 Arhitectura bazelor de date evidenţiază componentele acestora şi este standardizată. O astfel
de arhitectură generală cuprinde următoarele componente:

 bază de date propriu-zisă în care se memorează colecţia de date (ocmponente de tip

date);
 sistemul de gestiune al bazei de date, care este un ansamblu de programe care
realizează gestiunea şi preelucrarea complexă a datelor (componente software);
 un set de proceduri manuale şi automate, precum şi reglementări administrative,
destinate bunei funcţionări a sistemului;
 un dicţionar al bazei de date (metabază de date), ce conţine informaţii despre date,
structura acestora, elemente de descriere a semanticii, statistici, documentaţie etc.;
 echipamentele, sistemele de calculatoare, reţele, periferice (componente hardware);
 personalul implicat: categorii de utilizatori finali şi de specialitate (administratori,
analişti-programatori, ingineri sistem, operatori).
O bază de date apare ca o colecţie de date stocate pe memorii externe adresabile, folosite de o
mulţime de utilizatori. Însă o bază de date care nu are asociat un sistem de gestiune al acesteia, nu
are sens, ea nu îşi atinge obiectivele pentru care a fost creată.
Sistemul de gestiune al bazei de date – SGBD reprezintă software-ul propriu-zis al acesteia
care asigură realizarea următoarelor activităţi:
 definirea structurii bazei de date;
 încărcarea datelor în baza de date;
 accesul la date (interogare, actualizare);
 întreţinerea bazei de date (colectarea şi refolosirea spaţiilor goale, refacerea bazei de date
în cazul unui incident);
 reorganizarea bazei de date (restructurarea şi modificarea strategiei de acces);
 securitatea datelor.
Deci, sistemul de gestiune al bazei de date apare ca un sistem complex de programe care
asigură interfaţa între o bază de date şi utilizatorii acestuia.
În sens mai larg, sistemul de gestiune al bazelor de date este o componentă activă a băncilor de
date, ce interacţionează cu toate celelalte componente, cu toate categoriile de personal implicat în
funcţionarea băncii de date.

Deci, se mai poate spune, că banca de date este formată dintr-o bază de date şi un SGBD
asociat.
În evoluţia SGBD-urilor ar putea fi distinse două etape calitativ diferite:
 în prima etapă utilizatorul trebuia să cunoască descrierea tuturor datelor din bază şi
uneori (cazul sistemului TOTAL) să folosescă numele câmpurilor din descriere, pentru formarea
înregistrărilor logice specifice aplicaţiilor;
 în etapa a doua, preocuparea principală a constat în a degaja pe utilizator de sarcina de
a cunoaşte întreaga structură a bazei de date, mai ales având în vedere faptul că aceste structuri au
devenit foarte complexe. Se ajunge astfel la o gestiune independentă a structurii generale a bazei de
date, structură care ia denumirea de structură virtuală, (nivel virtual de organizare a datelor).
Apar deci două nivele de independenţă: independenţa logică şi independenţa fizică.
 Independenţa logică înseamnă posibilitatea modificării structurii virtuale, fără modificarea
programelor de aplicaţii, iar independenţa fizică înseamnă posibilitatea modificării organizării
fizice a datelor, fără schimbarea structurii virtuale şi deci fără schimbarea programelor de aplicaţii.
Specific acestei etape, este de asemenea apariţia funcţiei de administrare a BD, apariţia de
proceduri perfecţionate pentru securitate şi protecţie şi posibilitatea obţinerii de răspunsuri la
întrebări neanticipate. SGBD-urile realizate în această etapă dispun de un limbaj de descriere a
datelor şi a relaţiilor dintre date, de un limbaj de comandă destinat a fi utilizat de programele
aplicative şi de un limbaj de interogare directă a bazei de date.
Una dintre tendinţele actuale de evoluţie a limbajelor de interogare a bazelor de date este
accentuarea caracterului neprocedural, fapt ce duce la apropierea acestor limbaje de limbajele
naturale, devenind astfel mult mai accesibile utilizatorilor.
De asemenea, necesitatea de implementare a sistemelor informatice distribuite, din punct de
vedere teritorial, determină în prezent apariţia băncilor de date distribuite având ca suport reţele de
calculatoare.
Clasificarea sistemelor de gestiune a bazelor de date se poate realiza din punct de vedere a
următoarelor criterii:
a) al sistemelor de calcul pe care se implementează pot fi:
 sisteme de gestiune pentru calculatoare mari;

 sisteme de gestiune pentru minicalculatoare;

 sisteme de gestiune pentru microcalculatoare.
În prezent se manifestă tendinţa ca marea majoritate a sistemelor de gestiune a bazelor de date
să fie compatibile pe platforme cât mai largi de sisteme de calcul;
b) al limbajului pe care îl utilizează sunt:
 sisteme cu limbaj gazdă;
 sisteme cu limbaj autonom (proprii).
Sistemele cu limbaj gazdă realizează activităţile de creare, actualizare şi interogare a bazei de
date, utilizând limbaje la nivel înalt sau extensii ale acestora, proprii sistemului de calcul pe care se
implementează baza de date. Avantajul acestor sisteme constă în posibităţile sporite ce le oferă
limbajele de nivel înalt în elaborarea unor proceduri complexe. Ele prezintă dezavantajul că
formularea cerinţelor nu este atât de simplificată ca în cazul sistemelor cu limbaj autonom.
c) al concepţiei de organizare a datelor pe care le gestionează:
 sisteme de gestiune a bazelor de date cu modele clasice (structuri ierarhice, reţea);
 sisteme de gestiune a bazelor de date cu modele semantice (orientate pe obiecte);
d) al modului de localizare a bazelor de date:
 sisteme de gestiune a bazelor de date centralizate;
 sisteme de gestiune a bazelor de date distribuite.
Baza de date distribuită este formată din colecţii mari de date stocate în reţele distribuite de
calculatoare interconectate fizico-funcţional, prin care se asigură accesul unanim şi controlat al
tuturor utilizatorilor la datele existente în orice punct (nod) al reţelei.
Organizarea bazelor de date distribuite presupune accesul la date printr-un sistem de securitate,
protecţie şi confidenţialitate de cel mai înalt nivel, în condiţii de prelucrare, acceptabile pentru toate
nodurile de date şi în condiţii de eficienţă economică ridicată.
Distribuirea datelor se realizează prin două metode:
 conectarea logico-fizică a tuturor compartimentelor funcţionale implicate la baza de
date distribuite, astfel încât fiecare compartiment să dispună de întreaga structură a bazei de date;
  segmentarea logico-funcţională a bazei de date şi stocarea subseturilor acesteia în
nodurile reţelei de calculatoare, la nivelul fiecărui

compartiment în funcţie de importanţa şi volumul prelucrărilor realizate de către acestea.

Realizarea bazelor de date distribuite presupune existenţa sistemului de gestiune a bazelor de
date care asigură anumite funcţii specifice:
 controlul prelucrărilor distribuite al datelor şi al accesului concurent al tuturor utilizatorilor de
date, indiferent de locul de stocare al acestora;
 optimizarea timpului de răspuns al sistemului, simultan cu menţinerea integrităţii datelor
chiar şi în cazul apariţiei de incidente sau efecte de natură hardware sau software;
 asigurarea copiilor multiple ale bazei de date distribuite pentru taote nodurile sistemului
(grupurile de utilizatori) prin definirea unei arhitecturi hardware în concordanţă cu complexitatea
sistemului informatic realizat.
În mod concret întreaga bază de date distribuite este privită ca o bază de date centrală,
amplasată din punct de vedere fizic pe un calculator denumit generic FILE SERVER (SF). prin
intermediul acestui calculator se asigură gestiunea întregii baze de date centrale, inclusiv
transmiterea de date între compartimentele funcţionale. La nivelul fiecărui compartiment funcţional
este amplasat cel puţin un calculator, privit ca o staţie de lucru (WORK STATION-WS) prin
intermediul căreia se asigură legătura cu calculatorul central (FS) (figura 3.3.).

NOD CENTRAL (FS) Utilizatorii NODULUI n

Utilizatorii NODULUI 1

ADMINISTRATOR

LOCALA LOCALA
SGBD
BLD (WS1) BLD (WS2)
BDC (FS)

Figura 3.3. Arhitectura unui sistem de gestiune a BD.

Compartimentele funcţionale organizează şi gestionează la rândul lor baze de date locale, care
pot avea aceeaşi structură cu baza de date centrală sau subseturi ale acesteia.
Baza de date centrală va primi de la bazele de date locale amplasate la nivelul
compartimentelor funcţionale, numai acele entităţi a căror memorare este justificată la nivelul
punctului central de prelucrare (FS) în vederea unor prelucrări centralizate la nivelul sistemului
informatic.
Pentru accesarea bazelor de date distribuite producătorii de SGBD-uri1 au impus limbajul SQL
(Structural Query Language) şi arhitectura Client/Server.

1
Piaţa SGBD este împărţită de 6 producători care împreună deţin peste 90% din serverele dedicate de date. Aceste firme
sunt: Oracle, Informix; Sybase, Computer Associate, IBM şi Microsoft.
 Limbajul SQL deşi a fost standardizat destul de târziu (ANSI-1991) este folosit de la mijlocul
anilor ’80 şi permite interogarea bazei de date.

Client Sursã de informatie

(bazã de date)
Procesare (aritmeticã
Cerere
Client Server si logicã)
Rezultatul Dispozitive
cererii (imprimantã,alte
periferice)
Client Servicii-cereri
aditionale ale altor
servere
Figura 3.4. Reprezentarea unei tranzacţii client/server

Astfel calculatoarele conectate în reţea nu mai lucrează efectiv cu baza de date şi cu datele. Ele
trimit serverului (bazei de date) instrucţiuni în acest limbaj, ele sunt procesate şi analizate de server.
După ce serverul termină de procesat datele trimite rezultatul înapoi staţiei de lucru care constată
efectuarea instrucţiunii respective. Din punct de vedere al utilizatorului nu este nici o diferenţă:
calculatorul funcţionează ca şi cum el ar deţine toate datele. Arhitectura este însă diferită. Acest
sistem client/server oferă uriaşe avantaje:

 calculatoarele nu sunt influenţate negativ de creşterea volumului de date;

 datele au aceeaşi structură şi sunt manipulate de un singur program;
 serverul poate fi îmbunătăţit treptat fără a influenţa calculatoarele concentrate;
 toate aplicaţiile legate de baze de date folosesc acelaşi SGBD.
Toate aceste lucruri duc la creşterea securităţii şi performanţei generale a sistemului. Astăzi
toate SGBD-urile folosesc un sistem de interogare de tip SQL, chiar dacă între sistemele
producătorilor există mici diferenţe. Acest limbaj permite utilizarea aceleiaşi baze de date de
utilizatori concurenţi, asigură integritatea datelor şi certitudinea că dacă s-a făcut o modificare, ea
poate fi vizualizată de toţi utilizatorii bazei de date.
Această structură de programare permite SGBD-urilor o foarte mare uşurinţă şi stabilitate. De
asemenea, la fiecare modificare a unei înregistrări se poate păstra o oglindă a înregistrării, pentru a se
putea face operaţia inversă modificării. În acest fel un administrator al bazei de date poate cunoaşte
oricând ce înregistrări au fost modificate, de cine şi când. SGBD-urile performante permit stocarea
de proceduri pentru o execuţie mai rapidă a cererilor.
Firmele care oferă SGBD-uri au creat sisteme foarte flexibile, care pot fi folosite pe mai multe
sisteme de operare productive şi sigure iar pentru baze de date de mari dimensiuni au construit
sisteme scalabile. Scalabilitatea SGBD-ului beneficiază de conectarea mai multor servere sau
adăugarea unor procesoare serverului pentru a face faţă unui volum uriaş de date.
Securitatea şi integritatea datelor sunt primele lucruri care au fost luate în considerare de
întreprinderile care au implementat aceste sisteme. Au apărut noi programe software care arhivau şi
făceau copii de siguranţă ale bazei de date. De asemenea, piaţa mediilor de dezvoltare – a
programelor cu care se constriuiesc aplicaţii, care să poată accesa baza de date – s-a dezvoltat
impresionant şi este şi în prezent în plină dezvoltare, existând zeci de firme care oferă cele mai
variate tipuri de programe. În carul departamentului informatic au apărut noi funcţii: DBA –
DataBase Administrator, persoană care se ocupă cu securitatea şi integritatea datelor. Acest
administrator al bazei de date administrează toate aplicaţiile care accesează baza de date, permite
accesul utilizatorilor

la date, studiază apariţia de noi programe în acest domeniu. Accesul la baza de date este foarte
flexibil, existând posibilitatea acordării unor drepturi specifice pentru anumite tipuri de date sau
anumite acţiuni.
Dacă la mijlocul anilor ’80 principalele date care populau bazele de date erau de tip text şi nu
numerice, SGBD-urile clasice, după anul 1990 au început să apară noi tipuri de date, care trebuiau
gestionate şi analizate. Imaginile, la început, apoi sunetele, filmele video şi datele spaţiale sunt noile
tipuri care se regăsesc în bazele de date şi pentru care SGBD-urilr asigură un suport adecvat, SGBD-
uri multimedia. Stocarea şi manipularea acestor tipuri de date (care în general ocupă foarte mult
loc) a fost posibilă datorită creşterii performanţelor hard-diskurilor şi a procesoarelor din zilele
noastre. Astăzi există baze de date care au dimensiuni de peste 1 terrabyte 1, date care pot fi găsite şi
modificate în câteva secunde.
Performanţa serverelor a crescut enorm, astăzi fiind posibilă conectarea multor servere şi
funcţionarea lor ca un singur întreg. De asemenea, introducerea masivă a datelor de pe hard-diskuri
în memoria RAM de tip electric permite atingerea unor viteze de lucru uriaşe2. Noile tipuri de date au
permis apariţia unor aplicaţii care se folosesc în special în domeniul medical şi geografic. Astfel,
acum este posibilă compararea bătăilor inimii sau a unor tomografii la preţuri din ce în ce mai
accesibile, SGBD-uri medicale. De asemenea folosind hărţile existente în baza de date SGBD-uri
spaţiale care operează cu date spaţiale, date ce prezintă caracteristici de localizare şi poziţionare în
spaţiu a concurenţilor, partenerilor, clienţilor şi altor caracteristici (mijloace de transport, structura
populaţiei din zona cercetată etc.).

1
Un terrabyte = 1024 gigabyte. Un text de 20 pagini în format text (.txt) ocupă un spaţiu de aproximativ 10 kilobytes.
2
Pe un server performant Digital Alpha o bază de date Oracle a reuşit să găsească o înregistrare într-o bază de date cu o
dimensiune de 140 gigabytes cu 180 milioane de înregistrări similare în numai 1,3 secunde.
 CURSUL 7
SISTEME INFORMATICE CU BAZE DE CUNOŞTINŢE
(SIAD – Sisteme Interactive de Asistare a Deciziei, SE – Sisteme Expert)
Cvasitotalitatea sistemelor informatice de marketing dezvoltate în prezent la nivelul
întreprinderilor funcţionează pe principiul bazelor de date şi a SGBD-urilor care asigură crearea şi
gestionarea acestora. Caracteristica fundamentală a acestor aplicaţii este dată de faptul că elementul
primar al prelucrărilor este informaţia, generată întotdeauna în sistemul informaţional, prelucrată în
cel informatic şi interpretată, în forma sa finală, fie în subsistemul decizional fie la nivelul celui
informaţional. În acelaşi timp aceste aplicaţii nu au capacitatea de a genera automat informaţii
suplimentare pornind de la cele stocate la un moment dat în baza de date. Putem spune astfel că
exactitatea şi acurateţea informaţiilor rezultate dintr-o aplicaţie sau dintr-un sistem informatic sunt
condiţionate de calitatea informaţiilor primare transmise de componenta informaţională a sistemului.
Creşterea complexităţii actului decizional şi apariţia situaţiilor în care decidenţii trebuie să
fundamenteze decizii optime în timp scurt folosind atât experienţa proprie cât şi metode specifice
procesului managerial, dar şi informaţiile avute la dispoziţie despre activitatea condusă a ridicat
problema folosirii calculatorului într-o manieră care să asigure managerului obţinerea unor
cunoştinţe noi pornind de la un portofoliu de cunoştinţe existent. Au apărut astfel primele încercări
de folosire a calculatoarelor pentru realizarea şi implementarea unor sisteme informatice specifice
cunoscute sub denumirea de sisteme suport interactive de asistare a deciziei (SIAD) şi de sisteme
expert (SE).
Ambele tipuri de sisteme se caracterizează prin gestionarea bazelor de cunoştinţe, diferite de
bazele de date prin natura obiectelor gestionate, reprezentate de cunoştinţe a căror semnificaţie nu
rezultă din

valoarea datelor memorate ci din agregarea lor într-o structură complexă sub forma informaţiilor de
sinteză.
Diversificarea informaticii a făcut ca aceste instrumente decizionale să ia astăzi forma
sistemelor inteligente de diagnoză, analiză şi de asistare a deciziilor.
Astfel de sisteme au apărut sub forma logicii interactive. Ele permit utilizatorului ca plecând de
la faptele de care dispune să poată obţine o sinteză, integrând cunoştinţele din domeniu, adaptate
nevoilor sale imediate şi direct utilizabile în procesul decizional.
Posibilităţile de învăţare pe care le prezintă aceste sisteme, în special prin memorarea situaţiilor
întâlnite şi a soluţiilor adoptate, au dus la apariţia unui nou mediu decizional.
Există mai multe moduri de reprezentare a cunoştinţelor într-un sistem automat inteligent
dintre care două au reţinut atenţia în literatura de specialitate:
 prima familie de sisteme inteligente se bazează pe o reprezentare analitică a
cunoştinţelor. Ele se exprimă sub forma unuia sau mai multor modele matematice unde parametrii
sunt specificaţi statistic. Aceste modele se utilizează în cadrul algoritmilor pentru găsirea unei soluţii
la o problemă ce a mai fost întâlnită. Această concepţie se utilizează în cadrul sistemelor interactive
de asistare a deciziilor (SIAD). O serie de sisteme de acest tip sunt în prezent disponibile în sfera
marketingului.
 a doua familie de sisteme inteligente se bazează pe reprezentarea euristică a
cunoştinţelor. Sisteme expert de marketing ilustrează această abordare. Ele integrează datele
existente şi judecăţile subiective într-un raţionament simbolic şi numeric în vederea rezolvării unui
ansamblu de probleme interdependente.
 Pe parcursul execuţiei procedurilor automate sistemul interacţionează permanent cu utilizatorul
căruia îi explică concluziile la care ajunge. Sistemul solicită informaţii complementare care permit
elaborarea şi îmbunătăţirea raţionamentului său.
În esenţă, această tehnologie informatică permite reproducerea pe cale artificială a
raţionamentului uman, automatizarea proceselor cognitive specifice creierului uman, inclusiv prin
crearea unor dispozitive – cu comportament inteligent – domeniu cunoscut în literatura de
specialitate sub numele de inteligenţă artificială.
Sistemele cu inteligenţă artificială, sistematică sau empirică, cum mai sunt denumite după
modul de abordare cognitiv sau pragmatic care a stat la baza realizării lor, extind domeniul de
aplicaţie al informaticii clasice prin implementarea unor concepte noi: prelucrarea cunoştinţelor,
prelucrarea simbolică, prelucrarea paralelă.
Dacă informatica clasică se defineşte ca fiind ştiinţa prelucrării automate a datelor,
informatica inteligentă este ştiinţa prelucrării automate a cunoştinţelor1.
Spre deosebire de prelucrarea algoritmică, unde datele constituie materia primă, în cazul
prelucrării inteligente elementele fundamentale sunt cunoştinţele, corelaţiile logice şi semantice
dintre fapte prin intermediul regulilor de raţionament. Dacă prelucrarea algoritmică este strâns legată
de noţiunea de procedură, prelucrarea inteligentă are un caracter declarativ, deoarece modul de
achiziţionare, introducere şi organizare a cunoştinţelor nu influenţează modul de prelucrare
(raţionament), ci cel mult concluziile. În acest fel, a apărut noţiunea de prelucrare simbolică în care
dispare distincţia dintre date şi programe.
Deşi nu există o definiţie unanim acceptată, inteligenţa artificială constă în ansamblul
disciplinelor informatice care tind să realizeze pe calculator un comportament de imitare a
inteligenţei naturale. Din punct de vedere istoric, termenul de inteligenţă artificială a fost introdus
pentru prima dată în 1956 de cercetătorul american McCarthy de la Massachussetts Institute of
Technology. Multă vreme cercetarea în domeniu a avut în principal un caracter fundamental şi mai
puţin aplicativ. Sistemele expert au apărut în anii ’80, ca un domeniu distinct al inteligenţei
artificiale, alături de domenii cum ar fi: demonstrarea automată de teoreme, de traducerea automată,
de jocurile pe calculator, de recunoaşterea automată a formelor, de robotică, de învăţare automată.
Dacă sistemele expert au fost dezvoltate la început în domeniul tehnic şi medical, în ultimul
timp asistăm la o dezvoltare a acestora în domeniul economic, în special în domeniul financiar-
bancar, de marketing şi management.
Abordarea metodologică de reproducere pe cale artificială a raţionamentului uman distinge trei
curente principale:
a) Abordarea cognitivă în care raţionamentul natural este privit ca o suită de stări şi
procese mentale care transformă datele de intrare în date de ieşire iar raţionamentul artificial
încearcă să reproducă aceste stări mentale şi procese utilizănd metode de modelare ce servesc ca
suport pentru implementarea unor sisteme software de gestiune a bazelor de cunoştinţe (SGBC).
b) Abordarea pragmatică – raţionamentul natural este privit tot ca o suită de stări şi
procese mentale care transformă datele de intrare în date de ieşire, dar raţionamentul artificial
încearcă doar să simuleze simptomele de inteligenţă, să producă aceleaşi date de ieşire pentru
aceleaşi date de intrare, modalitatea de obţinere a acestora fiind diferită de modalitatea biologică.
Ambele moduri de abordare sunt eficiente în automatizarea unor activităţi conştiente, învăţate,
specificabile în cuvinte, denumite biologic activităţi corticale (limbajul, jocul, munca).
c) Abordarea conexionistă – raţionamentul natural este privit ca o suită de stări şi procese
neuronale, iar raţionamentul artificial încearcă să reproducă mecanic această activitate neurologică
a creierului uman.

1
Năstase P., Zaharie D. şi colectiv, Sisteme expert – teorie şi aplicaţii, Ed. Dual Tech, 1999, pag. 3.
 Corespunzător metodologiilor de abordare şi reproducere pe cale artificială a raţionamentului
uman întâlnim tehnologiile de abordare:
 Reţelele neurale care imită organizarea şi funcţionarea creierului, sunt deosebit de
eficiente în reproducerea mecanică a activităţilor umane, „incoştiente”, „neraţionale”, greu
specificabilă prin cuvinte (mersul, vorbirea), utilizându-se prin excelenţă în domeniul roboticii.
La fel ca şi la om, reţelele neurale pot învăţa să recunoască modele prin expunere repetată la
experimente diferite.
Omul, este o construcţie hibrid care procesează informaţia. Acţiunile noastre sunt generate de o
combinaţie de informaţii genetice şi informaţii obţinute prin învăţare. Acest gen de procesare a
informaţiei a fost pus în aplicare pentru a crea sisteme inteligente hibride, cum sunt sistemele de
control ale aeronavelor care diagnostichează şi rezolvă automat probleme sau sistemele folosite în
mediul economic;
 Algoritmii genetici sunt inspiraţi de principiul biologic de supravieţuire a celor buni.
Ideea de bază este evoluţia soluţiei unei probleme de-a lungul a mai multe generaţii, fiecare dintre ele
având o soluţie mai bună decât predecesorii;
 Sisteme bazate pe logica neclarităţii explică deciziile pe care le propun, dar nu pot să
adopte automat regulile pe care le folosesc pentru a lua acele decizii. În linii mari, logica
neclarităţii, inventată de Lotfi Zadeh în 1956, exprimă diferite grade de certitudine şi incertitudine
ale propoziţiilor;
 Sistemele de inducere a regulilor sunt un alt tip de sisteme aplicate în procesele de
achiziţie automată a cunoştinţelor. Ele au fost folosite pentru învăţarea regulilor şi crearea arborilor
de decizie şi au fost aplicate cu succes în economie.
Aceste tehnici nu pot rezolva singure anumite probleme mai complexe. Fiecare tehnică
inteligentă are câteva proprietăţi predominante (de exemplu, abilitatea de a învăţa sau explicarea
deciziilor) ceea ce le face potrivite pentru rezolvarea unui anumit tip de probleme şi nu pentru
rezolvarea altora.
Limitele fiecărei tehnici îi determină pe experţi să le combine. De exemplu, logica neclarităţii
este folosită pentru a evalua preferinţele pentru un produs sau o marcă. Expertul în evaluarea
preferinţelor trebuie să specifice toate regulile invocate atunci când ia decizia de a cuantifica
preferinţele. Totuşi acest proces ia mult timp şi este supus erorii. Reţelele neurale cu abilitatea lor de
a învăţa pot fi folosite pentru a include automat în program regulile de decizie bazate pe logica
neclarităţii.
În tabelul 3.1. se prezintă gradul de satisfacere a proprietăţilor sistemelor inteligente în raport
cu tehnologia de reproducere a raţionamentului uman.
Proprietăţi ale sistemelor inteligente
Tehnologia Acumularea Abilitatea Nivel Nivel scăzut Putere
automată de de a face ridicat de de explicativă
cunoştinţe faţă unui raţionament raţionament
mediu fragil
Sisteme * * ***** * *****
expert
Inducere a **** ** *** ** ***
regulii
Logica * ***** *** ***** ****
neclarităţii
Reţele ***** ***** * ***** *
neurale
Algoritmi ***** *** *** *** ***
genetici
Tabel 3.1. Tehnologii de reproducere a raţionamentului uman
 Sistemele inteligente hibride reprezintă o combinaţie de tehnici inteligente diferite, cât şi o
integrare a mai multor tehnici inteligente cu sisteme informatice convenţionale cum sunt bazele de
date şi bazele de tabele de calcul. Din acest motiv este vital să existe metode şi protocoale

de integrare a sistemelor inteligente cu alte sisteme informatice convenţionale. O astfel de metodă

este programarea orientată pe obiecte, o metodologie software care oferă liantul dintre diferite
tehnici eterogene.
Aceste tehnologii de reproducere a raţionamentului uman s-au dezvoltat în ultimele decenii, pe
baza perfecţionării instrumentelor de concepere, adică a limbajelor de programare. Cele mai
cunoscute limbaje asociate cu inteligenţa artificială sunt:
 LISP – limbaj de programare apărut în anii ’50 şi destinat procesării de liste eterogene,
mai ales liste de simboluri;
 PROLOG – limbaj creat în anii ’70, care are o natură declarativă şi facilităţi
explicative;
 Limbajele orientate pe obiecte ce operează cu conceptele de obiecte şi mesaje cât şi
metodele de manipulare a cunoştinţelor şi datelor în care emitentul specifică ce trebuie
făcut iar receptorul decide cum trebuie făcut. Exemple: Smalltalk, Objective C, C++.
La rândul lor limbajele LIPS şi PROLOG au şi ele extensii orientate pe obiecte, CLOS
(Common LIPS Object System) şi, respectiv, L&O (Logic & Objects).
Cvasitotalitatea sistemelor informatice şi de marketing dezvoltate în prezent la nivelul
întreprinderii funcţionează pe principiul bazelor de date încorporate şi a SGBD-urilor care asigură
crearea şi gestionarea acestora. Caracteristica fundamentală a acestor aplicaţii este dată de faptul că
elementul primar al prelucrărilor este informaţia, generată întotdeauna în sistemul informaţional,
prelucrată în cel informatic şi interpretată, în forma sa finală, fie în subsistemul decizional fie tot la
nivelul celui informaţional. În acelaşi timp aceste aplicaţii nu au capacitatea de a genera la rândul lor
informaţii suplimentare pornind de la cele stocate la un moment dat în baza de date. Putem spune
astfel că exactitatea şi acurateţea informaţiilor rezultate dintr-o aplicaţie sau dintr-un sistem
informatic sunt condiţionate de calitatea informaţiilor primare transmise de componenta
informaţională a sistemului de marketing.

7.1. Sistemul Expert (SE)

În orice domeniu de activitate există probleme cu un grad diferit de dificultate, care pot fi
rezolvate numai de către experţi umani, formaţi ca specialişti în urma unei vaste experienţe în
domeniul respectiv.
O definiţie pragmatică consideră sistemele expert sistemele de programe bazate pe tehnicile
inteligenţei artificiale, care înmagazinează cunoştinţele experţilor umani dintr-un domeniu bine
definit şi apoi şi le folosesc pentru rezolvarea problemelor din acest domeniu. Sistemele expert se
mai numesc şi sisteme bazate pe cunoştinţe (KBS – Knowledge Based System) sau, mai simplu,
sisteme de cunoştinţe (Knowledge System).
Un expert uman recunoaşte , defineşte şi rezolvă probleme din domeniul său de expertiză,
având experienţa şi capacitatea nativă de a se orienta în aspecte precum: complexitatea,
incompletitudinea, incertitudinea, inconsistenţa, confuzia şi aprecierile vagi şi a o reformula simplu,
complet, precis, consistent şi clar, pentru a fi rezolvată prin proceduri clasice. SE asigură stocarea,
utilizarea şi interpretarea cunoştinţelor experţilor umani, folosite apoi pentru rezolvarea unor
probleme specifice prin înlocuirea raţionamentului uman prin unul artificial, folosindu-se cunoştinţe
independente în raport cu mecanismul de raţionament.
Sistemul expert, încercând să imite expertul uman, posedă următoarele caracteristici:
 cunoştinţele sunt independente unele de altele şi de mecanismul de raţionament;
 tratează cunoştinţe inexacte şi incomplete, incerte, confuze şi vagi;
 cunoştinţele sunt exploatate în mod dinamic de mecanismul de raţionament printr-o
abordare declarativă;
 este capabil să explice raţionamente făcute să argumenteze soluţiile obţinute, într-o
manieră asemănătoare expertului uman;
 cunoştinţele manipulate sunt preponderent de natură simbolică;
 este capabil să gestioneze baze de cunoştinţe de volum mare;
 utilizează metode empirice, bazate pe experienţă (informaţia este probabil
adevărată), dar şi metode algoritmice (informaţia este sigur adevărată);
 este specializat într-un anumit domeniu şi nu în rezolvarea unei singure probleme din
acel domeniu.
Componentele unui sistem expert (SE) sunt: baza de cunoştinţe (BC), baza de fapte (BF) şi
generatorul de sisteme expert (GSE).
SE folosesc programarea declarativă prin intermediul căreia regulile sunt furnizate independent
de înlănţuirea lor, ceea ce se traduce practic prin definirea regulilor separat faţă de metoda care le va
folosi; metoda este implementată într-o componentă software denumită motorul de inferenţe (MI) ce
face parte, la rândul său, din GSE.
Elementele fundamentale ale unui SE sunt următoarele:
 modul de achiziţionare a cunoştinţelor: asigură conversia şi transmiterea cunoştinţelor
furnizate de către expertul uman, care le furnizează analistului de cunoştinţe
(cognician) şi care, la rândul său, le aduce într-o formă compatibilă cu cerinţele interne,
fizice, de memorare solicitate de către acest modul;
 baza de cunoştinţe (BC): conţine ansamblul de cunoştinţe specifice domeniului
expertizat, inclusiv relaţiile şi intercondiţionările dintre acestea. Aceste cunoştinţe pot fi
reprezentate prin mai multe metode, dintre care cele mai importante sunt regulile de
producţie, cadrele şi reţelele semantice.
 baza de fapte (BF): conţine datele ce fac obiectul unei probleme de rezolvat din
domeniul expertizat la care se pot adăuga faptele rezultate în urma raţionamentelor
artificiale efectuate de către motorul de inferenţe (MI) asupra BC.
Precizăm că regulile de producţie reprezintă modalitatea esenţială de reprezentare a
cunoştinţelor folosind logica propoziţiilor.
Faptele şi regulile sunt reprezentate prin entităţi constante sau variabile, folosindu-se metoda
de reprezentare a cunoştinţelor prin reguli de producţie cu variabile.
 motorul de inferenţe (MI): asigură rezolvarea practică a unei probleme din domeniul
expertizat, pe baza faptelor furnizate (stocate în BF), utilizând ceea ce poate conduce la aflarea unor
noi fapte (fapte deduse).

În urma acţiunii motorului de inferenţă, într-un anumit context, baza de cunoştinţe se

îmbogăţeşte fie prin adăugarea unor elemente noi, fie prin modificarea celor existente. În ultimă
instanţă, motorul de inferenţă este um program care implementează algoritmii de raţionament
deductiv, inductiv şi mixt, dar care este independent de baza de cunoştinţe.
În mod practic MI este o parte dintr-un generator de sistem expert.
  generatorul sistemului expert (GSE): este un sistem de programe dedicate, format
din: motorul de inferenţă, editor, trasorul, modulul de învăţare, motorul de elaborare şi interfaţa cu
utilizatorul şi cu alte componente ale sistemului informatic.
 modulul explicativ (ME): are rolul de a prezenta într-o formă larg accesibilă (limbaj
natural) justificarea raţionamentelor efectuate de motorul de inferenţă şi totodată întrebările la care
trebuie să răspundă utilizatorului. De asemenea, acest modul este util şi expertului uman pentru
verificarea coerenţei bazei de cunoştinţe. Explicaţiile pot varia de la modul în care s-a ajuns la o
soluţie finală sau intermediară până la justificarea nevoii de date suplimentare
Interfaţa cu utilizatorul realizează dialogul utilizatorului cu sistemul expert, în sensul
specificării datelor de intrare şi al furnizării rezultatelor problemei de rezolvat.
Datorită complexităţii fenomenelor expertizate, în practică se pot folosi sisteme multiexpert
(SME) definite ca un ansamblu coerent şi cooperant de SE ce pot funcţiona atât independent, cât şi
în interacţiune, asigurându-se proprietăţile fundamentale legate de modularitatea şi independenţa
părţilor componente ale respectivului SME.
Avantaje şi limite ale sistemelor expert sunt:
 Avantaje. Sistemele expert lucrează mai rapid decât experţii umani, luând decizii mai
rapide. Sistemele expert cuprind informaţii consistente (structurate în acelaşi mod) despre un mediu
supus hazardului, fac posibilă distribuirea informaţiei către mai multe persoane aflate în diverse
locuri. Sistemele expert nici nu se plictisesc, nu uită nici nu obosesc şi, în plus, îmbunătăţesc
cunoştinţele celor mai buni experţi. Se pot face copii ale sistemelor expert, pe când formarea de noi
experţi cere timp şi bani. Ele pot fi integrate cu alte sisteme, pot lucra cu informaţii incomplete.
Sistemele expert nu sunt influenţate de noutatea informaţiei. Ele pot oferi oricând toate datele
stocate. Frauda şi erorile pot fi reduse la minim. Utilizarea unui sistem expert poate reprezenta un
pas sau mai mulţi înaintea concurenţei.
 Mediul de consultare Mediul de dezvoltare

are
Utilizator odel Expert
M

Interfata cu ep

R
reze Analist de
utilizatorul ntare cunostinte

Motor de
Modulul achizitionare
explicativ cunostinte
Compilator reguli
Dictionar
fapte
EDITOR EDITOR reguli
obiecte

Baza de cunostinte
Baza de fapte
Baza de date

Trasor Motor de inferenta Modul de invatare

Generatorul de SE
Figura 3.5. Structura unui sistem expert

Aplicaţiile sistemelor expert reduc costurile companiilor, sporesc calitatea procesului de luare a
deciziilor, sporesc viteza afacerilor, aduc încasări din vânzarea produselor şi serviciilor noi,
înmagazinează know-how organizaţional, rezolvă crize de management şi stimulează inovaţia.
 Limitele. Informaţia necesară nu este întotdeauna disponibilă. Culegerea datelor de la
experţi este dificilă. Mai mulţi experţi pot avea mai multe abordări diferite, toate corecte, ale
aceleiaşi probleme. Utilizatorii sistemelor expert nu sunt acomodaţi cu ele, e posibil să nu cunoască
terminologia şi chiar nu pot avea încredere în sistem şi în proces. Apare dificultatea de evaluare a
situaţiilor atunci când timpul presează. Concluziile nu pot fi verificate din punctul de vedere al
corectitudinii. Inginerii de informaţie (cogniticienii, profesioniştii care organizează baza de
cunoştinţe) nu sunt numeroşi şi, din acest motiv, salariile pe care le solicită sunt foarte mari. Experţii
au

mai mult bun simţ, sunt mai creativi în faţa situaţiilor neobişnuite, se adaptează rapid la schimbările
mediului. Sistemele expert nu îşi dau seama de situaţiile în care nu există soluţie.

7.2. Sisteme interactive de asistare a deciziei (SIAD)

Sistemele expert pot fi folosite de sine stătător sau pot fi integrate în alte sisteme informatice în
funcţie de necesităţi. O clasă specială de sisteme informatice în care sistemele expert pot fi integrate
mai uşor din punct de vedere funcţional sunt sistemele interactive pentru asistarea deciziilor
(SIAD), care utilizează cunoştinţele dintr-un anumit domeniu de aplicaţie pentru a ajuta în
rezolvarea unor probleme slab structurate (greu de aloritmizat şi de programat).
Sistemele interactive de asistare a deciziei (SIAD) folosesc, de asemenea, conceptul de
inteligenţă artificială pentru a sigura rezolvarea unei probleme complexe prin intermediul teoriei
baesiene sau modelului teoretic al deciziei în incertitudine, denumit şi modelul de maximizare a
speranţei funcţie de utilitate (concept introdus de Von Neumann-Morgenstern şi este utilizat în
teoria utilităţii). SIAD a apărut iniţial în SUA, în anul 1975 şi s-a afirmat în Europa utilizând
modelul de raţionalitate limitată, a lui H. Simon.
Principalele caracteristici ale unui sistem sunt:
 experienţa, intuiţia, judecăţile şi preferinţele decidentului sunt esenţiale;
 interactivitate de nivel înalt;
 căutarea soluţiilor necesită manipulări de date, căutare de informaţii, modelare, calcule;
 procedurile care urmează să se execute la un moment dat sunt cunoscute apriori, aceasta
depinzând de date sau de rezultate intermediare;
 criteriile de decizie sunt numeroase, conflictuale şi depind adesea de utilizatori;
 datele sunt cunoscute întotdeuna dinainte;
 timpul de răspuns pentru obţinerea unei soluţii satisfăcătoare este limitat.

În ultima perioadă sunt folosite pentru luarea de decizii în regim automat sistemele suport de
asistare a deciziei (SSAD) – mai cunoscute sub denumirea de ESS – executive support systems sau
EIS – executive information systems şi care au, în principal următoarele elemente:
 arhitectură puternic integrată, formată din:
a) baze de date (BD);
b) baze de cunoştinţe (BC);
c) baze de reguli (BR);
d) baze de interactivitate (BI).
 relaţia obiecte active-obiecte pasive: asigură conlucrarea dintre date, cunoştinţe şi
reguli;
 comunicaţia SSAD-decidenţi: se realizează prin dialogul om-maşină bazat pe
interacţiunea eveniment-mesaj;
 relaţia client-server generalizată: este realizată prin cooperarea internă (între obiecte)
şi externă (între SSAD şi decidenţi) prin intermediul bazei de interactivitate (BI).
Sistemele suport de asistare a deciziei asigură decidentului, care analizează o problemă de
marketing şi ia o decizie, asistenţă automată pentru:
 formularea şi transmiterea întrebărilor către modelul adecvat din cadrul SSAD;
 extragerea datelor şi faptelor care sunt analizate din punct de vedere statistic;
 selecţia variantei decizionale optime pe baze automate pentru fundamentarea cursului
optim al acţiunii.
 Factori de decizie
în domeniul DECIZII
marketingului

Sistem suport de Entitate

asistare a deciziei organizatoricã

SIAD ESS/EIS SE

Figura 3.6. Rolul SSAD în fundamentarea deciziilor de marketing

În cadrul SSAD de marketing, datorită specificului de activitate, sistemul este structurat în:
 subsistemul modelelor de management (SMM);
 interfaţa om-maşină (IOM);
 subsistemul modelelor de gestiune a datelor şi/sau cunoştinţelor (SMG).
a) Subsistemul modelelor de management al marketingului este format din modele
cantitative şi calitative, metode şi proceduri de optimizare1 care asigură SSAD proprietăţi de analiză
şi de fundamentare a deciziei. Modele sunt structurate în trei clase:
 modele strategice (MS): asigură responsabilităţile de planificare de marketing pentru
cel mai înalt nivel decizional, fiind de fapt modele pe termen lung;
 modele tactice (MT): sprijină gestionarea la nivel mediu pentru alocarea şi controlul
utilizării resurselor entităţii organizaţionale;
 modele operaţionale (MO): asigură gestionarea operaţională în scopul luării deciziilor
zilnice pentru activităţile operative din domeniul marketingului.
b) Interfaţa om maşină (IOM) este formată din următoarele componente:
 Limbajul de activare (LA) care asigură:
 opţiuni pentru introducerea datelor;
 meniuri specifice pentru funcţiile utilizate.
 Limbajul de afişare (LF) care permite:
 opţiuni pentru ieşirea datelor cu afişare multiplă (tabele, grafice etc.)
 Baza de cunoştinţe (BC) formată cu cunoştinţele de marketing necesare utilizării
SSAD
Facilităţile asigurate de către IOM sunt:
 interacţiuni în diverse moduri de dialog;
 multitudinea dispozitivelor de I/E;
 capacităţi grafice multiple, multiferestre;
 facilităţi de depanare şi diagnoză;
 instruire prin exemple.

c) Subsistemul modelelor de gestiune a datelor şi/sau cunoştinţelor (SMG) asigură crearea şi

validarea bazelor de date şi/sau cunoştinţe cu care interacţionează în SSAD în domeniul
marketingului, şi anume:

1
Kotler Ph., op. citată, pag. 202-203.
  modele de date pentru BD orientate pe obiecte (BD);
 modele de cunoştinţe multiutilizator pentru bazele de cunoştinţe (BC);
 modele de date pentru BD multimedia (BM).
Structura unui sistem suport interactiv de asistare a deciziei este redat în figura 3.7., care redă
legăturile dintre modelele şi bazele utilizate într-un SSAD şi decidenţii-utilizatori a unui astfel de
SSAD de marketing.

DECIDENT

INTERFATÃ UTILIZATOR
Limbaj Limbaj Limbaj
activare afisare cunostinte

Modele de gestiune Modele de

a bazelor de SGBD/BT/BC management
date/cunostinte al marketingului

Modele de date
pentru BD BD Modele
orientate pe strategice
BT
obiecte

Modele de date
pentru BD BD Modele
multimedia multimedia tactice

Modele de Modele
cunostinte BC operationale
multiutilizator BF

INTEGRARE

INTERACTIVITATE

Figura 3.7. Structura interactivă a SSAD în domeniul marketingului

 CURSUL 8
SISTEMUL INFORMATIC DE MARKETING – SUBSISTEM AL
SISTEMULUI INFORMAŢIONAL DE MARKETING
Potrivit teoriei sistemelor orice entitate organizaţională, deci şi entitatea organizaţională de
marketing, conţine trei subsisteme: sistemul de conducere (management) de marketing, sistemul
informaţional de marketing şi sistemul executiv (operaţional).
Sistemul informaţional (SI) intervine între sistemul de management şi cel executiv şi este
definit ca un set finit de concepte, metode, tehnici, procedee, modele, instrumente şi procese utilizate
pentru prelucrarea informaţiilor şi a interacţiunilor provenite de la sistemul executiv, în vederea
transformării lor în date ce pot fi furnizate sistemului de management, în condiţii de eficienţă
economică, în scopul realizării funcţiilor de marketing şi a atributelor conducerii acestei activităţi
(comanda, coordonarea, reglarea şi controlul).
Acest sistem informaţional lucrează ca un sistem de interfaţă între sistemul de management şi
cel executiv (figura 3.8).

SISTEMUL DE MANAGEMENT
AL MARKETINGULUI
comanda
coordonare
decizie
control
informatii date
Date decizii

MARKETING
MEDIUL DE
SISTEM INFORMATIONAL
MARKETING
MEDIUL DE

DE MARKETING
stocare obiec-
culegere tive
prelucrare
transmitere
date decizii
informatii
SISTEM EXECUTIV

activitãti
procese
operatii
decizii

Figura 3.8. Poziţionarea sistemului informaţional de marketing

Sistemul executiv (SE) operaţionalizează activităţile de marketing având ca scop

transformarea fluxurilor de resurse şi/sau informaţionale de intrare în fluxuri de ieşire în funcţie de
anumite procese şi operaţii complexe.
Sistemul de management al marketingului (SMM) asigură declanşarea activităţii
decizionale de marketing. Acest subsistem permite monitorizarea, reglarea, coordonarea şi controlul
activităţii de marketing în mediul său specific. Subsistemul de management decide asupra
organizării, evoluţiei şi interconexiunilor cu subsistemele executiv şi informaţional. În acest context,
sistemul de management este implicat în mod fundamental în asigurarea eficienţei activităţii de
marketing.
 Subsistemul informaţional de marketing (SI) îndeplineşte rolul de prelucrare
manuală/automată a informaţiilor transmise de către sistemul executiv, în raport cu obiectivele
programate şi strategiile de marketing ale entităţii organizaţionale, în scopul furnizării datelor
necesare controlului activităţii globale asigurate de către sistemul de conducere. Practic, subsistemul
informaţional asigură culegerea, stocarea, prelucrarea şi transmiterea datelor necesare subsistemelor
interactive. În sinteză, subsistemul informaţional are următoarele atribute:
 cunoaşterea mecanismului funcţionării şi a specificului prelucrărilor realizate la nivelul
subsistemului executiv;
 furnizarea de date pertinente, exacte şi operative subsistemului de management;
 asigurarea funcţiilor de bază relative la informaţiile cu specific de marketing;
 generarea de informaţii de marketing;
 stocarea acestor informaţii;
 prelucrarea informaţiilor;
 transferul acestor informaţii.
În aceste condiţii, informatizarea subsistemului informaţional de marketing cuprinde două
nivele distincte:
a) Nivelul subsistemului informaţional de marketing, care reflectă activităţile asociate
entităţii organizaţionale prin prisma informaţiilor, a sarcinilor umane, a sarcinilor informatice,
inclusiv a modalităţii de funcţionare (servicii, manageri, legături informaţionale directe/indirecte);
b) Nivelul subsistemului informatizat de marketing, prin care vom înţelege culegerea,
stocarea, prelucrarea şi transmiterea datelor prin intermediul sistemelor de calcul şi de comunicaţie.
La nivel operaţional, sistemul informatic de marketing este format fizic din reţele de calculatoare
instalate, iar logic din baze de date/baze de tabele/baze de cunoştinţe/ baze de dialog, manipulate
prin intermediul unor sisteme de gestiune de baze de date şi/sau cunoştinţe, baze de proceduri şi
standarde de prelucrare/comunicaţie.
Între sistemul informaţional şi informatic al unei entităţi sau activităţi de marketing există:
 un raport de apartenenţă prin care ultimul este parte a primului. Sub acest aspect,
sistemul informatic este partea automatizată, cu ajutorul sistemelor de calcul şi de comunicaţie a
sistemului informaţional de marketing;
 un raport de coordonare cu partea sistemului informaţional rămasă neautomatizată.
Cu alte cuvinte, la interfaţa dintre procedurile automate şi manuale din cadrul unui sistem
informaţional, întotdeauna se va căuta o adaptare între cele două părţi, urmărind în primul rând
eficienţa maximă a procedurilor automatizate;
 un raport de subordonare funcţional cu sistemul informaţional care-l include şi-l
utilizează ca infrastructura sa tehnică.
Din punctul de vedere al proiectării şi realizării, orice sistem informaţional de marketing se
naşte şi se dezvoltă spontan odată cu entitatea organizaţională de marketing, căreia îi aparţine. În
ciclul său de viaţă sistemul informaţional poate fi perfecţionat prin activităţi situate în interiorul lui,
sub aspectul fluxului circulaţiei informaţiilor, al surselor şi consumatorilor de informaţii etc., fără a-i
modifica calitatea lui axată pe preponderenţa procedurilor manuale în prelucrarea datelor. În acelaşi
timp, sistemul informatic al unei entităti organizaţionale de marketing este rezultatul unei activităţi,
din afara sistemului, pe deplin conştiente care are ca scop schimbarea sistemului informaţional în
mod radical sub aspect calitativ, dându-i o nouă calitate asociată prelucrării automate a datelor,
pentru partea care se pretează acestui scop la nivelul mijloacelor tehnice de astăzi;
Elaborarea sistemelor informatice se realizează după metodologii specifice, iar exploatarea lor
se face după principii specifice prelucrării automate a datelor;
 Între o entitate organizaţională de marketing şi sistemul său informatic există raporturi de
subordonare în formă de „grefare” a ultimului pe primul, la nivelul sistemului informaţional, cu
toate implicaţiile şi consecinţele care decurg din acest raport. În acest sens, entitatea organizaţională
de marketing trebuie să accepte „grefa” ca orice organism „viu”, în mod unitar şi profund la nivelul
elementelor de bază, să realizeze o adaptare şi întrepătrundere reciprocă, în scopul de a realiza
obiectivele măsurabile ale sistemului.
Astfel, sistemul informatic al entităti organizaţionale de marketing poartă amprenta respectivei
entităti organizaţionale. Elaborarea şi utilizarea sistemului informatic reclamă rezolvarea unei serii
de probleme complexe, eşalonate în timp, cu cheltuieli importante şi cerând o forţă de muncă
specializată. Toate acestea trebuie astfel rezolvate încât întreprinderea de marketing şi sistemul
informatic aferent să formeze un tot unitar, armonios constituit, eliminându-se consecinţele nedorite
ale oricărei operaţii de modelare, dintre care reacţia de respingere este poate dintre cele mai
importante. Sistemul informatic este „viu”, ca şi entitatea organizaţională de marketing căreia îi
aparţine fiind în continuă schimbare odată cu dezvoltarea acestuia, a tehnologiei informaţiei,
concurând în acelaşi timp la această dezvoltare;
Deasemeni orice sistem informatic are aceleaşi frontiere cu cele ale entităţi organizaţionale
căreia îi aparţine, fixate prin reglemntările şi legile care definesc şi delimitează domeniul respectiv.

Funcţiile sistemului informatic de marketing

Funcţiile unui sistem informatic decurg atât din obiectivele entităţii organizaţionale cât şi din
mijloacele pe care tehnologia informaţiei şi comunicaţiile i le oferă în vederea realizării acestor
obiective.
Un sistem informatic, indiferent de conţinutul concret al activităţii pe care o serveşte,
îndeplineşte următoarele funcţii generale:
 funcţia de preluare a informaţie;
 funcţia de memorare şi regăsire a informaţiei;
 funcţia de comunicare a informaţiei;
 funcţia de prelucrare a informaţiei;
 funcţia de ieşire a informaţiei;
 funcţia de comandă-control a sistemului.
În figura 3.9. sunt prezentate, în abordare cibernetică, funcţiile generale ale sistemelor
informatice şi principalele corelaţii dintre acestea.
1) Funcţia de preluare a informaţiei în sistem se exercită într-o varietate mare de modalităţi
cum sunt:
 preluarea informaţiei provenite din reţelele de comunicaţie;
 preluarea informaţiei provenite din reţele locale de date;
 introducerea manuală a datelor şi textelor;
 captarea cu echipament adecvat a informaţiilor numerice, alfanumerice, grafice, a
vocii şi sunetului, a imaginilor video sau film.
Informaţia odată introdusă în sistem, fie se prelucrează imediat, în timp real, fie se memorează
pentru prelucrări ulterioare, nefiind exclusă posibilitatea transferării ei, la ieşire, fără a fi memorată
sau prelucrată.
 FUNCTIA DE COMANDÃ A SISTEMULUI

FUNCTIA DE FUNCTIA DE FUNCTIA DE IESIRE FUNCTIA DE

PRELUARE A PRELUCRARE A INFORMATIEI COMUNICATIE
INFORMATIEI

FUNCTIA DE MEMORARE
Figura 3.9. Funcţiile generale ale unui sistem informatic

2) Funcţia de memorare şi regăsire a informaţiei joacă un rol important în funcţionarea unui

sistem informatic. Capacitatea de stocare a informaţiei şi viteza de acces la date constituie
criterii fundamentale de apreciere a performanţelor unui sistem informatic în raport de durata
şi volumul informaţiei memorate. Informaţia se poate păstra în:
 memoria internă, pentru datele în curs de prelucrare;
 memoria externă, pentru datele care se consultă periodic;
 depozite şi arhive electronice, pentru informaţii cu caracter de istorie sau care se
consultă foarte rar.
Informaţia aflată în memoria unui sistem informatic poate servi în procesul de prelucrare sau
poate fi valorificată prin consultare locală ori comunicată utilizatorilor prin intermediul reţelelor de
comunicaţie.
3) Funcţia de comunicare a sistemului informatic asigură transferul informaţiilor între
reţelele de calculatoare şi/sau între calculatoare şi reţelele de comunicaţie prin:
 comunicaţia între componentele entităţii organizaţionale, conectate fizico-funcţional
într-o reţea omogenă de calculatoare de tip local (LAN – Local Area Network);
 comunicaţia la distanţă realizată printr-o linie analogică pe reţeaua publică de
telecomunicaţii. Aceste linii de comunicaţie utilizează modemul pentru conversie
din/în format digital în/din format analogic. Reţeaua publică de telecomunicaţii
(public switched telecommunications network – PSTN) asigură conectarea
calculatoarelor utilizând comutarea circuitelor (circuit switching);

 comunicaţia la distanţă pe linii de comunicaţie digitală. O reţea ISDN (integrated

services digital network), asigură conectarea directă a echipamentelor digitale
utilizând echipamente NTE (network termination equipment);
 comunicaţia prin World Wide Web (WEB) – o infrastructură informaţională în care
informaţia este transmisă prin reţele eterogene, Internetul fiind utilizat pentru
transmiterea datelor în întreaga lume şi reprezintă un mod de conectare în care
calculatoarele pot comunica utilizând un protocol de adresare comună (TCP/IP).
4) Funcţia de prelucrare se referă la o mare varietate de operaţii şi procese, cum sunt:
 conversia informaţiei din forma analogică în formă digitală, necesară memorării şi
procesării ei cu mijloace informatice, precum şi operaţia inversă de conversie din
digital în analogic, pentru a o face compatibilă cu echipamentele electronice de tip
analogic pentru redarea, înregistrarea sau transferul de informaţie audio şi vizuală.
 conversie de suport prin transferul informaţiei de pe un tip de suport (magnetic,
optic, electronic, grafic, etc) pe altul;
  reproducerea informaţiei şi documentelor prin copierea informaţiei pe acelaşi tip de
suport din bazelor de date (BD), de tabele (BT), şi/sau cunoştinţe (BC );
 crearea şi încărcarea bazelor de date (BD), de tabele (BT), şi/sau cunoştinţe (BC)
presupune un ansamblu de proceduri prin care se generează structura şi modul de
organizare a informaţiei pe suportul tehnic. Încărcarea bazelor se face cu informaţii
provenite din bazele, depozitele şi arhivele electronice stocate pe suporturi de
memoria externă, preluate din reţelele de comunicaţie sau introduse manual, de la
terminale de culegere;
 actualizarea bazelor de date, de tabele şi de cunoştinţe presupune ştergerea
informaţiilor devenite inutile, introducerea de informaţii noi, modificarea valorilor
celor existente pentru a le pune în acord cu realitatea pe care trebuie să o reflecte sau cu
nevoile utilizatorulului de informaţii;

 tratarea propriu-zisă a informaţiei, constă în efectuarea celor mai variate operaţii care
privesc, forma şi conţinutul informaţiilor, îndeosebi în cazul prelucrării datelor şi
cunoştinţelor. Au loc o multitudine de operaţii logice (comparaţii, ordonări) sau
semantice, de recunoaştere a formelor sau semnificaţiei acestora;
 consultarea interactivă a informaţiei, se realizează cu ajutorul unor programe care
permit căutarea, selectarea şi transmiterea informaţiei solicitate, la un dispozitiv
periferic de ieşire (monitor, imprimantă, echipament de comunicaţie în reţea, etc.).
Consultarea bazei de informaţii nu afectează conţinutul acesteia;
 punerea în formă a informaţiei solicitate la ieşire, ce presupune operaţii diferite în
raport de natura informaţiei solicitate. Au loc operaţii pentru obţinerea de rapoarte şi
situaţii complexe care vor fi transferate la dispozitivele de ieşire în vederea imprimării
lor, afişării la terminal sau a comunicării locale, ori la distanţă, prin intermediul
sistemelor de comunicaţie.
5) Funcţia de ieşire a informaţiei din sistem trebuie să satisfacă mai multe cerinţe în funcţie de:
 natura informaţiei transferate la ieşire: date, texte, documente grafice, voce, film,
secvenţe video sau audio sau combinaţii ale acestora;
 conţinutul efectiv al informaţiilor solicitate la ieşire;
 natura suportului tehnic sau grafic, pe care urmează a fi transferată informaţia la ieşire;
 forma, digitală sau analogică, a informaţiei transmise;
 destinatarul şi mijlocul de comunicare adecvat. Comunicarea în interiorul sistemului se
face prin consultare directă la terminal, prin listarea documentelor obţinute la
imprimantă, plotter sau prin imprimare pe dispozitive de fotocopiere, prin consultarea
realizată la terminale video şi audio ale reţelei locale. Comunicarea cu exeriorul se face
prin transmiterea de informaţii multimedia la distanţă, transferul de date pentru stocare
la distanţă pe suporturile de memorie externă, depozite şi arhive electronice ale
sistemului informatic.sau comunicarea informaţiilor, către

partenerii de afaceri,organisme publice, acţionari, clienţi, consumatori etc., se realizează

prin transmiterea digitală de date, texte, informaţie vizuală şi sonoră cu ajutorul reţelelor
publice sau private de comunicaţii, transmiteri de date şi imagini prin telex, telefon, telefax,
teleconferinţe, videoconferinţe, etc.
6) Funcţia de comandă şi control a sistemului informatic deţine toate atributele necesare
pentru dirijarea şi reglarea funcţionării întregului sistem, a tuturor funcţiilor sale, alocarea
optimă a resurselor sistemului referitoare la echipamente, memoria internă, baza de
 programe, de proceduri şi baza informaţională, controlul proceselor de intrare, prelucrare şi
ieşire a informaţiei în funcţie de natura lor, de specificul operaţiilor care se execută, de
destinaţia şi modul de transmitere a rezultatelor.

Structura generală a sistemului informatic de marketing

Sistemul informatic de marketing este un ansamblu interconectat de echipamente hardware şi
programe software, de metode, tehnici, modele şi instrumente având ca obiectiv procesarea
informaţiei şi care îşi exercită funcţiile sale în interdependenţă, atât cu sistemele informatice
profesionale, cât şi cu sistemele de comunicaţii, între care se crează un ansamblu de legături
funcţionale.
Din definiţie rezultă existenţa a trei componente, suficiente pentru a putea explica structura şi
funcţiile sistemului informatic, organizarea şi funcţionarea acestuia. Aceste elemente fundamentale
sunt următoarele: echipamentele, programele şi informaţiile. Acestea au roluri diferite în economia
sistemului. Astfel, dacă echipamentele (componenta hardware), constituie instrumentul fizic al
activităţii sistemului informatic, programele (componenta software), reprezintă instrumentul logic
al acesteia, în timp ce baza de informaţii oferă obiectul supus procesării cu ajutorul mijloacelor
amintite. Aceste elemente sunt prezentate grafic în figura 3.10.

Componenta informationalã (INFORMATIA)

Componenta logicã (SOFTWARE)

SUBSISTEMUL
DE
INFORMATII
SUBSISTEMUL Componenta fizicã (HARDWARE)
DE
PROGRAMARE
SUBSISTEMUL UNITATEA CENTRALÃ
DE
ECHIPAMENTE
UNITÃTI DE INTRARE-IESIRE

PERIFERICE PERIFERICE PERIFERICE

DE DE DE
INTRARE INTARE-IESIRE IESIRE

ECHIPAMENTE PENTRU COMUNICATII

LOCALE LA DISTANTÃ

Figura 3.10. Structura sistemului informatic de marketing

1) Componenta hardware a sistemului informatic este reprezentată de ansamblul de

echipamente format din:
a) Unitatea centrală a sistemului informatic este formată din:
 Microprocesor considerat “inima calculatorului” este un circuit electronic
miniaturizat, de largă integrare, care la nivelul unei pastile de siliciu (chip) de mărimea unei
caramele realizează funcţiile aritmetice şi logice ale clasicei unităţi centrale de la calculatoarele mari.
Microprocesorul se prezintă sub forma unei plăci, care încorporează milioane şi chiar un miliard de
componente active şi pasive pe pastilă, în tehnologie de 0,13 – 0,15 microni frecvenţa între 66-1000
MHz, cuvântul fiind reprezentat pe 16, 32, 64 biţi.. Calculatoarele personale sunt dotate cu diverse
modele de microprocesoare în funcţie de producătorii de microprocesoare existănd pe piaţă::
procesoare INTEL (PENTIUM), AMD, CYRIX, Alpha DEC, Ultra SPARC, Motorola, etc.;
 Memoria internă, care reprezintă memoria operativă la nivelul căreia se
execută toate calculele aritmetice şi logice. Memoria operativă este de două tipuri:
 memorie RAM, numită şi memorie vie, care permite atât scrierea cât şi citirea
şi este o memorie de tip volatilă, în sensul că informaţia se pierde la
închiderea sesiunii de lucru;
 memorie ROM, numită şi memorie moartă, de tip ,,citeşte–numai” care
permite doar citirea fără a fi modificată.
Microprocesorul şi modulele de memorie internă se găsesc montate pe placa de bază
(motherboard) într-o carcasă metalică, care mai poate cuprinde componentele: unităţile de hard-disc,
de floppy-disc, de CD-ROM, placa de sunet, placa video, placa de reţea, placa de captură video,
placa de fax-modem, etc., o serie de dispozitive de control şi de comandă (controllers), care sunt
dedicate supravegherii desfăşurării operaţiilor de intrare-ieşire cu echipamentele periferice cuplate
la calculator şi porturilor de intrare-ieşire, care reprezintă interfaţa prin care se pot conecta o serie de
dispozitive cum ar fi: imprimanta, mouse, scanner, interfaţa pentru comunicaţii telefonice, telefax,
interfaţa audio-video, pentru boxe, microfon, camere video, etc.
Porturile sunt seriale (COM 1, COM 2...), paralele (LTP 1..., ECR), pentru jocuri (destinat
joystick-urilor), porturi pentru echipamente multimedia (MIDI) şi porturi pentru comunicaţii în
infraroşu.
b) Unităţile de intrare – ieşire ale sistemului informatic conţin, atât periferice comune de
intrare – ieşire cât şi echipamente dedicate.
 Dintre perifericele de intrare necesare unui sistem informatic amintim:
 tastatura utilizată pentru introducerea manuală a informaţiei date, texte şi comenzi;
 scanner-ul pentru înregistrarea digitală a imaginilor grafice aflate pe documente;
 aparatul telefonic şi interfaţa telefonică pentru receptarea şi înregistrarea digitală a
comunicaţiilor analogice sau digitale, a mesajelor sonore;
 aparatul telefax şi interfaţa telefax pentru înregistrarea digitală a documentelor grafice
recepţionate sau pentru scrierea lor directă la imprimantă fax;

 interfaţa audio şi video pentru recepţia imaginilor şi sunetelor prin intermediul plăcii de captură
video ce preia imagini de la o cameră video, de la un alt VCR pentu imagini de la un videocasetofon
sau de la un Tuner TV pentru a prelua imaginile din reţelele TV;
 microfonul şi interfaţa pentru sunet adecvată, constituie perifericul de introducere a sunetului
captat direct din realitate: dispoziţii şi mesaje, comentarii şi rapoarte, interviuri, tratative, conferinţe,
etc.;
 echipamente interactive de introducere din categoria mouse-lui, trackball, joystick, etc. Mouse-
ul sau mai popular şoricelul, după aspectul său exterior este folosit pentru manipularea mai uşoară a
imaginilor pe ecran şi introducerea comenzilor în calculator. Trackball, un mouse aşezat cu sfera în
sus şi care este manevrată cu mâna fiind ataşat fie extern la calculator, fie inclus în tastatura
calculatoarelor portabile (lapto-uri, notebook-uri, etc.). Joystick-ul, numit şi ,,maneta de joc” este
utilizat în special în jocurile electronice;
  tableta grafică (digitizor) şi interfaţa de pointare, de fapt un creion cu o tabletă
pe care se înscriu informaţii ce sunt transmise la calculator;
 lectorul optic de microfilme şi interfaţa specifică, transferă pe ecran sau
monitor imaginile documentelor înregistrate optic pe peliculă sub formă de microfilm, documente
aflate în arhivă ca parte a memoriei externe a sistemului birotic.
 Perifericele de ieşire ale unui sistem informatic sunt:
 imprimanta, pentru transpunerea pe hârtie a datelor, textelor, documentelor sau
desenelor. Imprimarea se poate realiza în alb-negru sau color;
 monitorul serveşte, pentru afişarea pe ecran a informaţiei solicitate.
Terminalul dispune de un speaker (difuzor) încorporat pentru emiterea de sunete, mesaje şi alte
informaţii sonore;
 plotter-ul, pentru trasarea de schiţe tehnice, planuri, desene de specialitate în
alb-negru sau color;
 aparatul telefonic şi interfaţa sa cu sistemul informatic, pentru transmiterea
analogică şi digitală de mesaje direct sau înregistrate digital sub forma fişierelor acustice;
 aparatul telefax şi interfaţa sa specifică, pentru transmiterea la distanţă a
documentelor tip fax direct din document, sau

în regim memorat, prin lectura documentului aflat în memoria internă sau externă a calculatorului
electronic;
 interfaţa de ieşire telecopiator, pentru transmiterea documentelor memorate
digital, fie local către un copiator, fie la distanţă prin reţelele pentru comunicaţii de date, către un
copiator;
 imprimanta penru microfilm şi interfaţa sa, realizează transferul documentelor
din memoria internă a sistemului informatic în memoria sa externă, sub forma de arhivă pe
microfilm, cu avantajul înregistrării unui volum mare de informaţii pe unitatea de suport;
 interfaţa video pentru transmiterea de imagine şi sunet prin reţelele de
televiziune cu circuit închis sau prin sisteme de televiziune la distanţă. De asemenea, aici sunt
incluse dispozitivele de afişare audiovizuală locală: monitoare, ecrane electronice, incinte acustice,
amplificatoare de sunet, etc.;
 interfaţa audio, pentru transmiterea de sunet în reţele locale, în reţele pentru
transmiterea la distanţă a sunetului şi vocii sau pentru consultare locală a informaţiei sonore
(memorate sau în curs de recepţie) cu dispozitive electronice de tipul amplificatoarelor de sunet,
boxe, difuzoare, incinte acustice, speaker (difuzorul calculatorului), etc.
 Perifericele de intrare – ieşire întâlnite în configuraţia unui sistem informatic
sunt, în principal, următoarele:
 Unităţile digitale de disc magnetic şi optic (discuri fixe, CD-ROM, DVD,
discuri flexibile) permit memorarea digitală a informaţiei de orice natură (date, texte, documente
grafice, sunete, imagini video şi audio, film,etc.), manipularea ei sub forma unor fişiere cu diferite
extensii, lectura şi prelucrarea diferenţiată a informaţiei din aceste fişiere, folosind programe diferite,
în funcţie de natura informaţiei conţinute în aceste fişiere: procesoare de tabele, procesoare de texte
şi documente, procesoare de grafică, sunet şi imagine;
Discurile magnetice stochează informaţia prin schimbarea stării magnetice a stratului superior
de la casetele magnetice, discurile flexibile(floppy-disc), hard discuri, etc.
Discurile optice (CD-ROM şi urmaşul său DVD) sunt amovibile, au o capacitate de la 650
Mb(CD-ROM) la 4,7 GB şi respectiv 17 GB(DVD), informaţia este scrisă sau citită cu laser pe o
spirală şi nu pe piste concentrice ca la discurile magnetice, prin expunere la raza laser a unor orificii
(pit-uri).
Cele mai întâlnite CD-ROM-uri sunt:
 Discul CD-Audio (CD-DA), înregistrează secvenţe audio digital şi
poate fi ascultat pe player dar şi la MPC1;
 Discul Photo CD multisesiune permite înregistrarea informaţiei conţinând imagini ale
filmelor de 35mm, specialitatea firmei Kodak, de mai multe ori, în diverse sesiuni;
 Discul CD-Recordables (CD-R) permite rescrierea de mai multe ori, în mai multe sesiuni şi
sunt de tipul Write Once, Rewritable şi Erasable. Discurile CD-ROM CD-ROM XA şi CD-Audio
permit doar citirea informaţiilor stocate;
 Discul CD-XA care permit reluarea (playback) sonoră simultan cu transferul de date;
 Discul CD-WORD (alias CD-WO) este înscris o singură dată şi citit în mod repetat.
 Discul DVD de mare volum de memorare, utilizând standardul SD(Super Density) şi
MMCD(Multimedia CD), care se deosebeşte de CD prin utilizarea a două straturi de 0,6 mm iar
dimensiunea pit-ului şi distanţa dintre piste mai mică. Există patru formate de capacităţi diferite de
4,7; 8,5; 9,4 şi 17GB şi pot fi DVD-ROM şi DVD-RAM;
Discurile magneto-optice, utilizează tehnologia de înregistrare cu ajutorul unui laser de mică
putere, care încălzeşte suportul magnetic şi va reorienta particolele sub acţiunea unui câmp intens
magnetic, în sensuri opuse pentru a înscrie valorile liniare 0 şi 1;
 unităţile audio-analogice de bandă magnetică şi interfaţa acestora sunt echipamentele
electronice, uzuale sau profesionale, destinate înregistrării, stocării şi redării informaţiei sonore sub
forma analogică, pe casetă sau bandă magnetică de tip: casetofon; magnetofon, reportofon, dictafon;
 unităţi video-analogice de bandă magnetică şi interfaţa cu echipamentele electronice de tip video
cu ajutorul cărora se poate înregistra pe banda magnetică de tip audiovizuală, se poate prelucra şi
reda sub formă analogică şi digitală informaţia înregistrată utilizându-se în acest scop sisteme
electronice de tip videorecorder, videoproiectoare, etc.
 unităţi video-digital şi echipamentele de citire/ scriere pentru casete magnetice ( cartridges),
minicasete magnetice (minicartiges), unităţilor de bandă cu flux continuu(tape streamer), dispozitive
SuperDisk-120 (dischete de 1,44 ţoli de mare capacitate 120Mb), utilizate de sistemele informatice
pentru stocarea şi salvarea;
c) Echipamente pentru comunicaţii include totalitatea dispozitivelor tehnice de conectare,
codificare, decodificare, transmitere recepţie, locală sau la distanţă, a informaţiei utilizate în
sistemele informatice. Structura şi funcţionalitatea acestuia depinde de mai mulţi factori:
echipamentul informatic utilizat, natura informaţiei prelucrate, tipul de comunicaţii practicate (locale
sau la distanţă), natura reţelelor de telecomunicaţii utilizate şi cuprind:
 echipamentele de fax-modem asigură transmiterea documentelor de tip facsimil, a datelor, a
documentelor grafice, a imaginilor video şi audio, a sunetelor şi filmelor pe linii telefonice analogice
(PSTN) sau digitale (ISDN). La Modemul ISDN nu mai are loc procesul de modulaţie şi
demodulaţie specific reţelelor PSTN;
 videotelefon şi sistemul de videoconferinţe (televizoare, camere de luat vederi, panouri
electronice) şi interfeţele video şi acustice de cuplare la reţeaua ISDN de bandă largă;
 asistenţi personali digitali de tipul PDA (dispozitiv portabil cu ecran şi tastatură asemănător
cu ,,palmtop-ul”, cu o greutate de maxim 1,5 kg) sau PCom (Personal Communicator – mijloc de
comunicare portabil) şi interfeţele mai elaborate cu utilizatorul care introduc informaţia folosind un

1
MPC este acronimul de la Multimedia Personal Computer.
creion fotosensibil şi dispune de soft specializat pentru procesarea şi transmiterea informaţiei
utilizând de regulă reţeaua de telefonie mobilă;
 echipamente GSM pentru comunicaţii mobile (telefon GSM, pager) care comunică într-o
reţea GSM utilizând servicii vocale şi „nevocale” (transmisii de date, facsimile, imagini) printr-o
„conductă” digitală pentru biţi (digital hit pipe), indiferent de natura sursei sau receptorului (un
telefon digital, un fax digital, un calculator prin modem, o reţea);
 reţelel de calculatoare (LAN, MAN, WAN, INTERNET) este reprezentată de un ansamblu de
calculatoare eterogene (staţii şi servere) şi alte echipamente şi dispozitive de comunicaţie, conectate
conform unor tehnologii. Pentru conectare se utilizează plăcile de reţea, hub-uri (receptoare,
concentratoare) pentru tehnologiile de tip stea sau inel, comutatoare (switch-uri), cabluri, conectori,
porturi, etc.

2) Componenta software a unui sistem informatic, indiferent de gradul de complexitate a

configuraţiei fizice, este formată din subsistemul de programe care constituie componenta logică a
sistemului informaţional. Software-ul este format din următoarele grupe mari de programe:
 programele sistemului de operare (MS-DOS, WINDOWS 95/97, UNIX, OS2, MAC-OS,
APPLE-OS, XENIX, etc.);
 accesoriile pentru sistemele informatice de lucru reprezintă un set de programe folosite
uzual ca: ceas, calendar şi agendă, bloc-notes, calculator, accesorii pentru desen
(PAINT), procesare text (WORD Pad), accesorii pentru comunicaţii (telefon, fax),
accesorii pentru sunet şi imagine (MEDIA PLAYER, CD Player, VIDEO FOR
WINDOWS);
 procesoare de text şi imagine fixă, tip document grafic: WinWORD, AMI PRO,
WORDSTAR, WORD PERFECT, SCOLyrix;
 procesoare DTP (Desk Top Publishing): PAGE MAKER, VENTURA PUBLISHER,
QUARK XPress, PAGE PLUS, FIRST PUBLISHER, MICROSOFT PUBLISHER,
VIEW BASE;
 procesoare de proiectare asistată: AUTOCAD, ORCAD, REDAC, MATHCAD,
RASTER WARE, TEK ILLUSTRATOR;
 procesoare pentru desen şi reprezentări grafice: COREL DRAW, HARVARD
GRAPHICS, PHOTO STYLER, MULTIMEDIA DESIGNER FOR WINDOWS;
 procesoare de calcul tabelar: LOTUS 1-2-3, EXCEL, QUATTRO PRO, 20/20,
Profesional, WINGZ, SCO PRO;
 procesoare integrate: WORKS, FRAMEWORK, OPEN ACCESS, SYMPHONY, ALL-
IN-ONE;
 procesoare pentru comunicaţii şi reţele de date (WINDOWS NT, NOVELL, LINUX,
IBM OS/2, ORACLE 8,);
 procesoare pentru accesare şi dezvoltări în sisteme de reţele Internet şi Intranet:
INTERNET EXPLORER, NETSCAPE (navigatoare), MICROSOFT FrontPage,
NETSCAPE Composer, JAVA (programare în HTML), EUDORA, NETSCAPE
Messenger, Microsoft Exchange,

Internet Mail (poşta electronică), METRO, CU-SeeMe (videoconferinţe), Oracle WebServer,

WebSQL Sybase (instrumente middleware), Web Share, OPEN MIND, LOTUS Notes (soft
groupware), Microsoft BackOffice, Full Service Intranet (servicii complete pe INTRANET);
  procesoare pentru sisteme de gestiune de baze de date/cunoştinţe (DBASE, FOXPRO,
ACCESS, ORACLE, PARADOX, SYBASE, FOX BASE, INFORMIX, VP-EXPERT,
H-EXPERT, GOLD WORKS LISP, PROLOG);
 procesoare pentru limbaje de programare şi asamblare: PASCAL, C++, FORTRAN,
COBOL, , BASIC, ALGOL);
 procesoare utilitare şi de întreţinere: ARJ, RAR, BACKUP, PKZIP (arhivare), SCAN, F-
PROT, AVX, NORTON Antivirus, (antiviruşi), XTreeGold, PC TOOLS, NORTON
System Work, Scan Disc, Disk Defragmenter (întreţinere);
 procesoare pentru medii integrate de dezvoltare: MICROSOFT OFFICE, VISUAL
BASIC, LOTUS NOTES, Q&A, ORACLE Inter OFFICE;

3) Componenta informaţională a sistemului informatic oferă obiectul supus prelucrării şi în

acelaşi timp, conţine multitudinea de rezultate intermediare şi rezultatele finale ale activităţii de
prelucrare.
 Informaţiile de intrare pot proveni din mai multe surse: captate direct din realitate,
introduse prin tastare (date, texte) preluate prin scanare (documente, faxuri), înregistrari audio
(microfon) sau video (camera de luat vederi) şi sunt:
 preluate din reţelele de date şi comunicaţii, locale sau la distanţă;
 rezultate intermediare ale unor prelucrări anterioare sau în curs de desfăşurare;
 stocate în memoria externă, depozite şi arhive electronice sau înregistrate pe
microfilm.
 Informaţiile de ieşire ale sistemului informatic au mai multe destinaţii:
 pentru consultare interactivă la monitoarele calculatorului (date, grafice, texte,
documente), listarea la imprimantă, desenare la plotter (desene, schiţe, planuri),
redare audio (speaker), redare video (monitor, panouri electronice, sistem de
televiziune) sau înregistrate pe microfilm;
 transmitere locală sau la distanţă, prin sistemele de comunicaţii locale şi
telecomunicaţii de date, texte, sunet şi imagine;
 păstrarea temporară în memoria internă sau externă în vederea unor prelucrări
imediate;
 păstrarea pe termen mediu în memoria externă (disc magnetic, optic), pentru
consultări ulterioare;
 păstrarea pe termen îndelungat, prin arhivare pe suport magnetic, optic sau grafic
(microfilm).
De cele mai sus se poate concluziona că funcţionarea unui sistem informatic este posibilă
numai prin funcţionarea sincronă şi intercorelată a celor trei subsisteme ale acestuia: echipamentele,
programele şi informaţiile.
 CURSUL 9
Bazele de date – nucleul sistemelor informatice de marketing

9.1. Conceptul de bază de date de marketing

Baza de date de marketing (database marketing) este o colecţie de date de marketing
organizată, coerentă, structurată şi accesibilă mai mutor utilizatori, în timp util, în mod interactiv,
prin proceduri automate specifice. Gestionarea şi prelucrarea complexă a informaţiilor din bazele de
date se asigură prin sistemul de gestiune a bazelor de date (SGBD) şi care reprezintă componenta
software a sistemului de baze de date.
Baza de date de marketing este un instrument util şi practic prin care poţi utiliza mulţimea
informaţiilor de marketing din sistemul intern al întreprinderii, ca şi orice informaţie din mediul
extern de marketing culeasă, transpusă, stocată şi prelucrată cu mijloace şi tehnici de prelucrare
automată, în scopul realizării obiectivelor şi funcţiilor de marketing.
Proiectarea sistemelor informatice moderne de marketing utilizând sisteme de baze de date
unice oferă posibilitatea stocării şi utilizării unui volum incredibil de informaţii de marketing de
natură numerică, text, grafică, sunete, voce şi imagini video, simplu şi uşor de accesat prin
procedurile automate furnizate de SGBD-urile gazdă, local sau la distanţă.
Tehnologia informaţiei oferă astăzi posibilitatea procesării în sistemele informatice de
marketing a oricărui tip de informaţie stocată pe suporturile magnetice, optice sau grafice (opace sau
transparente).
Generarea, culegerea şi prelucrarea datelor într-o bază de date nu mai impune obligativitatea
codificării sau structurării într-o anumită formă, ele putând fi prelucrate ca atare, prin scanare,
înregistrare audio sau video, ataşându-se doar un set de atribute, un index cu informaţii pentru
regăsire, consultare şi modificare a acestora.
Sistemele de baze de date multimedia au un impact comparabil sau chiar mai mare decât
apariţia calculatoarelor personale PC. Tehnologia multimedia se referă la combinarea într-un sistem
automat

adecvat a textelor, a datelor, editarea rapoartelor, graficelor, animaţia, sunetul, vocea şi imaginile
într-o singură reprezentare sincronizată.
Sistemele de baze distribuite de marketing asigură integrarea tehnologiei bazelor de date cu
cea a reţelelor de calculatoare. Multe dintre înterprinderile mari îşi desfăşoară activitatea prin şcoli
(filiale) distribuite geografic în mai multe zone dintr-o ţară sau din mai multe ţări sau folosesc forţele
de vânzare distribuite georgrafic. La o anumită perioadă, sau de câte ori este nevoie se consultă sau
se actualizează baza de date din aceste puncte terminal sau se transmit mesaje şi sarcinicătre punctele
terminal utilizând reţeaua INTRANET1.
Sistemul distribuit permite accesarea simultană şi modificarea datelor de pe mai multe
calculatoare diferite, utilizând reţeaua de calculatoare.
Colecţia de baze de date care alcătuiesc baza de date distribuită, se găsesc stocate în nodurile
reţelei de calculatoare, iar fiecare dintre aceste baze este administrată şi întreţinută separat, de
propriul său SGBD. Utilizatorul percepe ca fiind o singură bază de date cu care lucrează, rolul de a
gestiona colecţia de date revenindu-i SGBD-ului distribuit.

1
Reţea privată de firmă, locală sau extinsă, care foloseşte tehnologia INTERNET (protocoale şi aplicaţii).
 SGBD-urile distribuite utilizează, prin componentele sale, o serie de noţiuni care apar într-o
arhitectură distribuită.
 Nodul este un sistem de calcul dintr-o reţea ce îndeplineşte rolul de server, de client sau
ambele;
 Serverul este un produs software care se instalează pe un calculator mai puternic dintr-o reţea
şi gestionează baza de date (Exemplu: Server Oracle8);
 Clientul este o aplicaţie software, dintr-o reţea de calculatoare, care solicită date de la un
server;
 Interogarea de la distanţă este regăsirea de date dintr-unul sau mai multe tabele, ale unei
baze de date, care se găsesc în acelaşi nod situat la distanţă faţă de nodul unde s-a emis cererea de
regăsire;
 Tranzacţia la distanţă este o secvenţă de una sau mai multe instrucţiuni care face referire la
acelaşi nod situat la distanţă faţă de nodul de unde a fost lansată tranzacţia;
 Actualizarea la distanţă este o oparaţie de ţinere la zi a datelor dintr-unul sau mai multe
tabele situate în acelaşi nod la distanţă faţă de nodul unde a fost iniţiată actualizarea;
 Interogarea distribuită este regăsirea de date din două sau mai multe noduri distincte;
 Tranzacţia distribuită este o secvenţă de una sau mai multe instrucţiuni care face referire la
datele din două sau mai multe noduri distincte;
 Actualizarea distribuită este o operaţie de ţinere la zi a datelor din două sau mai multe noduri
distincte.
Exemplu de SGBD care gestionează o arhitectură distribuită de baze date este Oracle. Acesta
integrează toate bazele de date membre ale unei arhitecturi distribuite (baze de date din diferite
noduri) sub forma unei singure baze de date logice distribuită. Fiecare bază de date este automată ca
întreţinere şi administrare dar beneficiază de posibilitatea de a accesa din celelalte baze de date.
Ca răspuns la noile cerinţe ale tehnologiei informaţiei, o nouă etapă a apărut în dezvoltarea
sistemelor informatice de marketing utilizând bazele de date şi anume prelucrarea datelor pe
Internet (Internet Computing) folosind avantajele oferite de Internet şi aplicaţiile sale specifice şi în
special această infrastructură informaţională pe care o reprezintă Worl Wide Web (Web). Pe
serverele Web informaţiile sunt accesate prin pagini. Paginile conţin text, date, grafice, sunete,
imagini video şi audio iar fiecare pagină conţine text cunoscut sub numele de hipertext. Fiecare
pagină conţine legături (hiperlink) către alte pagini.
Dacă anii 1985-1994 au fost anii PC-urilor, începând din anul 1995 ne aflăm în anii reţelelor şi
ai supermagistralei informaţionale, reprezentată de Internet, cu alte cuvinte suntem în pragul
societăţii informaţionale.
Internetul trebuie văzut ca o reţea planetară formată din mii de reţele de calculatoare aparţinând
diverselor organizaţii guvernamentale, educaţionale, militare, comerciale, precum şi milioanelor de
abonaţi individuali.
De fapt, Internetul este un extrem de variat şi bogat mediu de informaţii, cu foarte bogate
servicii şi resurse, biblioteci, baze de date care asigură obţinerea următoarelor avantaje:
 un schimb comod şi rapid de informaţii prin asigurarea unor servicii specializate precum e-
mail (poşta electronică), transferul de fişiere, a vocii şi al imaginilor;
 se pot primi informaţii actualizate regulat pe baza unor subiecte ce interesează în mod
special, prin existenţa în Internet a unui număr mare de grupuri de discuţii ce publică documente
periodice şi la care se

pot alătura utilizatorii interesaţi. Se constituie aşa numitele grupuri de Mailing Lists (liste de
distribuţie e-amil), fiecare membru al unui astfel de grup primind automat informaţia de îndată ce
acesta se introduce în reţea;
  apare posibilitatea de a avea acces cu uşurinţă la persoanele ce posedă o experienţă deosebită
în domeniile ce prezintă interes;
 se asigură accesul extrem de larg la informaţia pe care un utilizator o plasează în pagina
gazdă (Home Page);
 este permis accesul la mii de arhive informaţionale din întreaga lume, prin intermediul unor
mari servere specializate în gestiunea şi servirea cererilor de interogare, vizualizare şi expediere a
componentelor acestor arhive;
 facilitatea de a contacta şi aduna cu uşurinţă specialişti răspândiţi pe o arie largă pentru a
constitui grupe puternice de lucru pentru rezolvarea unor proiecte;
 se pot transfera şi prelucra informaţii între calculatoare şi reţele de calculatoare asigurând
integrarea informatică a utilizatorilor de pe arii geografice foarte mari şi independent de platformele
harware şi software pe care le utilizează şi le exploatează.
Sistemele informatice de marketing moderne, în concluzie, utilizează baze de date distribuite şi
orientate obiect (modelul logic de date), multimedia gestionate şi întreţinute prin SGBD-uri
performante ce asigură inclusiv prelucrarea datelor şi cunoştinţelor on-line pe reţele Intranet şi
respectiv Internet.

9.2. Cerinţele informaţionale ale bazelor de date şi instrumentele utilizate

Pentru a lucra eficient cu bazele de date de marketing trebuie să dispui de informaţii relevante,
actuale, disponibile şi veridice necesare fundamentării deciziilor de marketing.
În proiectarea sistemelor informatice de marketing, una din etapele cele mai importante şi mai
dificile este analiza critică a sistemului informaţional de marketing cu identificarea surselor de
informaţii, a fluxurilor şi verigilor informaţionale şi proiectarea noului sistem informatic prin
definirea instrumentelor software specifice care să creeze şi să actualizeze continuu bazele de date cu
informaţii pertinente, veridice şi disponibile şi care să servească optim cerinţele sistemului
informatic de conducere (de management) al marketingului.
Lipsa unui sistem informatic de marketing performant şi actualizat la nivelul instrumentelor
moderne oferite de tehnologia informaţiei, a tehnologiei multimedia şi a comunicaţiilor fac de multe
ori ca specialistul de marketing să se declare nesatisfăcut de informaţiile disponibile, nu au acces sau
nu ştiu unde se găsesc cele mai importante informaţii în interiorul întreprinderii sau în mediul extern
de marketing, obţin prea multe informaţii pe care nu le pot folosi şi prea puţine care le sunt cu
adevărat necesare, obţin informaţii prea târziu sau se îndoiesc de corectitudinea acestora.
Organizarea datelor în baze de date unice oferă posibilitatea reducerii redundanţei şi a caracterului
birocratic al procesării informaţiei, minimizează costul de prelucrare a datelor, oferă consultarea
aceloraşi surse de informaţii de toţi membrii grupului şi accesul aproape instantaneu la informaţiile
care au făcut obiectul actualizării bazelor de date reducând timpul de răspuns, asigură suport de
stocare a unui volum practic nelimitat de informaţii şi oferă facilităţi de regăsire şi selecţie rapide
după criterii multiple, eterogene şi creative, asigură protecţie şi siguranţă ridicată a datelor.
Multe întreprinderi nu s-au adaptat încă la cerinţele informaţionale ale anilor ’90, care să le
permită desfăşurarea unei activităţi de marketing eficiente. Nevoia de informaţii de marketing este
mai acută ca oricând, ca urmare a tendinţelor manifestate la nivelul pieţei1:
 De la un marketing local la unul global pe măsură ce întreprinderile îşi extind pieţele şi
aria de acţiune;

1
Kotler Philip: op. Citate, pag. 174.
  De la nevoile clientului la dorinţele sale. Pe măsură ce veniturile cumpărătorilor cresc şi
oferta concurenţilor este mai bogată ei devin din ce în ce mai precauţi în alegerea bunurilor
achiziţionate. Vânzătorilor le este din ce în ce mai greu să anticipeze reacţia clientelei la
diversele caracteristici sau stiluri de produse, de unde şi necesitatea crescândă a cercetărilor
de marketing;
 De la concurenţa în sfera preţurilor la concurenţa nebazată pe preţ. Pe măsură ce
vânzătorii utilizează din ce în ce mai multe mărcile, diferenţierea produselor, publicitatea şi
promovarea vânzărilor, ei au nevoie de informaţii privind eficienţa acestor instrumente de
marketing;
 De la componentele hardware voluminoase şi rudimentare la noile tehnologii
informaţionale. Pe parcursul ultimilor 30 de ani am fost martorii apariţiei calculatorului,
microfilmelor, televiziunii prin cablu, copiatoarelor, faxurilor, casetofoanelor, aparaturii
video, discurilor video şi a altor produse care au revoluţionat procesul informaţional.
Activitatea de marketing a unei întreprinderi moderne este strâns legată de informaţiile
provenite din mediul intern şi din cel extern, care constituie sursa principală de informaţii a bazelor
de date de marketing.
Pentru a putea satisface nevoile tot mai diversificate ale cumpărătorilor, întreprinderile
urmăresc obţinerea de informaţii utile desfăşurării activităţii normale de marketing. Firmele care se
adresează direct consumatorilor finali trebuie să aibă o bună evidenţă a preferinţelor şi nevoilor
acestora, pentru a fi în măsură să le asigure. Pe de cealaltă parte, întreprinderile care tratează cu
clienţii trebuie să intuiască motivele acestora de cumpărare şi să ofere cele mai bune condiţii de
vânzare.
Mediul în care funcţionează întreprinderile deţine o mare cantitate de informaţii valoroase
(figura 6.1.). Aceste informaţii, de cele mai multe ori, nu ajung în posesia specialiştilor în marketing
în timp util, ceea ce face ca deciziile luate să aibă un înalt grad de risc şi incertitudine.
În funcţie de mediile cu care firma interacţionează frecvent informaţiile au o mai mare valoare
caracterizată prin: specificitate, veridicitate, prospeţime, disponibilitate etc. Informaţiile provin
practic din trei medii: macromediu, micromediu şi mediul intern sau întreprinderea însăşi.
 Macromediul este cadrul în care firmele îşi desfăşoară activitatea şi oferă o imagine asupra
atractivităţii unei pieţe. Macromediul conţine variabile necontrolabile de către întreprindere, şi
se referă la mediul demografic, economic, tehnologic, cultural, politic etc. Informaţiile provenite
din macromediu sunt de natură statistică şi oferă o privire de ansamblu asupra cadrului în care
firma funcţionează;
 Micromediul sunt toate elementele cu care firma intră în contact direct pe piaţă. Aceste
componente influenţează în mod categoric activitatea firmei. Clienţii, distribuitorii, furnizorii,
concurenţii etc. sunt factorii de care firma depinde pentru a avea succes pe piaţă. Informaţiile
oferite de acest mediu sunt determinante în luarea oricăror decizii. Firma are posibilitatea să
controleze şi să manipuleze aceste variabile pentru a-şi îndeplini obiectivele. Datele culese din
acest mediu oferă o privire mult mai clară asupra pieţei, pe care firma îşi desfăşoară activitatea.
 Mediul Intern reprezintă datele de care firma dispune prin evidenţe contabile şi comerciale
şi arată potenţialul intern al acesteia şi modul cum sunt alocate resursele. Aceste date sunt de o
mare acurateţe şi prospeţime. Totodată ele pot fi uşor standardizate pentru a obţine comparaţii.
Aceste date sunt oferite regulat de sistemele automate de gestiune internă care permit evaluarea
punctelor forte şi a celor slabe ale firmei.
 De felul în care reuşeşte să folosească aceste informaţii depind performanţele sistemelor
informatice de marketing ale întreprinderilor. Dacă datele oferite de macromediu sunt doar generale
şi nu pot fi de real folos, celelalte două medii oferă informaţii de mare valoare departamentului de
marketing, care pot fi folosite în luarea unor decizii şi elaborarea unor strategii.

fic Mediu
mogra l ec
ono
de m
diul ic
e Clienti
M

M
ed
iul
ial Marke
ural

erc tin

tehn
m g
o
Mediul nat

Re

ologic
Baza de
e

su
tare Producti

rse u ne Fin
Furnizori B.D Organisme

ma
B.T publice
B.C

Mediu
vol

B.P
z

an
de
l
ona

c
iar

l cu
-co re
ntabil Cerceta
uti

ltu
tit

ra
ins

Macromediu
l

Concurenti
u

i M
ed ed
M soc
iul Micromediu
ial
Mediul politi
c Mediul intern

Figura 6.1. Sursele de date de intrare în bazele de marketing

Sursele de date şi fluxurile informaţionale aferente unei baze de date de marketing pot fi
structurate astfel (figura 6.2.):
 SISTEMUL DE GESTIUNE AL BAZELOR DE DATE

MACROMEDIU

ANALIZE SI RAPOARTE DE MARKETING

DESCENDENT
ASCENDENT
MICROMEDIU

FLUX
FLUX
FLUX FLUX
DE DE
INTRARE IESIRE
META FLUX
MEDIUL
INETRN

Figura 6.2. Fluxurile informaţionale aferente bazei de date

 Fluxul de intrare (in-flow) este fluxul de intrare şi integrare în baza de date.

Pentru datele provenite din aplicaţiile tranzacţionale se pune în primul rând problema generării,
selectării, extragerii şi introducerii acestora în baza de date.
Localizarea informaţiilor pe componentele de mediu şi stabilirea surselor specifice de obţinere
a lor implică evaluarea informaţiilor în ceea ce priveşte relevanţa lor pentru o anumită aplicaţie
dezvoltată pe respectiva bază de date.
În general sursele de colectare a datelor pot fi clasificate astfel:
a) după modul de obţinere, informaţiile sunt:
 informaţii primare recoltate de pe suporturile primare de informaţii, în formă brută,
neprelucrate, aşa cum sunt generate de instrumente, maşini şi echipamente sau aşa cum sunt
prezentate de persoana purtătoare de informaţie;
 informaţii secundare sunt cele care au suferit anterior un proces de prelucrare fiind stocate
pe suporturi tehnice de informaţii (magnetice, optice, electronice, grafice etc.) şi care
servesc obiectivelor stabilite bazelor de date.
b) după locul în care sunt întâlnite pot fi:
 informaţii interne generate de mediul intern al întreprinderii, de regulă, în subsistemul de
gestiune internă fiind asigurate din evidenţele statistice, financiar-contabile şi comerciale şi
fiind stocate pe o diversitate de purtători de informaţii, inclusiv resursa umană din
întreprindere;
 informaţii externe preluate de pe suporturile tehnice emise direct de componentele
mediului extern în cadrul unor sisteme informatice, private sau publice, stocate în baze de
date distribuite utilizând variate reţele de calculatoare sau sub forma unor documente puse
la dispoziţie de organisme publice, instituţii specializate în culegerea şi prelucrarea
informaţiilor de marketing, de institute de cercetări, de furnizori, clienţi sau concurenţi etc.
c) în funcţie de frecvenţa informaţiilor emise pot fi:
 permanente generate ca variabile continue sau discrete în cadrul proceselor şi fenomenelor
economice sub forma informaţiilor analogice sau digitale;
  periodice produse, culese şi înregistrate cu ocazia unei lucrări repetitive în timp şi spaţiu
sau cu ocazia unor evenimente periodice;
 ocazionale obţinute cu ocazia unor evenimente nerepetitive sau neavând un caracter
organizat.
d) în funcţie de formă, informaţia se prezintă sub:
 formă analogică ce constă în reprezentarea pe suport tehnic sau la purtătorul de informaţie
aşa cum sunt percepute informaţiile de dispozitivele tehnice sau de individ fără conversie
sau codificare a acestora (documente financiar-contabile şi comerciale de înregistrare a
aprovizionărilor, desfacerilor şi stocurilor, oferte de mărfuri şi servicii, formulare de
comandă, cereri de oferte, scrisori, chestionare, mesaje şi alte informaţii sonore generate cu
echipamente audio, imagini video a unor documente sau filmarea unor activităţi prin
folosirea unor echipamente analogice pentru imagine şi sunet);
 forma digitală utilizată în sistemele computerizate unde informaţia este reprezentată sub
forma unei succesiuni de valori binare (sisteme informatice de gestiune, sisteme automate
de prelucrare a comenzilor de gestiune a vânzărilor, de telemarketing, sisteme automate de
cercetări de marketing, baze de date ale furnizorilor, clienţilor, concurenţilor, baze de date
de firme, baze publice de date, baze de cunoştinţe etc.).
 Fluxul ascendent (up-flow) – este reprezentat de mulţimea proceselor prin care se
adaugă valoare informaţională datelor. Principalele activităţi utilizate în acest scop sunt:
 încărcarea, actualizarea, prelucrarea şi regăsirea datelor;
 sumarizarea – datele intră la nivel de detaliu. Sumarizarea se realizează pe baza criteriilor
cele mai utilizate şi poate implica nu doar însumarea unor valori ci calculul valorilor medii,
valori minime/maxime, dispersii aleatorii sau valori obţinute prin procedee statistice;
 împachetarea informaţiile pot fi livrate ca simple rapoarte dar cel mai adesea ele trebuie
livrate în ,,formate” care să permită beneficiarului să le utilizeze în continuare pentru analize,
prezentări, raportări în regim on-line sau off-line;
 selecţia şi distribuirea datelor către utilizatori. De cele mai multe ori, diverse grupuri de
utilizatori sunt interesate doar de anumite categorii de date, astfel încât pentru a creşte
disponibilitatea informaţiilor se realizează mici depozite conţinând replici parţiale ale
depozitului central şi accesoriile clienţilor bazelor de date.
 Fluxul descendent (Down-flow) – asigură optimizarea accesului la componenta de
date a bazei şi se referă la:
 administrarea şi controlul datelor prin asigurarea drepturilor de acces concurent pentru mai
mulţi utilizatori (conturi paralele), refacerea bazei de date în caz de incidente, utilizarea
rutinelor de optimizare a spaţiului de memorare, analize statistice din baza de date etc.;
 integritatea datelor asigură corectitudinea datelor încărcate şi manipulate gestinând cauzele
care pot cauza datele incorecte (integritate semantică, controlul accesului concurent la date,
salvarea şi restaurarea bazei de date);
 securitatea (confidenţialitatea) datelor presupune interzicerea accesului la date pentru
utilizatorii neautorizaţi printr-o serie de măsuri umane, software şi hardware.
 Fluxul de ieşire (out-flow) reprezintă fluxul ieşirilor de date către utilizatori.
Accesarea datelor din baza de date se poate asigura prin:
 livrarea datelor (difuzare – push), în care iniţiativa aparţine sistemului de gestiune care
trimite anumite date către anumiţi clienţi, după ce obiectele colecţiei de date sunt actualizate
periodic iar clienţii pot să-şi aleagă seturile de obiecte care le sunt utile şi să le primească
automat, tehnică de comunicaţie deja depăşită în momentul actual;
  punerea la dispoziţie (pull) a informaţiilor, în care iniţiativa aparţine clientului, care solicită
informaţiile de care are nevoie.
Pentru analiza datelor, interpretarea şi întocmirea rapoartelor de marketing, sistemele de
gestiune a bazelor de date distribuite, relaţionale sau orientate obiect oferă instrumente software
pentru tratarea informaţiilor de ieşire din bazele de date de marketing şi anume:
 instrumente de chestionare/interogare sunt programe care ajută la deţinerea datelor din
baza de date. Scopul principal al instrumentelor de investigare nu constă numai în
chestionarea bazelor de date (care adesea necesită îmbinarea mai multor tabele într-o singură
cerinţă), dar, şi la gruparea datelor pentru prezentare. Aproape toţi furnizorii de sisteme de
gestiune oferă instrumente de investigare. Limbajul standard utilizat pentru investigarea
datelor stocate este SQL (Structured Query Language)
 instrumente pentru interacţiunea cu datele (formulare, rapoarte). Pentru sistemele de
baze de date pentru PC, aceste instrumente sunt incluse în mod obişnuit în sistemul de
gestiune a bazelor de date, în timp ce pentru sistemele mari de baze de date (Oracle,
Informix, Sybase) sunt instrumente disponibile separat;
 instrumente de prezentare. Investigarea datelor este un lucru, pregătirea pentru prezentare
este alt lucru. Prezentarea este cu atât mai importantă cu cât ai de-a face cu o cantitate foarte
mare de date şi care, de regulă, se prezintă într-o formă sintetică, grafică;
În funcţie de gradul de profunzime cu care se analizează datele, pot fi utilizate şi alte
instrumente:
 un sistem de stocare – dacă există un volum mare de date;
 instrumente care furnizează inteligenţă artificială, ca sistemele expert, ,,fuzzy-logic” sau de
asistare interactivă a deciziilor;
 instrumente de tip data-mining ca agenţi inteligenţi;
 sisteme de informaţii geografice.
 Meta-fluxul (meta-flow). Metadatele, fiind date despre date, descriu structura şi
conţinutul bazei de date. Dar cum structura şi conţinutul au la rândul lor o dinamică, exprimată prin
cele patru fluxuri descrise, rezultă că există şi o dinamică a metadatelor. În principiu, acest meta-flow
descrie şi conectează cele patru fluxuri, fiind un meta-model al dinamicii bazei de date.

9.3. Structura bazelor de date de marketing

Datele de intrare din mediul intern şi extern de marketing (vânzări, aprovizionări, comenzi,
încasări, plăţi, clienţi, furnizori, concurenţi, produse, preţuri etc.) sunt organizate în bazele de date
relaţionale în tabele. Tabele reprezintă obiectele bazei de date care stochează datele. Un tabel este
constituit din câmpuri, care sunt coloane cărora li se atribuie câte un nume, fiecare având un tip de
date şi o dimensiune bine precizate. Mulţimea câmpurilor formează structura bazei de date.
Conţinutul bazei de date este formată din mulţimea înregistrărilor, reprezentată pe rândurile
tabelului.
O structură standard a unei baze de date de marketing trebuie să permită gestionarea tuturor
datelor referitoare la produse/servicii, preţuri, distribuţie, promovare, furnizori, la
cumpărători/clienţi, la forţele de vânzare, aprovizionare, stocare, desfacere, facturi etc.
Tabelele de date reprezentative conţinute într-o structură standard a unei baze de date de
marketing, organizată la nivel intern, sunt:
 Tabela Produs/Serviciu
 produse, gama sortimentală, mărci, atributele şi caracteristicile fizico-chimice şi de calitate,
ambalare;
 componenta liniei de produse, modificarea produsului;
 preţuri, discounturi oferite, vânzări grupate, preţuir promoţionale;
 produse concurente, porduse competitive, gradul de acceptare, potenţialul noului produs.
 Tabela Preţuri
 costurile, modul de formare a preţurilor finale, diferenţierea preţurilor pe linii de produse;
 strategii de preţuri, reduceri sezoniere sau speciale, rabaturi acordate.
 Tabela Cumpărător/Client
 datele de identificare (adresă, număr telefon, e-mail);
 data achiziţiei, sursa, cantitate, preţ de vânzare, produse achiziţionate;
 istoricul cumpărărilor şi plăţilor (produse, cantităţi, metode de plată, schimbări referitoare la
produsele, cantităţile şi frecvenţa comenzilor, întârzieri ale plăţilor, retururi);
 date referitoare la contactele pentru vănzare (telefoane, forţa de vânzare directă, detailişti,
distribuitori, conturile bancare, adresa de destinaţie a cumpărătorilor etc.);
 grupurile de influenţă sau persoanele de decizie;
 domeniul de acţiune al clientului: nivel local, zonal, naţional;
 profilul cheltuielilor anuale, motivaţii şi înclinaţii comportamentale segmentare;
 profilul clientului (geodemografic, nivel venituri, facilităţile oferite, date financiare
referitoare la credite, numărul de angajaţi, scor de evaluare a frecvenţei şi valorii achiziţiilor,
grupare şi segmentare);
 istoric al contactelor de afaceri (date, tip de contact: telefonic, prin corespondenţă, personal,
rezultatele obţinute);
 istoric al cererilor de ofertă, planurile referitoare la achiziţiile viitoare;
 utilizarea produsului (cum sunt utilizate produsele noastre sau ale concurenţei);
 profil al nivelului de satisfacţie al clientului;
 metode preferate de contact;
 canalul de distribuţie căruia îi este repartizat clientul (reprezentant, filială, dealer etc.).
 Tabela Furnizori
 datele de identificare (adresă, număr telefon/fax, e-mail, persoană de contact, conturi
bancare);
 oferte de produse (gamă sortimentală, date referinţă, atribute, caracteristici, facilităţi);
 comanda şi modalitatea de onorare (număr, data, produse, preţ, cantitate, frecvenţă, timpul de
onorare, relaţia franco, condiţii de livrare, data sosirii);
 istoricul aprovizionărilor şi plăţilor (produse, cantităţi, modalităţi de plată, persoanele de
contact, întârzieri în livrări, returnări etc);
 profilul furnizorului (geodemografie, specializări, date financiare, număr angajaţi, grupare şi
segmentare).
 Tabela forţelor de vânzare
 nume, cod, adresă, alte date de clasificare;
 istoric al volumului de vânzări (cantitativ şi valoric);
 zona şi clienţii arondaţi;
 produsele văndute;
 comisioanele primite;
 cotele de vânzare, ordonare după categorii şi nivele ale veniturilor sau alte date statistice
referitoare la performanţele înregistrate;
 aceleaşi date se pot regăsi şi în tabele referitoare la dealeri, distribuitori, producători etc.
9.4. Tehnici de accesare a bazelor de date de marketing
Accesul la date se efectuează asupra bazei de date de marketing la interogare şi actualizare.
Interogarea (regăsirea) este complexă şi presupune: vizualizare, consultare, editare situaţii de ieşire
(rapoarte, liste, regăsiri punctuale), răsfoire. Actualizarea presupune cele trei operaţiuni: adăugarea,
modificarea şi ştergerea de înregistrări din colecţiile de date.
Accesul la date se realizează prin comenzi din limbajul de manipulare a datelor (LMD) sau
prin limbaje de interogare specializate care pot fi incluse în LMD sau pot exista ca atare, în funcţie
de SGBD-ul utilizat. Limbajele specializate au apărut datorită lărgirii gamei de utilizatori ai bazelor
de date şi presupune facilităţi de interogare/regăsire simple şi prietenoase apropiate de modelul de
lucru şi de gândire umană. Cel mai popular, reprezentativ şi singurul limbaj standardizat din
domeniul bazelor de date este limbajul de regăsire SQL (Structured Query Language). Limbajul
SQL asigură acces direct, ,,live” la datele existente în bazele de date de marketing, şi este determinat
de SGBD utilizat, de modul de organizare şi stocare a datelor, de capacitatea fişierelor, de
necesităţile hardware şi de posibilitatea de a fi integrat în sistemul informatic al întreprinderii.
Cele mai multe facilităţi de acces la bazele de date le oferă sistemele de gestiune a bazelor de
date complet relaţionale – SGBDR.
Proiectate iniţial pentru procesarea tranzacţiilor on-line cum ar fi rezervarea de bilete sau
prelucrarea comenzilor, aceste sisteme pot face sute de actualizări pe minut, activităţi realizate
simultan de mai mulţi operatori. Avantajul principal al sistemelor relaţionale este că dau posibilitatea
integrării tuturor informaţiilor referitoare la comenzi, marketing, vânzări într-o singură bază de date,
independent de natura datelor utilizate.
Aceste sisteme sunt scumpe, solicită echipamente hardware performante (servere dotate cu
procesoare RISC sau chiar mainframe) şi există o puternică legătură între structura bazei de date,
mărimea sa şi platforma hardware.
În funcţie de modelul de organizare logică a datelor în BD, de SGBD-ul utilizat şi respectiv
platformele hardware şi software din sistemele informatice de marketing se pot inedtifica o varietate
de tipuri de acces la bazele de date de marketing, clasificate astfel:
a) După natura instrumentelor de acces:
Tabelul 6.1.
Tip unealtă Întrebare de Exemplu de Exemplu de
bază întrebare răspuns
 Interoga  Ce s-a  Care au fost  Rapoarte
re şi raportare întâmplat? vânzările pentru lunare de
(SQL) un anumit vânzări pe
produs? produs
 Procesar  Ce s-a  Clasifică  Vânzări lunare
e analitică în întâmplat şi de vânzările pe pe produse şi
linie (OLAP) ce? luni, pe produse magazine
şi lanţuri de ordonante, top
magazine; etc.;
 În ce măsură ar  Estimări ale
influenţa profitului.
profitul
creşterea cu
10% a
vânzărilor în
 judeţele din
Moldova?
 Sisteme  Ce ar trebui să  Care este  Rapoarte
informatice ştiu acum? evoluţia rezumative
vânzărilor pe pentru centrele
clienţii de decizie
semnificativi?
 Data  Ce este  Ce anume  Modele
mining interesant? influenţează predictive cu
 Ce s-ar putea vânzările unui identificarea
întâmpla? anumit produs factorilor de
în Bucureşti? influenţă şi a
relaţiilor între
date (acces la
cunoştinţe).

b) După modelul logic al datelor din baza de date:

 fişiere simple;
 reţea;
 relaţional;
 orientate pe obiecte.
c) După proximitatea faţă de bazele de date:
 acces direct;
 acces la distanţă.
d) După modul de acces:
 on-line;
 off-line.

9.5. Tehnologia client/server şi bazele de date de marketing

Tehnologia client/server este strâns legată de tehnologia bazelor de date distribuite şi de
utilizarea reţelelor de calculatoare.
Arhitectura client/server este un ansamblu de trei componente principale: un server, un client şi
o reţea care conectează calculatorul client la server pentru a colabora la îndeplinirea sarcinilor.
Clientul solicită serverului servicii de regăsire (interogare) şi de actualizare (tranzacţii) a
datelor din baza de date şi primeşte de la acesta rezultatele.
Serverul asigură conectarea/deconectarea clientului la baza de date, accesul la datele stocate şi
protecţia bazei de date.
Tehnologia client/server asigură:
 dezvoltarea de aplicaţii care necesită date situate pe calculatoare diferite, în diferite puncte
geografice. Aceste date pot fi formate compatibile sau în formate incompatibile. În condiţiile în care
majoritatea firmelor au filiale, reprezentanţe în mai multe puncte ale unei ţări sau în mai multe ţări,
aplicaţii ca cele de mai sus sunt foarte frecvente;
 dezvoltarea unor aplicaţii interactive, adaptate cerinţelor utilizatorilor. Aceştia vor utiliza
aplicaţiile accesând datele de pe mainframe-uri la fel de uşor ca datele de pe staţiile de lucru
(calculatoare personale PC)
 cantitatea de date stocată, prelucrată şi regăsită este foarte mare, de mare complexitate.
 În concluzie, scopul arhitecturii client/server este de a permite dezvoltarea aplicaţiilor
complexe, ce manipulează un volum mare de date, accesibile tuturor categoriilor de utilizatori, de la
calculatoare diferite situate la distanţă.
Modelul client/server permite repartizarea prelucrărilor şi a datelor în ansamblul sistemului
informatic de marketing, asigurând exploatarea optimă a resurselor hardware a căror redimensionare
a provocat multiplicarea, uneori anarhică, în cadrul întreprinderilor. Client/server este deci sinonim
cu raţionalizarea sistemelor informatice dar şi cu integrarea resurselor informatice eterogene
existente în întreprinderi.
Utilizarea modeluluiclient/server aduce o serie de avantaje:
 oferă posibilitatea unui sistem de informaţii global;
 asigură repartizarea puterii de calcul în cadrul sistemului informatic, integrarea tehnologiilor
existente în întreprindere cu cele nou achiziţionate;
 asigură modularitatea şi flexibilitatea componentelor software şi hardware;
 permite obţinerea unei productivităţi individuale ridicate, deoarece fiecare utilizator poate
avea acces la informaţiile din baza de date de marketing;
 informaţiile solicitate sunt obţinute într-un timp foarte scurt;
 permite spargerea barierelor organizaţionale, ale căror baze de date sunt distribuite în mai
multe reţele locale;
 datorită disponibilităţilor de acces la distanţă, un utilizator aflat la distanţă poate accesa
informaţiile din baza de date centrală sau bazele locale distribuite;
 sporeşte adaptabilitatea şi reacţia întreprinderii la schimbările produse în mediul ambiant.
Pe baza tehnologiei client/server au apărut şi s-au dezvoltat produsele middleware, care aduc
soluţii aficiente şi economice în întreprinderi, pentru problemele de interoperabilitate între aplicaţii
informatice, reţele, sisteme de operare şi baze de date. Un instrument middleware răspunde
necesităţilor de calibrare a sistemelor de informaţii cât mai apropiat de cerinţele de utilizare.
Produsul middleware cel mai răspândit în lume este EDA/SQL (Enterprise Data Access/SQL)
realizat de Information Builders. La Information Builders, cei 20 de ani de experienţă în domeniul
sistemelor suport de asistare a deciziilor utilizând produsul Focus au condus echipele de cercetare la
a proiecta unelte prin care să ofere utilizatorilor acces la baze de date cât mai variate, de pe un PC
din ce în ce mai puternic şi mai performant. Astfel, EDA/SQL permite conectarea oricărei aplicaţii
SQL cu peste 60 de baze de date, rezidente pe 35 de sisteme de operare diferite, prin intermediul a 14
protocoale de comunicare diferite.
Întreprinderile, utilizând un produs middleware, integrează o componentă (unealtă) în
sistemele informatice, componentă ce asigură gestiunea problemelor dificile ale interoperabilităţii.
Utilizând EDA/SQL, întreprinderile găsesc un răspuns la necesitatea de a integra noile tehnologii,
dar şi dorinţa de a-şi păstra contextul informatic prezent.
Întreprinderile dispun de un parc informatic relativ eterogen iar posturile de lucru sunt
,,izolate” din punct de vedere informatic, împiedicând astfel realizarea, în totalitate, a câştigurilor de
productivitate scontate. Cu EDA/SQL această barieră este anulată imediat, deoarece produsul
stabileşte o legătură puternică şi transparentă între orice aplicaţie SQL (Structured Query Language –
limbaj utilizat în interogarea, actualizarea bazelor de date) şi ansamblul aplicaţiilor informatice.
Tehnologia client/server a permis posibilitatea ,,înlănţuirii informatice” a întreprinderii. Acest
progres se traduce fizic prin prezenţa calculatoarelor pe toate birourile, în toate compartimentele,
filialele sau pe teren la forţele de vânzare prin cablarea majorităţii posturilor de lucru şi prin
constituirea reţelei care oferă suportul necesar pentru consultarea bazelor de date de marketing atât în
interiorul cât şi în exteriorul întreprinderii.
 CURSUL 10
REŢELELE DE CALCULATOARE – INFRASTRUCTURA
SISTEMELOR DE COMUNICAŢIE
Reţelele de calculatoare au apărut şi s-au dezvoltat datorită unor cerinţe de ordin practic a
utilizatorilor şi anume din necesitatea asigurării accesului rapid, la resursele de informaţii comune, şi
a celor de prelucrare din cadrul unor sisteme distribuite.
Conceptul de reţele de calculatoare defineşte ansamblul integrat de tehnici, metode şi resurse
de hard şi soft, prin care se realizează comunicarea şi informarea interactivă între diferite categorii
de utilizatori, local sau la distanţă, privind culegerea, stocarea, transmiterea şi prelucrarea
informaţiilor.
Extinderea din ce în ce mai mult a reţelelor de calculatoare, se justifică prin multitudinea
avantajelor pe care le oferă acest mod de lucru în raport cu utilizarea izolată a calculatoarelor, cum ar
fi:
 posibilitatea utilizării în comun şi simultan, de către mai mulţi utilizatori, a unor
importante resurse hard şi soft aflate la distanţă;
 posibilitatea comunicării şi a schimbului de informaţii între utilizatori indiferent de
localizarea fizică;
 utilizarea videoconferinţelor ca întâlniri virtuale pentru instruire la distanţă, întruniri,
şedinţe ale grupurilor de lucru;
 economisirea de resurse hard prin păstrarea într-o singură copie a programelor şi a
colecţiilor de date utilizate în comun prin partajarea resurselor localizate fizic în spaţii geografice
diferite;
 posibilitatea accesului on-line la o serie de informaţii aflate la distanţă constituite în
baze de date, de tabele, de cunoştinţe;
 posibilitatea utilizării jocurilor interactive, aparţinând domeniului de divertisment;
 economisirea timpului şi reducerea costului de prelucrare a datelor prin economia de
personal, reducerea cheltuielilor de întreţinere şi exploatare;
 posibilitatea folosirii calculatorului şi în mod independent, putând lucra şi când
reţeaua nu funcţionează, iar conectarea la reţea fiind o opţiune de ales în orice moment;
 alegerea produselor software de pe staţii locale sau distribuite, fiecare staţie de lucru
putând folosi şi alte tipuri de programe;
Primele structuri organizate de reţele s-au dezvoltat începând cu anii ’70. Acestea erau
structuri simple şi constau în legarea, la un

calculator puternic(mainframe), a mai multor terminale care aveau rolul de a servi doar pentru
introducerea şi afişarea datelor, nefiind prevăzute cu posibilităţi de stocare sau prelucrare proprii
întregul control revenindu-i calculatorului central, de care depindeau toate terminalele.
Începând cu anul 1980 apar primele reţele distribuite, care constau în legarea între ele a mai
multor minicalculatoare (midrange) pe baza unei relaţii de compunere ierarhică de la egal la egal.
Într-o asemenea reţea fiecare calculator îşi păstrează autonomia în gestiunea datelor şi a
resurselor proprii şi în acelaşi timp se asigură accesul la informaţiile comune de care are nevoie
fiecare.
Adevărata ofensivă a reţelelor de calculatoare începe din anii ’90, odată cu răspândirea
calculatoarelor personale şi a staţiilor de lucru specializate. Noile configuraţii de reţele combină
avantajele celor anterioare, caracterizându-se prin conectarea mai multor PC-uri prin intermediul
unor calculatoare cu rol de SERVER, care conţin bazele de date. Calculatoarele astfel conectate
formează staţiile de lucru iar prin intermediul serverului poate să schimbe informaţii cu oricare
utilizator conectat prin intermediul reţelei de calculatoare.
La rândul lor mai multe reţele pot fi conectate între ele obţinându-se o configuraţie de reţea
complexă, structurată pe mai multe nivele, în care se asigură accesul utilizatorilor la informaţii, atât
pe orizontală cât şi pe verticală.
O reţea este mult mai mult decât simpla conectare de calculatoare. Componentele legate între
ele pot varia de la un simplu pager, telefon celular, calculator de buzunar la superservere de control
al producţiei, de control al zborurilor sau de telecomunicaţii. Între aceste extreme există staţii Intel şi
RISC, servere multiprocesor, imprimante, PDA-uri, faxuri şi tot felul de terminale. Calculatoarele de
diferite tipuri sunt legate între ele, au moduri diferite de a procesa şi stoca informaţia şi pe deasupra
permite înţelegerea între toate aceste resurse.
Un domeniu al reţelelor aflat în expansiune explozivă este cel al sistemelor bazate pe WEB 1,
pe sisteme hipertext şi hipermedia.
Esenţial este de reţinut că orice set de componente interconectate, care acceptă acces şi schimb
de informaţii formează o reţea. Bineînţeles că în toată această diversitate există reguli, metode şi
proceduri care standardizează comunicaţia.

Din punct de vedere al utilizatorlui, o reţea de calculatoare reprezintă un sistem informatic

complex constituit din resurse şi metode specifice sistemelor informatice cum sunt:
 resursele hard;
 resursele soft;
 baza sau bazele de date gestionate;
 personalul de concepţie, administrare şi exploatare.

Structura hardware a unei reţele de calculatoare

În cea ce priveşte resursele hardware principalele componente ce intră în structura reţelelor de
calculatoare sunt:
 terminale de reţea sunt calculatoare PC care formează reţeaua posturilor sau staţiilor de
lucru individuale, numite şi Work Station (WS); numărul acestora depinde de complexitatea reţelei;
O nouă generaţie de terminale de reţea – NC (Network Computer) a apărut pe piaţă. Noutăţile
aduse de acest NC sunt lipsa hard-diskului şi a altor discuri, un procesor specializat, mai ieftin, o
administrare controlată şi sigură prin reţea. Lipsa hard-disk-ului la NC-uri îi asigură o independenţă
relativ redusă – existenţa lui este legată de funcţionarea reţelei. Asemenea dispozitive reduc costurile
generale de utilizare a calculatoarelor. Tendinţa pieţei este de a se achiziţiona acest gen de
echipamente, fără să dispară actualelor PC-uri din reţelele locale.
Pentru a lucra în reţea, calculatoarele individuale au nevoie ca sistemul lor de operare să
conţină componente specializate în comunicarea prin reţea şi acces la resursele reţelei. Aceste
proceduri depind de tipul de reţea în care funcţionează şi de tipul de protocol folosit pentru
comunicare. Windows NT foloseşte în general protocolul NetBEUI(NetBIOS Extended User
Interface), UNIX foloseşte protocolul TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol)
Novell NetWare foloseşte IPX/SPX (Internet Working Packet Exchange/Sequenced Packet
Exchange) iar pe calculatoarele Apple protocolul Apple Talk.
1
World Wide Web, (WEB) simbolizează segmentul multimedia al INTERNET-ului,o reţea planetară de echipamente
hardware eterogene sub forma unei ,,pânze de paianjen”.
  calculatoare numite File Server (FS), care asigură coordonarea şi gestiunea fluxurilor de
date în cadrul reţelei, stabilind în orice moment căile prin care sunt formulate comenzile de date de
către staţii şi modul lor de rezolvare prin consultarea bazei de date precum şi modul de administrare
a resurselor hard.
Un server este un calculator care permite accesul din reţea la unele din resursele sale (baze de
date, imprimante, faxuri, etc.) şi prin aceasta satisface cererile care i se fac în legătură cu resursele
care le oferă.
Există mai multe tipuri de servere, de la simple calculatoare care oferă fişiere spre consultare
celor din reţea, până la servere dedicate, care îndeplinesc servicii speciale pentru utilizatorii din
reţea (servere care gestionează accesul la baza de date servere Web pentru gestiunea aplicaţiilor
Web, servere FTP pentru aplicaţiile de transfer de fişiere, servere proxy pentru „zidurile de
protecţie” în reţelele INTRANET, etc.). Dintre serverele dedicate într-o reţea WINDOWS NT există
unul primary domain controller care gestinează întregul trafic în reţea, iar în unele cazuri este
însoţit de copia sa de siguranţă backup domain controller.
 adaptorul de reţea (placa de reţea) care permite conectarea calculatoarelor între ele,
prezenţa acesteia fiind obligatorie pentru toate calculatoarele ce fac parte din reţea;
 modemul care permit conectarea calculatorului în reţea prin intermediul liniilor telefonice
analogice având rolul de control şi conversie a datelor din format analogic în digitală şi invers,
pentru a face posibilă transmisia şi recepţia acestora;
 concentratoare (hub-uri, repetitoare) care servesc pentru interconectarea individuală a
calculatoarelor la o reţea locală şi constituie punctul concentrator de unde pleacă sistemul de cablaj
spre componentele reţelelor LAN cu topologie de tip stea sau inel, fiind un repetor de semnale
electrice sau optice;
 router sunt echipamente hardware performante de tipul comutatoarelor care realizează
rutarea(alegerea) căilor de comunicaţie pentru transmiterea pachetelor1 sau datagrame2 şi corespund
nivelului trei al protocoalelor de comunicaţie (nivel reţea) privind conectarea reţelelor LAN la
reţelele WAN eterogene;
 comutatoare (switch-uri) servesc ca şi hub-urile pentru conectivitatea componentelor unei
reţele dar sunt echipamente care permit comunicaţia full-duplex (bidirecţional simultan) faţă de hub-
uri care acceptă comunicaţia half-duplex (bidirecţional alternativ);
 conectori care realizează cuplarea mecanică a cablurilor de legătură la mediul de transmisie;
 cabluri de legătură asigură suportul de comunicaţie şi poate fi cablu (torsadat, coaxial, fibră
optică), linie telefonică, televiziunea prin cablu, etc.;
 medii de comunicaţie fără conexiune, antene satelit, port infraroşu, unde radio, etc.;
 interfaţa de comunicaţie care realizează accesul la mediu printr-un protocol corespunzător;

1
Tehnica de comunicaţie între două noduri a reţelei de calculatoare în care mesajul este fragmentat în unităţi mai mici
(pachete) ce va fi expediat destinatarului printr-un algoritm de rutare.
2
Tehnica de transmisie în comunicaţiile fără conexiune (satelit, unde radio, etc.) în care pachetele sunt emise aleator iar
calculatorul destinatar trebuie să le asambleze în ordinea corectă.
Sisteme de operare în reţea
Principala componentă software este sistemul de operare care asigură:
 gestionarea resurselor reţelei;
 gestinarea traficului pe reţea;
 sistem de securitate şi protecţie a lucrului în reţea;
 autentificarea şi criptarea pentru control şi transfer securizat în reţea.
Pe lângă aceste servicii universale, în funcţie de tipul reţelei şi de sistemul de operare, se mai
pot efectua unele dintre serviciile de mai jos:
 serviciu de fişiere (file services): satisface cererile utilizatorilor de acces la diferite
documente stocate pe calculatoarele din nodurile reţelei;
 serviciul de poştă electronică (e-mail services): satisface cererile utilizatorilor din
reţeaua locală, de schimb de mesaje, documente grafice sau orice tip de document electronic;
 servicii de sincronizare a serviciilor de poştă electronică (e-mail gateway services):
satisface cererile utilizatorilor de schimb de mesaje electronice între diferite sisteme de poştă
electronică;
 serviciu de gestiune a bazelor de date (database services): satisface cererile
utilizatorilor de interogare, modificare şi administrare a unei baze de date;

 servicii de comunicaţie (communications services): satisface cererile utilizatorilor de

comunicare cu servicii exterioare sau cu reţele exterioare;
 servicii de arhivă (archive services): utilizatorii pot salva datele pe banda magnetică,
medii optice sau alte componente care pot asigura o recuperare a lor în caz de pierderi;
 servicii de tipărire (print services): utilizatorii pot tipări documente la imprimantele
din reţea;
 servicii fax (fax services): utilizatorii pot trimite şi primi informaţii prin fax-urile din
reţea;
 servicii telefonice (telephony services): utilizatorii pot utiliza poşta electronică vocală
de la staţiile de lucru sau chiar folosi calculatorul din reţea pe post de telefon.

Sistemele de operare în reţea (Network Operating Systems) actuale sunt:

a) Windows NT Server
Este un sistem de operare multiprocesor puternic, pe 32 sau 64 de biţi, caracterizat prin
scalabilitate, robusteţe şi securitate. Este capabil de multitasking, procesare simetrică (acceptând mai
multe procesoare) şi are posibilitate de adresare a memoriilor de ordinul giga byţi-lor(GB).
Windows NT Server este cea mai completă platformă pentru reţelele Intranet1, Externet2, şi
Internet3 prin combinarea puterii unui server Web (un server de fişiere şi aplicaţii care vehiculează
informaţia în limbaj HTML, cu ajutorul protocolului HTTP pentru servicii Web), a unui server
INDEX (ce permite utilizatorilor să efectueze căutări complexe şi integrări în documente HTML şi
OFFICE), dispunând de un editor performant de pagini WEB (Front Page) şi de un navigator

1
INTRANET = reţea privată de calculatoare (sistemul „nervos digital”) a unei întreprinderi proiectată pentru nevoile
interne ale acesteia, dar care foloseşte aceleaşi protocoale, servicii, echipamente şi software ca şi reţeaua INTERNET.
2
EXTRANET = un Intranet accesibil selectiv pentru parteneri strategici (furnizori, clienţi, etc.) ai întreprinderii.
3
INTERNET = reţeaua planetară de calculatoare gazdă ataşate sau comunitatea milioanelor de utilizatori din lumea
întreagă.
(browser) foarte popular (Internet Explorer) cât şi de un Proxy Server ce oferă un acces comod şi
rapid pentru fiecare utilizator din reţeaua locală la Internet.

Prin noul produs software universal WINDOWS 2000, producătorul Microsoft a unificat
facilităţile multimedia din Windows 95/98 cu securitatea şi stabilitatea lucrului în reţea din Windows
NT, oferind pe piaţă o platformă unică, puternică şi completă pentru reţele.
În ceea ce priveşte aplicaţiile multimedia şi jocurile, Windows 2000 are cea mai nouă
versiune de Direct X, lucrează cu plăci de sunet noi şi recunoaşte un număr însemnat de joystick-uri.

b) Novell NetWare
Este un sistem de operare, la modă în anii ’80, care oferă servicii de fişiere şi tipărire în reţea,
e-mail şi nume de directoare. De asemenea prin NLM-uri (NetWare Loadable Module) oferă
posibilitatea creării altor servicii.
Sistemul de operare Novell NetWare este un sistem de operare pentru reţele locale cu metode
de control al accesului variat – IBM TRN, Ethernet sau ARCnet şi topologii diferite: magistrală
comună, stea, inel, cu înlănţuire, ierarhice.
NetWare este disponibil în mai multe variante:
 ELS NetWare (Entry – Level System)
Se utilizează pentru reţele mici şi nepretenţiase care nu vor depăşi 6-7 staţii de lucru. Este
relativ ieftin şi poate fi configurat şi în mod nededicat (calculatorul File Server poate fi utilizat şi ca
Work Station). Nu este recomandat pentru reţele care se vor extinde, care conţin date importante
pentru întreprinderea respectivă sau care fac parte dintr-o reţea largă (de exemplu WAN);
 Advanced NetWare şi Advanced NetWare SFT
Aceste sisteme se utilizează pentru reţele de dimensiuni medii (maximum 30 de staţii de lucru).
Versiunea STF permite „duplexarea” discurilor File Server-ului (un disc este permanent copia
discului „primar” şi poate fi imediat accesat în caz de defectare a discului primar);
 Sistemul NetWare
Se utilizează pentru reţele de dimensiuni medii/mari (de la 30 la 250 de staţii de lucru) şi
aplicaţii cu grad ridicat de complexitate.

c) IBM LAN Server

De asemenea este un sistem de operare de puternic pe 32 biţi, utilizat IBM, care permite atât
comunicarea de tip punct la punct cât şi administrator-utilizator.

Spre deosebire de Microsoft, IBM promovează standardul OpenDoc ca răspuns la standardul

1
OLE .

d) UNIX
Sistemul de operare a apărut printr-o implementare din domeniul ,,free software”, este un
sistem puternic, stabil şi cu foarte mulţi utilizatori.
Este un sistem pe 32 biţi, multitasking şi multiuser, cu proceduri de prelucrări simple şi oferă
posibilitatăţi nelimitate pentru a integra echipamente eterogene într-o reţea.
Sistemul de operare UNIX se deosebeşte de celelalte sisteme prin trei caracteristici de bază:
 este scris într-un limbaj evoluat (limbajul C++) ceea ce permite o instalare uşoară pe diferite
sisteme de calcul;
1
(eng) Object Linking and Embedding – OLE = legarea obiectelor şi încapsularea, un model pentru realizarea de legături
între documente compuse (obiecte) sau pentru gestiunea documentelor compuse prin intermediul unei aplicaţii server
(care transmite mesajul) şi a unei aplicaţii client (care recepţionează mesajul).
  a fost scos pe piaţă cu publicarea sursei sistemului, permiţând programatorilor experimetaţi
introducerea de noi extensii;
 conţine primitive importante pentru dezvoltări viitoare a mediului de programare.
Multe din sistemele de operare în reţea de tip UNIX: Linux, Xenix, SUN Solaris, SCO sau
UnixWare, sunt foarte performante în arhitectura de tip client-server.
 Sistemul SOLARIS
Larg utilizat pe plan mondial şi puţin tratat în literatura de specialitate din ţara noastră este
operaţional sub mediul UNIX pe calculatoare grafice din familia SPARC. El este folosit
preponderent în exploatarea sistemelor informatice integrate care asigură conducerea activităţilor
economice ce se desfăşoară în intreprinderi având unităţi dispersate teritorial. Comparativ cu
sistemul de operare NETWARE prezintă avantajul asigurării unor protecţii puternice ale bazelor de
date relaţionale, o fiabilitate mare în transmiterea şi prelucrarea datelor, precum şi realizarea
sistemelor informatice sub diverse sisteme de operare, inclusiv WINDOWS, fiind ideal pentru
interoperabilitate. Oferă instrumente pentru tratarea mediilor eterogene în reţea şi este apreciat şi
pentru facilitatea sa în domeniul realizării de conferinţe video, utilizând protocolul TCP/IP.

Protocoale de reţea
Simplu putem spune că sistemele din reţea comunică prin suportul hardware şi cel software.
Adică prin semnalele ce trec de la o placă de reţea la alta şi modul în care sunt interpretate aceste
semnale (protocoale de reţea).
Protocolul este un set de reguli prin care se face schimb de informaţii într-o reţea, de-a lungul
diferitelor tipuri de suporturi hardware.

Ca orice lucru în lumea informatică şi protocoalele sunt de mai multe feluri. Ca bază de
referinţă a protocoalelor se foloseşte modelul numit Open Standard Interconnection (OSI), care
conduce la înţelegerea oricărui protocol. Acesta este structurat pe 7 nivele, anume:
a) Nivelul fizic (Physical) realizează transmisia electrică a unui şir de biţi.Calculatorul
comunică caracteristicile şi configurările plăcii de reţea şi specifică tipul de cablu, conectorii de
legătură, rata de transfer, metode de codificare, metoda de acces la mediul de transmisie;
b) Nivelul legătură date (data link) unde se stabilesc regulile de transmisie şi recepţie a datelor
cu metodele specifice de detecţie a erorilor. Dacă un pachet de date soseşte la un bridge, acesta trece
pachetul de la un segment de reţea la altul. El conţine de asemenea driver-ul specific plăcii de reţea;
c) Nivelul reţea (Network) stabileşte protocolul folosit în comunicare pentru dirijarea
pachetelor, stabilind calea de transmitere de la sursa de destinaţie. Dacă un pachet de date soseşte la
un router pentru o anumită adresă, atunci acesta caută în reţeaua proprie şi dacă adresa nu este găsită
îl trimite spre altă reţea, mai aproape de destinaţie. Protocolul utilizat pe Internet este IP;
d) Nivelul transport (Transport) asigură transmisia corectă a datelor între staţia sursă şi
destinaţie, realizează secvenţierea pachetelor, sincronizarea ritmului de transmitere şi asigurarea
retransmiterii pachetelor pierdute sau eronate.
Tabelul 4.1. Comparaţie protocoale cu modelul standard OSI
Modelul OSI/ISO IPX/SPX TCP/IP
 Aplicaţie RIP SAP NCP NLSP HTTP smtp ftp telnet
 Prezentare Net Ware
 Sesiune Pipes NetBIOS
 Transport SPX TCP UDP
 Reţea IPX IP
 Date ODI NDIS Ethernet FDDI X25
 Fizic Fizic Fizic

e) Nivelul sesiune (session) asigură finalul conexiunii logice între diferite entităţi ale reţelei şi
permite reluarea unei transmisii eronate şi semnalizează diferitele faze ale transferului;
f) Nivelul prezentare (Presentation) unde datele sunt transformate pentru o bună prezentare
când ajung la destinaţie;

g) Nivelul aplicaţie (Application) asigură serviciile de bază ale reţelei prin transferul de fişiere,
e-mail-uri, accesul Web prin protocolul HTTP (Hyper Text Transfer Protocol), accesul la distanţă –
Telnet, procese şi servicii pentru directoare. Aplicaţiile se adresează direct la acest nivel pentru a
îndeplini anumite acţiuni.
Protocoalele uzuale folosite în comunicaţia în reţelele de calculatoare sunt următoarele:
a) NetBEUI (NetBIOS Extended User Interface): utilizat în reţele mici de până la 20
calculatoare, ca protocol de transport pe reţea. Singura problemă cu NetBEUI este că el nu permite
trecerea pachetelor de informaţii de la o reţea la alta. Altfel spus, dacă aveţi două sau mai multe
reţele LAN pe care să le interconectaţi, va trebui să folosiţi alt protocol;
b) IPX/SPX (Internet Packet Exchange/Sequenced Packet Exchange) protocol potrivit pentru
reţele de până la 500 calculatoare. El este un protocol rapid, permite trecerea pachetelor de la o reţea
la alta şi poate fi folosit pe o gamă largă de arhitecturi. Dacă iniţial IPX era întâlnit doar pe reţele
Novell NetWare, azi el este nativ şi pe reţele Windows NT sau Windows 98. Deoarece este routabil
de la o reţea la alta, el poate fi folosit în firma care se dezvoltă, adăugând noi LAN-uri la structura sa
actuală;
c) TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol), este un protocol portabil şi
routabil.
Alegerea unui astfel de protocol este justificată dacă se utilizează la legarea unor reţele
eterogene, care conţin diverse componente harware eterogene şi diverse sisteme de operare (în
special cele care nu sunt Microsoft, de exemplu UNIX).
Marele dezavantaj este că poate fi greu de mânuit cu toată gama sa de adrese. De aceea
Windows NT a introdus două utilitare DHCP (Dinamic Host Configuration Protocol) şi WINS
(Windows Internet Nameing Service) care rezolvă unele dintre aceste dificultăţi întâlnite la reţelele
mari.
Acest protocol este utilizat în comunicarea prin Internet, deci o navigare prin Internet nu este
posibilă fără acest protocol.
Arhitectura Internetului
Ca orice reţea, Internetul comportă două nivele: cel fizic (echipamente, mijloace de transmitere
a datelor) şi logic (modul în care se realizează direcţionarea fluxurilor de informaţii în interiorul
reţelei).

a) Nivelul fizic
Internetul leagă în prezent peste 20.000 de reţele de calculatoare din 150 de ţări, fiind conectate
peste 80 milioane de calculatoare gazdă.
„Miezul” acestei structuri este reprezentat de aşa numita „coloană vertebrală a Internetului”
(the Internet backbone), un coridor de comunicaţie de înaltă viteză care uneşte principalele reţele de
calculatoare la nivelul globului, aflate uneori la mii de kilometrii distanţă.
În privinţa acestei conexiuni de mare putere pe care o reprezintă INTERNETUL specificăm
următoarele caracteristici:
 se asigură punerea simultană în contact a tuturor elementelor reţelei şi nu
conectarea sau legarea a două puncte (la nivel local sau global);
 se bazează pe principiul independenţei şi egalităţii totale a părţilor componente,
neexistând o autoritate centrală care o dată distrusă, ar compromite întreaga reţea. Acest concept îşi
are explicaţia în originea Internetului, construită de către Departamentul Apărării al SUA ca o
structură informatizată capabilă să supravieţuiască unui atac nuclear;
 prezintă o structură de o fiabilitate şi flexibilitate excepţională care a contribuit în
bună măsură la dezvoltarea explozivă a Internetului. Neexistând o autoritate centrală care să aprobe
şi să monitorizeze întreaga reţea, intrarea sau ieşirea fiecărui calculator în/din sistem nu afectează
ansamblul. Arhitectura fizică a Internetului nu are astfel un punct central, ci se sprijină pe această
reţea de comunicaţie ce se întinde ca un inel în jurul globului;
 reprezintă una dintre cele mai ieftine tehnologii comparativ cu orice alt mijloc de
comunicaţie existent. Spre deosebire de telefonie, această reţea nu taxează convorbirile la distanţă.
De asemenea, spre deosebire de majoritatea reţelelor comerciale de calculatoare (AOL,
CompuServe), nu percepe o taxă pentru timpul petrecut în sistem. În fapt, Internetul în sine nu există
oficial ca entitate, şi astfel nu poate încasa nimic de la nimeni, fiecare individ sau grup de persoane
care îl accesează fiind responsabil doar pentru costurile echipamentului propriu şi al conexiunii la
reţea.

b) Nivelul logic
Nivelul logic al arhitecturii Internet este construit pe baza unui sistem de protocoale.
Protocoalele1 reprezintă seturi de reguli de comunicaţie şi de tehnici de formare şi de transmitere a
pachetelor care permit calculatoarelor de diferite tipuri să comunice şi să utilizeze resursele din reţea
în comun.
Protocoalele descriu modelele de fragmentare a mesajului în pachete şi de reconstrucţie a sa la
sursa receptoare, tipul mesajului transmis, regulile de acces, de adresare şi de comunicaţie, precum şi
modul de manipulare al unui mesaj la apariţia unei erori, şi a modului de procesare al unui mesaj fără
eroare.
Fiecare protocol îndeplineşte o serie de funcţii bine definite în cadrul comunicaţiei. Pentru a
evita suprapunerea funcţiilor, specialiştii au împărţit reţelele în mai multe straturi şi au atribuit
fiecăruia unul sau mai multe protocoale specifice. Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO)

1
Kris Jamsa, Suleiman Lalani, Steve Weakley, „Programarea în Web”, Editura All, 1997, pag. 24.
a creat un model stratificat de reţea, OSI (Open Systems Interconnection), alcătuit din
şapte straturi conceptuale1. Modelul OSI stă la baza proiectării structurii logice a Internetului, dar
include numai cinci straturi2 şi se bazează pe suita de protocoale TCP/IP: Transmission Control
Protocol /Internet Protocol (Protocolul de Control al Transportului/Protocol Internet).
Protocoalele TCP/IP sunt utilizate pentru a realiza comunicaţia între reţele eterogene sau
similare conectate împreună.
În cadrul Internetului, informaţia circulă sub forma unor pachete succesive, rezultate în urma
fragmentării unor fişiere mai mari.
 Protocolul de Control al Transportului (TCP) realizează fragmentarea mesajului în
pachete, reasamblarea lor la destinaţie, retrimiterea tuturor pachetelor care din diferite motive nu au
ajuns la destinaţie şi rezolvarea majorităţii situaţiilor de „criză” de diferite naturi;
 Protocolul Internet (IP) răspunde de rutarea (alegerea drumului) pe care îl va
parcurge fiecare pachet. Internetul consideră pachetul o unitate individuală de informaţie, fără
legătură cu celelalte elemente ale fişierului original, fiecare pachet fiind transmis în mod
independent. Astfel, dacă Protocolul Internet transmite o serie de pachete către aceeaşi destinaţie ele
pot sosi în altă ordine decât cea de transmisie. Pachetele vor fi reasamblate în calculatorul destinaţie
de către Protocolul de Control al Transportului.
Interfaţa dintre cele două protocoale este deci destul de simplă: TCP pur şi simplu înmânează
IP un pachet cu o anumită destinaţie, acesta din urmă transportându-l fără a cunoaşte structura din
care pachetul provine sau locul acestuia în cadrul ei.

Adresele de Internet
Fiecare calculator conectat direct la Internet are propria adresă, similară cu adresa poştală.
Există două părţi principale a adreselor ce funcţionează în Internet – adresa de IP şi numele de
domeniu – formând împreună adresa de Internet. Amândouă tipurile de adrese sunt

importante şi constituie un aspect ce apare în multe zone ale problematicii stabilirii unei prezenţe de
afaceri în Internet.
Fiecare calculator care foloseşte protocolul TCP/IP se distinge de celelalte calculatoare ale
reţelei prin adresa unică de IP. O adresă IP este o valoare de 32 biţi, compusă din 4 numere separate
prin punct, ce constituie o ierarhie de la stânga la dreapta, de exemplu 198.25.120.13.
Iniţial, calculatoarele conectate la Internet erau identificate doar prin adresa numerică de IP.
Totuşi, adresa numerică de IP este greu de memorat, astfel că a fost dezvoltat un sistem bazat pe text,
numit sistem de nume de domenii (DNS – Domain Name System). Numele de domeniu sunt
organizate în aceeaşi modalitate ierarhică ca şi adresele de IP, numai că în ordine inversă: cel mai
specific (numele calculatorului) la stânga şi cel mai general nume la dreapta. De exemplu, adresa
orzan@infomar.com indică o locaţie conectată la un domeniu comercial, aparţinând firmei Infomar.
Sistemul de clasificare a domeniilor de nivel general din Internet identifică 7 domenii
principale la care se adaugă domeniile naţionale descrise în tabelul 4.2.

1
Straturile modelului OSI sunt: fizic, legături de date, reţea, transport, sesiune, prezentare şi aplicaţii.
2
Straturile protocolului TCP/IP utilizat pe Internet sunt: fizic, legături de date, reţea, transport şi aplicaţii.
Tabelul 4.2. Domeniile principale din Internet
Nr. crt. Domeniu Explicaţie
1 .com - organizaţii comerciale, industriale şi de afaceri;
2 .edu - instituţii educaţionale, colegii, universităţi;
3 .gov - organizaţii guvernamentale;
4 .mil - organizaţii militare;
5 .org - alte organizaţii nonguvernamentale (nonprofit);
6 .net - organizaţii care deţin reţele informatice;
7 .int - organizaţii internaţionale;
8 .us - domeniul naţional pentru SUA;
9 .ro - domeniul naţional pentru România.

Lucrul cu sistemul de nume de domenii DNS este mai uşor şi permite portabilitatea, în sensul
că dacă un calculator care furnizează un serviciu este mutat dintr-un nod în alt nod al reţelei adresa
IP se va schimba, însă numele de domeniu DNS nu este necesar să se schimbe. Când administratorul
de reţea asignează noua adresă, trebuie doar să modifice înregistrarea ce conţine adresa IP pentru ca
aceasta să indice spre noua adresă.

Sistemul de nume de domenii DNS este un ingredient important al stabilirii unei prezenţe de
afaceri în Internet. El permite firmei respective să-şi folosească propriul nume ca şi parte a adresei,
indiferent de tipul de prezenţă. Orice firmă comercială se poate înregistra la un domeniu oarecare.
Pentru cele mai multe cazuri, numele de domeniu va fi numele firmei urmat de extensia .com ca
specificaţie de domeniu de nivel general.

Aplicaţii pe Internet
Indiferent de care parte a conexiunii Internet te afli – client sau server – există câteva unelte
software de bază folosite de către toate aplicaţiile standard pentru lucrul în Internet. Aceste unelte
se bazează pe standarde şi protocoale suportate de cele mai multe din platformele hardware şi
software. Odată conectat în Internet un utilizator poate folosi uneltele standard. Totuşi, tipul de
conexiune realizat determină dacă se poate lucra într-un mediu grafic prietenos utilizând interfaţa
GUI(Grafic User Interface) sau printr-o interfaţă de tip linie de comandă.

Utilizatorilor le pot fi furnizate următoarele categorii de servicii pe Internet:

 Servicii pentru administrare (protocoale TCP/IP, SMTP, SNMP, HTTP, etc);
 Servicii pentru comunicare între persoane (e-mail, news, usenet);
 Servicii pentru comunicare între calculatoare (telnet);
 Servicii pentru difuzarea informaţiilor (FTP, Web, Gopher, Mosaic);
 Servicii pentru căutarea informaţiilor (Archie, Wais, Veronica).
 Servicii de căutare şi localizare a resurselor multimedia pe Web prin hiperlegături
(Netscape, Internet Explorer, Mosaic, Lycos);
Uneltele Internet permit unei firme să furnizeze informaţii şi servicii în mod activ utilizatorilor.
De fapt, aceste unelte definesc tipul de prezenţă de afaceri în Internet. Internet-ul oferă o varietate de
unelte pentru diferite tipuri de sarcini şi, în acelaşi timp, un utilizator poate folosi mai multe unelte
pentru a îndeplini o anume sarcină.
 Cele mai importante 5 aplicaţii ale Internetului sunt:
 Poşta electronică (e-mail)1 –facilitatea de a transmite mesaje electonice de poştă sau
mesagerie oriunde pe Internet a existat încă de la primele zile ale ARPAnet şi are şi astăzi o
popularitate uriaşă;
 Reţelele de ştiri (USENET)2 – grupurile de ştiri sunt forumuri specializate în care utilizatorii
ce au un anumit interes comun pot să facă schimb de mesaje. Există mii de grupuri de ştiri, pe
subiecte tehnice, economice, de afaceri, incluzând calculatoarele, ştiinţa, divertismentul, politica,
hobby, etc;
 Conectarea la distanţă –când utilizatorii aflaţi oriunde pe Internet pot să se conecteze la
orice maşină pe care au un cont folosind Telnet, Rlogin sau alte programe;
 Transfer de fişiere – copierea fişierelor de pe o maşină din Internet pe alta este posibilă
folosind programul FTP3. În acest fel sunt disponibile imens de multe informaţii din documente,
publicaţii mass media on-line, biblioteci, baze şi depozite de date, arhive electronice, alte surse de
informaţii;
 World Wide Web (WWW)4 – Web-ul cu interfaţa sa grafică prietenoasă a schimbat faţa
Internetului, de la o interfaţă greoaie de tip linie de comandă la un mediu hipermedia atrăgător. Noua
aplicaţie nu a modificat aplicaţiile existente sau uneltele software folosite ci a inventat una deosebită.
În schimb a atras în reţeaua Internet milioane de noi utilizatori care folosind un calculator
multimedia poate viziona fişiere grafice sau video, pot asculta fişiere audio şi pot extrage date din
orice sursă Internet.
Accesarea datelor la distanţă constituie esenţa Internetului. Pentru realizarea acestei legături cu
datele aflate la distanţă au fost dezvoltate mai multe tehnici de accesare, fiecare ţinând cont de tipul
de utilizator, tipul de date, scopul utilizării datelor, precum şi dimensiunea şi calitatea datelor
transmise.

Principalele unelte software de accesare sunt:

 E-MAIL1 (poşta electronică) reprezintă un mesaj electronic de tip text sau
multimedia, expediat de la un calculator către serverul de E-mail, server care înmagazinează
respectivele mesaje până în momentul în care transmite mai departe către serverul de e-mail al
destinatarului. Corespondenţa este trecută de la o maşină la alta până ajunge la destianţie fiind depus
la ,,cutia poştală” electronică a destinatarului. Este o transmisie asincronă în sensul că momentul la
care se transmite mesajul este diferit de momentul la care se receptează.
Sistemul de e-mail devine rapid forma dominantă a comunicaţiilor de afaceri şi a interacţiunilor
cu clienţii. Firmele care îşi conectează serviciile comerciale şi angajaţii la poşta electronică deschid
noi oportunităţi de marketing, colaborări diverse şi eficiente. Stabilirea unei prezenţe de afaceri în
Internet prin intermediul e-mail este determinată de realizarea legăturii efective, fizice la Internet, de
deschidere a unui cont de e-mail.
În afara folosirii poştei electronice pentru comunicarea internă şi cu clienţii, o firmă poate să-şi
manifeste prezenţa şi prin alte categorii de servicii oferite de un server de E-mail. Acest tip de

1
Poşta electronică – E-mail – este standardizată prin două rapoarte tehnice RFC (Request For Comments – cereri pentru
comentarii : RFC821 – protocolul de transmisie şi RFC882 – formatul mesajelor).
2
USENET sau USErs’ NETwork (reţeaua utilizatorilor) este o vastă colecţie de mesaje electronice de la utilizatorii din
lumea întreagă, mesaje clasificate pe categorii în diverse forumuri sau ierarhii. Orice subiect posibil îşi are locul său în
USENET şi, în afară de simple mesaje, multe pagini USENET conţin software şi imagini (fişiere binare).
3
FTP – File Transfer Protocol – protocol pentru transferul fişierelor.
4
WWW a fost inventată de fizicianul Tim Berners Lee de la CERN (Centrul European de Cercetări Nucleare).
1
E-mail reprezintă prescurtarea cuvintelor englezeşti „electronic mail” = poştă electronică.
servicii permit firmei să trimită informaţii în mod automat, de exemplu liste de ştiri sau cataloage de
ofertă, oricărei persoane care le solicită direct sau se abonează la serviciile sale;
 USENET (prescurtare de la user network – reţeaua utilizatorilor) este o vastă şi în
continuă creştere reţea de grupuri de discuţii, ce realizează publicarea contribuţiilor individuale
printr-un sistem de distribuţie a mesajelor, fie la nivel global (articolul respectiv va apărea în cadrul
tuturor grupurilor de discuţii afiliate tematicii respective), fie local pentru a participa la grupurile de
lucru.
Usenet a precedat Internetul, nefiind bazat pe protocoalele TCP/IP. Accesarea sa necesită
folosirea unui server de ştiri legat la un centru USENET şi a unui software specializat de citire a
acestor mesaje (news reader – cititor de ştiri).
Acest tip de unealtă este potrivit pentru a anunţa lansări de produse sau alte forme de
publicitate cu conţinut informaţional. Firmele pot contribui la activitatea reţelelor de ştiri sau îşi pot
constitui propriul grup de ştiri;

 NEWSGROUPS-ul (grupul de discuţii) permite participanţilor dezbaterea unor

subiecte de interes comun, prin centralizarea aportului tuturor participanţilor şi redistribuirea sa prin
e-mail. Există sute de mii de asemenea grupuri de discuţii, toate funcţionând în cadrul ariei
USENET. Tematic grupurile de discuţii au impus şapte categorii de ştiri, fiecare grup putând fi
detaliat ierarhic într-un număr arbitrar de subgrupuri, separat printr-un punct de părintele său ( .com
= calculatoare; .news = reţeaua de ştiri; .rec = hobby, artă, .sci = cercetare ştiinţifică; .soc =
probleme sociale; .talk = forum de dezbatere; .mise = alte categorii);
 Videoconferinţele permit unor grupuri de persoane dispersate geografic să poată
purta o discuţie privată în direct şi să rămână cu o înregistrare scrisă a ei. Aceste discuţii se pot
desfăşura chiar dacă nu toţi participanţii sunt legaţi în acelaşi timp în reţea. Meta Network operează
un serviciu de conferinţe private în direct pe care firmele îl pot folosi. Participanţii folosesc
programul Telnet pentru a se conecta de la distanţă la sistemul gazdă Meta şi apoi intră în conferinţă
folosind un cod privat. Un moderator conduce conferinţa, îndeplinind rolul conducătorului dintr-o
discuţie faţă în faţă. Discuţiile pot include un auditoriu electronic de la câţiva participanţi până la
sute de participanţi. Un participant citeşte un element (mesaj) şi dacă răspunde, răspunsul este
adăugat la sfârşitul mesajului. Toate aceste elemente sunt legate între ele şi afişate ca şi o discuţie în
derulare.
 Internet Relay Chat (IRC) – cel mai modern mijloc de comunicare on-line între
utilizatorii Internetului din întreaga lume. Comunicaţia se face pe canale publice, deschise de obicei
pe motive tematice, de doi sau mai mulţi operatori. Sistemul IRC are ca avantaj legătura în timp real
între corespondenţi, ce se întâlnesc într-un local virtual public, unde se adună şi vorbesc sincron
despre ceea ce-i interesează, fără să-i deranjezeze pe partenerii ,,canalului virtual”.
Până recent acest tip de facilităţi au fost utilizate mai ales pentru discuţii situate în afara sferei
afacerilor. Totuşi, în ultima vreme există un interes crescut în utilizarea facilităţilor Internet de
conferenţiere şi colaborare de afaceri în timp real, în special a facilităţilor prietenoase de tip GUI
precum cele implementate în cazul Web;
 FTP (File Transfer Protocol – Protocolul de Transfer al Fişierelor) este un serviciu
Internet care permite copierea fişierelor de pe un calculator pe altul. Un program tip Gopher sau
WAIS regăseşte locaţia fişierului căutat, iar FTP realizează transferul unei copii a acestuia pe
calculatorul utilizatorului.
Deoarece orice utilizator conectat la Internet are acces şi la FTP, prin intermediul programelor
de navigare, această unealtă oferă firmelor posibilităţi la îndemână pentru stabilirea unui server FTP
propriu pentru schimbul de date cu toţi utilizatorii sau cu un grup selectat. Spre deosebire de
serverele Web, serverele FTP verifică autenticitatea utilizatorilor care trebuie să deţină un nume de
cont şi o parolă validă pentru serverul respectiv. O metodă simplă şi eficientă ce pune la dispoziţie
cataloage, liste de preţuri, documentaţii tehnice şi alte informaţii este de a crea un server public FTP
(numit anonymous FTP site) care nu este protejat prin parolă şi pentru care majoritatea serverelor
solicită ca parolă adresa de poştă electronică a utilizatorului client. Mii de servere publice FTP
există, ele fiind folosite pentru a distribui tot felul de fişiere, precum grafică, programe sau alte
informaţii;
 TELNET este un software ce permite utilizatorilor conectarea şi folosirea
calculatoarelor – gazdă aflate la distanţă. Utilizatorul poate folosi o varietate de fişiere şi servicii pe
care gazda i le pune la dispoziţie.
De exemplu, utilizatorii pot folosi Telnet pentru a se lega la un calculator pe care se rulează un
server de baze de date. Odată conectaţi, ei pot lucra cu baza de date ca şi cum ar sta pe un scaun în
faţa unui terminal de lângă calculatorul respectiv. Serverele Telnet sunt mult mai sofisticate decât
cele de FTP deoarece permit utilizatorilor căutări, extrageri de date şi lucrul direct cu resursele
oferite. Programele Telnet sunt adesea folosite în conjuncţie cu alte unelte din Internet. De exemplu,
se poate folosi Telnet pentru a se conecta la un server Gopher care funcţionează ca un gateway
(poartă) pentru tot felul de alte servicii Internet. Deşi programul Telnet este folosit de utilizatorii
Internet, stabilirea unei prezenţe de afaceri în Internet bazată numai pe această unealtă nu este foarte
des întâlnită;
 GOPHER reprezintă un program de navigare a Internetului ce funcţionează ca un
sistem de meniuri de documente, imagini şi software. Gopher este folosit pentru regăsirea,
vizualizarea, încărcarea şi transmiterea prin poşta electronică a documentelor sau programelor.
Gopher integrează o varietate de servicii Internet precum FTP, Telnet, WAIS, într-o singură unealtă.
El permite utilizatorilor să caute prin Internet informaţii cu ajutorul cuvintelor cheie. Gopher nu
caută numai documente pe servere din întreg Internetul dar le şi extrage şi le afişează pe monitorul
utilizatorilor. Stabilirea unei prezenţe de afaceri în Internet prin Gopher permite firmei să se lege la o
reţea de astfel de servere prin care milioane de utilizatori Internet pot ajunge rapid la informaţiile
publicate de aceasta.
Foarte popular înainte de apariţia World Wide Web-ului, Gopher este folosit în prezent pentru
a furniza servicii profesionale celor care nu au acces la Web;
 FINGER este un program care furnizează utilizatorului informaţii privind un cont de
Internet aparţinând unei alte persoane sau organizaţii. Acestea pot include numele real al
utilizatorului, data ultimei conectări şi chiar fişierele de prezentare a respectivului utilizator, pe care
acesta le creează şi publică tocmai în scopul unui răspuns detaliat la o cerere finger. Aceste fişiere
sunt utilizate de firme în scopuri promoţionale;
 WAIS (Wide Area Information Service – Serviciul de informaţii pe arie extinsă) este
un browser folosit pentru a regăsi informaţii în bazele de date de pe Internet. Spre deosebire de
Gopher, care efectuează căutarea numai după titluri, WAIS ia în considerare întregul conţinut al
fişierelor respective. Sistemul WAIS permite utilizatorilor să caute şi eventual să găsească informaţii
indiferent de locul acestora în Internet. El oferă o soluţie pentru crearea unei acumulări imense de
informaţii sub formă de bază de date accesibile on-line.
Programul WAIS este un sistem de tip motor de căutare care permite informaţiilor aflate în
diferite baze de date să fie găsite cu uşurinţă folosind tabele de index sau cuvinte cheie construite
prin întrebări simple. Accesarea unui server WAIS se face de pe un calculator client WAIS sub
majoritatea sistemelor de operare în reţea;
 WORLD WIDE WEB (sau, WWW, W3 sau Web) reprezintă segmentul multimedia
al Internetului. Deşi el reprezintă numai unul dintre numeroasele sisteme folosite on-line pentru a
regăsi şi transfera informaţia, WWW a devenit prin uşurinţa utilizării şi bogata interfaţă grafică cel
mai popular segment Internet, şi ca rezultat cel mai promiţător pentru lumea afacerilor.
WWW este cel mai mare rezervor de informaţie electronică din lume. El constă într-o colecţie
de milioane de documente multimedia legate între ele, aflate pe calculatoare răspândite în întreaga
lume. Legarea documentelor prin intermediul hypertext-ului facilitează localizarea acestora, precum
şi comutarea de la o pagină la alta, permiţând regăsirea de informaţii fără a mai fi nevoie de un
index principal al informaţiilor din Internet (necesar în cazul serviciilor Gopher, WAIS).
Bogăţia multimedia şi uşurinţa în utilizare a condus la explozia fenomenală a acestei „pânze de
paianjen”, ea reprezentând în fapt cea mai intens folosită arie Internet de către toate categoriile de
utilizatori.

World Wide Web

Cercetătorii de la CERN (Conseil Europeen pour la Recherche Nucleaire – Consiliul European
de Cercetări Nucleare) – Elveţia şi-au pus problema dezvoltării unui sistem care să permită
grupurilor dispersate în toată lumea să aibă acces rapid la rapoarte, grafice, fotografii, imagini audio
şi video ca şi alte documente aflate într-o continuă modificare.
Prima aplicaţie, realizată de fizicianul Tim Berners Lee, în anul 1991 oferă posibilităţi de
navigare pe Web şi era bazată pe tehnologia hipertext. CERN a publicat proiectul Web în 1992,
acţiunea continuând în februarie 1993 cu crearea primei interfeţe grafice Mosaic. Din 1994, Web
devine una din cele mai populare căi de acces la Internet.
În acelaşi an (1994) a fost creat Consorţiul World Wide Web, organizaţie ce are ca obiectiv
dezvoltarea Web-ului, standardizarea protocoalelor şi interoperabilitatea site-urilor (directorul
organizaţiei este tocmai iniţiatorul proiectului, Tim Berners Lee).
 CURSUL 11
Sistemele informatice inteligente - suport pentru afaceri
Informaţia este unul din cele mai utilizate cuvinte din lumea economică, şi nu numai.
Percepţia sa este cât se poate de eterogenă, conceptul de informaţie fiind subiect de reflecţie şi
analiză în: teoria informaţiei, teoria comunicării, teoria cunoaşterii, logică, semantică etc.
Sintagma informaţie este pe cât de folosită, pe atât de dificilă în privinţa unei definiri
riguroase. Cuvântul din care provine este latinescul informare care înseamnă a da o formă. După
Lindsay J [1984], prima atestare în limba engleză a cuvântului information apare la Chaucer încă din
1386. După The Oxford English Dictionary, informaţia se referă la „acţiunea de a informa, de a
comunica cunoştinţe sau noutăţi despre un fapt sau o apariţie; acţiunea de a spune sau de a i se
spune ceva” sau „cunoştinţă comunicată ce priveşte un anumit fapt, subiect sau eveniment; despre
care se înştiinţează, se ia cunoştinţă; ştire, noutate”
În general, se poate vorbi de două categorii de referinţe la informaţie: ca fapt în sine şi ca
transmiterea unor fapte
Prin intermediul informaţiilor se asigură transferul cunoştinţelor de la o generaţie la alta, se
asigură accesul la cele mai avansate realizări ale omenirii.
Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care semnifică o
comunicare, o veste, o ştire, un mesaj, un semnal etc. despre evenimente, fapte, stări, obiecte, despre
forme de manifestare a realităţii care ne înconjoară. Informaţia reprezintă cantitatea de noutate
adusă de un mesaj din lumea reală şi este furnizată de altcineva.
Informaţia, energia, şi materia sunt cei mai importanţi factori ai economiei moderne pe lângă
pamânt, capital şi forţa de muncă.
Faţă de materie sau energie, informaţia prezintă caracteristici distincte:
 Ea nu cunoaşte ideea de original, se poate copia ori de câte ori se doreşte şi este
independentă de loc;
 Informaţia nu se învecheşte şi se poate combina aproape nelimitat;
 Informaţia este puternic condensabilă;
 Informaţia se percepe ca o anumită măsură a ordinii întrucât ea anihilează
incertitudinea şi nedeterminarea. O măsură a ordonării este entropia negativă, termen
care a luat naştere prin analogie cu entropia, care este, în termodinamică, o mărime
exprimabilă matematic a neordonării;
 Calitatea unei informaţii constă în gradul de probabilitate cu care îi crează
utilizatorului certitudinea unei afirmaţii1.
Oamenii ajung la informaţii direct, prin intermediul altor oameni, sau prin purtători de
informaţie, precum ziare, cărţi, imagini, videocasete, CD, DVD, discuri sau echipamente de
comunicaţie (radio, televizor, fax, telefon sau calculator).
Trebuie facută distincţia între ştire ca informaţie despre ceva şi opinia despre acel
ceva. Ştirea întruneşte caracteristicile de informaţie în sensul că reflectă realităţi obiective, stări de
fapt existente. Opinia reprezintă exprimarea unor păreri, a unor gânduri proprii sau de grup. Opinia
este deci subiectivă sau prea puţin obiectivă, putând fi uneori promovată pe baza unor interese
dinainte stabilite, urmărind scopuri fie constructive (educaţionale, mobilizatoare etc.), fie distructive
(denaturarea realităţii, abaterea atenţiei de la problemele reale ale vieţii, dezinformarea etc). Opinia
fiind subiectivă are un grad redus de generalitate chiar atunci când priveşte unele evenimente

1
Rohner K., Ciber – marketing, Ed. ALL, 1999, pag. 51.
concrete2. De asemenea, informaţia nu trebuie să se confunde cu zvonul care reprezintă, ca şi opinia
falsă, o ştire neîntemeiată şi neverificată. Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor, opiniilor
şi comentariilor o reprezintă comunicarea. Informaţia este o comunicare despre un anumit aspect al
realităţii obiective.
Din punct de vedere conceptual informaţia reprezintă o reflectare în planul gândirii umane a
legăturilor de cauzalitate, privind aspecte din realitatea ce ne înconjoară.
Informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se adresează, indiferent de forma pe
care o ia (ştire, semnal, comunicare). Putem spune deci că informaţia este un mesaj, dar cu precizarea
că nu orice mesaj este o informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are suport real,
atunci acesta nu reprezintă interes pentru receptor şi deci nu are caracter de informaţie.
Informaţia primeşte întotdeauna atributul domeniului pe care îl reflectă. De exemplu,
realităţile din domeniul economic se reflectă în informaţiile economice.
Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un anumit domeniu reprezintă
un proces de informare. Informaţiile dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit
domeniu, formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestora reprezintă baza de
cunoştinţe.
Cunoştinţele reprezintă deci o însumare a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit
domeniu, sau care se referă la un anumit obiect. În sinteză putem aprecia cunoştinţele că sunt
elemente abstracte şi individuale despre obiectele şi domeniile lumii reale, însuşite şi/sau dobândite.
Pentru a fi percepută informaţia, trebuie exprimată într-o formă concretă. Acestă formă
concretă poartă numele de dată. Prin dată, înţelegem un număr, o mărime, o relaţie etc. Care serveşte
la rezolvarea unei probleme sau care este obţinută în urma unei cercetări urmând a fi suspusă unor
prelucrări. Data poate fi considerată materia primă pentru informaţie. Ea este o informaţie potenţială.
Data este forma de reprezentare accesibilă a informaţiei prelucrate.
Există o corespondenţă determinată între informaţie, simbol şi dată astfel că, foarte adesea, în
practică, termenul de informaţie este utilizat pentru a desemna date, iar expresia „prelucrarea
informaţiilor” înlocuieşte expresia „prelucrarea datelor”. Putem considera că datele prelucrate, în
măsura în care afectează în sens pozitiv comportamentul receptorilor (oameni sau maşini), au
calitatea de informaţii.
Informaţiile se produc, se culeg, se procesează, se transmit, se stochează şi se înţeleg. În cazul
în care are loc o transmitere unilaterală de informaţii, vorbim despre informare. În cazul unei
transmiteri bidirecţionale a informaţiei, se poate vorbi de comunicare.
Datele nu au semnificaţie de aceea trebuie modificate şi aduse într-o formă utilizabilă şi
plasate înr-un anumit context pentru a avea valoare.
Informaţia reprezintă produsul prelucrării datelor, care sunt aduse într-o formă inteligibilă şi
care pot fi utilizate într-un scop anume. Informaţia poate fi percepută ca partea utilizabilă dintr-un
ansamblu de date sau ca „semnificaţie ce poate fi desprinsă dintr-un ansamblu de date, pe baza
asociaţiilor dintre acestea”. Deci informaţia înseamnă date care au semnificaţie pentru un receptor,
care îi asigură acestuia un plus de noutate. Schema informaţie = dată + semnificaţie este
cvasiutilizată.
Nu orice prelucrare de date generează informaţii. O procesare de date poate genera
informaţie, numai dacă există un receptor care să considere acest rezultat inteligibil şi folositor.
Data reprezintă un fapt sau o stare a unui eveniment fără a avea vreo legătură cu alte
elemente. Informaţia presupune înţelegerea unui tip de relaţii între date.

2
Surcel T., Sofronie G., Baron C., Informatica economică, Ed. Calipso 2000, 1999, pag 9.
 Data poate fi caracterizată ca fiind materia primă a informaţiei. Poate fi definită ca un
ansamblu de simboluri ce nu au fost încă interpretate sau ca un lucru dat sau dobândit, ceva cunoscut
sau presupus a fi un fapt şi considerat baza unui raţionament sau calcul.
Cunoştinţa reprezintă o grilă, un tipar şi furnizează în mare măsură un grad de predictibilitate
despre ce a fost descris sau ce se va întâmpla în viitor.
Înţelepciunea presupune înţelegerea principiilor fundamentale înglobate în cunoştinţe care
sunt esenţiale pentru a înţelege evoluţia procesului de cunoaştere în timp, fiind atemporală.

După Russel Ackoff [1957] conţinutul creierului este structurat pe cinci clase3:
a. Datele sunt ansambluri de simboluri. Datele există pur şi simplu, sub orice formă; nu au nici o
semnificaţie în sine.
b. Informaţiile sunt date prelucrate, înzestrate cu o anumită semnificaţie şi care au sens prin
raportarea lor la alte elemente. Semnificaţia lor poate fi utilă, dar la fel de bine, inutilă.
Informaţiile sunt date organizate. Informaţiile sunt utile pentru receptor pentru că aduce un
element de noutate şi furnizează răspunsuri la întrebări de genul cine?, ce?, unde?, când?. Ele
scot la iveală modelele, tipare, grile care vor constitui baza unor decizii.
c. Cunoştinţele sunt ansambluri de informaţii care sunt, intenţionat, utile. Memorarea informaţiilor
este un proces de acumulare de cunoştinţe care au o semnificaţie utilă, dar care nu furnizează şi
cheia integrării cu alte cunoştinţe, a modului de inferenţă şi generare de noi cunoştinţe. Reluând
exemplul dat de Ackoff, să ne referim la un elev care ştie tabla înmulţirii. Învăţarea tablei
înmulţirii este un proces de memorare. Răspunsul la întrebarea „Cât fac 3×2?” este furnizat pe
baza cunoştinţei memorate mecanic: „3×2=6”. Dacă însă este întrebat „Cât fac 3214×327?”, nu
poate răspunde corect, deoarece această cunoştinţă nu este inclusă (încă) în tabla înmulţirii pe
care o are de învăţat. Răspunsul corect la această întrebare necesită cunoaşterea mecanismului
calculului produsului a două numere reale, deci înţelegerea modului de calcul al produsului dintre
două numere.
d. Înţelegerea este, după Ackoff, un proces neprobabilistic şi de neinterpolare, este cognitiv şi
analitic. Este procesul prin care cunoştinţele se pot distila, prin rafinare şi sintetizare rezultând un
plus de cunoaştere, de noi cunoştinţe. Diferenţa dintre înţelegere şi cunoaştere este diferenţa
dintre a învăţa şi a memora.
e. Înţelepciunea este un proces nedeterminist, neprobabilist şi de extrapolare, care se sprijină pe
celelalte niveluri ale conştiinţei omeneşti. Înţelepciunea ne conferă înţelegere despre ceea ce
anterior fusese de neînţeles şi, astfel, depăşeşte însăşi înţelegerea. Înţelepciunea reprezintă esenţa
demonstraţiei în filosofie. Faţă de celelalte niveluri, înţelepciunea ridică probleme la care nu
există răspuns (sau răspunsul este foarte dificil de găsit). Prin înţelepciune putem discerne, putem
judeca binele şi răul, corectitudinea şi greşala.
Dacă informaţia presupune înţelegerea relaţiilor dintre date sau a semnificaţie acestora,
cunoştinţele presupun înţelegerea grilelor, tiparelor ce se pot aplica informaţiilor. O grilă (pattern)
este mai mult decât o relaţie de relaţii, înglobând consecinţe şi completitudine (exhaustivitate) ale
relaţiilor care, până la un punct, îşi creează propriul context. Grila serveşte ca un tipar ce implică
repetabilitate. Grilele, tiparele ce reprezintă cunoaşterea au tendinţa de a fi autocreatoare de context,
fiind mult mai puţin dependente de context decât informaţiile; ele prezintă un mai mare grad de
încredere şi predictibilitate, fiind deosebit de dinamice.
Înţelepciunea izvorăşte din înţelegerea principiilor fundamentale pe baza cărora sunt
construite grilele ce reprezintă cunoaşterea. Atunci când cunoştinţele generează convingeri, credinţe,

3
Preluare din Bellinger G., Castro D., Mills A., Data, information, Knowledge, and Wisdom,
http://www.radix.net/~crbnblu/assoc/bellingr/dikw/dikw.htm.
valori ce ghidează comportamentul unui individ se poate vorbi de înţelepciune. Înţelepciunea îşi
creează, într-o măsură şi mai mare decât cunoaşterea, propriul său context, principiile fundamentale
fiind universale şi independente de situaţiile specifice.
Asemănător acestei abordări poate fi amintită şi ierarhia evocată de Barabba şi Zaltman4
[1990] care consideră că mintea omenească operează la nivelul a cinci paliere:
 Date (numere, cuvinte);
 Informaţii (propoziţii);
 Inteligenţă (reguli);
 Cunoaşterea (combinarea nivelurilor anterioare);
 Înţelepciunea (baze de cunoştinţe combinate).
Gene Bellinger trasează următoarea paralelă5:
 Informaţii: ce? - descriere, definiţie sau perspectivă
 Cunoştinţe: cine, când, unde, cum? - strategie, practică, metodă, abordare
 Înţelepciune de ce? Cu ce implicaţii? - principiu, convingere, morală, arhetip
Thomas Davenport şi Laurence Prusak6 [1998] atrag atenţia asupra faptului că lanţul valoric
poate fi parcurs şi în sens descendent, mai ales când, datorită volumului imens, cunoştinţele şi
informaţiile devin imposibil de gestionat. Cunoştinţele pot deveni informaţii şi chiar date. . Pentru a
întârii ideea, se face trimitere la Eschil care zicea că este înţelept nu cel care ştie multe, ci lucruri
utile
Schema lanţului valoric mental, aşa cum se prezintă în figura 1.1., deşi cuceritoare prin
simplitate, lasă nerezolvate o serie de probleme.

înţelepciune
rafinare

ii
cip
p rin

cunoştinţă
ile
gr
e l e, e
d r
mo tipa
informaţie

e
aţi ţie
rel f ica
i
mn
se
data

înţelegere

Figura nr. 1.1. Fluxurile ascendente şi descendente dintre palierele lanţului valoric mental
4
Barabba V., Zaltman G., Hearing the Voice of the Market, Harvard Business School Press, 1990.
5
Bellinger G., Knowledge Management, http://www.outsights.com/systems/kmgmt/kmgmt.htm.
6
Davenport T. H., Prusak L., Working Knowledge: How Organizations Manage What They Know, Harvard
Business School Press, Boston, 1998, pg. 2.
 Să începem cu geneza informaţiilor din date: este în stare receptorul să transforme datele în
informaţii dacă nu are cunoştinţele, deprinderile prealabile care-i permit să realizeze că se află în faţa
unor date, că le poate interpreta într-un anumit fel.
Mai merită evocat şi un alt aspect: procesul rafinării datelor în informaţii nu numai că nu este
determinist sau pur şi simplu inferenţial, dar nu exclude apariţia unor false informaţii, unor false
cunoştinţe. Modul în care ne selectăm datele în funcţie de cunoştinţele de care dispunem cât şi
modurile în care datele pot fi alterate, falsificate pentru a induce în receptor o anumită viziune asupra
evenimentelor, o anumită percepţie – altfel spus, pentru a-l manipula sunt aspecte care dovedesc
importanţa fluxurilor ascendente şi descendente asupra percepţiei individului.
Datele sunt generate numai dacă dispunem în prealabil de informaţii, iar pentru apariţia
informaţiilor avem nevoie de cunoştinţe prealabile.

1.2. Evoluţia sistemelor informatice inteligente

Conceptul de sistem informatic a fost definit în moduri diferite, nefiind acceptată o definiţie
unanimă, dar de fiecare dată fiind prezentat din prisma sistemelor informaţionale de management iar
în unele cazuri el este sinonim cu acest concept.
A defini un sistem informatic al unui organism înseamnă a-i preciza în mod concret regulile,
procedurile, mijloacele şi metodele, cu precădere automate, utilizate în cadrul sistemului pentru a
determina mărimile prestabilite şi legile care operează cu aceste mărimi.
Sistemul informatic poate fi definit ca un ansamblu de reguli, proceduri, mijloace şi metode,
cu precădere automate, folosite pentru culegerea, transmiterea, prelucrarea şi stocarea datelor7.
Sistemul informatic este o componentă a sistemului informaţional şi anume acea parte a
acestuia care preia şi rezolvă sarcinile de culegere, prelucrare, transmitere şi stocare a datelor cu
ajutorul sistemelor de calcul.
Pentru a-şi îndeplini în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic cuprinde
ansamblul tuturor resurselor, regulilor, procedurilor, mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care se
asigură prelucrarea automată a datelor, necesare proceducerii informaţiilor, care vor fi folosite la
toate nivelurile decizionale ale managementului şi de controlul activităţilor organizaţiei.
Literatura de specialitate informatică, în speţă, economică – nu a ajuns încă la un consens
...noţiona, se mai poartă discuţii dacă angrenajul utilizat pentru a oferi informaţii celor interesaţi
trebuie să fie numit sistem informaţional sau sistem informatic, cu referire la utilizarea
calculatoarelor în acest scop. Cum sistemul informaţional cuprinde şi sistemul informatic, folosirea
celei de-a doua ar fi mai inspirată, mai ales în condiţiile din ţara noastră, unde, după cum se ştie,
informatizarea n-a atins cotele din ţările dezvoltate, iar partea de prelucrare umană are încă o pondere
substanţială.
Cum, de regulă, ne place să ne raportăm la ţările cu o bogată experienţă, să o facem şi de
această dată, spunând că, în literatura de anglo-americană, information system înseamnă sistem
informaţional, iar computer based information system este ceea ce noi considerăm sistem informatic.
Adevărul este următorul: datorită nivelului tehnologic la care s-a ajuns în SUA, toţi autorii, după ce
fac delimitarea amintită, folosesc termenul de information system motivând gradul ridicat de
automatizare a activităţilor care lucrează cu informaţia.
În ultimii ani, în literatura de specialitate îşi face apariţia un nou concept – executive
information system – care ar trebui să dea mult de gândit celor care au tradus management

7
Ghe. Orzan – Sisteme informatice de marketing, Ed. Uranus, Bucureşti, 2001.
information system sub forma sistem informatic de conducere, pentru că noua apariţie înseamnă tot
sistem informatic pentru conducere, numai că se referă la nivelul de top al ei.
Procesul de conducere se realizează pe cele trei niveluri: operativ, tactic şi strategic, deci
nominalizarea unuia dintre ele constituie o condiţie esenţială a înţelegerii tipului de sistem
informaţional/informatic la care se face referire.
Oare atunci când s-a tradus conceptul de management information system, aşa cum am
menţionat anterior nu s-a ţinut cont de nivelurile la care se realizează procesul de conducere? Ar fi o
explicaţie, însă putem aduce ca argument şi înţelegerea greşită a cuvintelor management, manager.
De multe ori se consideră că managerul, printr-o traducere în formă „superlativă”, este similar cu
„director”, „conducător”, ceea ce nu denotă întotdeauna prea multă inspiraţie, prin ambiguitatea
provocată. Să nu uităm că, în limbajul american, manager este şeful unui depozit sau magazin, şi
administratorul unui bloc de locuinţe ş.a.m.d.
Din cele relatate, rezultă ca posibile două variante de utilizat pentru management information
system. O primă soluţie ar putea consta în specificarea nivelului de conducere căruia i se adresează,
numindu-l sistem informatic al conducerii operative şi /sau tactice, deşi pentru conducerea operativă
există o altă categorie a sistemelor informatice, transaction processing system, după cum vom vedea
în continuare. Aşadar trebuie făcută referire numai la nivelul tactic al conducerii, ceea ce, să
recunoaştem, nu prea intră în uzanţele noastre.
A doua variantă, mai scurtă şi suficient de plauzibilă ar consta în utilizarea conceptului de
sistem informatic de gestiune, întrucât acesta este obiectivul lor prioritar.
Dacă am analiza evoluţia în timp a tehnologiilor de realizare a sistemelor informatice, a
naturii şi rolului acestora putem identifica următoarele categorii de sisteme informatice:

1.2.1. Sisteme informatice de procesare a tranzacţiilor

Pentru faza de început a activităţilor informatizate, la nivel operativ, funcţional sau de
execuţie apare noţiunea Transaction Processing System (TPS). El au apărut îndeosebi în domeniul
contabilităţii, întrucât, după cum se ştie, utilizează un imens volum de date şi, de ce să n-o spunem,
are şi un sistem propriu perfect de verificare a corectitudinii rezultatelor obţinute. Ulterior, sfera
acestor sisteme s-a extins şi asupra marketingului, personalului, producţiei ş.a. Sistemele informatice
de procesare a tranzacţiilor şi-au făcut apariţia pe la mijlocul anilor ’50, având ca obiectiv principal
colectarea datelor şi gestiunea din domeniile specificate.

1.2.2. Sisteme informatice de management

Odată culese datele au început a fi valorificate în mai multe moduri, un astfel de mod
constituindu-l şi onorarea cererii de informaţii de către nivelul superior de conducere, adică tactic,
făcându-şi apariţia Management Information System (MIS) sau Managemet Reporting System
(MRS). Obiectivul propus era de furnizare a informaţiilor pentru conducerea tactică, sub forma
rapoartelor de gestiune şi a altor situaţii. Sistemele informatice de management specifice pe domenii
(marketing, management, contabilitate, producţie, organizaţie economică) şi-au făcut apariţia la
începutul anilor ’60.
 1.2.3. Sistemele informatice de automatizare a muncii de birou
Office Automation System – (OIS) sunt cunoscute şi sub denumirea scurtă de sisteme birotice
(birotică). Misiunea lor este de a prelua, prelucra, stoca şi transmite date şi informaţii sub forma
comunicaţiilor electronice între birouri şi nivelurile organizatorice dintr-o firmă.
S-au dezvoltat, în principal, datorită generalizării microinformaticii, la mijlocul anilor ’80.
Compartimentele sunt adevărate centre informaţionale prin care sunt vehiculate importante volume
informaţionale. Experienţa practică demonstrează că procurarea, culegerea, valorificarea şi
transmiterea direcţionată a informaţiilor este cea mai importantă sarcină. Birotica se bazează pe
procesoare de texte, programe de calcul tabelar, programe de prezentare grafică, mesagerii
electronice, alte tehnologii ale sistemelor informatice. Principalele aplicaţii sau subsisteme includ:
poşta electronică, teleconferinţele, aplicaţiile web, messenger, chat, videochaturi, videotelefon,
agende electronice, tehnoredactare computerizată etc.

1.2.4. Sisteme informatice de asistare a deciziei

La începutul anilor ’70 se încearcă trecerea spre uşurarea procesului decizional, prin
preluarea componentei informaţionale din efortul managementului strategic in fundamentarea
deciziilor. Obiectivul prioritar nu mai era simpla culegere a datelor, nici sintetizarea lor sub forma
rapoartelor, ci uşurarea procesului de luare a deciziilor. Şi-au făcut astfel apariţia Decision Support
System (DSS), cunoscute la noi ca sisteme suport de decizie, deşi s-ar putea considera mai inspirată
forma sisteme de sprijinire a procesului decizional, evitându-se, astfel, posibila concluzie că, până la
apariţia acestor sisteme, deciziile n-ar fi avut suport.
Sistemele informatice de asistare a deciziilor, mai cunoscute şi sub denumirea de sisteme
informatice inteligente de asistare a deciziilor (SIAD), oferă managerilor răspunsuri rapide la
întrebările ad-hoc şi urmăresc pregătirea şi fundamentarea deciziei.
Aceste sisteme oferă managerilor instrumentele necesare pentru a analiza blocuri mari de
date, utilizând modele sofisticate într-o manieră flexibilă pe care utilizatorii o pot controla cu
uşurinţă. Sunt proiecte pentru a furniza opţiuni şi alternative, nu numai pentru obţinerea
informaţiilor. Există mai multe categorii de astfel de sisteme. DSS de uz individual sprijină
decidenţii individuali. DSS de grup sunt orientate pe cerinţele unui grup de decidenţi angajaţi în
activităţi separate, dar nercorelate. DSS organizaţionale sunt focalizate pe nivelul organizaţional sau
pe activităţi dispersate pe diferite zone funcţionale ce implică resurse numeroase. DSS intra-
organizaţionale sprijină procesul decizional generat de globalizarea sarcinilor în cazul corporaţiilor
internaţionale şi multinaţionale.
În perioada de dezvoltare a acestor sisteme, graniţa dintre sistemul suport şi aplicaţia
informatică este foarte imprecisă, o mare parte din aplicaţii fiind create pentru rezolvarea unor
probleme punctuale şi utilizate o singură dată. Din acest motiv, în anii ”80 atât suportul cât şi
aplicaţiile au fost denumite generic sisteme interactive de asistare a deciziei, aspectul interactiv fiind
conferit în special de existenţa limbajelor grafice de modelare. Acest tip de sisteme sunt încadrate în
prezent în clasa sistemelor informatice de asistare a deciziilor orientate spre modele.
Se remarcă apariţia în ultimii ani a unei noi generaţii de sisteme informatice de asistare a
deciziei – cele orientate pe date, care au la bază depozitul sau zăcământul de date a corporaţiei drept
componentă tehnologică principală. Funcţionarea lor fiind bazată pe analiza şi agregarea datelor, ca
răspuns la necesitatea utilizării unor metode eficace de analiză. Funcţiile principale ale acestor
sisteme sunt: accesul imediat la date, realizarea unui mecanism pentru analize ad-hoc ale datelor
actuale sau cu caracter istoric şi analiza informaţiilor.
Sistemele informatice de asistare a deciziei orientate pe date sunt rezultatul unor tehnologii
inteligente create special şi anume:
 Data Warehouse – tehnologie de centralizare, consolidare , reorganizare şi stocare a
volumelor mari de date acumulate de-a lungul timpului, date preluate din sisteme
informatice eterogene, care vor fi baza procesărilor analitice necesare proceselor de
decizie.
 OLAP (On-line Analytical Processing) – este o tehnologie de agregare a datelor stocate în
depozite într-o abordare multidimensională care asigură acces rapid la informaţiile
necesare analiştilor şi managerilor într-o manieră consistentă, interactivă şi foarte
flexibilă.
 Data mining – tehnologie de explorare a datelor stocate în depozite în încercarea dea
descoperi aspecte noi ale activităţii desfăşurate, aspecte trecute în mod normal cu
vederea: corelaţii între evenimente, asociaţii între anumite fapte, secvenţe, tipare de
comportament, etc.
Sistemele informatice inteligente bazate pe cunoştinţe care înglobează tehnologii ale
inteligenţei artificiale şi care sunt referite ca şi SIIAD.
Din categoria sistemelor SIAD la mijlocul anilor ’80, proliferează un nou tip de sisteme, şi
anume Expert System (ES), cunoscute ca sisteme expert, prin care se trece la prelucrarea
cunoştinţelor umane, motiv de a fi numite uneori şi Knowledge Work System (KWS). Ele preiau, sub
forme mult mai performante, o parte din activităţile surprinse prin tipurile de sisteme menţionate
până acum. De mai multe ori se consideră că sistemele expert sunt numai o prelungire a celor de
sprijinire a procesului decizional, ceea ce nu este adevărat, întrucât ele se pot regăsi pe orice treaptă a
conducerii – de la nivelul operativ până la cel strategic, - aşadar, de la sistemele de prelucrare a
tranzacţiilor economice până la sistemele de sprijinire a conducerii la nivel strategic.
Sistemele informatice inteligente – sistemele expert (Expert System) încorporează
cunoştinţele experţilor dintr-un domeniu dat şi le folosesc în luarea deciziilor, elaborarea de
recomandări, consultaţii etc. Un sistem expert reprezintă un ansamblu de programe informatice
destinate emulării raţionamentului unam al experţilor într-un domeniu specific.
Utilizarea sistemelor expert se bazează pe premisa că orice problemă poate fi rezolvată printr-
o succesiune de raţionamente care pot fi descompuse în reguli logice. Primele sisteme expert au
apărut în chimie şi medicină (DENDRAL – 1967, MYCIN – 1979). În domeniul marketingului,
financiar-bancar, al expertizei există nenumărate sisteme expert: GURU, INTELLIGENCE
SERVICE, DEXPER, PERSONAL PLUS CONSULTANT, etc.
Nivelul strategic al conducerii este sprijinit, într-un mod aparte, prin noile Executive
Information System (EIS), dezvoltate puternic începând cu mijlocul anilor ’80. Ele îşi propun mult
mai mult decât „clasicul” tablou de bord sau arhicunoscutele sisteme de raportare, formele moderne
de informare mult mai succintă, prin grafice, tabele, scheme. Veritabilii conducători, buni strategi, de
multe ori sunt interesaţi mai întâi să ştie ce fac alţii, ce se întâmplă pe piaţa globală şi abia apoi
doresc să ştie detalii despre firma lor. O astfel de optică a deranjat pe mulţi realizatori de sisteme
informatice de gestiune, care îşi văd neglijat efortul muncii lor de ani de zile.
O explicaţie se regăseşte to în noile tehnologii fiindcă o dată cu apariţia atâtor forme de
„ieşire în lume”, prin atâtea tipuri de reţele, care mai de care mai performante, este normal ca top-
managerii să dorească să vadă mai intâi ce se întâmplă în „ograda vecinilor lor”, chiar dacă ei se află
peste mări şi ţări.
Pri utilizarea informaţiilor provenind atât din mediul intern, cât mai ales din mediul extern al
organizaţiei, specific „top-managerilor” de marketing, EIS creează un mediu informatizat şi un cadru
propice comunicării, care poate aborda o gamă de probleme ce se schimbă în permanenţă. Astfel,
conducerea organizaţiei poate controla performanţele organizaţionale, studia activitatea
concurenţilor,poate prevedea tendinţe ale anumitor fenomene, poate sesiza diverse oportunităţi de
afaceri. Utilizarea unui astfel de sistem poate avea drept efect ameliorarea considerabilă a
performanţelor conducerii.
Reprezentarea grafică sugestivă din figura 1.2. scoate în relief comportamentele mediului de
lucru al sistemelor informatice inteligente folosite în managementul organizaţional structurat în
funcţie de tipurile de decizii (structurate, semistructurate şi nestructurate) şi nivelul de management
organizaţional.

Nivelul organizaţional
Strategic EIS ES
DSS
Tactic MIS
Cunoaşterea OAS KWS
Operaţional TPS
Tipul deciziei Structurate Semistructurate Nestructurate

Figura 1.2.: Corelaţia între tipurile de decizii şi tipurile de sisteme informatice

ES – Expert System MIS – Management Information System

EIS – Executive Information System OAS – Office Automation System
DSS – Decision Support System TPS – Transaction Processing System
KWS – Knowledge Work System

1.2.5. Sisteme informatice inteligente suport pentru afaceri

Business Support System (BSS) sunt fundamentate pentru strategia firmelor şi derularea
proceselor economice în secolul XXI. Pentru a prospera în lumea businessului organizaţiile sunt
forţate să-şi integreze aplicaţiile într-o infrastructură puternică. Afacerile digitale combină resursele
tradiţionale ale sistemelor informatice cu marea bogăţie a resurselor existente pe Internet. În acest
context, vorbim despre două situaţii: tradiţionale care sunt nevoite să-şi reproiecteze sistemul
informaţional şi cele create din start pentru afaceri online.
Prezentăm în figura 1.3. arhitectura sistemelor informatice inteligente suport pentru afaceri
(Business Support System).
 Furnizori, distribuitori, comercianţi

Supply chain management

Internet

Sisteme web (comerţ electronic, cercetări online, GIS)

Producţie, Management, Marketing, Personal

Resurse
Logistică Producţie Marketing Distribuţie
Contabilitate, Financiar

Enterprise Resource Planning

Marketing
Marketing
Mediul intern

Mediul Online
Sisteme Sisteme Sisteme
Suport Inteligente Suport
Groupware

Decizional Organizaţiuni Online

- DSS - - OIS - - OSS -
Personal

Site
Customer Relationship Management

Reţele
Servicii Distribuţie
Internet

Marketing Vânzări
clienţi

Selling Chain Management

Clienţi, comercianţi

Figura. 1.3.:Arhitectura sistemelor informatice inteligente – suport pentru afaceri (BSS)8

 Sisteme informatice integrate pentru gestiunea afacerilor - Enterprise Resource

Planning (ERP) şi-au făcut loc în aplicaţiile de întreprindere, în contextul exploziei
informaţionale şi dezvoltării fără precedent a tehnologiei informatice şi de comunicaţie, la
începutul anilor ’90.
ERP constă din module software care acoperă toate ariile funcţionale, structurate ca
de exemplu: marketing şi vânzări, service, proiectare şi dezvoltare de produs, producţie şi
controlul stocurilor, aprovizionare, distribuţie, resurse umane, finanţe şi contabilitate, servicii
informatice. Integrarea acestor module este realizată fără duplicarea informaţiilor, cu
ajutorul noilor tehnologii de baze de date şi a reţelelor de calculatoare.
ERP a adus avantajul integrării unui pachet multi-modul care este adaptat
specificului şi care poate fi ulterior extins cu alte module. Enterprise Resource Planning
reprezintă sisteme bazate pe arhitectura client/server, dezvoltate pentru prelucrarea
tranzacţiilor şi facilitarea integrării tuturor proceselor, din faza planificării şi dezvoltării
producţiei, până la relaţiile cu furnizorii, clienţii şi alţi parteneri de afaceri.
Alegerea sistemului ERP potrivit permite beneficiarului să implementeze un sistem
integrat unic, prin înlocuirea sau reproiectarea sistemelor informatice existente. În România
oferte de sisteme ERP sunt: SAP, Oracle, MFG/PRO, SCALA, SIVECO. Această piaţă este
în dezvoltare.
 Sisteme informatice integrate pentru managementul relaţiilor cu clienţii -Customer
Relationship Management (CRM) plasează clientul în centrul preocupărilor
organizaţiilor pentru a-i propune cele mai potrivite produse şi servicii. Tehnologia a
apărut datorită centrării activităţii organizaţionale pe doleanţe şi satisfacţia clienţilor, în

8
Adaptare după Kalakota R., Robinson M., E-Business 2.0: Roadmap for Success, Addison Wesley, SUA,
2001.
 condiţiile unei pieţe extrem de versatile şi concurenţiale, iar globalizarea afacerilor a
exacerbat acest fenomen.
CRM cercetează aplicaţiile care promovează interacţiunea directă dintre clienţi şi
furnizori, prin intermediul angajaţilor şi proceselor presupuse, pe durata întregului ciclu de
viaţă al relaţiei furnizor – client. Pachetul de aplicaţii presupune o viziune cuprinzătoare,
integrată asupra clientului, care este aşezat în centrul preocupărilor şi presupune în viziunea
de marketing integrarea funcţiunilor întreprinderii, efortului de a creşte satisfacţia şi
mulţumirea clientului, ceea ce asigură creşterea vânzărilor şi diferenţiază firma faţă de
competitorii săi.
 Sisteme informatice integrate pentru gestiunea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii - Supply
Chain Management (SCM) acoperă comanda şi aprovizionarea, identificarea materiilor
prime şi materialelor, fabricarea, asamblarea, depozitarea şi urmărirea stocurilor, primirea
comenzilor, distribuirea pe toate canalele şi livrarea către consumator. Supply Chain
Management ete termenul întâlnit în lieratura română sub denumirea de managementul
lanţului de aprovizionare – desfacere sau managementul lanţului de distribuţie şi se
referă, în principal, la optimizarea şi automatizarea tuturor proceselor economice ce se
desfăşoară la nivelul unei întreprinderi, de la aprovizionarea cu materii prime şi materiale,
până la procesele de producţie, transport şi distribuţie a produselor finite.
Managementul eficient al lanţului de distribuţie asigură cantitatea necesară de bunuri
şi servicii acolo unde trebuie, la momentul oportun, în cantitatea solicitată şi la preţul cel
mai bun.
Liderul pieţei europene, SAP AG oferă soluţia mySAP SCM. Suita oferă toate
instrumentele necesare administrării proceselor de aprovizionare şi permite organizarea
colaborativă a acestora, dincolo de graniţele organizaţiei.
 Sisteme informatice integrate pentru activităţi organizaţionale online – Groupware sunt
aplicaţii în reţea ce permit grupurilor de lucru să colaboreze într-o manieră facilă.
Groupware reprezintă un model organizaţional ce a apărut în anii ’90 şi corespunde
informaticii descentralizate. În literatura de specialitate, tehnologia groupware mai este
denumită şi cocktail grouware, deoarece înseamnă de fapt 1/3 management, 1/3 organizare şi
1/3 informatică; fiind astfel o sintagmă multidisciplinară.
Mediul groupware este destinat creării, gestionării şi conducerii eficiente a resurselor
unei întreprinderi. Groupware-ul reprezintă un set integrat de instrumente, care permite
indivizilor să lucreze împreună prin comunicare, colaborare şi coordonare la momente de
timp şi locuri diferite.
Groupware-ul îşi are rădăcinile în trei mari domenii distincte, dar foarte apropiate
cerinţelor grupurilor de lucru: mesagerie electronică, managementul informaţiilor,
automatizarea proceselor sau fluxului de lucru.
Groupware reprezintă un model organizaţional dezvoltat cu sprijinul tehnologiilor
informaţionale multiutilizator moderne, ce oferă posibilitatea reproiectării radicale a
proceselor, organizării şi mentalităţii din întreprinderi, prin intermediul unei clase de aplicaţii
reţea ce permit echipelor de lucru să colaboreze online.
Aplicaţiile groupware n-au fost gândite pentru a substitui personalul, ci pentru a-l
sprijini în orice relaţie de serviciu. Altfel spus, groupware este o extensie sau un instrument
de perfecţionare a procesului de colaborare. Tehnologia este compusă din produse orientate
„pe grup” ce au fost dezvoltate pentru a ajuta grupuri de persoane să lucreze împreună.
Aplicaţiile sunt diferite de aplicaţiile utilizator simple care izolează utilizatorul şi-i limitează
activitatea numai la îndeplinirea sarcinilor de lucru independente. Astfel, groupware este o
tehnologie multiutilizator care permite munca cooperativă informatizată. Noţiunile de
 „activităţi comune” şi de „mediu partajat” sunt fundamentale pentru a distinge un sistem
groupware de un sistem multiutilizator convenţional.
Potrivit figurii 1.4. tehnologiile groupware delimitează trei categorii de aplicaţii:
 comunicarea pe bază de formulare şi documente;
 comunicarea de tip tranzacţional;
 comunicarea organizaţională.
Principalele diferenţe dintre cele două categorii sunt vizibile la nivelul volumului, al
integrităţii informaţiei şi al tipului de aplicaţie.
Aplicaţiile groupware sunt orientate şi către comunicarea orizontală, rezolvând
probleme de comunicare şi cooperare din cadrul organizaţiei prin agenda de grup, messenger,
chat, videoconferinţe, conferinţe electronice şi redactarea multiutilizator. Remarcăm prezenţa
aplicaţiilor workflow în toate cele trei tipuri de aplicaţii.
Integrarea tehnologiilor groupware cu tehnologiile Internet este în prezent în atenţia
specialiştilor, a caselor producătoare de software. Majoritatea editorilor (Microsoft, Netscape
şi IBM-Lotus) îşi redefinesc platformele şi instrumentele client/server în acest sens. Notăm
apariţia termenului de GROUPWEB (rezultat din concatenarea termenilor GROUPware şi
WEB).
 Sisteme informatice integrate geografice tehnologii geographic information system
(GIS) sunt aplicaţii sau suite de programe care permit crearea şi reprezentarea hărţilor
geografice. În general, sistemele informatice geografice conţin o componentă destinată
vizualizării hărţilor geografice, soluţiile de ultimă oră oferind posibilitatea de a realiza
aceste operaţiuni folosind un simplu browser web.
MOTOARE DE
E-Mail CĂUTARE

GESTIUNEA WORKFLOW
DOCUMENTELOR GED

SGBD
FORMULARE

COMUNICARE PE BAZĂ COMUNICARE DE TIP

DE FORMULARE TRANZACŢIONAL
ŞI DOCUMENTE

GROUPWARE

E-Mail
WORKFLOW

COMUNICARE ORGANIZAŢIONALĂ

AGENDE
DE TIP REUNIUNI VIDEO ORGANIZAREA REDACTARE
CHAT
GRUP ELECTRONICE CONFERINŢE MEMORIEI COLECTIVĂ MESSENGER

Figura 1.4.: Trei categorii principale de aplicaţii groupware9

9
Prel. după Khoshafian S., Buckiewicz, Groupware & workflow, Masson, Paris, 1998, pg. 17.
 Sistemele informatice de tip GIS sunt tot mai frecvent utilizate în cadrul aplicaţiilor de
geomarketing, de localizare spaţială a clienţilor, de construire de hărţi privind atracţia şi gravitaţia
comercială de segmentare spaţială a clienţilor, furnizorilor şi concurenţilor.
 CURSUL 12
Depozitele de date – un nou model de structurare a bazelor de date de
mari dimensiuni
Sistemele informatice operaţionale de marketing utilizează baze de date relaţionale şi
distribuite care înmagazinează date din activitatea zilnică privind aprovizionările, comenzile,
vânzările, încasările, plăţile şi activităţile specifice de marketing, precum şi informaţiile culese prin
interogarea unor baze de date publice din reţele locale, metropolitante sau de pe Internet.
În bazele de date de marketing se regăsesc stocate informaţii privind practic toată activitatea
întreprinderilor, indiferent de domeniu. Accesul rapid la baze de date permite obţinerea informaţiilor
în timp util contribuind la creşterea eficienţei. De asemenea, capacitatea de stocare a dispozitivelor
de astăzi permite găsirea şi accesarea unor date de mai mulţi ani vechime, care fără ajutorul acestor
baze de date ar fi fost practic inutilizabile.
Aceste date sunt ulterior organizate multidimensional făcând posibile analize după cele mai
variate criterii la anumite intervale (lunar, trimestrial, anual etc.). Aceste analize sunt necesare
echipei de conducere pentru o mai bună fundamentare a deciziilor. Datele acumulate zi de zi sunt
organizate în depozite de date, care permit obţinerea celor mai variate situaţii.

6.2.1. Conceptul de depozit de date de marketing

Înainte de a oferi o definiţie se cuvine a preciza că depozitul de date1 este într-un fel
complementul sistemului informatic operaţional (subsistemele de contabilitate, subsistemul
comercial, subsistemul de vânzări şi marketing, subsistemul personal-salarizare etc.). Deci un
depozit de date (data warehouse) este o colecţie de date tematică, integrată, plasată într-un
context temporal şi permanentă fiind destinată fundamentării deciziei de marketing.
Datele din warehouse provin în principal din datele capturate din sistemul informatic
operaţional de marketing, din bazele de date de arhivă, istoric precum şi din baze de date publice
cum ar fi: baze de date demografice, statistice (furnizate de institute specializate), prognoza
economică (furnizate de instituţii de sondare a pieţei), de cercetări de marketing. Aceste date pot fi
cumpărate, pot fi peluate pe bază de abonament sau pot fi date publice gratuite.
Depozitele de date, stocând cantităţi mari de date, sunt baze de date de mari dimensiuni
caracterizate din punct de vedere al numărului şi varietăţii înregistrărilor şi respectiv al
aspectului multidimensional ce implică o mulţime de variabile selectate şi incluse în modele de
analiză.
Proiectarea arhitecturii depozitului de date presupune definirea structurii logice şi fizice a bazei
de date, configurarea serverului depozitului care să poată procesa rapid volume foarte mari de date şi
alegerea SGBD-ului de gestiune a depozitului de date.
Se întâlnesc trei tipuri de abordări a arhitecturii unui depozit de date:
a) abordarea centralizată care contribuie la maximizarea puterii de calcul şi presupune
stocarea datelor, care provin din surse externe şi interne într-un depozit integrat;
b) abordarea federativă ce implică distribuirea informaţiilor în baza de date distribuite după
funcţiuni (cele financiare într-un nod al reţelei, cele de marketing într-un alt nod, cele de fabricaţie
într-un al treilea nod);

1
(engl.) Data Warehouse = depozit de date
 c) abordare stratificată ce presupune păstrarea datelor foarte sumarizate pe staţia de lucru,
datele mai puţin sumarizate pe un al doilea server iar datele de detaliu pe un al treilea. Staţia de la
primul nivel manevrează datele cele mai cerute, cu tot mai puţine cereri de detaliere către nivelele
inferioare. Calculatoarele de pe primul nivel pot fi optimizate pentru procesări intense pe volume
mici de date, pe când serverele de pe nivelele doi şi trei pot fi adaptate pentru procesări simple pe
volume mari.
Odată decisă arhitectura logică trebuie analizate posibilităţile oferite de structurile hard.
Factorii de influenţă asupra alegerii tipului de server se referă la dimensiunea depozitului şi la
nevoile întreprinderii în ceea ce priveşte scalabilitatea, disponibilitatea şi administrarea sistemului,
fiind întâlnite:
a) serverele monoprocesor sunt cel mai uşor de întreţinut dar sunt limitate ca putere calcul şi
scalabilitate. Reţelele de servere monoprocesor se pot extinde prin intermediul arhitecturilor
distribuite.
b) Sistemele cu multiprocesare simetrică îşi sporesc puterea prin adăugarea de procesoare
care partajază memoria internă a serverului precum şi unităţile de stocare. Această arhitectură este
ideală pentru căutări în baze mari de date.
Referitor la deciziile privitoare la SGBD alese, acestea se bazează pe nevoia de flexibilitate şi
pe dimensiunile depozitului de date. Versiunile moderne ale SGBD-urilor relaţionale şi distribuite
dau posibilitatea analizei multidimensionale şi pot beneficia din plin de hardware-ul specializat
pentru bazele de date (de exemplu Teradata).
Depozitele de date permit o analiză independentă de procesare zilincă a datelor din cadrul
firmei. De asemenea, s-a constatat că mai mult de o treime din datele existente în DB nu sunt luate
niciodată în considerare, fiind complet ignorate. Analizând şi aceste date se poate constata dacă,
unde şi când a greşit şi cum se pot evita pe viitor aceste greşeli. Analizele multidimensionale care
permit interpretarea datelor în funcţie de diferite criterii fac de trei ani obiectul marilor firme
producătoare de SGBD-uri. Acestea pot fi făcute în principiu şi pe baza curentă de date, dar în cazul
unor volume mari de date obţinerea de situaţii este foarte dificilă, deoarece implică comenzi
complexe. Scopul SGBD-ului este de a asigura tranzacţiile cu datele într-o manieră sigură, şi deci nu
poate fi eficientă. Aceste noi programe asigură o bună performanţă în analizarea acestui uriaş volum
de date şi posibilitatea schimbării continue a metodelor de analiză. De această dată sistemul este
organizat cu totul altfel deoarece nu mai este nevoie de funcţia de actualizare a informaţiilor şi nici
de protecţie. Efectuarea statisticilor, analizelor şi comparaţiilor se face având la bază calculatoare
foarte puternice, care pot manipula volume foarte mari de date.
Exploatarea depozitelor de date poate consta din:
 extragerea unor rapoarte (la cerere sau pe baza unui ,,abonament” cu o anumită periodicitate);
 extragerea unor date pentru a fi utilizate de aplicaţiile de birotică (programe de calcul tabelar,
procesoare de text, programe de prezentare etc.);
 utilizarea unor instrumente de acces de către aplicaţii specializate de analiză, cum ar fi:

a) instrumente de procesare analitică on-line (OLAP – On Line Analytical Processing);

b) instrumente de ,,minerit” în date (Data mining – aplicaţii axate pe descoperirea unor
modele, tendinţe şi corelaţii semnificative prin exploatarea depozitului de date).
6.2.2. Instrumente de acces şi analiza multidimensională prin depozitele de date
de marketing
În vreme ce datele operaţionale din sistemele informatice se referă la activităţile zilnice,
depozitul de date este istoric prin natură şi este folosit pentru a obţine o perspectivă asupra
tendinţelor, corelaţiilor şi a factorilor de influenţă.

Interogari Data
Activitati Interactiuni OLAP
si rapoarte mining
zilnice on-line

Date
Baze adunate Depozit
de date in timp de date

Date
operationale Date de
istoric
Figura 6.3. Tendinţe în stocarea şi procesarea informaţiilor

Multe întreprinderi colectează în acest moment şi rafinează masive cantităţi de date în

depozitele de date prin intermediul sistemelor informatice.
Aceste firme au realizat că pentru a reuşi într-o lume ce se schimbă în ritm rapid, utilizatorii
economici au nevoie de informaţie în momentul cererii. Şi ei mai au nevoie şi de informaţie
neaşteptată, dar folositoare. Nu este niciodată suficient timp pentru a se gândi asupra tuturor
problemelor importante, motiv pentru care computerul trebuie să îndeplinească autonom şi această
sarcină.
Ei privesc acum informaţia ca pe una dintre cele mai valoroase resurse, iar instrumentele de
analiză multidimensională permit unei firme să folosească la maxim această resursă.
Fundamentarea Deciziilor (engl. Decision Support) este un termen general care se referă la
folosirea informaţiei ca la o resursă corporativă strategică, ce abilitează firmele în utilizarea bazelor
lor de date pentru a lua decizii mai bune.
Instrumentele de acces la depozitele de date şi de analiză multidimensională se bazează, în mod
tradiţional, pe trei tipuri de unelte:
 Interogări şi rapoarte: caz în care un utilizator pune o întrebare, de ex. ,,care au fost vânzările
pentru un anume produs?”;
 OLAP – Procesare analitică în linie1 care se extinde la procesarea de interogări de-a lungul a
mai multor dimensiuni, cum ar fi o arie geografică, o lună etc. De exemplu: ,,clasifică
vânzările pe luni, judeţe şi magazine”;
 Data Mining2:care extrage ,,automat” modele de informaţii şi relaţii pentru formulare de
întrebări de tipul: ,,Ce anume influenţează vânzările unui anumit produs în judeţele din
Ardeal?”
În figura 6.4. se poate observa progresul făcut în domeniu în ultimii 30 de ani pentru a oferi
informaţie rafinată mai multă şi mai bine.

1
(engl.) On Line Analytical Processing – OLAP = procesare analitică on-line
2
(engl.) Data Mining = mineritul (forarea) datelor
 Acces la
Cunostinte Cunostinte
Data
mining

Rafinare
OLAP/ROLAP
Interogari
si analize
Statistici
Date si Rapoarte
1970 1980 1990 2000
Figura 6.4. Etapele de procesare şi rafinare a informaţiei

În cazul statisticilor şi rapoartelor erau disponibile utilizatorilor rezumate ale datelor. În plus şi
aceste date sumare erau obţinute prin intermediul unui analist. Odată cu apariţia depozitelor de date,
anumite interogări şi rapoarte pot fi obţinute chiar de utilizatorul direct prin consultarea bazelor de
date.
Începând cu OLAP, întrebări generalizatoare multi-dimensionale au putut fi adresate chiar de
utilizatorii direcţi, de ex. ,,un total pe produs, pe canal de distribuţie, pe lună”.
Cu ajutorul Data mining, analiştii de marketing şi o categorie mai rafinată de utilizatori
economici pot descoperi corelaţii semnificative, modele de informaţii, factorii de influenţă şi
tendinţele ce reies din date.
Noţiunea de ,,acces la cunoştinţe”, semnifică faptul că modelele relevante din date sunt găsite
dinainte şi stocate pentru necesităţile utilizatorilor. Aceştia pot folosi modelele interesante furnizate
săptămânal sau lunar sau pot interoga ei înşişi modelele de bază.
Deoarece marile baze de date adeseori oferă multe date utile, abordările bazate pe Interogări şi
OLAP se confruntă, de obicei, cu greutăţi în a identifica generalizări utile din cauza prea multor date.
Forţa tehnicii Data Mining constă în abilitatea de a efectua din proprie iniţiativă cercetări printre
date, descoperind în mod autonom modele cheie.
Cu toate că cele trei abordări de mai sus sunt utile, ele împart o trăsătură comună care se referă
la faptul că utilizatorul trebuie să realizeze mai multe analize pentru a dobândi cunoştinţele, procedeu
cunoscut ca Modelul de Analiză a Datelor1. O nouă abordare care pune la dispoziţia utilizatorilor
informaţie rafinată este Modelul de Acces la Cunoştinţe2. Prin modelul de acces la cunoştinţe
analiza datelor este efctuată în prealabil, iar utilizatorul doar urmăreşte cunoştinţele ,,pre-minerite” la
cerere.
Pentru a distila informaţia dintr-o bază de date este evident necesar să se realizeze analize la un
moment dat. Altfel spus, analiza se efectuează la momentul în care utilizatorul are nevoie de
cunoştinţe sau este realizată anterior, astfel încât sunt gata de a fi accesate. În mod tradiţional
analizele de tip data mining erau efectuate după lansarea cererii de către utilizator. Modelul accesului
la cunoştinţe elimina riscul unor analize întârziate prin această operaţie de preminerire a informaţiei.

1
(engl.) Data Analysis Paradigm = Model de Analiză a Datelor
2
(engl.) Knowledge Acces Paradigm = Model de Acces la Cunoştinţe
 Aşadar există două modele distincte capabile să ofere utilizatorilor cunoştinţe:
 Modelul de Analiză a Datelor: în acest caz utilizatorii operează asupra datelor pentru a
descoperi informaţia. Acest model se bazează pe o abordare de tipul ,,analiză la cerere”.
 Modelul de Acces la Cunoştinţe: în acest caz analizele sunt efectuate în mod automat în
prealabil, modelele rafinate sunt pre-generate, iar utilizatorii obţin cunoştinţele în momentul
în care au nevoie de ele (abordare de tipul ,,cunoştinţe la cerere”).

6.2.3. OLAP – Procesare analitică on-line

Analiza analitică multidimensională, referită de regulă ca OLAP (On Line Analytical
Processing) este o activitate ce dă răspunsuri corecte la întrebările analiştilor de marketing. Singura
trăsătură comună a acestor întrebări este caracterul lor multidimensional. Există totuşi câteva tipuri
uzuale de întrebări, care pot arunca o lumină asupra complexităţii instrumentelor care trebuie să
furnizeze răspunsuri:
 Raporturi multidimensionale. Exemplu: care este contribuţia la vânzările totale a produselor
farmaceutice ale societăţii SICOMED vândute prin farmaciile din Bucureşti în perioada…?;
 Comparaţii. Exemplu: care este media abaterii procentuale de la planul de vânzări în primul
semestru al acestui an comparativ cu vânzările din primul semestru al anului trecut?;
 Clasificări şi profiluri statistice. Exemplu: care este volumul vânzărilor şi media adaosului
pentru primii 20% dintre distribuitori şi care este contribuţia acestora la totalul vânzărilor pe
trimestrul trecut?;
 Agregări libere. Exemplu: care sunt veniturile realizate în ultimele patru trimestre de filialele
judeţene din Moldova ale firmei Eurofarm?;
 Evaluări What-If. Exemplu: în ce măsură ar influenţa profitul total o creştere cu zece
procente a vânzărilor în judeţele din Ardeal?
Pentru oricine care a formulat interogări în bazele de date (engl. Query), este evident că
exprimarea unor asemenea cereri depăşeşte posibilităţile oricărui instrument de acces şi raportare.

Printre calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un bun instrument OLAP se numără:

 să poată susţină analize sofisticate;
 să poată fi utilizate eficient de diverse categorii de utilizatori;
 să fie scalabile la volume oricât de mari de date;
 să permită accesul concurent al unui mare număr de utilizatori;
 să fie uşor de intreţinut şi de configurat;
 să fie bazate pe o arhitectură deschisă deoarece evoluţia tehnologiei informaţiei poate aduce
schimbări radicale în structura sistemului informatic care, însă, nu trebuie să afecteze
instrumentaţia utilizată pentru analiză.
Fiind o tehnologie relativ nouă, modelul de arhitectură (figura 6.5.) care s-a impus pentru
sistemele orientate spre analiză multidimensională este unul de tip client/server în trei straturi.
 Sisteme informatice

Motor Aplicatii
Data OLAP
Warehouse OLAP

OPERATIONALE

Metadate

Figura 6.5. Arhitectura unui sistem OLAP

a) Bazele de date formează nivelul cel mai de jos, responsabil cu stocarea şi regăsirea datelor.
De regulă aplicaţiile tranzacţionale utilizează sisteme relaţionale dar pentru depozitele de date se
folosesc şi sisteme multidimensionale. Dat fiind volumul mare de date, este recomandabil ca SGBD-
urile folosite să ofere suport pentru prelucrări paralele şi distribuite, să dispună de mecanisme
performante de indexare şi de optimizare, să ofere un înalt nivel de siguranţă.

b) Motorul analitic OLAP (OLAP engine) are sarcina de a prelua cererile exprimate de
utilizatori şi, pe baza consultării metadatelor, să genereze cererile necesare pentru obţinerea datelor
ce vor fi redirectate către clienţi. În plus, datelor obţinute li se vor aplica la acest nivel o serie de
prelucrări.
 Generarea de interogări – se bazează pe criterii furnizate de clienţi sub forma unor formule
exprimate prin operatori logici.
 Manipulările matematice – se aplică pentru a aduce datele la forma dorită de utilizatori.
Acestea constau de cele mai multe ori în calcularea unor distanţe (metrice) derivate pe baza
unor formule date, analize statistice complexe etc.
 Sintetizarea rezultatelor este o altă sarcină a motorului analitic. Deşi depozitul de date
conţine şi date deja agregate, adeseori utilizatorul doreşte consolidarea unor sinteze pe baza
unor combinaţii de atribute care nu au fost prevăzute.
c) Aplicaţiile OLAP sunt reprezentate de instrumente mânuite de utilizatorul final. Există
aplicaţii generale care răspund suficient de bine nevoilor unei categorii largi de utilizatori, există
instrumente specializate pe domenii (cum ar fi de pildă analiza financiară) şi, în fine, există
posibilitatea de a dezvolta instrumente foarte specifice.
Din punct de vedere al utilizatorului final, aplicaţia pe care o foloseşte trebuie să-i asigure două
funcţionalităţi importante: navigarea liberă prin depozitul de date în căutarea informaţiilor relevante
şi posibilităţi diverse de prezentare a datelor. Aceste funcţionalităţi sunt strâns legate între ele şi
este greu de spus care operaţie este de navigare şi care este de prezentare. Operaţiile OLAP sunt:
 Specificarea criteriilor de selecţie este primul pas în orice analiză. Utilizatorul trebuie să
poată exprima cu uşurinţă criterii simple, bazate pe valori ale atributelor şi/sau pe valori ale
metricelor. Aceste criterii simple trebuie să poată fi apoi combinate prin operatori logici şi trebuie să
poată fi salvate în biblioteci pentru eventuale reutilizări.
  Rotaţiile sunt operaţii care permit utilizatorilor să găsească perspectiva care-l interesează
specificînd dimensiunile şi direcţiile de rotaţie sau indicând un pivot.
 Schimbarea nivelului de agregare permite găsirea nivelului de agregare optim pentru analiză.
Se poate adânci analiza spre nivele de detaliu (drill-down) pentru anumite dimensiuni în timp ce
pentru alte dimensiuni se creşte nivelul de agregare (drill-up).

 Specificarea modului de prezentare trebuie să permită analistului să găsească modalităţile

optime de valorificare vizuală a datelor extrase. În afară de posibilităţile grafice tipice pentru
prezentare, este important ca utilizatorul să poată vizualiza date multidimensionale într-o manieră
tabelară. În acest sens se pot utiliza tabele complexe, care să poată grupa coloane şi linii exprimând
dimensiuni diferite (de pildă timpul şi dispunerea în spaţiu) şi nivele de agregare diferite.
Cerinţele de administrare şi dezvoltare pentru OLAP, deşi similare cu cele pentru instrumentele
de interogare şi raportare, sunt în general mult mai complexe. Punerea în funcţiune a unui sistem
OLAP şi a softului de acces la date necesită o înţelegere clară a modelului de date al întreprinderii şi
a funcţiilor analitice cerute de conducerea executivă şi strategică. Produsele comerciale pot fi de
mare folos, dar rareori există soluţii ,,la cheie” pentru OLAP; arhitectura trebuie reglată astfel încât
să suporte sursele de date folosite şi să facă faţă cerinţelor. În schimb, odată ce sistemul OLAP este
funcţional, suportul tehnic pentru utilizator este minimal.

6.2.4. Data mining

Data mining (mineritul în date) reprezintă, într-o accepţiune simplă, un mod automat de
detectare într-o bază de date a unor tipare relevante. Data mining utilizează o serie de tehnici
statistice şi de inteligenţă artificială ce dau posibilitatea construirii de modele ce pot previziona
comportamentul clienţilor. Tehnologia îşi sporeşte calităţile prin integrare cu depozitele de date
comerciale şi cu noile modalităţi de prezentare şi raportare.
Data mining îşi datoreşte numele similarităţii dintre căutarea de informaţii valoroase într-o
bază de date mare şi săparea unor galerii în munte pentru detectarea unor zăcăminte valoroase.
Data mining este un proces de descoperire a cunoştinţelor (Knowledge discovery -KD), de
extragere a informaţiei necunoscută anterior din baze de date foarte mari.
Procesul descoperirii de corelaţii semnificative, modele şi tendinţe se asigură prin explorarea
unor mari cantităţi de date stocate în depozite de date, utilizând tehnologii de recunoaştere a
modelelor, precum şi tehnici statistice şi matematice.

Conform unui raport din 1997 al Grupului Gartner1: ,,Data mining şi inteligenţa artificială se
află între primele cinci tehnologii cheie care vor avea în mod sigur un impact major asupra unui mare
număr de industrii în următorii 3 până la 5 ani”. Gartner situează data mining între primele 10
tehnologii în care firmele vor investi în următorii 5 ani.
Studiile arată că ultimul an a cunoscut o explozie dramatică a nivelului de interes privind data
mining, în condiţiile în care utilizatorii au dorit să profite de avantajul oferit de această tehnologie
pentru a obţine un foarte util plus concurenţial.
Anumite produse software de vârf în domeniul data mining, provenite de la companii ca SAS
sau IBM, reprezintă acum mai mult decât simple motoare de modelare bazate pe algoritmi
1
Data Mining at Dun&Bradsheet, White Papers, 1998, pag. 14.
complecşi. Acestea se adresează unei categorii mai largi de probleme tehnice şi economice şi se
integrează în mediile actuale de tehnologie informaţională.
Deşi se credea că data miningul va elimina nevoia de specialişti în crearea de modele statistice,
lipsa experienţei umane şi a intuiţiei între nişte corelaţii relevante şi unele nerelevante, lipsă ce
caracterizează softurile, infirmă această previziune.
Tradiţional sunt avute în vedere două tipuri de analize statistice: analize confirmatorii şi
analize exploratorii. În cazul analizelor confirmatorii, având o ipoteză formulată aceasta se acceptă
sau se respinge. În analizele exploratorii, se urmăreşte găsirea de ipoteze, care apoi se acceptă sau se
resping. În acest punct sistemul preia ,,iniţiativa” în procesul analizei datelor sistemul gândeşte
singur ipotezele acestea ne mai fiind formulate de utilizator. În prezent termenul de data mining se
referă la procesul automat de analiză a datelor în care sistemul preia iniţiativa de a genera modele.
a) Din punct de vedere al procesului există trei clase de activităţi data mining: descoperire,
modelare predictivă şi analiza excepţiilor (figura 6.6.).

Depozit de date
Conditionare
logica
Baza de date 1
Afinitati si
Descoperire
Asocieri

Tendinte si
Variatii

Baza de date 2 Previzionarea

Modelare rezultatului
Data Mining
predictiva
. Previziuni
.
. Detectarea
Analiza deviatiilor
exceptiilor
Analize ale
Baza de date n
legaturilor

Figura 6.6. Clase de activităţi Data mining

 Descoperirea este procesul de căutare în baza de date pentru a găsi modele, fără a
avea o idee predeterminată sau ipoteza asupra ceea ce pot fi modele. Cu alte cuvinte programul preia
iniţiativa în găsirea a ceea ce sunt modelele interesante, fără a fi necesar ca utilizatorul să se
gândească la întrebările relevante în prealabil. În marile baze de date există atât de multe modele
încât utilizatorul nu ar putea niciodată practic să se gândească la toate întrebările care ar trebui puse.
Problema cheie în acest caz constă în bogăţia de modele care pot fi găsite şi exprimate, precum şi în
calitatea informaţiei livrate – elemente care determină puterea şi utilitatea tehnicii de descoperire.
 În modelare predictivă modelele descoperite din baza de date sunt folosite pentru a
face previziuni. Modelarea predictivă permite astfel utilizatorului să prelucreze înregistrări ce au
câmpuri valorice necunoscute, iar sistemul va intui valorile necunoscute pe baza unor modele
anterioare din baza de date.
 Analiza excepţiilor reprezintă procesul prin care se aplică modelele extrase pentru a
găsi anomalii sau elemente de date neobişnuite. Pentru a descoperi anomaliile, mai întâi aflăm ceea
ce e normal, apoi detectăm acele articole care deviază de la normă în cadrul unui interval dat. De
exemplu odată ce am observat că 90% dintre cumpărători au sub 50 de ani, ne putem înteba în
legătură cu cei 10% cumpărători care au

peste 50 de ani şi sunt în baza de date. Se observă că descoperirea ne poate ajuta să găsim
,,cunoştinţe uzuale”, vreme în care analiza excepţiilor caută cazurile neobişnuite şi specifice.
Fiecare din aceste procese pot fi clasificate la rândul lor după regulile If/Then, asocieri etc. În
timp ce IF/THEN presupune: Dacă – condiţie, atunci regula 1, astfel regula 2, regulile de asociere se
referă la gruparea articolelor (de ex. când cineva cumpără un produs la magazin, el poate cumpăra alt
produs în acelaşi timp – un proces numit de obicei analiza coşului de cumpărături).
b) Din punct de vedere al tehnicilor utilizate de data mining (figura 6.7.) identificăm:

Depozit de date

Vecinul
Baza de date 1 imediat
Date retinute Argumentare
pe cazuri

Inductie
Reguli Algoritmi
Baza de date 2 Data genetici
Mining
Logic Arbori de CART
. decizie CHAID
. C4.5 etc.
. Agenti
Tabelare
Date distilate incrucisata
Retele de
Baza de date n incredere

Ecuational Statistici

Propagare
Retele
inversa
neurale
Kohonen
Figura 6.7. Tehnologiile data mining

 Reţelele artificiale neurale – modele de previzionare nonliniare care sunt capabile de

acumulare de cunoştinţe prin antrenament;
 Algoritmi genetici – tehnici de optimizare ce se bazează pe procese cum ar fi
combinaţii genetice, mutaţii şi selecţie naturală. Sunt utilizate în modele ce folosesc concepte de
evoluţie naturală;
 Arbori de decizie – structuri pe trei nivele ce reprezintă seturi de decizii. Aceste
decizii generează reguli de clasificare a seturilor de date. Printre modelele bazate pe arborii de
decizie se include Arborii de regresie şi clasificare (CART) şi Detectarea automată a interacţiunilor
de tip 2 (CHAID);
 Metoda celui mai apropiat vecin – o tehnică ce permite clasificarea fiecărei
înregistrări din baza de date a k clase de înregistrări, cele mai similare;
  Inducţia unor reguli – extragerea unor reguli utile de tip dacă-atunci pe baza
semnificaţiei statistice;
 Vizualizarea datelor – interpretarea vizuală a relaţiilor complexe pentru date
multidimensionale.
Cea mai importantă dihotomizare a tehnologiilor data mining se referă la păstrarea datelor;
adică, se mai păstrează sau mai este nevoie de date odată ce au fost minerite. În abordările iniţiale
mare parte din seturile de date se păstrau pentru viitoare analize. În mod evident, o astfel de tehnică
se poate aplica numai în cazul sarcinilor de tip modelare predictivă şi analiză a excepţiilor, nefiind
necesară în cazul descoperirii de cunoştinţe întrucât nu mai sunt alte modele de distilat.
Aşa cum uşor se poate bănui, abordările bazate pe păstrarea datelor pot avea uşor probleme din
cauza dimensiunilor foarte mari ale unor astfel de seturi de date.
În timp ce în cazul distilării de modele se analizează datele, se extrag modelele, iar apoi se
renunţă la date, în abordările bazate pe păstrare, datele sunt reţinute pentru analogiile de modele.
Atunci când noi seturi de date sunt avute în vedere, atunci aceste seturi sunt comparate cu seturi
anterioare de date.
Un exemplu cunoscut al abordării bazate pe reţinerea datelor este metoda ,,vecinului imediat”.
În acest caz setul de date este păstrat (de obicei în memorie) pentru comparaţii cu noi înregistrări.
Când o nouă înregistrare este supusă analizei, este găsită ,,distanţa” dintre acestea şi înregistrările
similare din setul de date şi ,,cele mai similare” (sau vecinii cei mai apropiaţi) sunt identificaţi.
Tehnologiile bazate pe distilarea modelelor extrag modelele dintr-un set de date, apoi folosesc
aceste modele pentru diverse scopuri. În mod evident, este necesar ca aceste modele să fie exprimate
într-o anumită formă şi limbaj. Această opţiune a dat naştere la trei abordări distincte: logică, ecuaţii
şi tabelare încrucişată. Fiecare dintre aceste abordări îşi are originile istorice în anumite secţiuni ale
matematicii.
 Logica formează baza celor mai multe limbaje scrise. Modelele exprimate în limbaje
logice se disting prin două principale caracteristici: pe de o parte sunt citibile şi inteligibile, iar pe de
altă parte sunt excelente pentru reprezentarea grupurilor de elemente de date.
Sistemele logice condiţionate pot fi separate în două grupuri disticte: reguli şi arbori de decizie.
Regulile condiţionale pot fi implementate prin inducţie sau algoritmi genetici. Există mai multe
abordări şi pentru generarea arborilor de decizie (de ex., CART, CHAID, C4.5).
 Tabelarea încrucişată este o formă simplă de analiză a datelor, bine cunoscută în
statistică, şi folosită pe larg în rapoarte. Un tabel încrucişat bidimensional este similar unei foi de
calcul, cu capetele, atât de rânduri cât şi de coloană, fiind valori ale atributelor. Celulele din foaia de
calcul reprezintă o operaţie agregată, de obicei numărul de co-apariţii ale valorilor atributelor. Multe
tabele încrucişate sunt efectiv echivalente cu un grafic tridimensional care înfăţişază o numărătoare a
co-apariţiilor.
Termenul de ,,agent” este folosit uneori pentru a desemna tabelele încrucişate care sunt
reprezentate grafic într-o reţea şi permit folosirea unor conjuncţii AND, OR etc.
Reţelele de încredere, uneori numite reţele cauzale , sunt un graf direcţionat, constituit din
noduri (variabilele reprezentate) şi legături între noduri (coeficienţi probabilistici de încredere).
 Abordările ecuaţionale folosesc de obicei un set de ecuaţii pentru a defini ,,o
suprafaţă” (reprezentare grafică a unei funcţii de orice grad) în cadrul unui spaţiu iar apoi măsurarea
distanţelor de la această suprafaţă pentru a face estimări.
 CURSUL 13

Reţelele de calculatoare - baza arhitecturii

sistemelor informatice de marketing
Utilizarea independentă a calculatoarelor personale PC s-a dovedit
o mare risipă şi a impus dezvoltarea rapidă a reţelelor de calculatoare.
Avantajele reţelelor de calculatoare este determinată de:
 posibilitatea accesului tuturor staţiilor conectate la reţea la un
server şi la resursele acestuia. Aceasta duce la gestiunea optimă a
resurselor, accesul la ele fiind la fel de simplu ca şi când s-ar afla pe
calculatorul propriu.
 volumul mare de date din sistemele informatice de marketing, nu
ar putea fi stocate din lipsă de spaţiu pe fiecare calculator din firmă;
 existenţa multor aplicaţii informatice de marketing exploatate pe
mai multe calculatoare simultan fiecare stocând baze de date diferite;
 staţiile locale sunt independente, pot lucra şi când reţeaua nu
funcţionează, conectarea la reţea fiind o opţiune. De asemenea ele dispun
de produse software locale, fiecare calculator putând folosi alt tip de
program şi pot consulta alte baze de date;
 posibilitatea înlănţuirii informatice a întreprinderii, care dispune
de un parc eterogen hardware. Se oferă suportul între diferite tipuri de
calculatoare, reţele şi aplicaţii informatice, valorificând patrimoniul
informatic vechi cu noile echipamente;
 permit accesul universal la baze de date distribuite, multimedia
stocate pe suporturi atât în interiorul cât şi în exteriorul întreprinderii;
 se pot transforma şi transfera informaţii între calculatoare diferite
aflate la distanţă, ceea ce asigură integrarea informatică a utilizatorilor
dispersaţi pe arii geografice foarte mari;
 integrarea informatică a compartimentelor întreprinderii sau a
întreprinderii locale cu filiale şi sucursale aflate oriunde pe glob. Se sparg
bariere informaţionale între compartimente, în care orice salariat poate
avea acces dinamic la sursele informaţionale interne şi externe, poate
comunica şi actualiza bazele de date de marketing, poate comunica
interactiv cu oricine şi oricând;
 accesul la un mediu de informaţii variat şi bogat stocat pe reţelele
de calculatoare, din care se detaşază reţeaua reţelelor planetară –
Internetul.

1
 Dacă anii 1985-1994 au fost anii PC-rilor, începând cu anul 1995
ne aflăm în anii reţelelor şi ai supermagistralei informaţionale,
reprezentată de Internet, cu alte cuvinte suntem în pragul societăţii
informaţionale.
Reţelele de calculatoare sunt ceea ce firmele au nevoie pentru a
avea acces la baze de date relaţionale şi distribuite de marketing, la care
fiecare utilizator are acces la date în conformitate cu poziţia sa în firmă.
În foarte scurt timp de la implementarea reţelelor de calculatoare,
în cadrul firmelor a apărut nevoia unor programe software, care să
permită accesul tuturor calculatoarelor conectate la server şi buna
funcţionare a serverului.
Siguranţa funcţionării reţelelor de calculatoare este asigurată de
sistemele de operare în reţea (NOS) ale căror coordonate sunt mai
degrabă stabilitatea şi performanţa decât uşurinţa în utilizare (ex:
Windows NT, UNIX etc.).
Administratorul de reţea, o funcţie apărută încă de la începutul
anilor ’80, trebuie să asigure buna funcţionare a reţelei atât în ceea ce
priveşte drepturile de acces ale utilizatorilor, cât şi în ceea ce priveşte
compatibilitatea şi funcţionarea noilor programe implementate. Creşterea
importanţei reţelelor de calculatoare a făcut să apară pe piaţă o serie de
dispozitive şi programe software dedicate acestui nou domeniu. Aşa s-au
dezvoltat sursele ce furnizează tensiune continuu (nu depind de reţeaua
electrică – dacă curentul este întrerupt serverul continuă să funcţioneze),
benzi magnetice, ce pot stoca mari cantităţi de date în timp foarte redus.
Pe piaţa software au apărut programe care arhivau şi recuperau datele în
cazul unor defecţiuni, programe de monitorizare a reţelei, de configurare
mai uşoară a acesteia etc. De asemenea, din punct de vedere al conectării
PC-urilor la server, s-au făcut îmbunătăţiri majore, care au crescut
performanţele generale ale reţelei oferind un timp mic de transfer şi de
regăsire a datelor, creşterea, practic nelimitată, a capacităţilor de stocare,
creşterea stabilităţii reţelei.
Există în prezent trei tipuri de conectare în reţea a calculatoarelor:
magistrală, inel şi stea, fiecare având avantajele şi dezavantajele lui.
Dificultăţile tehnice de conectare a mai multor calculatoare (sute) la
distanţe, ce uneori depăşau un kilometru, au fost depăşite, astfel încât
astăzi reţelele de tip local – LAN (Local Area Network) sunt cele mai
răspândite şi asigură cele mai bune performanţe.
Marile firme din SUA implementează de circa 2-3 ani reţele
globale WAN (Wide Area Network), care să permită comunicarea şi
schimbarea de date între diferite puncte ale aceleiaşi firme, aflate la

2
distanţe mari. Având ca suport principal liniile telefonice, aceste reţele
ajută la o mai bună integrare a forţelor de vânzare a filialelor izolate din
punct de vedere geografic. Studiile au arătat că centralizarea datelor de la
aceste puncte constă mai mult decât conectarea efectivă a punctelor prin
acest tip de reţele. Concurenţa acerbă dintre marile societăţi
transnaţionale a făcut posibilă dezvoltarea acestui tip de reţea, deoarece
conducerea firmei doreşte să poată cunoaşte în orice moment situaţia
financiară a firmei, structura vânzărilor etc. Firmele doreau să poată avea
acces la datele unei filiale din altă localitate, situaţiile să nu fie trimise
prin poştă sau fax, ci să poată fi integrate direct în bazele de date proprii.
Distanţele geografice erau foarte mari şi toată lumea a acceptat ideea că
trebuiau create anumite dispozitive, care să poată folosi reţeaua

telefonică existentă. Astfel au apărut programe software, care puteau

trimite şi recepţiona date şi informaţii în/din sistemele informatice cu
ajutorul unei componente speciale, care se introducea în calculator
(modem).

6.3.1. INTRANET – reţeaua privată de întreprindere

Intranetul este o reţea de calculatoare proprie a unei firme, locală
sau extinsă pe distanţe mari, ale cărei resurse comunică între ele utilizând
tehnologia INTERNET (aplicaţii şi protocoale TCP/IP).
Utilizarea reţelei INTRANET folosind tehnologia INTERNET
prezintă următoarele avantaje:
 stabilitatea reţelei prin utilizarea standardelor transparente şi
deschise utilizate pe Internet;
 caracterul multiplatformă al majorităţii aplicaţiilor Internet
creează un avantaj sigur pentru firma care dispune de un parc informatic
eterogen;
 fiabilitatea tehnologiilor aplicaţiilor dezvoltate pe Internet,
garantate prin mulţimea şi varietatea cazurilor întâlnite şi testate de
utilizatorii Internet. De exemplu un soft de mesagerie electronică cum ar
fi Eudora1 al cărui număr de utilizatori este estimat la milioane nu poate
să mai prezinte secrete sau anomalii pentru utilizatorii privaţi ai unei
întreprinderi oarecare;

1
URL:fttp://www.eudora.com
3
  costul produselor soft generalizate pe Internet sunt mult mai
ieftine decât softurile dedicate unei întreprinderi pentru că costul ce
revine este amortizat pe un număr foarte mare de clienţi.
Intranetul asigură un sistem de mesagerie electronică bazată pe
tehnologia Internet şi dispune de un server WEB intern. Fiecare post de
lucru operează cu softuri proprii de client WEB care îi permit accesul la
informaţiile difuzate pe serverul WEB al întreprinderii. Este posibil să fie
instalat un server de ştiri (server NEWS) folosit pentru forumuri de
discuţii între angajaţi sau de un server FTP pentru transmiterea de fişiere
şi pachete software între utilizatorii interni ai reţelei Intranet.
Intranetul conectează toate departamentele înterprinderii, sparge
,,zidul” informaţional între compartimente şi ,,elimină” raporturile de
subordonare între aceste verigi, astfel încât fiecare salariat pune la

dispoziţie informaţii şi au acces la informaţii în baza competenţelor sale

prin conturi şi parole autorizate de acces.
De asemeni, Intranet-ul obligă şi la adaptarea comportamentului
salariaţilor şi la o fluidizare a circulaţiei informaţiei. Salariatul este
considerat ca un client intern al întreprinderii care trebuie să găsească
oricând datele de care are nevoie pentru a-şi realiza sarcinile de servici şi
să pună la dispoziţie informaţiile pe care le generează prin actualizarea
bazei de date sau sub forma documentelor electronice scrise (workflow).
Intranetul asigură trecerea de la modul de lucru de difuzare
(pusch) a informaţiilor în întreprindere la modul de lucru de punere la
dispoziţie (pull) a informaţiilor, determinate pe de o parte de facilităţile
de comunicaţie bidirecţională a WEB-ului cât şi de capacitatea sa pentru
a gestiona formulare electronice.
Intranetul este utilizat ca o platformă de groupware1 pentru a
asista şi a facilita activităţile legate de lucrul în colectivele de muncă în
întreprindere.
Reţeaua Intranet poate avea la bază reţele locale (LAN), reţele
metropolitane (MAN) sau/şi reţele globale (WAN). Reţeaua Intranet pe
arii extinse este o reţea care se întinde în afara ,,frontierelor”
întreprinderii. Această reţea asigură legătura întreprinderii cu filialele
sale sau cu partenerii comerciali ai firmei, indiferent de timpul şi locul
unde se găseşte pe glob.

1
Groupware reprezintă un set integrat de instrumente software care permite lucrul în
colectivele de muncă prin comunicare, colaborare şi coordonare la momente de timp şi
locuri diferite.
4
 Reţeaua asigură comunicaţiile şi procesarea informaţiei vehiculate
între aceste entităţi organizaţionale situate în spaţii geografice diferite
permiţând teleprelucrarea informaţiilor din bazele de date distribuite,
televânzările, schimbul electronic de informaţii sau funcţionarea sub
forma întreprinderii virtuale (pentru aplicaţii de comerţ electronic,
publicitate în mediul digital etc).
Reţeaua Internet pe arii extinse poate fi o reţea fizică reală,
utilizând linii proprii de telecomunicaţii sau o reţea virtuală, utilizând
reţeaua Internet (figura 6.8.). în acest caz informaţia este codată
(criptată) şi este protejată printr-un sistem propriu de protecţie
(firewall2).
Criptarea şi mecanismul de protecţie asigură protejarea
informaţiilor proprii ale înterprinderii contra unor accese neautorizate sau

contra unor persoane rău intenţionate care vor ,,să spargă” aceste bariere
de protecţie.

Intreprindere Server Web

Telelucrator
Documente mobil
Web ISP
Modem

Modem
INTERNET
Reteaua locala Firewall ISP
Modem
ISP

Salariat
Magazin
Furnizor
Filiale
Figura 6.8. INTRANET pe arii extinse

Criptarea informaţiilor pentru mediul Web se poate face folosind

protocoale precum Secure HTTP (SHTTP), Secure Socket Layer (SSL),
Pretty Good Privacy (PGP), sisteme de criptare sofisticate şi sigure.
Mecanismul de firewall este un filtru software care stă între reţeaua
publică Internet şi reţeaua Intranet, programele fiind stocate pe unul din

2
(engl.) Firewall = ,,perete de foc” – într-o traducere lejeră.
5
calculatoarele specializate din reţea de genul ,,porţilor” (router, gateway)
cu rolul de a creia o barieră de protecţie (zid de protecţie).
Poarta firewall (figura 6.9.) asigură:
 filtrarea traficului de intrare şi ieşire, din reţeaua proprie a
întreprinderii, acceptând numai transferurile autorizate;
 accesul utilizatorilor la reţeaua Intranet numai după o verificare
minuţioasă a cererii. Nu se admite decât cererile autorizate ale
personalului întreprinderii sau partenerilor comerciali pe bază de parole
şi numai la anumite fişiere, foldere sau numai la anumite staţii;
 sarcina de aplicaţie intermediară între utilizatorii aplicaţiilor
Internet şi salariaţii întreprinderii, utilizând servere proxy;
 stochează temporar paginile Web consultate recent (cache
server);
 întocmeşte statistici privind traficul între reţeaua Intranet şi
reţeaua Internet.

Baze de date PC
Internet

Intreprindere Server Web

Server Web
Documente Web
Documente
Web

Modem
INTERNET
Reteaua locala Firewall ISP

Posta electronica e-mail

Salariat Server de stiri (News)
Figura 6.9. Scheme de interconectare a reţelelor Internet şi Intranet utilizare firewall

6.2.2. Internetul – suport pentru accesul la baze de date

aflate la distanţă
Internetul este o reţea de întindere planetară care cuprinde o vastă
colecţie de informaţii şi resurse disponibile prin intermediul
calculatorului.
Bazele Internetului au fost puse în anii 60 când cercetătorii
începeau să experimenteze ideea de reţele de calculatoare care erau
6
rapide şi sigure deşi se bazau pe medii de conexiune obişnuite cum ar fi
liniile telefonice. În continuare s-a dezvoltat conceptul de reţele cu
comutare de pachete. În astfel de reţele informaţiile sunt fragmentate într-
un anumit număr de bucăţi, numite pachete. Aceste pachete includ nu
doar informaţia propriu-zisă ci şi informaţii de adresare despre destinaţia
şi ordinea dorită. Pachetele sunt apoi transmise prin reţea unde ajung la
destinaţiile dorite. Apoi sunt reasamblate şi mesajul este recepţionat de
calculatorul aflat la celălalt capăt al reţelei.
În funcţie de persoanele care au acces la ea, reţeaua în care este
conectată întreprinderea poate fi de tip Intranet sau Internet. În primul
caz la aceasta au permisiune de consultare numai persoanele din
interiorul firmei (deşi acestea pot efectua accesul de oriunde din lume).
În cel de al doilea caz cei care solicită informaţii sunt persoane din afară.
Acestora informaţiile le pot fi oferite contra cost (consultări punctuale
sau pe bază de abonament).

Prelucrarea datelor pe Internet1 – a inaugurat o nouă etapă pentru

activităţile comerciale ale întreprinderilor care se desfăşoară şi sunt
fructificate acum mult mai rapid decât în trecut. Pentru a reuşi în acest
cadru economic nou întreprinderile şi instituţiile trebuie să folosească
soluţii informatice deosebit de puternice şi flexibile, caracteristici
principale necesare pentru a putea concura în acest mediu nou.
A apărut o nouă etapă în dezvoltarea sistemelor informatice la nivel
de întreprindere prin prelucrarea datelor pe Internet. Folosind avantajele
oferite de Internet prin modul simplu de utilizare precum şi prin costul
scăzut în raport cu eficienţa oferită, prelucrarea pe Internet va asigura
întreprinderilor şi instituţiilor posibilitatea de a transforma modelul actual
de prelucrare scump, centrat pe clienţi (client-centric) într-un model de
lucru centrat pe server (server-centric) cu aplicaţii flexibile accesate prin
Web care exploatează eficient puterea serverului Web.
Arhitectura centrată pe server solicită caracteristici sporite ale
serverului. Cum în această arhitectură nu mai sunt necesari clienţii
software foarte puternici iar aplicaţiile sunt mutate de pe maşina client pe
server, serverul de date trebuie să poată suporta aplicaţii din ce în ce mai
complexe.
Accesul la Internet este furnizat de aşa numiţii Internet Service
Provider (ISP) – furnizorii de servicii Internet. Aceşti furnizori au o
conexiune directă la Internet; reţeaua lor proprie face parte din Internet.

1
(engl.) The Internet Computing = prelucrarea datelor pe Internet.
7
Pentru accesul în Internet se utilizează protocoalele TCP/IP. Acestea
presupun adresele de tip IP.
Fiecare nod conectat la Internet trebuie să aibă o adresă unică
formată din 32 de biţi organizaţi în patru grupuri. Aceasta este de forma
192.168.1246. Fiecare calculator care este conectat la reţea trebuie să
aibă o adresă unică.
Prin sistemul numelor de domeniu – DNS1 fiecărei adrese IP i se
atribuie un nume. Sistemul a fost implementat deoarece este mai uşor să
lucrezi cu nume decât cu numere. De exemplu pentru a accesa site-ul
http://www.infomar.com se poate folosi foarte bine direct adresa IP adică
http://192.168.1246. Gestionarea adreselor se face de servere DNS.
Cel mai răspândit mod de conectare la Internet este prin
intermediul modemurilor. Pentru aceasta este nevoie de următoarea
configuraţie hardware: computer (PC), multimedia, modem, linie

telefonică, stivă IP (un program ce conţine protocoale de acces), un cont

şi un abonament la un ISP, softul de navigare şi de poştă electronică.
Procesul de conectare se petrece astfel (figura 6.10.):

Utilizator

 INTERNET

Figura 6.10. Conectarea la Internet

Se activează softul de formare a numărului de telefon al ISP-ului.

Se introduce parola de acces. Dacă aceasta este acceptată controlul este
preluat de stiva TCP/IP, un program ce va împacheta/despacheta
informaţiile trimise şi, respectiv, recepţionate din Internet. Din acest
moment, prin intermediul browserului, se poate naviga prin reţea.
Softurile ce permit accesarea on-line a unei baze de date de
marketing nu sunt altceva decât browserele clasice de navigare prin
Internet. Cele mai utilizate sunt navigatoarele Internet Explorer produs de

1
(engl.) Domain Name System (DNS) = sistemul numelor de domeniu.
8
Microsoft (şi Web serverul IIS1) şi Netscape Navigator produs de
Netscape (cu serverul Live Wire).
Principalele caracteristici pe care trebuie să le posede un
navigator Web sunt:
 suport pentru multimedia (video, audio, grafică);
 suport pentru pagini HTML dinamice. Pentru acestea ele trebuie
să includă standardul DHTML (Dinamic HTML) şi stilurile CSS
(Cascade Style Standard);
 suport pentru rularea de scripturi client (limbaje ca JavaScript sau
VBSript) ce permit realizarea de efecte şi validarea datelor înainte ca
acestea să ajungă la server (astfel se câştigă timp deoarece serverul nu
mai trebuie să verifice datele şi numai să răspundă la interogări);
 includerea în appleturi Java sau controale Active X (componente
ce pot fi incluse în pagina Web şi care extinde facilităţile oferite
utilizatorilor).

Principalele motive pentru care sunt utilizate aplicaţiile Internet:

 posibilitatea accesului la informaţiile conţinute în baze de date
situate oriunde în lume;
 existenţa unei interfeţe globale standard;
 posibilitatea de acces la toate nivelele de funcţionalitate a bazelor
de date;
 nu este necesară o specializare deosebită.
Din punct de vedere al accesului la bazele de date browserele
trebuie să:
 permită folosirea tehnologiei ODBC (cu extensiile OLE DB sau
ADO) pe orice fel de platformă (UNIX,WINDOWS etc);
 suporte clauze SQL native şi să permită accesul la procedurile
stocate (astfel, interogările se transferă asupra sistemului de gestionare a
bazei de date beneficiindu-se de toate facilităţile native ale acestuia);
 permită realizarea de conexiuni multiple cu baza de date (pe o
conexiune s-ar putea face o actualizare de durată în timp ce pe alta s-ar
putea consulta anumite date);
 permită limitarea numărului de înregistrări întoarse de apelul
adresat bazei de date, să permită utilizarea a diferite tipuri de cursoare
(tabele cu înregistrări temporare).

1
(engl.) Internet Information Server (IIS) = serverul de informaţii Internet.
9
 Ambele navigatoare (împreună cu serverele corespondete)
prezentate furnizează într-o măsură mai mică sau mai mare toate aceste
facilităţi.
Modul de navigare şi interfeţele nu sunt deloc complexe fiind
aproape identice (acesta este şi motivul principal pentu care Internetul
este modalitatea ce a mai utilizată de acces la bazele de date – interfeţe
standard şi uşor de folosit).
Aplicaţiile Web trebuie să fie capabile să acceseze simplu şi
eficient diverse surse de date. Prin intermediul tehnologiilor Active X
Data Object, şi ODCB, IIS furnizează interfeţe de acces simple şi
puternice penrtu informaţiile conţinute în sistemele de baze de date
relaţionale sau nonrelaţionale aflate pe diferite platforme.
 Tehnologia Active X Data Object (ADO)
ADO furnizează cel mai uşor, rapid şi productiv mijloc de accesare
a tuturor tipurilor de surse de date. Ea este destinată dezvoltărilor la nivel
de întreprindere şi este un sistem de acces la bazele de date independent
de limbaj şi platformă.
ADO este capabilă să acceseze surse de date de diferite provenienţe
cum ar fi: baze de date relaţionale, sisteme de fişiere, foi electronice de

calcul şi indecşi full-text. Prin intermediul acestei tehnologii se pot

dezvolta aplicaţii scalabile care pot fi integrate în sistemul tranzacţional
al companiei.
 Tehnologia Remote Data Service (RDS)
RDS este o tehnologie care merge mai departe faţă de
instrumentele actuale de accesare a bazelor de date prin Web dând
posibilitatea utilizatorilor să actualizeze datele pe care le văd.
 Tehnologia Open Database Conectivity (ODBC)
ODBC furnizează un set standard de interfeţe industriale pentru
comunicarea cu peste 55 de surse de date. Utilizând această tehnologie,
aplicaţiile se pot scrie fără să fie nevoie de a le calibra în funcţie de un
anumit tip de baze de date. ODBC oferă flexibilitatea creării unor
puternice aplicaţii de gestionare a bazelor de date şi dă posibilitatea
companiilor să folosească servere performante ce permit implementarea
unor sisteme de database marketing (sisteme dezvoltate pe ORACLE,
SQL Server, Informix etc.). O nouă treaptă în perfecţionarea acestei
tehnologii este reprezentată de standardul OLE DB (Object Linking and
Embeding Database). Acest standard oferă posibilitatea comunicării
directe între aplicaţie şi furnizorii de sisteme de gestiune a bazelor de
date fără a mai fi nevoie de punţi de legătură intermediare. Astfel, viteza
10
şi eficienţa interogărilor efectuate de utilizatori creşte indiferent care este
tipul de bază de date accesată.
Sistemul de acces (figura 6.11.) la distanţă prin Internet la bazele
de date poate utiliza modelul bazat pe Internet Database Connector
(IDC).
Modelul este de fapt o tehnologie bazată pe standardul ODBC şi
care este pus la dispoziţie de serverul IIS produs de Microsoft.

Middle Tier
Languages

OLE DB

ADO
Tools

ADO

OLE DB Languages OLE DB RDBMS

Components Tools Components Components ISAM
Windows Windows NT UNIX

Client/Server
OLE DB
Components HDBMS

Open VMS
Internet/Intranet
Internet Server
OLE DB
ADO

Internet IIS OLE DB RDBMS

Browser Components Components VSAM
ASP
ISAM
Windows NT Mainframe
Figura 6.11. Sistemul de acces la distanţă la bazele de date utilizând IDC

Dintr-un browser WWW se accesează pagina Web aflată pe

serverul de tip HTTP (Hypertext Transfer Protocol). Pagina poate fi
creată cu orice editor HTML (Java, Microsoft FrontPage , AOL etc.).
Aceasta va conţine câmpuri ce vor fi completate cu informaţia necesară
pentru a interoga baza de date aflată pe server. Formularul ce conţine
câmpurile respective va accesa un fişier de tip IDC care se află pe server.
Fişierul de tip IDC este recunoscut de serverul Web ca fiind un
fişier executabil şi este oferit spre procesare unui modul specific.
Fişierul IDC trebuie să specifice numai sursa de tip ODBC. Aici
apare avantajul tehnologiei ODBC, prezentate mai sus. Indiferent că baza
de date este construită în Access, Foxpro, ORACLE sau SQLServer este
suficient să specificăm doar numele sub care aceasta poate fi accesată de
driverul ODBC.
După ce se specifică sursa care va fi interogată, pe baza datelor
cuprinse în formularul transmis de utilizator se construiesc apelurile SQL
(limbajul generic în care se fac interogările în standardul ODBC).
Rezultatele obţinute trebuiesc transmise clientului astfel încât, în fişierul
11
IDC, va trebui specificat un alt fişier şablon care să preia aceste rezultate
şi să le transfere. Acest fişier este un fişier de tip HTX. El va conţine
toate elementele specifice unei opţiuni HTML, dar va conţine şi anumite
instrucţiuni, destinate prezentării rezultatelor căutărilor prin paginile
Web. În concluzie putem afirma că astăzi orice întreprindere sau
persoană fizică se poate cupla la Internet dispunând de un calculator
personal, un modem, o linie telefonică şi un soft specializat.
Dintre aplicaţiile pe Internet poşta electronică şi-a pierdut din
atractivitate lăsând locul unui nou serviciu accesibil prin Internet: World
Wide Web sau pe scurt Web. Acest serviciu a cunoscut o adevărată
explozie după 1990 şi oferă utilizatorilor informaţii de mare actualitate în
orice domeniu. Practic, Internet este deseori confundată cu serviciile
Web, care după 1995 au cunoscut o creştere anuală de aproximativ
100%. Funcţionarea este oarecum identică cu cea a poştei electronice:
fiecare utilizator cumpără sau închiriază o adresă IP în care poate
prezenta orice doreşte, utilizatorii Internet accesând informaţiile oferite
prin conectarea la adresa acestuia. Deşi există şi alte reţele nici una nu
are dimensiunea şi varietatea Internet. Numărul calculatoarelor gazdă
conectate la această uriaşă reţea a fost estimat la sfârşitul anului 2000 la
peste 80 milioane, şi se previzionează peste 200 milioane în anul 2005.
Evoluţia numărului de utilizatori Internet, probabil cea mai semnificativă
şi totodată cea mai spectaculoasă statistică, evoluând de la 16 milioane în
1996 la 400 milioane în anul 2000 şi se estimează la 900 milioane în anul
2005.
Deoarece cele mai multe firme folosesc intens calculatorul în
activitatea zilnică a fost foarte uşor ca rezultatele, precum şi
evenimentele din viaţa firmei să poată fi difuzate pe Internet. Există în
prezent firme, adrese Web, care sunt specializate în găsirea oricărui tip de
informaţii. Ele permit utilizatorilor să găsească orice tip de informaţie,
indiferent de loc, printr-o simplă apăsare de buton. Căutarea se face pe o
bază de date uriaşă, existând posibilitatea de a găsi un anumit cuvânt sau
o anumită frază viteza de lucru depinde de performanţele modemului
(rata de transfer) şi de calitatea liniilor telefonice.
Intrând pe piaţa Internet, întreprinderile indiferent de mărimea lor
vor fi expuse unui nivel superior de competiţie prin preţ şi calitate.
Clienţii pot realiza cu uşurinţă comparaţii despre raportul preţ/calitate
oferit de diferite firme, obligând firmele să-şi îmbunătăţească oferta.
Există numeroase motive pentru ca o firmă să-şi creeze o pagină de
Web. Ele pot fi sintetizate astfel1:
1
www.stormy.net101.com
12
  Pentru a-şi face cunoscută existenţa – În prezent peste 240 de
milioane de persoane au acces la Internet. Indiferent de domeniul în care

activează o firmă, acestea nu pot să nu ţină seama de o piaţă potenţială de

asemenea proporţii. Pentru a veni în întâmpinarea cererii potenţiale a
acestor consumatori, firma trebuie să fie prezentă pe Internet.
 Pentru a stabili contacte – Multe afaceri nu înseamnă altceva
decât a stabili contacte de afaceri. Internetul oferă unei firme posibilitatea
de a pune la dispoziţia celor interesaţi cartea ei de vizită, şi aceasta 24 de
ore din 24.
 Pentru a oferi informaţii despre activitatea firmei şi a
produselor pe care le comercializează – O firmă care-şi creează o
pagină pe Internet trebuie să precizeze domeniul său de activitate, adresa
firmei, telefonul, faxul, programul de lucru, produsele pe care le
comercializează, metodele de plată etc. Desigur, toate aceste informaţii
pot fi oferite celor interesaţi şi prin intermediul Paginilor Aurii, însă
există o mulţime de informaţii – dobânda practicată, produsele
disponibile, preţul produselor – care trebuie actualizate periodic.
 Pentru servirea clienţilor – Oferirea de informaţii clienţilor
legate despre firmă, produsele comercializate este una din cele mai
importante moduri de a fi în slujba clientului. Tehnologia oferită de
Internet facilitează acest lucru. Mai mult, firmele prezente pe Internet pot
acorda facilităţi legate de creditare, posibilitatea de căutare a unui produs
în baza de date a firmei etc.
 Pentru creşterea notorietăţii – În general apariţia unei noi
pagini Web stârneşte curiozitatea, ceea ce-i face pe consumatori să
viziteze site-ul respectiv, devenind astfel clienţi potenţiali ai firmei
respective.
 Pentru publicarea diferitelor anunţuri şi informaţii în timp
real – Există situaţii în care anumite informaţii trebuie să fie puse la
dispoziţia clienţilor în timp real. De exemplu, numele câştigătorilor unui
concurs, informaţii de ultimă oră asupra diferitelor evenimente
economice, politice sau culturale, reducerile de preţ şi perioada pe care se
acordă acestea, apariţia unui nou produs în gama sortimentală a unei
firme etc. De asemenea, prin inserarea unui text care să anunţe apariţia
unei noutăţi, cu menţiunea subiectului, va atrage atenţia celor interesaţi,
determinându-i să acceseze pagina Web. Gradul ridicat de noutate al
informaţiilor le conferă o valoare sporită pentru consumatori.

13
  Pentru vinderea produselor – Multă lume consideră că firmele
care au pagini pe Internet au drept principal scop comerţul. Statisticile
arată că în ciuda opiniei generale, activitatea comercială a firmelor este
depăşită de activităţi precum: publicitatea, asistenţa tehnică, consultanţă.

Internetul este o unealtă foarte bună care permite comunicarea cu clienţii

şi care poate uşura comercializarea mărfurilor.
 Penrtu a prezenta imagini, sunete şi filme – De multe ori
perzenţa unei singure imagini, a unor sunete sau a unor filme scurte care
să prezinte un produs este mai convingătoare decât o mie de cuvinte,
putând influenţa publicul în decizia de a cumpăra un produs.
 Pentru creşterea cotei de piaţă – Dezvoltarea spectaculoasă a
Internetului în ultimii ani au făcut ca acesta să aibă cea mai mare piaţă
potenţială. Datorită faptului că majoritatea utilizatorilor Internetului au
un nivel ridicat de instruire şi au sau vor avea venituri ridicate, o mare
parte din clienţii potenţiali din prezent vor deveni mai devreme sau mai
târziu clienţi efectivi.
 Pentru a răspunde întrebărilor clienţilor – Multe firme,
analizând frecvenţa cu care se repetă o întrebare, vor publica răspunsurile
acestor întrebări, ceea ce va asigura o economie substanţială de timp, la
rubrica intitulată sugestiv FAQ – Răspunsurile celor mai frecvente
întrebări.
 Pentru a menţine legătura cu forţele de vânzare – De multe ori
agenţii firmei aflaţi pe teren pot avea nevoie de informaţii de ultimă oră
pentru a putea finaliza o afacere. Pentru dezvoltarea acestei probleme
firma poate recurge la publicarea informaţiilor pe Internet, în deplină
siguranţă, accesarea paginii respective făcându-se prin introducerea unei
parole. Astfel transferul de informaţii de la firmă la agent se face în
siguranţă, rapid şi la un cost scăzut.
 Pentru a pătrunde pe piaţa internaţională – prin intermediul
Internetului, firmele care doresc să pătrundă pe pieţele externe o pot face
acum cu uşurinţă.
 Pentru asigurarea continuităţii şi performanţei afacerilor –
Afacerile au un caracter internaţional, iar diferenţele de fus orar
reprezintă o barieră în calea desfăşurării normale a acestora. Prin Internet
această barieră este înlăturată, paginile web fiind la dispoziţia clienţilor, a
partenerilor de afaceri şi a asociaţilor, 24 de ore din 24, în fiecare zi a
săptămânii. În pagina web firma poate include informaţii astfel încât ele

14
să corespundă cerinţelor celor vizaţi şi poate contribui la obţinerea unor
informaţii care pot deveni un avantaj concurenţial.
 Pentru a putea modifica rapid informaţiile despre firmă sau
produsele acesteia ori de câte ori este nevoie – Există situaţii când
unele informaţii care au fost tipărite se modifică înaintea apariţiei lor în

presă, cataloage, broşuri, ceea ce duce la inutilitatea acestora, cheltuirea

unor sume de bani mari şi uneori la ratarea unor oportunităţi. Nu acelaşi
lucru se întâmplă cu o publicaţie electronică. Aceasta poate fi actualizată
ori de câte ori este nevoie, chiar de câteva ori pe zi.
 Pentru a primi feedback de la clienţi – Pe pagina web o firmă
poate să pună la dispoziţia clienţilor săi o adresă de e-mail, prin
intermediul căreia aceştia să-şi poată exprima părerea despre calitatea şi
fiabilitatea produselor, despre nivelul de satisfacţie sau alte spacte legate
de firmă şi produsele sale. Comentariile clienţilor sunt înregistrate şi
clasificate instantaneu, iar prin analiza lor se ajunge la eficientizarea
activităţii comerciale a firmei.

6.4. Groupware – platforma software destinată

grupurilor de lucru
Pe plan mondial se constată o creştere a importanţei colectivelor
(grupurilor) de lucru în structura unei întreprinderi. În cele mai multe
firme grupurile constituite în scopul luării deciziilor, deţin un rol
important în managementul organizaţional.
Referitor la existenţa şi activitatea acestor grupuri s-a constatat că
structurile unei conduceri devin mai flexibile dacă membrii grupurilor de
lucru au capacitatea de a lucra şi schimba informaţii împreună iar
managerii nu îşi pierd aproximativ 25%-50% din timpul lor de lucru în
întâlniri. Întâlnirile reprezintă deci o parte substanţială a timpului
managerului şi, din această cauză, devine foarte importantă exploatarea
metodelor de luare eficientă a deciziilor. Astfel, un bun canal de
comunicaţie între manager şi membrii grupurilor, poate creşte
productivitatea managerului, şi de ce nu satisfacţiile profesionale ale
membrilor grupurilor.
De asemeni, dezvoltarea propriilor afaceri ale unei întreprinderi sau
extinderea prin achiziţionarea de noi firme conduce la o dispersie a
grupurilor de lucru. Organizarea unor întruniri de tip clasic (acelaşi timp,

15
acelaşi loc) devine foarte costisitoare, di toate punctele de vedere (timp,
resurse financiare etc.).
O soluţie pentru dezvoltarea acestor probleme, pentru integrarea
tuturor cerinţelor de lucru ale membrilor unui grup sau ale
întreprinderilor o oferă aplicaţiile de tip groupware. Se estimează că

aplicaţiile de tip groupware vor reprezenta în scurt timp unele dintre cele
mai răspândite tipuri de programe pe Internet.
Ca urmare a facilităţilor pe care le oferă, groupware-ul reprezintă
cea mai bună alternativă pentru creşterea productivităţii unei activităţi
sau mai buna administrare a informaţiilor într-o întreprindere.
Conceptul de groupware presupune explorarea în grup a
documentelor de lucru şi de fundamentare a deciziilor prin inventarierea
tuturor alternativelor posibile în cadrul colectivelor de lucru.
În prezent, cel mai performant produs soft groupware este
considerat a fi Notes 4.0, elaborat de firma Lotus. Notes 4.0 oferă
utilizatorilor platforma necesară pentru a construi adevărate aplicaţii de
colaborare a indivizilor la nivel de întreprindere şi nu între întreprinderi.
Este în acelaşi timp instrument de exploatare a cunoştinţelor la nivelul
întreprinderii, mediu de dezvoltare a aplicaţiilor cooperante şi sistem de
transmisie şi organizare a informaţiilor. Printre facilităţile oferite de
Notes 4.0 se înscrie integrarea sa pe Internet. Prin urmare Notes 4.0
permite accesul la informaţii din Internet şi poate fi folosit ca un
instrument de dezvoltare şi publicare a informaţiilor pe Internet.
Notes 4.0 conţine vreo 25 de aplicaţii şi oferă managerului
posibilitatea de a crea şi consulta documente din cele mai diverse din
activitatea lui. Conţine o serie de şabloane (templates) de genul:
Customer Tracking, Workgroup Disscution, Document Library, Contract
Library, Service Request Tracking, Status Reports, Correspondence,
Name & Address Book ş.a.m.d., pentru alcătuirea de agende, calendare de
activităţi şi întâlniri, e-mail, texte ordinare, rapoarte etc. Suportul fizic
este asigurat de mai multe servere Windows, iar baza de date este
distribuită şi conţine astfel de documente. Server-ul Lotus se numeşte
Domino. Aplicaţia Domino.Connect este un set complet de unelte (tools),
care permite integrarea server-ului Domino cu un spectru larg de baze de
date. Datorită includerii în ,,kitul” de instalare a unei largi palete de
drivere de acces la diferite structuri de date, cum ar fi: tehnologia ODBC
– Open Data Base Connectivity (utilizată de unele SGBD-uri) FoxPro,
Paradox, IBM DB2, SQL/DS, SQL/400, Access, Btrieve, Informix,

16
Oracle, PowerBuilder, SQL/Windows, OpenInsight, MS Visual Basic, se
asigură acces la foarte multe formate de documente. Permite, de
asemenea, clienţilor Notes şi browser-elor de Web accesul la datele şi
aplicaţiile întreprinderii, cum ar fi: sisteme de aplicaţii pentru planificare,
sistemele de procesare a tranzacţiilor etc.
Notes 4.0 are în configuraţie următoarele componente principale:

 Lotus Mail – client care oferă utilizatorului din Intranet funcţiile

de bază e-mail;
 CCMail – un sistem complet de e-mail pentru firme mici şi
mijlocii, o versiune îmbunătăţită pentru browser-ele www;
 Lotus Mail-Java Edition – cu posibilităţi de interpretare applet-uri
Java;
 Lotus Notes Desktop – meniu integrat cu posibilităţi de lucru în
grup şi acces la Internet; asigură suport software chiar pentru utilizatorii
mobili;
 Lotus Notes Mail – client pentru comunicare, administrare a
sarcinilor, discuţii etc.
Mediul groupware este destinat creării, gestionării şi
conducerii eficiente a resurselor unei întreprinderi. Groupware-ul
reprezintă un set integrat de instrumente, care permite indivizilor să
lucreze împreună prin comunicare, colaborare şi coordonare la
momente de timp şi locuri diferite.
Groupware-ul îşi are rădăcinile în trei mari domenii distincte, dar
foarte apropiate cerinţelor grupurilor de lucru: mesagerie electronică,
managementul informaţiilor, automatizarea proceselor sau fluxului
de lucru.
 Comunicarea
Într-un colectiv, membrii acesteia comunică unii cu alţii în toate
modurile posibile:întâlniri de lucru şi demonstraţii, note interne, telefon,
întâlniri formale. Rolul sistemelor de comunicare este de a transmite în
mod pasiv informaţia.
Comunicarea se realizează prin utilizarea mesageriei electronice ce
reprezintă un transfer electronic de mesaje între oameni, între oameni şi
aplicaţie şi între aplicaţii.
Sistemul de transport al mesageriei electronice permite conectarea
asincronă în sensul că emitatorul şi receptorul nu trebuie să fie
sincronizaţi în acelaşi timp.
Mesageria electronică este considerată o adevărată revoluţie a
comunicării one-to-many (unul cu mai mulţi) şi many-to-many (mulţi cu

17
mai mulţi), crescând exponenţial volumul informaţiilor transmise prin
poşta electronică. Ca urmare a uşurinţei în utilizare, a avut loc o explozie
a traficului între utilizatori, astfel încât timpul acestora a început să fie
consumat pentru citirea şi parcurgerea zilnică a mesajelor venite în
avalanşă, care poate avea un impact negativ asupra productivităţii

individuale, o pierdere a anumitor informaţii esenţiale şi implicit o

reducere a capacităţii de răspuns la mesajele primite.
Inexistenţa unui mecanism de urmărire şi management al
mesajelor la dispoziţia membrilor grupului face imposibilă identificarea
corespondenţei dintre răspunsuri şi mesaje, conduce în cazul
comunicaţiei many-to-many la pierderea controlului asupra informaţiei
însăşi.
 Colaborarea
Ca şi în domeniul comunicaţiilor, una dintre cele mai importante
contribuţii ale tehnologiei în domeniul colaborării o constituie eliminarea
constrângerilor de timp şi spaţiu, care minimizează întâlnirile de lucru
directe, necesare schimbului de informaţii şi idei.
În ceea ce priveşte colaborarea asincronă (timpi diferiţi, locuri
diferite) un rol important îl joacă bazele de date partajate. Baza de date
partajată facilitează colaborarea prin furnizarea unui spaţiu virtual
comun, cu o interfaţă centrată pe grup, permiţând participanţilor să-şi
împartă informaţii şi idei. Baza de date partajată, spre deosebire de
sistemul de mesagerie electronică, nu este numai gazda unui set întreg de
mesaje, ci, ea poate stoca discuţii, documente, argumente – în general
cunoştinţe – accesibile după diverse criterii (data, autor, tip document,
subiect), în funcţie de necesităţile în permanentă schimbare ale
utilizatorilor. Baza de date partajată furnizează platforma necesară
dezvoltării unei game largi de aplicaţii care permit colaborarea în cadrul
grupului. În rândul acestor aplicaţii se înscriu:
 Sistemele de conferinţe electronice
Acestea asigură participanţilor colaborarea asincronă prin
facilitarea unor operaţii de introducere, organizare şi navigare a
informaţiilor ,,depozitate” într-un spaţiu electronic comun. Spre
deosebire de sistemul de mesagerie electronică ce oferă căsuţe poştale
individuale, tehnologia bazelor de date partajate permite plasarea
mesajelor în baze de date partajate, toţi participanţii având posibilitatea
de a vizualiza şi de a răspunde noilor mesaje. Moderatorul poate

18
interveni şi introduce noi subiecte de discuţie, poate trece de la un grup la
altul, analizând diverse stadii ale acestora.
 Sisteme pentru conducerea acţiunilor comune
Dacă în anumite faze ale procesului decizional (faza de generare şi
descriere a ideilor) membrii grupului se simt mult mai confortabil prin
introducerea acestora asincron, uneori preferând anonimatul, la generarea
alternativelor, precum şi în faza de alegere a soluţiei (luarea deciziei),

grupul preferă să lucreze împreună pentru a studia reacţiile fiecăruia, a

percepe vizual nivelul de angajament al fiecăruia.
Permitând deplasarea de la lucrul în grup la cel individual şi invers,
sistemele groupware oferă o mare flexibilitate grupului de lucru.
 Asistarea activităţii grupului de lucru în anumite
domenii
Un grup de lucru poate fi format pentru redactarea comună a unui
document final, pornindu-se de la o schiţă de document (proiect) la care
membrii grupului au acces în mod distribuit. Pentru a face cunoscute unii
altora modificările aduse asupra proiectului, schiţa documentului poate fi
memorată într-un format de baze de date, ca o colecţie de paragrafe,
capitole şi secţiuni. Acestea pot fi vizualizate: liniar, în mod rezumat, în
mod revizuire, în mod versiune.
De asemenea, fiecare paragraf poate servi ca subiect pentru o
discuţie, iar conversaţiile pot fi structurate în jurul poziţiilor
controversate.
 Sistemele de documentare şi publicare electronică
Asigură o emisie de informaţii one-to-many, în sensul că informaţia
este publicată electronic de producător (one) şi oferită cititorilor (many)
fără a putea fi modificată.
Să presupunem o echipă care utilizează o bază de date necesară
înregistrării discuţiilor referitoare la stabilirea strategiei de lansare a unui
nou produs. Rezultatul final al discuţiilor reprezentând un document
strategic, este memorat sub formă de document şi devine disponibil
tuturor cititorilor interesaţi, interni sau externi întreprinderii. Analizând
documentul, aceştia sunt invitaţi să ofere propriile lor răspunsuri,
recomandări, predicţii etc.
Pentru a permite notificarea acestor răspunsuri, compania va
include o legătură între documentul strategic memorat şi o bază de date,
în care toţi experţii să-şi depună propriile răspunsuri. Ei pot face referiri,
în răspunsurile lor, la alte documente înmagazinate în alte sisteme de
documente.
19
  Coordonarea
În comunicare, oamenii îşi trimiteau fără nici un fel de reguli, unii
altora, mesaje, iar în cazul colaborării, aceştia le utilizau când aveau
nevoie. Deci, activităţile de până acum se produceau la apariţia unor
necesităţi. Totuşi, multe dintre activităţile unei întreprinderi sunt
structurate, implică mulţi oameni, iar o coordonare a acţiunilor lor este
necesară pentru realizarea obiectivelor definite. Dacă, colaborarea este o

componentă groupware pasivă (creează un spaţiu de lucru comun, dar

nu dictează cum să fie utilizat acel spaţiu), coordonarea este o
componentă activă. Când se doreşte trecerea de la colaborare la
coordonare pentru o problema specifică, se va implementa un sistem de
automatizare a fluxurilor de lucru, în cadrul căruia vor fi definite formele
(structura şi formatul documentelor), operaţiile pe aceste forme şi rutele
lor, modalităţile de accesare şi modificare a formelor, acţiunile care se
produc în anumite condiţii.
Mesageria electronică şi tehnologia bazelor de date partajate au
generat în cadrul sistemelor de automatizare a fluxurilor de lucru diferite
modele:
 modelul SEND, bazat pe mesageria electronică. Acest model
oferă rutarea unui document de la o persoană la alta, de la un nivel de
decizie la altul, urmărind ca asupra documentului să se întreprindă o
acţiune (aprobare, analiză, comentarii).
Un exemplu în acest sens îl constituie finalizarea unui contract al
unei firme aflată în plin proces de negociere cu o altă firmă. Pentru a fi
semnat, contractul trebuie să fie aprobat intern de mai multe persoane.
Un model SEND va ruta contractul de la o persoană la alta, în vederea
aprobării, refuzării sau amendării.
 modelul SHARE are ca suport tehnologia bazelor de date
partajate. Un membru al grupului compune un document şi îl depune în
baza de date. Documentul este preluat de alţi membri, responsabili cu
rezolvarea solicitării, completându-l conform unor reguli (atribuţii)
stabilite sau creând alte documente.
Iniţiatorul documentului urmăreşte pasiv prin verificarea periodică
a bazei de date partajate sau activ prin recepţionarea de la referenţi a unor
mesaje de poştă electronică ce include o legătură la documentul care face
obiectul acţiunii. Modelul permite urmărirea stării documentelor şi a
operaţiilor care se efectuează asupra lui.

20
 CURSUL 14

Componentele fundamentale ale sistemelor expert

2.1. Conceptul de sistem expert

Sistemele expert sunt sisteme de programe bazate pe tehnicile

inteligenţei artificiale care înglobează cunoştinţele experţilor umani dintr-un
domeniu bine definit şi apoi le folosesc pentru rezolvarea problemelor dificile
din acest domeniu.
In esenţă acestă tehnologie permite reproducerea pe cale artificială a
raţionamentului uman, conturându-se trei curente principale de abordare
metodologică a raţionamentului artificial1:
Abordarea cognitivă în care raţionamentul natural este privit ca o
suită de stări şi procese mentale care transformă datele de intrare în date de
ieşire iar raţionamentul artificial încearcă să reproducă aceste stări mentale şi
procese prin modelare simbolică. In cadrul aplicaţiilor de inteligenţă
artificială cognitive există metode de modelare ce au servit ca suport pentru
implementarea unor sisteme software de tipul sistemelor de gestiune a
cunoştinţelor numite sisteme de gestiune a bazelor de cunoştinţe(SGBC).
Modul de abordare cognitiv a permis dezvoltarea unor tehnologii
informatice care s-a dezvoltat pe baza studiului raţionamentului uman fiind un
ansamblu de tehnici şi metode inteligente care permit captarea cunoştinţelor
umane şi prelucrarea lor simbolică.
Abordarea pragmatică în care raţionamentul uman este privit tot ca o
suită de stări şi procese mentale care transformă datele de intrare în date de
ieşire dar raţionamentul artificial încearcă doar să simuleze simptomele de
inteligenţă adică să producă aceleaşi date de ieşire pentru aceleaşi date de
intrare.
In această abordare au fost concepute primele sisteme de inteligenţă
artificială cu un înalt grad de utilitate denumite sisteme expert.
Sistemele expert din primele generaţii au implementat conceptul de
cutie neagră încercând să facă abstracţie de orice model al cunoaşterii. Noile
generaţii sunt mai flexibile însuşindu-şi metode ale orientării cognitive.
Modul de abordare pragmatic stă la baza unei alte dimensiuni a
inteligenţei artificiale, acea parte a informaticii inteligente care are drept scop
executarea pe calculator a unor sarcini pe care omul le face într-un context dat,
iar maşina imită de o manieră “umanizată” aceste activităţi.
Abordarea conexionistă în care raţionamentul natural este privit ca o
tot ca o suită de stări şi procese neuronale iar raţionamentul artificial încearcă
să reproducă mecanic acestă activitate umană. In acest mod de abordare se
includ reţelele neuronale, algoritmi genetici de supravieţuire, sisteme de
inducere a regulilor care imită organizarea şi funcţionarea creierului umani .
Acest tip de raţionament artificial care “fotografiază” comportamentul uman şi
imită activităţile “inconştiente”, “neraţionale” sau nonverbale constituie un

1
Năstase P., Zaharie D., Sisteme expert: teorie şi aplicaţii, Dual Tech, Bucureşti, 1999
domeniu de excelenţă al inteligenţei artificiale, fiind deja de notorietate
realizările din domeniul roboticii. Trebuie specificat că astăzi tehnologiile
sistemelor inteligente tind spre convergenţa celor trei moduri de abordare a
raţionamentului uman, pentru că în activitatea de zi cu zi a omului nu se fac
aceste deosebiri de comportament psihologic.

Sistemele expert fac parte din clasa sistemelor cu inteligenţă artificială

pragmatică, deţinând un număr mare de cunoştinţe care să acopere în principiu
toate situaţiile posibile care pot apare în funcţionarea unui sistem social, tehnic
sau economic. Dacă sistemele expert au fost dezvoltate la început în
domeniul tehnic şi medical, în ultimul timp se asistă la extinderea acestora în
domeniul economic. După achiziţia cunoştinţelor expertului uman, sistemele
expert multiplică şi explicitează experienţa acestuia, fapt foarte important ştiut
fiind că un expert uman într-un domeniu se formează greu şi necesită pe lângă
pregătirea şi experienţa profesională şi calităţi native. Orice domeniu în care
experţii umani sunt utilizaţi la soluţionarea problemelor devine domeniul
potenţial pentru utilizarea sistemelor expert, şi în mod deosebit în domeniul
expertizei umane.
Sistemele expert fac parte dintr-o gama de instrumente indispensabile
pentru realizarea de sisteme automate sau interactive capabile să efectueze
sarcini complexe. Nu se pot ignora raţionamentele calitative şi simbolice care
formează baza managementului unei întreprinderi. Incă de la început sistemele
expert au avut asociate instrumente de cercetare operaţional care au facilitat
construirea de sisteme de asistare foarte complexe pentru evaluare şi
diagnostic financiar, asistarea activităţii de proiectare şi inovare de produse, de
urmărire şi control a desfăşurării unor procese tehnologice sau activităţi
economice.
Conceptul de sistem expert a evoluat de-a lungul timpului, în esenţă
toţi specialiştii care au teoreticizat definiţia sistemelor expert fiind unanimi în a
recunoaşte calitatea de bază în “emularea” activităţilor inteligente specifice
experţilor umani, prin raţionament artificial. Astfel Giarratano J. şi Riley G.
[1993] consideră un sistem expert că este un sistem care “emulează” abilitatea
de a lua decizii a expertului uman. Termenul “emulează” înseamnă capacitatea
sistemului să acţioneze în toate privinţele ca expertul uman. Emularea este mai
mult decât simularea, care cere doar să se acţioneze prin respectarea unor
condiţii şi ipoteze fixate la începutul experimentului. Sistemele expert au
capacitatea de autoadaptare şi autoînvăţare în timpul experimentului şi
acţionează în domenii bine delimitate. O altă concepţie (Frenzel L. [1971])
apreciază sistemele exert ca programe inteligente de calculator care utilizează
cunoaşterea şi procedurile de inferenţă pentru a raţiona artificial în soluţionarea
problemelor, care altfel sunt suficient de dificile şi care necesită o expertiză
umană semnificativă pentru soluţionarea lor. După Farrey H. [1997] sistemele
expert sunt programe destinate să înlocuiască sau să asiste specialistul în
domenii unde îi este recunoscută necesitatea expertizei umane.
Pentru definirea sistemelor expert este necesară o partajare a
cunoştinţelor expertului uman dintr-un anumit domeniu. Astfel un expert uman
recunoaşte şi rezolvă probleme din domeniul său de expertiză având o
capacitate crescută de a se orienta în aspecte precum: complexitatea,
incertitudinea, inconsistenţa şi aprecierile vagi. Pornind de aici, expertul uman
trebuie să aducă problema în stadiul în care lucrurile sunt cât mai simple,
complete, precise, consistente şi clare. Problema este trecută din sfera
expertizei în sfera cunoştinţelor comune de specialitate. In general, expertul
uman acţioneză într-o clasă de probleme slab structurate pentru care nu se pot
defini algoritmi de rezolvare.

Sistemul expert, încercând să imite expertul uman, prezintă

caracteristicile:
sistemele expert vizează reconstruirea raţionamentului pe
baza expertizei obţinută de la experţii umani;
sistemele expert dispune de cunoştinţele şi de capacitatea de
a desfăşura activităţi intelectuale umane;
sistemele expert sunt organizate pentru achiziţia şi exploatarea
cunoştinţelor dintr-un domeniu particular, numit domeniul
problemei;
sistemele expert dispun de modele de afirmare şi apreciere a
cunoaşterii şi emulării expertizei, comportându-se ca un
consultant competent;
sistemele expert se bazează pe principiul separării cunoaşterii
(baza de cunoştinţe şi de fapte) de mecanismul de raţionament
(motorul de inferenţe) iar modificarea unui element din baza de
cunoştinţe nu influenţează raţionamentul;
sistemul expert trebuie să fie capabil să explice raţionamentele
făcute şi să argumenteze soluţiile obţinute;
cunoştinţele folosite de sistemele expert sunt în principal de
natură simbolică;
sistemul expert trebuie să poată gestiona baze de cunoştinţe
de volum mare şi să trateze cunoştinţe inexacte şi incomplete;
sistemul expert utilizează metode empirice, bazate pe
experienţă, care conduc la soluţiile cele mai bune;
sistemul expert este specializat într-un anumit domeniu şi nu în
rezolvarea unei singure probleme.

Denumirea de sistem expert se utilizează cu un înţeles identic

termenului de “sistem expert bazat pe cunoştinţe” sau “ Knowledge Based
Expert Systems”. Este preferat termenul de sistem expert din cauza pronunţiei
mai uşoare. Literatura de specialitate ne pune uneori în faţa unor deosebiri sau
nuanţări a acestor termeni, din punct de vedere al detaliilor constructive sau
funcţionale. În toate cazurile specialiştii sunt de accord cu faptul că sub
denumirea de sisteme expert se află acele programe de calculator inteligente
sau maşini bazate pe cunoaştere de nivel înalt, comparabilă cu a celor mai
competenţi specialişti dintr-un domeniu aplicativ şi în care aceste programe pot
realize performanţa de gîndire şi intuiţie similare experţilor umani.
Elementul central al prelucrării inteligente îl constituie raţionamentul
artificial capabil să imite raţionamentul uman. Sistemele expert reproduc
raţionamentul uman asupra cunoştinţelor puse la dispoziţia lor şi înmagazinate
în baze de cunoştinţe, dar dispun şi de mijloacele de utilizare efectivă a
cunoştinţelor pentru a fi considerat suficient de calificat într-un domeniu. Gradul
de competenţă a unui sistem expert este direct proporţional cu cantitatea de
expertiză umană încorporată sub formă de cunoştinţe cât şi valoarea acestei
expertise.
Sistemele expert sunt total dependente de calitatea şi volumul
cunoştinţelor înmagazinate pe care apoi le folosesc pentru a simula
raţionamentul uman şi de a realiza procese deductive. Se impune astfel
formalizarea cunoştinţelor prin diferite metode de reprezentare a acestora pe
baza fenomenului de cunoaştere.

Cunoaşterea este sinteza următoarelor concepte fundamentale proprii:

fapte;
reguli;
strategii de raţionament.
Faptele sunt structuri de date complexe cu o semantică şi o
semnificaţie proprie derivată din sfera domeniului abordat.
Regulile sunt modalităţi de reprezentare şi utilizare a faptelor în
procesul de prelucrare a cunoştinţelor.
Distincţia dintre fapte şi reguli este evidenţiat de reprezentarea
cunoştinţelor.
Strategiile de raţionament denumite şi metode euristice, exprimă
sintetic modalitatea de utilizare a regulilor, prin intermediul unui anumit tip de
raţionament: deductiv, inductiv sau mixt.
Prelucrarea cunoştinţelor necesită un sistem de stocare şi manipulare
a cunoştinţelor de natură să permită declanşarea şi emiterea de raţionamente.
La nivelul sistemelor expert se folosesc structuri de cunoştinţe cu funcţii similare
structurilor de date utilizate în stocarea şi prelucrarea de date.

Particularităţile cunoştinţelor referitoare la un domeniu dat sunt:

- cunoştinţele exprimă informaţii specifice pentru anumite clase de
obiecte de natură materială sau conceptuală;
- cunoştinţele sunt valabile şi dependente strict de starea şi evoluţia
domeniului de referinţă;
- cunoştinţele pot fi incomplete datorită caracterului lor implicit pentru
expertul uman şi dificil de formulat şi transmis calculatorului;
- cunoştinţele sunt integrabile în anumite limite deoarece acestea pot fi
fixe sau variabile, certe sau incerte, exacte sau inexacte.

2.2. Caracteristicile sistemelor expert

Primul care a pus în evidenţă caracteristicile sistemelor expert a fost

Waterman D. A. [1986] care formulează patru caracteristici de bază (figura
2.1.):
 - performanţă de expert
EXPERTIZA - nivel ridicat de calificare
- robusteţe adecvată

RAŢIONAMENT - reprezentarea simbolică a cunoaşterii

SIMBOLIC - reformularea cunoaşterii simbolice

SISTEME EXPERT - lucrează cu probleme dificile

PROFUNZIME - utilizează cunoaştere complexă şi mecanisme
inferenţiale pentru prelucrarea ei

- examinează propriile raţionamente

AUTOCUNOAŞTERE - explică operaţiile şi acţiunile
- favorizează învăţarea
Figura 2.1.: Caracteristicile sistemelor expert

a. Expertiza este principala caracteristică a unui sistem expert, fapt care-i

conferă abilitatea de a executa, cel puţin la nivelul expertului uman, o
muncă bine determinată. Expertiza include nu numai capacitatea de a
soluţiona o problemă ci şi efectuarea acestui lucru într-un timp cât mai scurt
posibil şi mult mai mai mic decât expertul uman. Expertiza înseamnă,
totodată, că tezaurul de cunoştinţe despre domeniul problemei pe care îl
posedă sistemul trebuie să fie atotcuprinzător şi profound. Aria cunoaşterii
implică competenţa pe care trebuie s-o posede în domeniu. În cazul
expertului în domeniu experienţa trecută este probabil un factor major care
contribuie la creşterea competenţei.
Din aceste motive un sistem expert care i se cere să fie robust, adică
să nu aibă îndemânare numai într-o problemă anume, ci să folosească
metode de rezolvare şi cunoştinţe generale pentru a judeca, după principii
proprii, atunci când i se oferă fapte, date şi alte cunoştinţe incomplete sau
incerte.
b. Profunzimea (adâncimea) sistemelor expert se referă la abilitatea de a
extinde cunoaşterea existentă pentru a genera noi cunoştinţe. Şi în acest
caz, experţii, faţă de începătorii în domeniu, au o mare profunzime a
cunoştinţelor în domeniul în cauză, situaţie în care experienţa devine iarăşi
un factor major. Pentru a soluţiona probleme reale, sistemul expert trebuie
să dovedească această profunzime în soluţionarea problemelor dificile,
complexe.
c. Raţionamentul simbolic atunci când un expert soluţionează o problemă, el
o face prin manipularea simbolurilor şi nu prin calcule matematice propriu-
zise. Un simbol este considerat un şir de caractere utilizat pentru un
concept, proces, obiect etc. din domeniul problemei.
Trebuie observat că, dacă un sistem expert manipulează simboluri
sau structuri simbolice nu înseamnă că nu poate efectua şi operaţiile logico-
matematice cunoscute din problemele algoritmice, dar asemenea operaţii se
fac numai dacă sunt necesare, ele nu constituie preocuparea de bază a
sistemelor expert.
d. Autocunoaşterea este prezentă numai când sistemul expert posedă
metacunoaştere. Se ştie deja că, multe sisteme expert sunt dotate cu
capacitatea de a explica. Numai acestea pot explica utilizatorului cum?
 sau de ce? au ajuns în raţionamentele lor la anumite concluzii. Dar,
abilitatea de a explica este numai o mică parte din ceea ce se numeşte
autocunoaştere. Viitoarele sisteme expert vor avea capacitatea de a-şi
reformula strategiile inferenţiale în vederea operării mai eficiente pentru
derivarea de noi cunoştinţe din experienţă. Dezvoltarea acestei
caracteristici în viitor vor permite sistemelor expert autoînvăţarea şi
apropierea din ce în ce mai mult de experţii umani. Explicaţia este deci
un aspect important al autocunoaşterii, dar nu şi suficient.
Autocunoaşterea prezintă importanţă datorită faptului că utilizatorii
capătă mai multă încredere, iar sistemul expert poate fi mai uşor depanat
oferind astfel uşurinţă în prevederea efectului schimbărilor.
Giarratano J. şi Riley G., [1993] prezintă, în mod original,
caracteristicile sistemelor expert prin: înaltă performanţă (competenţă) în
calitatea concluziilor; timp de răspuns adecvat; bună fiabilitate (să-şi
menţină funcţionarea fără căderi); capacitatea de a explica raţionamentele;
flexibilitatea (mecanism eficient de adăugare, schimbare şi eliminare a
cunoştinţelor).
Puppe F., [1993] arată că listarea proprietăţilor necesare sistemelor
expert este de fapt un mod de a le caracteriza. Aceste proprietăţi sunt:
 transparenţa prin puterea de a explica soluţia oferită prin
indicarea cunoştinţelor utilizate în raţionament;
 flexibilitatea prin posibilitatea adăugării, schimbării şi eliminării
cunoştinţelor;
 interfaţă prietenoasă;
 competenţa, capacitatea de a soluţiona probleme precum
expertul uman.
Acelaşi autor arată că, deşi fiecare caracteristică a sistemelor expert este
prin ea însăşi vagă, combinaţia lor oferă o vedere mai clară şi permit distincţia
sistemelor expert de alte programe. În felul acesta, pentru a determina dacă un
program este un sistem expert se controlează atributele sale testându-l pe o
problemă normal soluţionată în mod uzual de către experţi. Interesează soluţia
explicată şi eventual schimbările în baza de cunoştinţe.
În esenţă caracterizarea unui sistem expert se face prin următoarele
moduri:
 emularea experţilor umani;
 interpretarea automată a cunoaşterii;
 se utilizează pentru domenii nestructurate;
 asigură separarea metodei de rezolvare a problemei de
cunoaşterea expertului;
 identificarea caracteristicilor determinate de transpareţă,
flexibilitate, utilizare uşoară, competenţă.
În cazul agenţilor economici sistemele expert prezintă şi alte
caracteristi:
abilitatea de a asista experţii la dezvoltarea propriilor sisteme
expert, iar utilizatorii la desfăşurarea activităţilor de consultare
specifice;
abilitatea de a sensibiliza managementul asupra schimbării
operaţiilor şi a relaţiilor dintre funcţiile diferitelor compartimente;
 autoorganizarea şi restructurarea bazei de cunoştinţe şi a relaţiilor
dintre cunoştinţe prin activitatea automată în condiţiile unor factori
critici şi generarea de semnale asupra operaţiilor provocatoare de
schimbări în direcţia reechilibrării;
integrarea sistemului de colectare a datelor cu modulele
operaţionale şi procedurile cu specific inteligent pentru analiza de
marketing şi analiza economico-financiară precum şi cu activităţile
de audit.
Managementul executiv în era sistemelor inteligente va consuma mai
mult timp cu strategia şi modalităţile de integrare a operaţiilor şi mai puţin timp
cu controlul operaţiilor, care va fi asigurat de către sistemele expert integrate.
Toate aceste caracteristici şi altele asemenea fac tehnologia sistemelor
expert o nouă sursă de creştere a productivităţii datorită faptului că este
capabilă să ofere siguranţă şi experienţa necesară pentru utilizarea lor în lucrul
inteligent.

2.3. Funcţiile sistemelor expert

Principalele funcţii pe care le poate avea un sistem expert (Benchimol

G. [1993] sunt:
 interpretare: traducerea de semnale provenite din captarea de fapte sau
de date brute în expresii simbolice care pot fi folosite în raţionamente;
 diagnostic: stabilirea unei corelaţii între caracteristici sau simptome şi
situaţii tip;
 formare: transmiterea de cunoştinţe unei persoane al cărei nivel şi
caracteristici fac obiectul unui diagnostic de învăţare foarte bine adaptată.
Această transmitere de cunoştinţe sau de a şti ce trebuie făcut se poate baza
pe diagnostic, întreţinere, etc;
 supraveghere: declanşarea unei alarme în condiţii determinate care pot
evolua cu contextul sau trimiterea unor rapoarte sau mesaje electronice
plecând de la semnale interpretate şi folosite într-un diagnostic;
 previziune: descrierea unei situaţii prin anticipare, plecând de la o
situaţie curentă prin intermediul unui model construit pe o bază istorică sau prin
învăţare;
 simulare: o deducţia, plecând de la un model al consecinţelor acţiunilor
sau evenimente declanşate de către sistemul aflat în curs de derulare a
simulării;
 planificare: definirea în timp şi în spaţiu a acţiunilor care permit
atingerea unei stări finale prin compararea stării curente cu starea dorită
prevleând consecinţele de acţiune într-o manieră care să permită respectarea
restricţiilor impuse de mediu, nivelul resurselor disponibile şi consecinţele
previzibile ale interacţiunilor dintre stări şi acţiuni sau dintre stări succesive;
 întreţinere: planul de acţiune particular care decurge dintr-un diagnostic
ce evidenţiază punctele slabe ale unui sistem indicând şi cauzele. Planul de
acţiune constă în furnizarea instrucţiunilor necesare pentru remediere;
 concepţie: mulţimea de alegeri şi de decizii care permit, plecând de la
performanţele fixate prin diagnosticare, să se determine caietul de sarcini
pentru un scop ce trebuie îndeplinit în funcţie de nevoile exprimate la un
moment dat. De asemenea se are în vedere furnizarea unor mijloace pentru a
se atinge acest obiectiv definind caracteristicile unui produs sau ai unui proces
care respectă caietul de sarcini;
 controlul şi pilotajul: mulţimea de acţiuni aplicate unui sistem după
informaţiile care rezultă din supravegherea sistemului şi din anticiparea
situaţiilor care asigură, printr-o întreţinere permanentă şi un răspuns adaptat la
diverse situaţii, o funcţionare a sistemului cât mai apropiată de cea normală
definită prin valorile posibile şi programul care rezultă dintr-o planificare
adecvată;
 bibliotecă: ajută la accesarea, organizarea şi interpretarea informaţiilor
necesare îndeplinirii unei anumite sarcini;
 consiliere: sintetizează şi distribuie informaţia aferentă unei expertize
de specialitate care este solicitată de către utilizator;
 asistenţă generală: preia anumite sarcini de rutină pentru a permite
persoanei să se ocupe doar de aspectele importante ale muncii.
Intr-un sistem real aceste funcţiuni de bază sunt adesea combinate
între ele. Astfel funcţiile cele mai utilizate sunt: diagnostic/întreţinere (circa
45% din aplicaţii), concepţie şi planificare (20%), interpretare (20%) şi
control/pilotaj/supraveghere (15%). Ultima funcţiune se află în creştere
constantă, ea fiind frecvent asociată cu aceea de diagnostic şi de planificare.
Plecând de la aceste funcţiuni se pot defini domeniile de aplicare ale
sistemelor expert. Referitor la numărul de aplicaţii, din punct de vedere
cronologic, primele au apărut în domeniul medicinei şi biologiei. Funcţiile
utilizate sunt de diagnostic şi de prescripţii terapeutice. Diagnosticul tehnic şi de
întreţinere (cercetări privind cauzele penelor, incidentelor) a făcut obiectul a
numeroase sisteme expert în domeniul informaticii, electronicii, geologiei şi
ingineriei.
In domeniul marketingului funcţiile de audit şi diagnostic, de previziune,
experiment şi simulare, de supraveghere a pieţei, de control al activiţăţilor de
marketing, de concepţie şi inovaţie sunt funcţii îndeplinite de multe din
proiectele de sisteme expert aflate în exploatare sau sunt în centrul
preocupărilor elaboratorilor. In realizarea aplicaţiilor în domeniul asistării
deciziilor, funcţiile de planificare, diagnostic şi de simulare se pot combina. In
domeniile planificării şi evaluării deciziilor strategice astfel de sisteme s-au
elaborat deja.
Funcţia de interpretare a semnalelor a fost utilizată în chimie, biochimie,
marketing iar în aplicaţiile militare s-a folosit o combinaţie a acesteia cu funcţia
de planificare. In domeniul învăţării aplicaţiile se află încă într-o fază incipientă.
In ceea ce priveşte controlul şi conducerea sistemelor complexe există tot mai
multe aplicaţii mai ales în informatică şi inginerie.

2.4. Structura sistemelor expert

Infrastructura generală a unui sistem expert cuprinde următoarele

elemente fundamentale (prezentate în figura 2.2):
1) Domeniul de activitate: sursa de furnizare a cunoştinţelor expertizate
de către expertul uman fiind locul de unde provin problemele supuse spre
rezolvare unui sistem expert.
 2) Expertul uman: persoana, grupul de persoane capabile să
transforme problema de rezolvat din zona expertizei în zona cunoştinţelor
generale şi de specialitate. Acest expert formalizează cunoştinţele într-o formă
înţeleasă şi acceptabilă din punctul său de vedere.
3) Cogniticianul (inginerul de cunoştinţe): are rolul analistului din sfera
proiectării sistemelor informatice, deci în particular îndeplineşte sarcina de
preluare şi modelare conceptuală a cunoştinţelor furnizate de către expertul
uman, de o manieră compatibilă cu metodele de reprezentare a cunoştinţelor
de către baza de cunoştinţe a sistemului expert.
4) Modulul de transformare a cunoştinţelor: are rolul de conversie a
cunoştinţelor din formatul de exprimare al cogniticianului în formatul intern de
memorare specific suportului tehnic pe care va fi memorată baza de cunoştinţe.
Totodată acest modul asigură şi interfaţa de comunicare cu baza de date sau
cu alte sisteme. Pe viitor, calculatoarele din generaţia a cincea vor permite
achiziţia de cunoştinţe în limbaj natural, ceea ce va duce la o dezvoltare rapidă
a sistemelor expert.
5) Baza de cunoştinţe: conţine “obiectele” lumii reale şi relaţiile dintre
acestea selectate din domeniul abordat şi transmise pe itinerariul expert-
cogntician-modul de transformare a cunoştinţelor. Sunt mai multe metode de
reprezentare a cunoştinţelor dintre care cele mai importante sunt: regulile de
producţie, reţelele semantice şi cadrele.
Procesul de creare a bazei de cunoştinţe care constă în preluarea
acestora de la expertul uman, modelarea de către cognitician în conformitate cu
cerinţele metodei de reprezentare, introducerea în bază şi validare este destul
de laborios şi necesită o conlucrare permanentă între cognitician şi expert.
Acest proces presupune foarte multe iteraţii şi teste în cursul cărora însuşi
expertul uman poate fi pus în dificultate pentru argumentarea unor opţiuni.
Baza de cunoştinţe este structural formată din baza de fapte şi baza de
reguli.
6) Baza de fapte: conţine datele unei probleme concrete care urmează
să fie rezolvată (formularea problemei) precum şi faptele rezultate în urma
raţionamentelor efectuate de motorul de inferenţă asupra bazei de cunoştinţe.
7) Baza de reguli: conţine regulile prin aplicarea cărora, pornind de la
faptele cunoscute, pot fi incluse în baza de fapte informaţii noi denumite fapte
deduse. In continuare se pot aplica din nou regulile rezultând alte fapte noi
până în momentul în care se va formula concluzia sau scopul final.
8) Motorul de inferenţe: este elementul efectiv de prelucrare în sistemul
expert care pornind de la fapte (datele de intrare ale problemei) activează
cunoştinţele corespunzătoare din baza de cunoştinţe construind astfel
raţionamente care conduc la fapte noi. Acesta construieşte un plan de rezolvare
în funcţie de specificul problemei, utilizând cunoştinţele din domeniul respectiv.
In urma acţiunii motorului de inferenţe, baza de cunoştinţe se
îmbogăţeşte fie prin adăugarea unor elemente noi, fie prin modificarea celor
existente. Motorul de inferenţe este un program care implementează algoritmii
de raţionament (deductiv, inductiv sau mixt) dar care este independent de baza
de cunoştinţe.
9) Modulul de verificare-explicare: are rolul de a prezenta într-o formă
larg accesibilă (limbaj natural) justificarea raţionamentelor efectuate de motorul
 de inferenţe şi totodată întrebările la care trebuie să răspundă utilizatorul. Acest
modul este util şi expertului uman pentru verificarea coerenţei bazei de
cunoştinţe.
10) Interfaţa cu utilizatorul: realizează dialogul utilizatorului cu sistemul expert în
sensul specificării datelor de intrare şi al furnizării rezultatelor problemei de
rezolvat printr-un sistem de ferestre, imagini, meniuri.

DOMENIU DE ACTIVITATE

EXPERT

COGNITICIAN

MODUL DE TRANSFORMARE A CUNOŞTINŢELOR

BAZA DE FAPTE BAZA DE REGULI

BAZA DE CUNOŞTINŢE

MOTOR DE INFERENŢE MODUL DE VERIFICARE - EXPLICARE

INTERFAŢA UTILIZATOR

UTILIZATOR

Fig. 2.2: Structura unui sistem expert

Adaptare după: Năstase P., Zaharie D., Sisteme expert: teorie şi aplicaţii, Dual Tech, Bucureşti, 1999
 2.5. Metode de reprezentare a cunoştinţelor

Capacitatea sistemelor expert de a furniza rezultate utile depinde de

calitatea şi volumul cunoştinţelor de care acesta dispune şi pe care le poate
folosi pentru efectuarea de raţionamente. Simularea raţionamentului uman de
către sistemele expert prin raţionamente artificiale este posibilă datorită a doi
factori esenţiali:
reprezentarea cunoştinţelor;
desfăşurarea de procese deductive.

Memorarea şi utilizarea cunoştinţelor este posibilă datorită dezvoltării

conceptului de structuri de cunoştinţe similare cu structurile de date utilizate în
sistemele informatice.
Surprinderea exactă a cunoştinţelor într-un format de reprezentare este
condiţionată de o serie de particularităţi specifice cunoştinţelor precum:
Cunoştinţele pot fi certe sau incerte, fixe sau modificabile, complete
sau incomplete, diferenţiere la care formalismul de reprezentare
trebuie să răspundă cât mai bine. Cunoştinţele referitoare la un
anumit domeniu sunt în general incomplete deoarece fiind implicite
pentru expertul uman sunt omise în reprezentarea pe calculator fiind
dificil de transmis şi formulat. Se impune astfel găsirea unor
modalităţi de reprezentare şi de raţionament în condiţii de
incertitudine.
Cunoştinţele sunt referitoare la clase sau grupuri de “obiecte” de
natură materială sau conceptuală. Nu este exclus ca în cadrul
acestora să existe elemente care fac excepţie sau sunt chiar în
contradicţie cu proprietăţile clasei din care fac parte.
Cunoştinţele sunt variabile datorită modificărilor intervenite în
domeniul referenţiat. Cum multe dintre ele sunt în strânsă
interdependenţă, schimbarea anumitor informaţii poate antrena
indirect actualizarea altor informaţii devenite perimate prin
modificarea celor dintâi. Aceste schimbări pot fi extrem de diverse,
începând cu conţinutul şi terminând cu însăşi tipul informaţiilor.

Cunoştinţele utilizate de către sistemele expert pot fi2:

 Cunoştinţe afirmative: date primare structurate într-o bază de
fapte.
Ex: vânzări medii zilnice = X lei;
 Cunoştinţe operatorii: sunt utilizate în interiorul regulilor pentru a
se simula un raţionament sau un mod de acţiune.
Ex: dacă “aprovizionarea este ritmică” şi “consumul
este constant”
atunci “mărimea stocurilor de siguranţă rămâne
nemodificată”

2
Davidescu N.D., Arhitectura sistemelor expert, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1997
  Cunoştinţe strategii de control: indică ordinea de aplicare a
regulilor şi modul de rezolvare al problemei.
Deosebirea dintre aceste tipuri de cunoştinţe depinde de modelarea
situaţiei concrete şi de specificul problemei de rezolvat. De multe ori regulile pot
deveni fapte.
Reprezentarea cunoştinţelor adaptată practic la nivelul sistemului
expert depinde în mare parte de rezolvarea inteligentă şi eficientă a problemei
propuse.

2.5.1 Reprezentări bazate pe logica formală

Deşi logica a fost concepută pentru a putea modela raţionamentul, ea

este deosebit de utilizată şi pentru reprezentarea cunoştinţelor. Formalismul
logic este lipsit de ambiguitate şi permite descrierea realităţii prin formulări
concise. Referitor la deducerea de noi informaţii, ea se bazează pe reguli de
inferenţă care pot fi tratate sintactic în calculator prin procese de unificare şi
filtraj.
Formalismul logic permite reprezentarea cunoştinţelor sub formă de3:
propoziţii;
predicate;
expresii de calcul logic.
In felul acesta se dispune de un formalism care poate fi utilizat atât
pentru reprezentarea cunoştinţelor cât şi pentru efectuarea raţionamentelor.
Metodele de reprezentare specifice acestui tip sunt regulile de producţie, cu
sau fără variabile. Ele sunt frecvent utilizate în realizarea de sisteme expert
încât au devenit aproape sinonime cu acest termen.

2.5.2. Elemente de logica propoziţiilor

Logica propoziţiilor este definită ca un limbaj formal compus din4:

alfabet, sintaxă, axiome şi reguli de deducţie.
Alfabetul este constituit din următoarele simboluri:
propoziţii: notate A, B, C;
simboluri (conectori): ^( ŞI),
v(SAU),¬(NU), (echivalenţa), (implicaţia);
paranteze: (,).

Propoziţiile reprezintă în logică aserţiuni care pot fi adevărate sau false.

Ex: O acţiune are o valoare nominală. – adevărat;
Cota de piaţă este o mărime absolută. – fals.
Propoziţiile pot fi elementare sau compuse. Propoziţiile elementare sunt
aserţiuni simple ce descriu o parte a domeniului de referinţă. Propoziţiile
compuse se realizează prin îmbinarea propoziţilor simple prin intermediul
conectorilor logici: ŞI, SAU, NU. Conjuncţia este propoziţia compusă prin

3
Năstase P., Zaharie D., Sisteme expert: teorie şi aplicaţii, Dual Tech, Bucureşti, 1999
4
Davidescu N.D., Arhitectura sistemelor expert, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1997
intermediul conectorului ŞI, în timp ce disjuncţia este o propoziţie compusă prin
intermediul conectorului SAU.
Adevărul propoziţiilor compuse depinde numai de adevărul sau
falsitatea propoziţiilor care le compun, oricare ar fi conţinutul concret al
acestora.
Ex: Dacă A şi B sunt 2 propoziţii elementare, atunci
adevărul propoziţiilor compuse obţinute pe baza lor se stabileşte conform
regulilor:
A ŞI B este adevărată dacă atât A cât şi B sunt adevărate;
A SAU B este adevărată dacă fie A, fie B, fie amândouă sunt
adevărate;
NU (A) este adevărată dacă A este falsă.
In cazul folosirii mai multor conectori, evaluarea se face în ordinea:
prioritate absolută are conectorul NU;
ŞI are prioritate faţă de SAU.
Ordinea de evaluare într-o propoziţie poate fi modificată cu ajutorul
parantezelor.
Parantezele pot fi suprimate când nu există ambiguităţi. De exemplu
(A B) se mai poate scrie A B.
Alături de conectorii logici, propoziţiile mai pot fi legate prin relaţii de
implicaţie şi echivalenţă.
implicaţia are sensul “dacă A atunci B” (A B)
echivalenţa are sensul “A dacă şi numai dacă B” (A B)

Sintaxa defineşte formule bine formate (f.b.f). Se spune că o formulă

este bine formată dacă ea este construită în conformitate cu regulile următoare:
 propoziţiile sunt formule bine formate;
 dacă A şi B sunt formule bine formate, atunci expresiile
următoare sunt de asemenea formule bine formate:
(A ŞI B), (A SAU B), NU (A), (A B).
Ex: “(A B) C” este o f.b.f, însă “(A B) ” nu este o
f.b.f.
Axiomele care fixează regulile de demonstrare a teoremelor din acest
limbaj sunt5:
(1) A (B A)
(2) (A B) ((A (B C)) (A C))
(3) A (B (A ^ B))
(4) A ^ B A ; A^B B
(5) A AvB ; B AvB
(6) (A C) ((B C) ((A v B) C))
(7) (A B) ((A ¬B) ¬A)
(8) (¬¬A) A

5
Benchimol G., Levine P., Pomerol J. C., Sisteme expert în întreprindere, Editura tehnică,
Bucureşti, 1993
 O formulă a limbajului formal de mai jos este adevărată dacă ea coincide
cu o axiomă sau sau dacă ea poate fi demonstrată plecând de la axiome cu
ajutorul unei reguli de deducţie care este unică, numită modus ponens sau
regulă de separare:
Dacă A este adevărat şi dacă (A B) este adevărată, atunci B este
adevărat.
In logica formală calea cea mai importantă de a deduce noi propoziţii o
constituie silogismele.
Un silogism utilizează implicaţia ( ) pentru a deduce o concluzie. Acest
tip de silogism se aplică în sistemele expert, într-o variantă mai restrictivă, sub
forma regulilor de producţie.
Sistemele expert comercializate funcţionează numai pe principiile
“modus ponens”. Modus ponens este orientat de concluzia pe care vrem să
o obţinem. Aceasta ne trimite la expertul sau utilizatorul care trebuie să ştie ce
vrea. Altfel spus, un sistem expert este totdeauna specializat şi orientat.

Raţionamentul prin absurd se exprimă prin egalitatea:

(A B) = ((NU B) (NU A)), care arată că NU(B) şi A trebuie să
conducă la o contradicţie. Altfel exprimat, aceasta revine la a spune că dacă (A
B) este adevărat şi dacă B este fals, atunci A este fals. Acest mod de
raţionament se numeşte modus tollens.
O formulă care s-a obţinut plecând de la axiome şi de la regula de
deducţie este o formulă adevărată. Nu este uşor de arătat cu ajutorul acestei
metode că o formulă este adevărată.
Se poate construi pentru toate cazurile o tabelă de adevăr pentru fiecare
conector.
Tabelul 2.1 conţine toate valorile de adevărat sau fals ale propoziţiilor
NU(A), A SI B, A SAU B, A B corespunzătoare valorilor de adevărat sau fals
atribuite propoziţiilor A şi B.

Propoziţia Propoziţia Negaţia Conjuncţia Disjuncţia Inferenţa

A B NU(A) A SI B A SAU B A B
adevărat adevărat fals adevărat adevărat adevărat
adevărat fals fals fals adevărat fals
fals adevărat adevărat fals adevărat adevărat
fals fals adevărat fals fals adevărat

Tabelul 2.1.: Tabela de adevăr

Utilizând principiul tabelei de adevăr se poate verifica uşor că o formulă

este adevărată. Aceasta se face mult mai uşor prin utilizarea algebrei Boole
care traduce în limbaj algebric operaţiile care corespund conectorilor amintiţi
mai sus.
Alături de silogism ca instrument fundamental de inferenţă, logica
propoziţiilor
oferă şi o serie de relaţii de echivalenţă ( ), utile pentru a transforma
propoziţiile în scopul simplificării evaluării lor (tabelul 2.2.).

Relaţia de echivalenţă Conţinutul relaţiei

simetria A SAU B = B SAU A
A SAU B = B SAU A
reversibilitatea NU (NU A) = A
asociativitatea (A SAU B) SAU C = A SAU (B SAU C)
(A ŞI B) ŞI C = A ŞI (B ŞI C)
distributivitatea A SAU (B ŞI C) = (A SAU B) ŞI (A SAU C)
A ŞI (B SAU C) = (A ŞI B) SAU (A ŞI C)
legile lui Morgan NU (A SAU B) = (NU A) ŞI (NU B)
NU (A ŞI B) = (NU A) SAU (NU B)

Tabelul 2.2.: Conţinutul relaţiilor de echivalenţ

2.5.3. Elemente de logica predicatelor

Logica predicatelor asigură descompunerea propoziţiilor elementare în

componentele sale. De exemplu din propoziţia “Cota de piaţă este în scădere”,
prin ignorarea subiectului se deduce formula “… este în scădere”. Prin utilizarea
spaţiului liber cu alte valori se pot obţine propoziţii adevărate sau false. Aceste
expresii cu un singur element sunt predicate. Expresiile în care 2 sau mai multe
elemente sunt libere se numesc relaţii.
Ex: A – este reprezentat de – B
A – este în relaţie contractuală cu – B
A – este în cooperare tehnologică cu – B
Se poate scrie într-o formă sintetică că A este în relaţia R cu B, adică:
A R B în care predicatele “este reprezentat de ”R“, “ este în relaţie
contractuală cu”, “este în cooperare tehnologică cu” sunt substituite prin
variabila R.
Reprezentarea cunoştinţelor se poate face în două feluri:
prin logica propoziţiilor de ordinul întâi : utilizarea variabilelor în
declararea faptelor şi regulilor este admisă numai pentru subiecte;
prin logica propoziţiilor de ordinul doi: utilizarea variabilelor pentru
declararea faptelor şi regulilor este admisă pentru subiecte şi
predicate.
Logica propoziţiilor de ordinul întâi poate fi considerată un limbaj la fel ca
logica propoziţiilor. Prin extensia logicii propoziţiilor se poate defini domeniul
de calcul al predicatelor.
Astfel pornind de la limbajul definit în paragraful precedent se mai pot
adăuga la alfabet următoarele elemente:
 constante: a, b, c, . . .
 variabile: x, y, z, . . .
 predicatele: P, Q, R, . . .
 simbolurile: (universalitate: pentru orice valori),
(existenţă: pentru cel puţin o valoare)
  virgula (care se adaugă la paranteze).

Fiecărui simbol al predicatului i se asociază o pondere n (ce poate fi un

număr
întreg pozitiv sau nul).
Pentru a interpreta calculul predicatelor trebuie să considerăm că
constantele sunt elementele unui domeniu de interpretare D. Vom numi
asignarea variabilei X ca fiind orice valoare pe care aceasta o poate lua în
domeniul D.
Un predicat de pondere n (n>0) este o funcţie definită în domeniul Dn cu
valori în mulţimea {adevărat, fals}.
Un predicat este deci adevărat sau fals în funcţie de valorile
argumentelor sale.
Un predicat de pondere 0 este o propoziţie adevărată sau falsă.

Sintaxa acestui limbaj este definită prin aplicarea următoarelor reguli:

Constantele şi variabilele sunt argumente.
Formulele bine formate ale acestui limbaj (închise) sunt definite
inductiv astfel:
Dacă P este un predicat de pondere n şi dacă t1, . . ., tn sunt n
argumente
Atunci P(t1, . . ., tn) este o formulă (atomică sau atom);
Dacă A şi B sunt formule bine formate
Atunci (A ŞI B), (A SAU B), NU (A), (A B) sunt formule
bine formate.
La axiomele logicii propoziţiilor se mai adaugă axiomele:
- Axioma de specializare universală: ( x, P(x)) P(a) care afirmă
că dacă pentru toţi x proprietatea P(x) este adevărată, atunci P(a) este
adevărată pentru toţi cei care aparţin lui D.
- Axioma de generalizare existenţială: P(a) ( x, P(x)) care
exprimă faptul că dacă există un element a din domeniul de
interpretare astfel ca P(a) să fie adevărat, atunci există x astfel ca
P(x) să fie adevărat.

2.5.4. Regulile de producţie

Regulile de producţie constituie una dintre primele modalităţi de

reprezentare a cunoştinţelor utilizate în realizarea de sisteme expert fiind
bazate pe logica propoziţiilor în care faptele şi regulile sunt entităţi constante
(invariabile).
Datorită limitărilor inerente unei asemenea soluţii s-a trecut la o altă
modalitate de reprezentare bazată pe logica predicatelor în care faptele şi
regulile pot include entităţi generice, ceea ce le conferă un grad mult mai ridicat
de generalitate. Deoarece entităţile generice sunt specificate prin intermediul
variabilelor, acestă metodă de reprezentare este denumită reguli de producţie
cu variabile.
Un sistem de producţie este un sistem în care regulile de producţie
sunt predefinite şi permit generarea de elemente noi. De exemplu regulile
gramaticale dintr-un limbaj indică modul cum pot fi construite corect frazele
plecând de la cuvinte.
Regulile de producţie care vor fi analizate sunt reguli de acţiune ele
permiţând fie să se acţioneze, fie să se îmbogţeasc informaţia înainte de a se
acţiona.
Reprezentarea cunoştinţelor prin reguli de producţie se face prin două
tipuri de structuri: faptele şi regulile.
Faptele constituie informaţii elementare prin care se asigură descrierea
unor detalii privitoare la un domeniu de referinţă. Totalitatea faptelor
reprezentate într-un sistem expert constituie baza de fapte.
Faptele sunt reprezentate practic prin propoziţii:
Ex: Rata inflaţiei este ridicată
Atunci Stocurile de materiale cresc.
Spre deosebire de aplicaţiile informatice tradiţionale, un sistem expert
construieşte soluţia unei probleme printr-o înlănţuire de procese deductive.
Faptele singure nu permit însă deducerea de noi cunoştinţe.
Regulile specifică acele legături dintre fapte, pornind de la care se pot
face deducţii. Regulile asigură utilizarea unor cunoştinţe operatorii prin
intermediul cărora se simulează un raţionament sau un mod de acţiune.
Regula este interpretată la nivelul unui sistem expert astfel:
Dacă faptele specificate drept premise sunt verificate prin intermediul
bazei de fapte, atunci şi faptele conţinute în concluzia regulii sunt adevărate şi
vor fi adăugate în baza de fapte.
Formatul general al regulii este:
Dacă (condiţie) premise, atunci concluzie (acţiuni).
Ex: R1: Dacă rata inflaţiei este ridicată, atunci preţul produselor finite
creşte.
Premisele unei reguli pot fi formate şi din mai multe fapte diferite, legate
prin conectorii logici ŞI, SAU, NU:
Ex: R2: Dacă concurenţa este slabă
ŞI Cifra de afaceri creşte
Atunci stocurile de materiale cresc
Fapte cunoscute

Concurenţa este slabă

Regula 2 Rata inflaţiei este ridicată
Cifra de afaceri creşte
Dacă Concurenţa este slabă
Si Cifra de afaceri creşte

Atunci stocurile de materiale

cresc Fapt dedus

stocurile de materiale cresc

Fig. 2.3.: Deducerea de noi fapte cu ajutorul regulilor

 Regulile sunt înregistrate într-o ordine aleatoare în baza de reguli.
Regulile înmagazinează cunoştinţe cu aplicabilitate relativ generală.
Rolul de a descrie problema de rezolvat revine faptelor. Cum regulile sunt
activate pe baza faptelor cunoscute, calitatea procesului de raţionament este
nemijlocit influenţată de măsura în care sunt disponibile toate faptele relevante.
Aşadar una din cerinţele esenţiale la care trebuie să răspundă baza de fapte
este de a reflecta cât mai fidel realitatea şi de a urmări promt modificările
intervenite în acesta.
In funcţie de domeniul concret în care se utilizează şi de condiţiile de
exploatare, faptele pot fi introduse într-un sistem expert prin una din căile
următoare:
 prin tastare de la terminal, înaintea declanşării procesului deductiv;

 în cursul procesului deductiv, prin chestionarea utilizatorului;

 prin consultarea unei baze de date proprii;
 prin preluare directă de la diverşi senzori.
Nu toate faptele sunt la fel de stabile. Unele dintre ele pot reflecta
concepte mai generale, trăsături sau configuraţii structurale definitorii şi rămân
neschimbate sau suferă foarte rar modificări. Aceste fapte care descriu fondul
general (comun) de cunoştinţe aferente domeniului de expertiză, sunt denumite
permanente.
Faptele ce definesc problema de rezolvat şi contextul specific al
acesteia au caracter temporar, fiind păstrate în sistem numai până la
terminarea tratării acesteia. In aceeaşi situaţie se află şi faptele noi, deduse în
cursul proceselor de inferenţă prin activarea regulilor, care constituie cunoştinţe
aferente contextului specific al problemei de rezolvat. şi într-un caz şi în celălalt,
acestea sunt fapte temporare.

2.5.5. Reguli de producţie cu variabile

Regulile de producţie cu variabile asigură o formă generală de

exprimare, o manieră de a putea aplica aceste reguli asupra unui grup de fapte.
Acest caracter de generalitate este asigurat prin utilizarea variabilelor la
descrierea regulilor de producţie.
Considerând un grup de asemenea expresii şi un ansamblu de
elemente care formează un domeniu de interpretare, fiecare expresie în care
variabilele au fost substituite cu valori aparţinând domeniului de interpretare
devine o propoziţie care poate fi evaluată ca adevărată sau falsă. Fiecare
variabilă are caracter local, fiind operantă numai în cadrul regulei în care este
prezentată.
Exemplu:
Dacă X lucrează la compartimentul marketing
ŞI Z conduce compartimentul marketing
Atunci Z este şeful lui X

Dacă persoana_1 lucrează la loc_de_muncă

ŞI persoana_2 conduce loc_de_muncă
Atunci persoana_2 este şeful persoanei_1

Dacă Y lucrează la compartimentul marketing

ŞI Z conduce compartimentul marketing
Atunci Z este şeful lui Y

Fig. 2.4.: Generalizarea regulilor cu ajutorul variabilelor

Variabilele care apar într-o regulă sau într-un fapt iniţial sunt
considerate implicit universal cuantificate, iar variabilele care apar în faptele de
stabilit (obiectiv sau scop) sunt considerate implicit existenţial cuantificate.
Acesta înseamnă că pentru fiecare variabilă, faptele de stabilit nu trebuie
deduse pentru toate elementele din domeniul de interpretare, ci pentru cel puţin
unul dintre ele.
Rezolvarea problemelor de deducţie implicând variabile trece
întotdeauna prin căutarea de substituţii adecvate. Una din modalităţile de
identificare a substituţiilor o reprezintă unificarea ce aparţine clasei metodelor
de filtraj .

3.1. Sistemele expert şi decizia în marketing

Complexitatea problemelor întâlnite şi importanţa cunoştinţelor

acumulate referitoare la comportamentul de cumpărare precum şi eficienţa
diferitelor componente ale mixului de marketing au condus la dezvoltarea unor
puternice instrumente decizionale.
Diversificarea informaticii a făcut ca aceste instrumente să ia astăzi
forma sistemelor inteligente de diagnoză, analiză şi de asistare a deciziilor de
marketing.
Astfel de sisteme au apărut sub forma logicii interactive. Ele permit
utilizatorului ca plecând de la faptele de care dispune să poată obţine o sinteză
integrând cunoştinţele din domeniu, adaptate nevoilor sale imediate şi direct
utilizabile la sfârşitul deciziei.
Posibilităţile de învăţare pe care le prezintă aceste sisteme în special
prin memorarea situaţiilor întâlnite şi a soluţiilor studiate au dus la apariţia unui
nou mediu decizional.
Există mai multe moduri de reprezentare a cunoştinţelor într-un sistem
inteligent dintre care două au reţinut mai mult atenţia în literatura de
specialitate.
O primă familie de sisteme inteligente se bazează pe o reprezentare
analitică a cunoştinţelor. Ele se exprimă sub forma unuia sau mai multor
modele matematice unde parametrii sunt specificaţi statistic. Aceste modele se
utilizează în cadrul algoritmilor pentru găsirea unei soluţii la o problemă ce a
mai fost întâlnită. Sistemele interactive de asistare a deciziilor (SIAD) după cum
mai sunt cunoscute) ilustrează această concepţie.
O serie de sisteme de acest tip sunt în prezent disponibile în sfera
marketingului.
O a doua familie de sisteme inteligente se bazează pe reprezentarea
euristică a cunoştinţelor. Sistemele expert de marketing ilustrază această
abordare. Ele integrează datele existente şi judecăţile subiective într-un
raţionament simbolic şi numeric în vederea rezolvării unui ansamblu de
probleme interdependente.
Pe parcursul execuţiei sistemul interacţionează permanent cu
utilizatorul căruia îi explică concluziile la care ajunge. Sistemul solicită informaţii
complementare care îi permit elaborarea şi îmbunătăţirea raţionamentului său.

În prezent există doar număr destul de mare de sisteme expert de

marketing şi prezentăm , cu titlu de exemplu, produse reprezentative sau care
au fost între primele încercări de proiectare şi realizare de sisteme exert de
marketing şi anume6:
 Sistemul XCON produs de către Digital Equipment Corporation
(DEC) şi Universitatea Carnegie Mellon a avut ca obiectiv acordarea
de consultanţă la configurarea calculatoarelor VAX-11/780 plecând
de la cerinţele unui client potenţial.
Recent a fost creată o variantă îmbunătăţită XSELL folosită în
domeniul activităţilor comerciale ce permite clientului să-şi definească
clar cerinţele iar pe baza acestora stabileşte preţul configuraţiei
solicitate.
 Sistemul ADCAD (Advertising Communication Approach Designer)
este un prototip de sistem expert în domeniul comunicării. Conţine
circa 200 reguli de producţie fiind utilizat în scopul asistării
decidentului în evaluarea mesajelor publicitare şi alegerii unei
anumite strategii.
 Sistemul PROMOTER utilizează un ansamblu de date precum
termenele de livrare, ieşirile din depozit pentru a furniza un model de
comportament al pieţii. Baza de cunoştinţe conţine analizele
efectuate în 70 de campanii promoţionale pentru produsele de larg
consum. El poate evalua ceea ce s-ar întâmpla în cazul lipsei
campaniei publicitare oferind managerului o bază solidă de luare a
deciziilor.
 Sistemul MARKETING EDGE este utilizat în vederea elaborării unei
strategii ajutând decidentul în selectarea pieţelor, identificarea
nevoilor consumatorilor şi stabilirea preţurilor.

6
Ernst C., Les systemes experts de gestion: banque, finance, marketing, Editura Eyrolles Paris,
1988
  Sistemul MABEL este folosit în domeniul utilajelor şi echipamentelor
grele având ca obiect prospectarea pieţei, alegerea mijloacelor
publicitare şi evaluării rezultatelor târgurilor şi expoziţiilor.
 Sistemul DETECTOR produs de firma Novaction este utilizat în
domeniul lansării produselor noi de larg consum. Se bazează pe un
mecanism de inferenţă bayesian şi poate oferi un prim diagnostic
asupra şanselor de succes şi al potenţialului economic al proiectelor
de concepţie şi dezvoltare a produselor noi pe pieţele internaţionale.

3.2. Domeniile de utilizare a sistemelor expert în

marketing

Sistemele inteligente de asistare a deciziei apar în prezent ca mijloace

de creştere a eficienţei activităţilor economice. Sistemele expert ar putea înlocui
circa 60% din activităţile de asistenţă în servicii de marketing.
Creşterea gradului de automatizare în culegerea datelor privind
comportamentul consumatorilor au condus la o creştere exponenţială a
volumului de informaţii disponibile.
Sistemele expert sunt performante datorită raţionamentelor efectuate şi
nu datorită unei simple succesiuni de calcule.
Intr-un astfel de context, sistemele expert pot ajuta decidentul în
probleme precum:
 evidenţierea factorilor importanţi;
 argumentarea deciziilor luate;
 îmbunătăţirea cunoştinţelor proprii în domeniu prin consultarea
altor baze de date;
 transferarea cunoştinţelor proprii sub forma bazelor de
cunoştinţe sau a diagnosticelor.

In scopul dezvoltării unui sistem expert este necesară studierea

carcteristicilor problemei pe baza unor criterii precum:
 importanţa factorilor calitativi în procesul de evaluare şi decizie;
 existenţa experţilor ce deţin performanţe recunoscute şi care pot
fi transmise;
 necesitatea colaborării decidentului în diferite etape ale rezolvării
problemei.
In tabelul 3.1. sunt prezentate câteva domenii ale marketingului care
sunt favorabile dezvoltării de sisteme expert.
 Proces Existenţa Colaborarea
calitativ experţilor decidentului
Analiza structurii pieţelor ++ + +
Segmentarea pieţelor +++ ++ +
şi alegerea obiectivelor
Conducerea activităţilor ++ ++ ++
de cercetare - dezvoltare
Definirea ofertei + + ++
Studiul poziţiei pe piaţă ++ + +++
Studiul prelansării produselor + +++ +
Strategia lansării produselor +++ ++ +++
Analiza mixului de marketing + + +++
Produs ++ +++ +++
Preţ + + +++
Distribuţie +++ ++ ++
Promovare ++ + ++
Strategii defensive +++ + +++
Politica investiţională + + +++

Tabelul 3.1: Domenii de marketing favorabile dezvoltării de sisteme expert

Sursa: Ernst C., Les systemes experts de gestion: banque, finance, marketing, Editura
Eyrolles Paris, 1988

Notă: Semnificaţia simbolurilor este următoarea:

+ - nefavorabil
+ + - favorabil
+ + + - foarte favorabil

Domeniul de aplicare al sistemelor expert se poate lărgi considerabil

în cazul unei abordări plurisectoriale a marketingului: produse industriale,
servicii, evoluţia câtorva tehnici de comercializare precum marketingul direct,
vânzările prin corespondenţă, etc.
Numeroase oportunităţi de dezvoltare există în domenii cum ar fi:
definirea şi evaluarea ofertelor în marketingul industrial;
diagnosticarea şi îmbunătăţirea performanţelor în domeniul
serviciilor;
controlul eficienţei acţiunilor de marketing direct;
adaptarea ofertei la cerinţele cumpărătorului în vânzarea la
distanţă.

In utilizarea sistemelor expert există o serie de probleme legate de

validitate şi fiabilitate.
Construirea, evaluarea şi actualizarea bazelor de cunoştinţe ridică
multe probleme practice legate mai ales de faptul că ele trebuie să acopere un
câmp de expertiză foarte complex prezentând în cazul deciziilor de marketing
un număr nelimitat de posibilităţi de combinare.
 Pe de altă parte nivelul tehnicii de calcul existent impune o serie de
constrângeri la nivelul mecanismelor de inferenţă ceea ce conduce la o
nereflectare fidelă a proceselor reale de decizie.
Prin urmare dezvoltarea, validarea şi utilizarea sistemelor expert în
domeniul marketingului trebuie făcută cu precauţie şi în permanentă colaborare
cu experţii umani.
Deciziile de marketing au făcut obiectul a numeroase cercetări vizând
mai bună evaluare a consecinţelor şi reducerea riscurilor.
Pe parcursul ultimelor decenii acest efort s-a concretizat într-un număr
de sisteme de asistare a deciziei orientate spre:
analiza datelor disponibile şi exprimarea lor într-o formă sintetică
(orientare spre date);
identificarea relaţiilor cauzale şi evaluarea lor econometrică (orientare
spre model);
dezvoltarea de modele ce rezolvă anumite elemente ale mixului de
marketing (orientare spre problemă);
stocarea şi transferul de experienţă (orientare spre decizie).

Achiziţionarea, memorarea, adaptarea şi punerea în valoare a

cunoştinţelor de care dispun decidenţii la nivelul reacţiilor pieţei,
comportamentului consumatorilor, reacţia diferitelor elemente ale mixului de
marketing sunt principala responsabilitate a compartimentului de marketing. In
acest context rolul sistemelor expert va creşte deoarece ele sunt un mediu
operaţional de îmbogăţire şi de punere în valoare a unei resurse rare:
competenţa.

3.3. Utilizarea sistemelor expert în domeniul politicii de

preţ

Componenta cea mai importantă a unui sistem expert este baza sa de

cunoştinţe.
După Waterman [1986] cunoştinţele unui sistem expert se pot dobândi
în doua moduri:
metoda observaţională: prin analiza lucrărilor de specialitate,
exemplelor şi
a studiilor de caz. In acest fel numai o parte limitată a problemei este analizată
ceea ce face ca alte surse potenţiale de informaţii să fie ignorate. Chiar şi astfel
această abordare oferă surse de cunoştinţe accesibile şi uşor de codificat sub
forma regulilor de decizie pe baza cărora se pot dezvolta sisteme expert în
domeniul industriei.
metoda intuitivă: în care deciziile se iau pe baza analizei experţilor
care
furnizează un set de reguli euristice. Problema în acest caz este modul în care
expertul uman poate descrie cunoştinţele sale într-un mod uşor de înţeles. In
practică mulţi experţi iau deciziile pe baza intuiţiei, fiindu-le dificil sau chiar
imposibil să explice modul în care au acţionat.
 Obiectivul este identificarea unui set de reguli de determinare a
preţurilor care pot fi adăugate bazei de cunoştinţe a unui sistem expert de
marketing în vederea îmbunătăţirii performanţelor acestuia. La baza stabilirii
acestor reguli sunt lucrări din domeniul marketingului precum “Managementul
marketingului” de P. Kotler şi ”Luarea deciziilor în marketing” de D.W Cravens,
G.E Hill şi R.B Woodruff.
Primul pas în dezvoltarea regulilor de decizie este identificarea unui
număr de condiţii sau de situaţii pe care le întâlneşte un manager de marketing.
Pasul următor este identificarea şi reţinerea din setul de informaţii a acelor fapte
şi acţiuni care se potrivesc cel mai bine situaţiei în care se află respectivul
decident. Regulile care se suprapun vor fi combinate, informaţiile redundante se
vor elimina, termenii ambugui fiind înlocuiţi de echivalentul lor cert. Regulile
extrase ca rezultat sunt independente între ele şi astfel este posibilă
reprezentarea lor într-un singur modul în cadrul sistemului expert.
Regulile vor fi reprezentate în baza de cunoştinţe a sistemului utilizând
un limbaj formal. Când programul este rulat, utilizatorul va răspunde unui număr
de întrebări pe baza cărora sistemul îşi va selecta regulile cele mai apropiate
din baza de cunoştinţe şi va putea face o recomandare.

Tabelul 3.2 prezintă 5 reguli extrase din lucrările mai sus menţionate.

Regula Condiţia Acţiunea

1 Obiectivul este menţinerea cotei de piaţă Menţine preţul produsului la
sau produsul nu are caracteristici de acelaşi nivel cu cel al
diferenţiere sau cererea este elastică concurenţei
2 Există o limitare de cost şi este necesară Preţ = Cost * (1+ x/100)
o rată a profitului de x %
3 Managerul vrea să crească cota de piaţă Preţ = PC + (PP-PC) * 0.618
şi clienţii potenţiali apreciază valoarea
produsului ca fiind PP, mai mare decât
preţul concurenţei PC
4 Obiectivul managerului este maximizarea Preţ = preţul care maximizează
profitului curent şi se cunoaşte funcţia funcţia profitului curent
cererii pentru firmă
5 Firma are clienţi foarte fideli Se menţine preţul nemodificat
Tabelul 3.2: Extragerea regulilor de determinare a preţurilor
Sursa: Tse A., Pricing Decision Rules for an Expert System, Marketing Bulletin, 1990

Exemplu de dialog între utilizator şi sistem:

Sistem> Care este obiectivul dvs. de marketing?
Alegeţi una dintre variantele următoare:
1) Menţinerea cotei de piaţă
2) Creşterea cotei de piaţă
3) Limitare de cost
4) Maximizarea profitului curent
5) Lărgirea gamei de produse
Utilizator> 3
 (Deoarece răspunsul utilizatorului la prima întrebare este 3, sistemul va
selecta regula 2 din tabel şi va întreba utilizatorul asupra valorii ratei profitului)
Sistem> Care este rata profitului?
Utilizator> 25%
(In scopul determinării preţului optim pentru produs, sistemul va căuta
în subsistemul de contabilitate costul produsului şi găseşte valoarea 100 u.m.
Pe baza formulei corespunzătoare specificată în partea de acţiune a
regulii 2 sistemul va recomanda preţul)
Sistem> Preţul produsului este: 125 u.m.

In practică situaţia este mai complexă datorită numărului mult mai mare
de reguli de decizie. Deşi regulile sunt concepute cât mai independente între
ele, ordinea acestora în baza de cunoştinţe precum şi interacţiunile
neprevăzute dintre ele pot conduce la rezultate neaşteptate.
In plus, trebuie să existe un număr de interfeţe între diferitele
subsisteme şi modulul central. In cazul în care anumite date sunt frecvent
solicitate va exista o interfaţă între sistemul central şi subsistemul de calcul
pentru accesarea mai rapidă a datelor.
Sistemul trebuie să fie capabil să răspundă la întrebări de tipul “cum?”
şi “de ce?” pentru a fi înţeles de către utilizator. Toate aceste cerinţe impun un
efort considerabil de programare şi concepere în realizarea sistemului expert.
Există o serie de limitări în utilizarea metodei observaţionale prin
analiza lucrărilor de specialitate şi a studiilor de caz şi anume7:
Prima limitare se referă la faptul că setul de reguli propus este valabil
pentru determinarea preţurilor în situaţii generale. Fiecare sistem economic
naţional este format dintr-un număr de industrii, fiecare fiind caracterizată de
probleme şi decizii specifice. Nu este posibil astfel aplicarea unui set general de
reguli de determinare a preţurilor fără a ţine seama de specificul fiecărui
domeniu.
A doua limitare apare datorită faptului că în situaţiile de decizie reale
din marketing intuiţia joacă adeseori un rol mai important decât acţiunile deduse
strict pe baza unor strategii teoretice desprinse din lucrările de specialitate.
A treia limitare este aceea că multe dintre regulile menţionate în cărţi nu
sunt aplicate intr-un context bine delimitat. Spre exemplu regula 5 care afirmă
că firmele ce au o clientelă foarte fidelă trebuie să-şi menţină preţul neschimbat
este propusă fără efectuarea unei cercetări prealabile. De asemenea multe
dintre reguli sunt ambigui, termenul de “fidel” utilizat în regula 5 neavând un
sens bine explicitat.
A patra limitare este datorată subiectivităţii persoanelor care selectează
regulile ce provin de la o aceeaşi sursă (lucrare).
In ciuda acestor limitări, regulile obţinute pe baza lucrărilor de
specialitate din domeniul marketingului oferă un punct de plecare în
fundamentarea procesului decizional la nivelul întreprinderilor industriale.

7
TSE A., Pricing Decision Rules for an Expert System, Marketing Bulletin, 1990
 3.4. Structurarea cunoştinţelor de marketing pe baza
metodei analizei ierarhice

3.4.1 Prezentarea metodei analizei ierarhice

In cele ce urmează va fi prezentată utilizarea sistemului Expert Choice

în domeniul dezvoltării şi evaluării produselor noi. Acest program este un
generator de modele decizionale având la bază metoda analizei ierarhice.
Prin posibilităţile de acumulare a experienţelor (sub forma arborelui de
decizie), de transfer a acestora şi prin facilităţile de simulare disponibile, Expert
Choice se află la frontiera dintre sistemele bazate pe o reprezentare analitică a
cunoştinţelor şi sistemele expert bazate pe reprezentările euristice.
Pentru înţelegerea fenomenelor economice legate de distibuţia unui
nou produs, eficienţa publicităţii asupra vânzărilor, decidentul va utiliza modele
normative. Acestea au ca obiect stabilirea de reguli care să descrie mecanismul
de funcţionare al pieţei.
Totuşi complexitatea deciziilor poate constitui un impediment major mai
ales în cazul lipsei anumitor cunoştinţe (informaţii). In acestă situaţie este
necesară o metodă de structurare a cunoştinţelor care să permită rezolvarea
logică a problemei şi care să fie suficient de flexibilă pentru a se adapta
diferitelor contexte decizionale.
Metoda analizei ierarhice urmăreşte rezolvarea problemelor complexe
în trei etape:
identificarea problemei;
analiza problemei;
sinteza.

Identificarea problemei constă în stabilirea obiectului cercetării

respective.
Analiza constă în descompunerea problemei pentru stabilirea
dimensiunilor
elementare ce caracterizează fenomenul studiat. Este un proces natural al
raţionamentului uman, realitatea fiind înţeleasă plecând de la dimensiunile
fundamentale care o compun.
Descompunerea ierarhică constă în reprezentarea problemei sub forma
unei structuri arborescente inversate unde radăcina este fie scopul ce trebuie
atins, fie problema ce trebuie rezolvată.
In figura 3.1 este prezentată descompunerea ierarhică a unei probleme ce
priveşte definirea unei strategii de marketing.

Problema Succesul strategiei de

complexă marketing a întreprinderii

Principalele Cota de Nivelul Creşterea Notorietatea

obiective piaţă profitului vânzărilor

Acţiuni Reducerea Extinderea Promovarea Creşterea Patrunderea

preţului gamei vânzărilor bugetului pe o nouă
produsului A sortimentale a produsului C pentru piaţă
produsului B publicitate

Fig. 3.1: Descompunerea strategiei de marketing

Sursa: Ernst C., Les systemes experts de gestion: banque, finance, marketing, Editura Eyrolles
Paris, 1988

Metoda analitică propusă introduce conceptul de ierarhizare a analizei

fiind vorba nu de identificarea ansamblului dimensiunilor care intervin într-o
problemă, ci de determinarea nivelului lor ierarhic. Anumite probleme nu pot fi
reprezentate decât cu ajutorul structurilor ierarhice multinivel. Anumite criterii
sunt fundamentale în procesul decizional fiind situate pe primul nivel, după cum
alte criterii nu intervin decât la dimensiunile elementare ale ultimului nivel.
Ponderarea parametrilor:
Analiza problemei a permis reprezentarea sub forma unei structuri
arborescente ierarhizate. Criteriile situate pe acelaşi nivel ierarhic au importanţe
diferite.
In mod absolut ponderarea acestor criterii revine la a cere decidentului
să acorde fiecărui criteriu de pe acelaşi nivel ierarhic o notă cuprinsă între 0 şi
100. Acestă metodă prezintă avantajul simplităţii în utilizare însă obligă
decidentul să judece în mod absolut un element.
In practică cunoştinţele nu sunt niciodată poziţionate pe o scară
absolută, ci pe una relativă. Astfel acestă fază de ponderare poate fi înlocuită
printr-o serie de comparaţii relative între perechi. Există două avantaje
principale:
- evaluarea mai fidelă a realităţii de către decident;
 - permite măsurarea coerenţei decidentului şi structurarea modelului.
De fapt este vorba de o extindere a noţiunii clasice de măsură aplicată
pe o scară de utilitate în sens microeconomic. Atunci când utilitatea este un
preţ, scara se identifică cu o scară a preţurilor de pornire. Avantajul acestei
metode apare din faptul că în majoritatea cazurilor utilitatea percepută are un
caracter subiectiv fiind asemănătoare gândirii manageriale. Această
subiectivitate numită după caz experienţă sau intuiţie şi care conţine toată
bogăţia raţionamentului uman este astfel integrată în model conform unui
proces de structurare echivalent. In acest fel proiectantul modelului va pondera
pas cu pas structura arborescentă.
Volumul total de informaţii rezultante este de obicei mult mai mare
decât numărul maxim de canale informaţionale pe care persoana decidentă le
poate folosi simultan.
Sinteza
Fazele precedente au permis reprezentarea problemei decizionale.
Ultima etapă constă în a sintetiza toate informaţiile identificate şi de a le integra
în model. Această sinteză se va face calculând pentru fiecare soluţie posibilă
identificată un punctaj global proporţional cu capacitatea de rezolvare a
problemei considerate.
In tabelul 3.3 este prezentată sinteza stategiei de marketing a unei
întreprinderi.

Evaluarea produselor
Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3
Cota de piaţă = 0.35 Prod. C = 0.15
Prod. A = 0.18
Prod. B = 0.02
Strategia
de
marketing Nivelul profitului = 0.40 Prod. A = 0.20
a întreprinderii Prod. C = 0.15
(1.00) Prod. B = 0.05
Creşterea vânzărilor = 0.15 Prod. B = 0.07
Prod. A = 0.05
Prod. C = 0.03
Notorietatea = 0.10 Prod. A = 0.05
Prod. B = 0.03
Prod. C = 0.02

Tabelul 3.3: Evaluarea celor 3 tipuri de produse ale întreprinderii

Sinteza definirii strategiei de marketing se concretizează în prioritatea

acordată celor 3 tipuri de produse A,B,C:
Produsul A: 0.48 (48%)
Produsul C: 0.35 (35%)
Produsul B: 0.17 (17%)
 3.4.2. Validarea modelului conceptual

In procesul de reducere a realităţii la câteva elemente fundamentale

este necesară testarea capacităţii modelului de a reprezenta corect problema
pentru care a fost creat. Această verificare are loc la două nivele:
 validarea modelului privind definirea structurii lui;
 estimarea riscului aplicării modelului.
Primul aspect se referă la calculele de coerenţă care însoţesc fiecare
scară de ponderare definită.
Al doilea aspect include analiza de sensibilitate prin:

1) Măsurarea coerenţei modelului

Ideea ce stă la baza acestui aspect se referă la reprezentarea unei
probleme într-un sistem ierarhizat de axe ortogonale. Pot apare două probleme:
la un anumit nivel al structurii definite axele nu sunt ortogonale
(două criterii ale aceluiaşi nivel sunt interdependente);
axă a fost omisă (un anumit criteriu nu a fost luat în discuţie).
In ambele cazuri rezutatul la nivel practic este introducerea unei
“distorsiuni” în raţionamentul pe care utilizatorul îl va defini. Pentru a evalua
acestă stare de fapt analiza procesului ierarhic permite definirea unui coeficient
de coerenţă care va exprima măsura în care raţionamentele respective nu sunt
contradictorii. Spre exemplu într-un context logic dacă A este preferat faţă de B
şi B faţă de C, atunci A va fi preferat faţă de C. Altfel raţionamentul nu este
coerent.
In definirea unui model decizional incoerenţa poate avea cauze precum:
greşeală de atenţie în momentul elaborării raţionamentului (se
elimin uşor);
explicaţia se găseşte chiar în structura modelului.
Coeficientul de coerenţă indică utilizarea unei caracteristici de evaluare
care nu a fost definită explicit în model. Se impune restructurarea modelului
pentru ca acesta să reprezinte corect realitatea.

2) Grafurile de sensibilitate
Al doilea aspect fundamental al unei metode de asistare a deciziei
constă în măsurarea riscului care poate fi:
-o eroare în ponderea atribuită unui anumit criteriu;
evoluţie conjuncturală.
Reprezentarea unei probleme de decizie este limitată datorită
caracterului static al acesteia. Modelarea unei situaţii reale se face printr-o
structură arborescentă ale cărei ponderi au fost fixate de la început. In practică
există o dimensiune dinamică a realităţii (aspectul temporal şi conjunctural).
Fiecare graf de sensibilitate măsoară impactul asupra rezultatului final
în urma modificării ponderiii atribuite fiecărui criteriu considerat într-un domeniu
de valori posibile.
Aceste grafuri permit evidenţierea criteriilor importante şi a criteriilor
nesemnificative care nu conduc la riscuri de eroare în decizia globală.
 Aceste instrumente sunt foarte utile în luarea unei decizii manageriale
oferind posibilitatea de a măsura stabilitatea modelului faţă de fluctuaţiile
conjuncturale sau a erorilor de ponderare.

3.4.3. Metoda analizei ierarhice în cadrul sistemelor

expert

Dezvoltarea unui sistem expert implică parcurgerea unui proces de

structurare a expertizei care se doreşte a fi modelată. Această etapă este
adeseori greu de condus, lungă şi costisitoare. Metoda analizei ierarhice este
tocmai o metodă de structurare a cunoştinţelor care este perfect utilizabilă în
conducerea procesului de extragere şi ordonare a cunoştinţelor obţinute de la
expertul uman.
Pe de altă parte, pentru ca o expertiză să poată fi modelată sub forma
unei baze de cunoştinţe a unui sistem expert, trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
 modularitate: posibilitatea descompunerii unei probleme în mai
multe subprobleme;
 complexitate: referitor la conceptele utilizate şi relaţiile dintre
acestea;
 raţionalitate: ponderarea conceptelor şi a procedurilor conform
contextului problemei;
 fiabilitate: trebuie să existe un consens asupra existenţei unei
expertize într-un domeniu considerat;
 suficienţă: cunoştinţele necesare rezolvării problemei pentru
care a fost realizat un sistem expert trebuie să fie exhaustive.
Acesta însuşire este fundamentală în controlul coerenţei
sistemului şi al fiabilităţii acestuia.

4.2.1. Ciclul de viaţă al unui sistem expert

Calitatea şi utilitatea unui sistem expert depind de cunoştinţele pe care

le încorporează şi utilizează. De aceea efortul principal în realizarea unui
sistem expert este orientat spre cunoştinţe, începând cu identificarea
structurilor generale corespunzătoare domeniului de expertiză şi continuând cu
colectarea, reprezentarea, validarea şi utilizarea acestora. Corespunzător
acestei caracteristici definitorii, ciclul de viaţă al unui sistem expert se compune
din următoarele etape (fig. 4.2.):
analiza preliminară;
modelarea conceptuală;
colectarea cunoştinţelor;
reprezentarea cunoştinţelor;
validarea sistemului;
introducerea în exploatare şi menţinerea în funcţiune.
 Conceperea şi realizarea unui sistem expert necesită în principal două
categorii de personal:
experţii umani ale căror cunoştinţe urmează a fi colectate şi
direcţionate către utilizatori prin intermediul sistemelor expert;
cogniticienii care asigură transpunerea cunoştinţelor şi strategiilor
de raţionament ale expertului uman în structurile specifice metodei
de reprezentare a cunoştinţelor şi a instrumentelor informatice
utilizate (programare logică, generator de sistem expert).
Participanţii tradiţionali la o asemenea activitate sunt:
utilizatorii finali care vor exploata sistemul valorificând cunoştinţele
încorporate;
proiectanţii şi programatorii care vor asigura rezolvarea problemelor
informatice implicate de realizarea sistemelor expert: conceperea şi
programarea comunicaţiei cu utilizatorul, transferul de informaţii de
la şi către aplicaţiile informatice existente, etc.
Referitor la această categorie de participanţi se impun două observaţii:
ei pot fi identici ca persoane fizice cu cei care îndeplinesc funcţia de
cognitician; termenul de cognitician defineşte o funcţie specifică şi în
general indispensabilă în realizarea unui sistem expert şi nu o
persoană fizică;
prin facilităţile oferite de generatoarele de sisteme expert, efortul de
programare este aici mult mai redus, uneori aproape inexistent.
 Analiza preliminară

Selectarea problemei
Stabilirea mijloacelor

Modelarea conceptuală

Concepte

Colectarea cunoştinţelor

Transferul expertizei
de la expertul uman Structura
spre calculator

Reprezentarea cunoştinţelor

Baza de cunoştinţe

Validarea sistemului

Sistem expert operaţional

Introducerea în exploatare şi
menţinerea în funcţiune

Fig. 4.2: Structura ciclului de viaţă al unui sistem expert

Sursa: Năstase P., Zaharie D., Sisteme expert: teorie şi aplicaţii, Dual Tech,
Bucureşti, 1999
 4.2.3 Analiza preliminară

Analiza preliminară urmăreşte definirea activităţii care va face obiectul

sistemului expert şi alegerea instrumentelor informatice necesare. Principalele
cerinţe la care trebuie să răspundă lucrarea ce urmează a fi abordată prin
tehnologia sistemelor expert sunt:
să facă apel la cunoştinţe ce aparţin unui domeniu bine delimitat;
să aibă un nivel mediu de complexitate;
să fie structurabilă, adică să utilizeze elemente identificabile,
reproductibile şi formalizabile în privinţa conceptelor, cunoştinţelor şi
a raţionamentelor;
să aibă un caracter repetitiv în timp;
să fie bine cunoscută de către experţii disponibili;
să nu facă apel la tipuri de cunoştinţe ce nu pot fi tratate prin una
din metodele de reprezentare existente (se poate aplica “testul
telefonului” conform căruia o problemă poate face obiectul unui
sistem expert numai dacă expertul uman poate să-i expună complet
rezolvarea prin telefon).
In selectarea unei probleme care răspunde acestor criterii se pot avea
în vedere patru categorii de factori:
natura problemei sau activităţii;
rezultatele previzibile;
expertiza disponibilă;
utilizatorii finali.
Din punct de vedere al rezultatelor, evaluarea se bazează pe
raportarea efectelor previzibile ale sistemului expert la următoarele criterii:
conduce la creşterea semnificativă a cifrei de afaceri;
conduce la reducerea costurilor;
determină îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi produselor oferite;
colectează expertiză pentru care nu există documentaţie scrisă;
prin utilizare antrenează creşterea calificării profesionale;
poate fi realizat cu un efort minim de programare.
O tehnică frecvent utilizată în efectuarea unor asemenea analize o
reprezintă grilele de evaluare care sunt compuse dintr-un ansamblu de criterii
predefinite în raport cu care problema abordată este apreciată şi notată cu un
anumit punctaj. Dacă punctajul total obţinut este sub o anumită limită, problema
este considerată neoportună pentru un sistem expert.
Din punctul de vedere al instrumentelor informatice se poate
opta între:
 realizarea unui motor de inferenţe propriu scris într-un limbaj
adecvat (Prolog);
 utilizarea unui generator de sisteme expert care are încorporat
motorul de inferenţe, rămânând ca utilizatorul să-şi însuşească
modul de funcţionare al acestuia şi să modeleze cunoştinţele
expertului uman în concordanţă cu posibilităţile oferite de
generator.
 Alegerea între aceste două posibilităţi trebuie să aibă în vedere câteva
criterii:
să existe un mecanism de control eficace, cu posibilităţi
de automodificare şi un modul explicativ elaborat;
comunicaţia cu utilizatorul să fie cât mai apropiată de
limbajul natural;
să existe o experienţă anterioară în utilizarea sa pentru a
avea elemente de comparaţie.
Rolul etapelor următoare stabilirii problemei şi a instrumentelor
informatice constă în transferul expertizei de la expertul uman către calculator.
Acesta este un proces complex, ce presupune reveniri numeroase, aşa cum se
poate observa din figura 4.6.

4.2.4. Modelarea conceptuală

Acestă etapă urmăreşte definirea structurii conceptuale a cunoştinţelor

utilizate de către expertul uman în domeniul de activitate definit. In cadrul său
expertul defineşte în colaborare cu cogniticianul noţiunile de bază folosite,
relaţiile dintre ele, lucrările principale de efectuat şi restricţiile generale care
intervin în cursul rezolvării problemelor.
Acest efort de conceptualizare este necesar pentru a delimita exact
domeniul de expertiză şi a fundamenta formularea cunoştinţelor în cadrul
viitoarei baze de cunoştinţe.
Modelarea conceptuală vizează următoarele obiective:
identificarea principalelor “obiecte”, concepte sau entităţi din
domeniul analizat;
definirea atributelor necesare descrierii obiectelor, conceptelor şi
entităţilor;
identificarea corelaţiilor care există între acestea;
examinarea principalelor restricţii ce intervin în relaţiile dintre
obiecte;
specificarea tipurilor de probleme la care va răspunde viitorul
sistem;
definirea cadrului general de utilizare al sistemului expert sub
aspectul manierei de comunicare a problemelor de rezolvat şi al
interacţiunii cu utilizatorul final.

Aceste obiective sunt considerate atinse dacă cunoştinţele acumulate

pot servi la construirea unui model al realităţii al domeniului analizat, model
schematic dar suficient de detaliat pentru a servi ca bază fazelor următoare din
ciclul de viaţă.
Captarea realităţii într-un model presupune reproducerea schematică a
celor două aspecte fundamentale ale realităţii:
 aspectul static (structural);
 aspectul dinamic (funcţional).
Realitatea oferă însă şi alte aspecte:
  aspectul temporal (cauzal): determinat de manifestarea legii
“cauză-efect” exprimată în limbajul natural prin implicaţii logice;
 aspectul raţional (cognitiv): reflectă capacitatea de raţionament,
de efectuare de inferenţe logice asupra cunoştinţelor deţinute.

Modelul construit poate fi structural, funcţional, conceptual, cognitiv

sau cauzal.
1) Un model structural trebuie să reflecte:
elementele (obiectele, entităţile);
atributele fiecărui element;
relaţiile structurale dintre elemente:
relaţii de clasificare (apartenenţă la o clasă)
relaţii de compunere/descompunere (părţi componente)
2) Modelul funcţional trebuie să surprindă aspectul dinamic, activitatea
desfăşurată într-un domeniu, funcţiile fiecărui element din modelul structural.
Analiza activităţii se finalizează de obicei cu precizarea acestor funcţii şi
a entităţilor implicate. In modelele conceptuale aceste funcţii sunt relaţiile active
dintre entităţi (obiecte).
Funcţiile sunt reprezentate prin verbe de acţiune în textul descriptiv fiind
exprimate în termeni foarte generali, entităţile implicate fiind clase de obiecte.
Aceste funcţii generale se pot descompune în acţiuni din ce în ce mai precise
putându-se identifica trei nivele:
acţiune generică;
acţiune specifică;
acţiune elementară (operaţie).

Ex: Arborele descompunerii funcţionale a acţiunii de vânzare:

eliberare

livrare ambalare încărcare

expediere transport

vânzare facturare descărcare

încasare

3) Modelul cauzal surprinde aspectul declanşării unei acţiuni şi al

consecinţelor ei fiind o reprezentare a legii “cauză-efect”. In acest model se
folosesc termenii de acţiune şi eveniment.
Evenimentul este rezultatul, consecinţa unei acţiuni şi este perceptibil
prin schimbarea valorii unor parametrii de stare (atribute).
 4) Modelul conceptual cel mai general care asociază o acţiune unui
context de perechi ”variabilă-valoare” este modelul regulilor de producţie:
”condiţii – acţiune”.
Un alt model conceptual sunt reţelele Petri cunoscute mai mult prin
varianta simplificată promovată de metoda Merise (modelul conceptual al
prelucrărilor).
Se evidenţiază astfel trei elemente fundamentale ale modelării
conceptuale a realităţii obiective: entitatea (obiectul), asociaţia (legătura,
relaţia), evenimentul.
Raţionamentul efectuat asupra modelului cauzal este cel clasic
(silogismul). Logica clasică formalizează modelul de raţionament care utilizează
relaţiile cauză-efect denumite implicaţii (observate ca atare, considerate
adevărate) pentru a deduce valoarea de adevăr a efectului sau de falsitate a
cauzei.
Implicaţiile se pot expune sub diferite forme:
Dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia este adevărată;
Concluzia este adevărată dacă premisele sunt adevărate;
Concluzia este adevărată pentru că premisele sunt adevărate;
Pentru ca o concluzie să fie adevărată, trebuie ca premisele sale
să fie adevărate.
Se observă o diferenţă în formularea implicaţiei (figura 4.3):
formulare interpretativă care explică de ce este concluzia
adevărată;
formulare de intenţie care exprimă ce trebuie făcut pentru ca
să se îndeplinească concluzia.
In formularea interpretativă se cunoaşte concluzia şi se explicitează
premisele pentru verificare sau explicaţii (se explorează trecutul, faptele
cunoscute).
In formularea intenţională se cunosc premisele şi se explicitează
consecinţele lor (se explorează viitorul, faptele considerate putând avea un
caracter ipotetic).
Modelele cognitive asociate raţionamentului asupra modelului cauzal
sunt:
 deducţia (modus ponens);
 inducţia;
 reducerea la absurd (modus tollens).

interpretare intenţie

Cauze Acţiune Consecinţe

trecut prezent viitor

Fig. 4.3: Plasarea implicaţiei în context temporal

Sursa: Năstase P., Zaharie D., Sisteme expert: teorie şi aplicaţii, Dual Tech, Bucureşti, 1999
 Schema modului de înlănţuire a primitivelor de raţionament se numeşte
schemă de interpretare-intenţie. Această schemă este modelul cognitiv al
modului de rezolvare a problemei, model ce captează strategia expertului,
modul lui de abordare şi etapele, pe scurt expertiza asupra domeniului. Modelul
cognitiv este modelul conceptual al expertizei.
5) Modelul cognitiv prezintă un caracter subiectiv, specific uman care
se referă la mecanismele inteligenţei naturale utilizate în procesul de
raţionament. Raţionamentul natural se bazează în exclusivitate pe un model al
realităţii.

4.2.5. Colectarea cunoştinţelor

Această etapă urmăreşte colectarea tuturor cunoştinţelor necesare

construirii modelelor conceptuale şi a bazei de cunoştinţe. Principalele
probleme care apar sunt:
lipsa de sistematizare iniţială (în exercitarea activităţii sale expertul
nu are nevoie să-şi exteriorizeze cunoştinţele);
tendinţa firească de omitere a cunoştinţelor generale din domeniul
respectiv (cunoştinţe de bun simţ care pentru expertul uman sunt
subînţelese);
existenţa mai multor surse de cunoştinţe;
dificultatea de a selecta din masa de cunoştinţe pe cele necesare
sau relevante;
necesitatea de a colecta un număr cât mai mare de excepţii şi de
cazuri nespecifice pentru a putea conferi suficientă flexibilitate
viitorului sistem (un sistem expert îşi propune să rezolve probleme
nestructurate sau slab structurate unde excepţiile sunt frecvente).

Colectarea cunoştinţelor se poate realiza pe cale manuală sau

automată.
Principalul procedeu de culegere manuală este interviul utilizat frecvent
şi în realizarea aplicaţiilor informatice convenţionale. Deoarece expertiza
umană este mult mai dificil de delimitat şi obţinut, pe lângă dezavantajele
inerente interviului se adaugă şi introducerea unui anumit nivel de incertitudine.
De aceea s-au definit diverse tehnici alternative cum ar fi grilele de repertoriere
care constau în esenţă în aplicarea unui demers dirijat de identificare
sistematică a cazurilor de rezolvat şi a carcteristicilor pe care se bazează
expertul în formularea de decizii sau recomandări.
Automatizarea achiziţionării cunoştinţelor presupune asigurarea
următoarelor:
asistarea expertului în transmiterea directă a cunoştinţelor sale fără
participarea altei persoane (cogniticianul);
sprijinirea cogniticianului în culegerea mai eficientă a cunoştinţelor
în cazul problemelor complexe;
inducţia automată: generarea automată de reguli de producţie pe
baza unui set de exemple sau cazuri formulate de expert.
 In acestă privinţă există algoritmi şi programe independente sau
încorporate în generatoare de sisteme expert, capabile să efectueze asemenea
prelucrări.

4.2.6. Reprezentarea cunoştinţelor

Acestă etapă urmăreşte să asigure formalizarea şi reprezentarea

cunoştinţelor în structura adecvată înregistrării lor în baza de cunoştinţe şi
exploatării de către motorul de inferenţe. Realizarea sa este facilitată de unele
generatoare de sisteme expert şi de instrumentele informatice de achiziţionare
automată a cunoştinţelor.
Reprezentarea cunoştinţelor este o etapă de detaliere a modelelor
conceptuale, de traducere în termeni mai concreţi, de unificare a diferitelor
modele structurale, funcţionale, cauzale şi cognitive care au rezultat din etapa
de modelare conceptuală. Acestă unificare se poate considera un model logic
al cunoştinţelor, asemănător modelelor utilizate la nivelul logic al sistemelor
informatice clasice, nivelul specificaţiei interne, interfaţa cu suportul software
care asigură implementarea. In domeniul inteligenţei artificiale acest nivel este
acoperit de logica propoziţiilor şi predicatelor ce permit reprezentarea tuturor
simbolurilor din modele: entităţi, asociaţii, evenimente, legături cauzale şi
primitive de raţionament.
Logica predicatelor este un instrument mai puţin potrivit pentru
modelele structurale şi funcţionale, dar deosebit de flexibil în implementarea
modelelor cauzale şi cognitive (implicit prin motoarele de inferenţă asociate
limbajelor).
Astfel convenţiile de traducere în logica predicatelor a entităţilor,
asociaţiilor, evenimentelor, a declanşării acţiunilor şi a consecinţelor acestora
sunt:
entitate(atribut_1, . . . , atribut_n)
dacă entitate_1(atr_11, . . . , atr_1n)
şi entitate_2(atr_21, . . . , atr_2n) ……….
şi entitate_m(atr_m1, . . . , atr_mn)
atunci asociaţie(atr_11, . . . , atr_mn)
eveniment(parametru, valoare)
dacă eveniment_1(p1, v1)
şi eveniment_2(p2, v2) …………….
şi eveniment_m(pm, vm)
atunci acţiune
acţiune
dacă acţiune
şi context
atunci consecinţă
Raţionamentele asupra modelului cauzal (deducţia, inducţia) sunt
modelate implicit prin înlănţuirea regulilor de producţie din premise spre
concluzie sau din concluzie spre premise în procesul de inferenţă ce va fi
efectuat de către interpretoarele limbajelor utilizate pentru implementarea bazei
de cunoştinţe. Regulile trebuie formalizate în aşa fel încât acest proces de
înlănţuire automată să fie posibil. Se impune deci standardizarea predicatelor
utilizate, utilizarea inferenţelor primitive, controlul procesului de înlănţuire printr-
o schemă de interpretare-intenţie construită pentru atingerea unui anumit scop.
Această schemă se transcrie tot prin reguli de producţie:
dacă inferenţa_1
şi inferenţa_2
............
şi inferenţa_n
atunci scop
Schema de interpretare-intenţie este modelul conceptual al prelucrării
cunoştinţelor în vederea atingerii unui anumit scop.
4.2.7. Validarea sistemului

Scopul principal al acestei etape constă în verificarea măsurii în care

sistemul obţinut poate fi utilizat în practică. Validarea sistemului trebuie să
cuprindă toate elementele ce caracterizează funcţionarea sistemului:
rezultatele furnizate de sistem;
procesele de raţionament ce conduc la aceste rezultate;
metodele de inferenţă aplicate.
Principalele criterii de validare a sistemului:
naturaleţea în interacţiunea cu utilizatorul uman;
gradul de acoperire a gamei de probleme aferente domeniului de
expertiză;
capacitatea de a răspunde la formulări diferite ale problemelor;
precizia rezultatelor furnizate şi ponderea deciziilor eronate.
In funcţie de rezultatele observate validarea poate impune completarea
bazei de cunoştinţe precum şi operarea de modificări structurale menite să
îmbunătăţească parametrii de exploatare curentă.

4.2.8. Introducerea în exploatare şi menţinerea în

funcţiune

Introducerea în exploatare grupează ansamblul activităţilor necesare

trecerii la stadiul de sistem operaţional şi se realizează pe două nivele:
prin integrarea în structurile organizatorice existente;
prin integrarea cu aplicaţiile informatice aflate deja în exploatare.

Menţinerea în funcţiune vizează două aspecte:

asigurarea evoluţiei sistemului prin completarea sau modificarea
ulterioară a bazei de cunoştinţe;
adaptarea sa la evoluţia tehnologiilor informatice şi a aplicaţiilor cu
care interacţionează.
 5. Generatoare de sisteme expert
5.1. Arhitectura generatoarelor de sisteme expert
Sistemele expert sunt realizate şi comercializate pe piaţa informaticii prin
intermediul a două componente diferite dar complementare:
Sistemul expert propriu-zis (SE): produs informatic capabil să admită o
bază de cunoştinţe, pregătit pentru o expertiză reală, operaţional în
logica propoziţiilor şi dotat cu motor de inferenţe;
Generatorul de sisteme expert (GSE): produs informatic privit ca un
instrument de elaborare, de tipul “shell”, fără bază de cunoştinţe, dar
disponibil şi capabil de a exploata imediat o asemenea componentă
logică. GSE va conţine motorul de inferenţe, programe utilitare de
elaborare şi de exploatare, funcţii “help”, toate aceste componente
organizate şi exploatabile într-o manieră unitară în accepţiunea unui
mediu de elaborare al SE.
Pe piaţa informaticii nu se vând SE, ci GSE prin intermediul căruia
utilizatorul potenţial poate genera, în raport de specificul domeniului expertizat,
o multitudine de SE într-o mare varietate prin utilizarea automată a unui GSE.
Arhitectura unui generator de sisteme expert conţine o serie de
componente logice de bază şi auxiliare de natură să permită construirea şi
funcţionarea optimă a unui SE.
Compilator reguli
Dicţionar de: Confidenţialitatea
- fapte accesului la baza
- reguli Editor de cunoştinţe

Baza de cunoştinţe Module specializate:

Motor de
elaborare calcule, comentarii,explicaţii
Baza Baza
de de
fapte reguli
Trasor Invăţare

Motor de inferenţe

Interfaţa utilizator

Fig. 5.1: Arhitectura simplificată a unui generator de sisteme expert

Sursa: Davidescu N.D., Arhitectura sistemelor expert, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1999
 Majoritatea GSE conţin următoarele componente logice:
1. Motorul de inferenţe, componentă de bază, cu caracteristicile
următoare:
□ este conectat la baza de cunoştinţe din care îşi preia
cunoştinţele pe care le prelucrează şi le restochează tot
la nivelul bazei de cunoştinţe.
□ anumite GSE pot fi dotate cu mai multe motoare de
inferenţe datorită cauzelor:
motoare de inferenţe diferite pentru reguli;
motoare de inferenţe dedicate pentru metareguli;
SE pot fi destinate expertizării mai multor domenii de cunoaştere
diferite, dând naştere la sisteme multi-expert.
2. Baza de cunoştinţe, componentă de bază ce conţine regulile şi
faptele necesare dezvoltării unui SE prin facilităţile GSE.
3. Editorul, componentă esenţială care asigură schimbul de
cunoştinţe într-o manieră apropiată limbajului natural. Permite
înţelegerea regulilor şi faptelor manipulate prin GSE şi are
următoarele funcţii:
facilitarea înţelegerii;
verificarea cuvintelor cheie utilizate de GSE;
verificarea valorilor posibile admise de variabile
(domeniul de existenţă al lor);
afişarea regulilor cu premise şi concluzii similare.
4. Trasorul, componentă esenţială ce asigură:
urmărirea secvenţelor raţionamentelor desfăşurate de motorul
de inferenţe;
afişarea regulilor care au dedus o anumită concluzie;
activarea întrebărilor de genul: de ce? şi cum? pentru a furniza
fie faptul, fie regula utilizată.
5. Invăţare, componentă auxiliară care are două funcţii esenţiale:
modalitatea concretă a achiziţiei de noi reguli, adică
adăugarea de noi reguli prin intermediul mai multor metode
(de exemplu tabela de decizie) ;
reperarea euristicilor performante care are în vedere
optimizarea sau simplificarea numărului de reguli.
6. Interfaţa utilizator, componentă auxiliară asigurând comunicaţia şi
dialogul eficient cu utilizatorul SE precum şi interacţiunea cu o bază de
date.
7. Compilator de reguli, componentă auxiliară care asigură verificarea
sintactică a regulilor introduse prin intermediul editorului în baza de
cunoştinţe.
8. Dicţionarul, componentă auxiliară care conţine toate informaţiile
particulare şi specifice cu privire la fapte şi reguli.
9. Confidenţialitatea accesului la baza de cunoştinţe, componentă
auxiliară care permite activarea bazei de cunoştinţe prin intermediul unei
parole de acces.
 10. Module specializate, componentă auxiliară ce asigură o serie de
funcţii strict particulare dintre care cele esenţiale sunt: calcule,
comentarii, explicaţii.
11. Motorul de elaborare, componentă auxiliară care coordonează
acţiunea trasorului şi a editorului oferind facilităţile impuse de verificarea
sintaxei, efectuarea de corecţii şi concordanţa după corectare cu
utilizatorul.

5.2. Principalele componente specifice unui GSE

5.2.1. Editorul

Editorul asigură schimbul de cunoştinţe între utilizator şi SE prin

intermediul unei interfeţe şi a unui modul de dialog. Editorul impune utilizatorului
utilizarea unei sintaxe predefinite în privinţa generării şi utilizării regulilor şi
faptelor. De asemenea editorul verifică dacă faptele şi regulile au formatul
solicitat de GSE. După analiza regulilor generabile pentru un anume SE, se
începe introducerea acestora în baza de cunoştinţe.
Editorul asigură concordanţa şi coerenţa dintre cunoştinţele introduse
de la videoterminal şi structura predefinită a cunoştinţelor. In plus el
gestionează o listă completă privind dicţionarul regulilor şi faptelor pentru care
poate asigura următoarele: lista faptelor şi a regulilor, cine şi când a introdus
regule, valorile admisibile pentru fiecare tip de obiect.

5.2.2. Trasorul

Trasorul furnizează utilizatorului secvenţa raţionamentelor declanşate

de motorul inferenţial. De asemenea actualizează baza de fapte odată cu
dovedirea faptelor iar la modificarea valorii unei fapte, trasorul detectează toate
deducţiile efectuate. Sesiunea se reia cu noua valoare a faptei respective.
Succesiunea acestor modificări permit evaluarea sensibilităţii
rezultatului final raportat la valoarea faptelor sigure prin intermediul unui studiu
de sensibilitate. Acest studiu urmăreşte modificarea faptelor, modul de
actualizare a bazei de cunoştinţe şi continuarea consultării pe baza noilor fapte.
Ansamblul regulilor utilizate pentru demonstrarea unui anumit scop, deci
înlănţuirea completă a raţionamentelor efectuate de către motorul de inferenţe
se numeşte traseu care va fi evidenţiat în finalul sesiunii de lucru. Utilizarea
trasorului se face diferenţiat în funcţie de faza de funcţionare a SE:
modul de funcţionare normală a sistemului: modul exploatare
Asigură pe parcursul sesiunii de lucru faptele necesare pentru
completarea bazei de cunoştinţe şi declanşarea raţionamentului de către
motorul de inferenţe.
modul de îmbogăţire şi validare a sistemului: modul dezvoltare
Prezintă facilitatea de îmbogăţire şi validare pe măsura utilizării efective
a sistemului. Utilizatorul doreşte să cunoască regulile care au stat la baza
fundamentării unei anumite concluzii fiind posibile:
- adăugări de noi fapte;
 - ştergerea sau modificarea faptelor deja existente.
Cele două moduri specificate (exploatare şi dezvoltare) sunt asociate
conceptului de motor de elaborare fiind activate prin intermediul întrebărilor de
ce? şi cum?:
întrebarea de ce? face referinţă la un fapt şi furnizează regula ce
conţine acest fapt care urmează să fie declanşată. Astfel utilizatorul
poate urmări secvenţele de raţionament pe care sistemul
intenţionează să le aplice
întrebarea cum? admite întoarcerea în arborele logic iar sistemul
generează un răspuns prin care sunt evidenţiate şi cunoscute
regulile pe care le va aplica în momentul punerii întrebării, regulile
deja aplicate precum şi regulile care vor fi declanşate şi încercate.

5.2.3. Motorul de elaborare

Conţine proceduri prin care se asigură coordonarea dintre acţiunea

editorului şi cea a trasorului, utilizatorul având posibilitatea îmbogăţirii bazei de
reguli prin adăugarea şi validarea de reguli noi, urmate de verificarea
corectitudinii raţionamentelor. Se asigură astfel calitatea bazei de reguli
măsurată prin trei criterii:
Completitudinea asigură continuitatea funcţionării sistemului în
condiţiile inexistenţei unui reguli în baza de fapte;
Coerenţa este capacitatea unei baze de reguli de a produce fapte
necontradictorii pentru orice bază necontradictorie;
Neredundanţa asigură inexstenţa unor reguli cu premise sau
concluzii similare.
In rezumat, motorul de elaborare asigură facilităţile necesare pentru
realizarea de corecţii şi asigurarea verificărilor de sintaxă după care se
testează concordanţa dintre structura bazei de reguli şi expertul uman.

5.2.4. Invăţare

Există două noţiuni de învăţare care sunt asociate sistemelor expert:

achiziţia de noi reguli;
reperarea euristicilor performante.
Pentru reguli problema se pune în termeni diferiţi în funcţie de ceea ce
urmărim. Putem încerca să adăugăm reguli într-o structură de cunoştinţe
deja stabilită sau putem să dorim achiziţia de reguli plecând de la nişte exemple
(inducţie). In primul caz este vorba mai ales de îmbogăţire, fapt ce ţine de
motorul inferenţial. In al doilea caz, pentru “exemplele” bine structurate, regăsim
noţiunea de tabelă de decizie.
O tabelă de decizie conţine condiţii şi acţiunile care trebuie întreprinse
când condiţiile sunt sau nu îndeplinite. Acest tip de tabel poate folosi la
culegerea regulilor şi poate eventual verifica faptul că toate combinaţiile posibile
de valori au generat câte o regulă (completitudine).
Invăţarea poate să se refere la structura de control. Aceasta înseamnă
că euristici performante sau metareguli pot fi asociate anumitor stări din baza
de fapte după ce sistemul a constatat că conjuncţia acestor stări şi euristici ar
putea conduce în mod rapid la rezultat.
Invăţarea şi programele de achiziţie a cunoştinţelor reprezintă o cale
promiţătoare pentru dezvoltarea sistemelor expert.

5.3 . Programarea în stil “sistem expert”

Un sistem expert fiind realizat într-o tehnologie inovatoare conduce la

economii de timp şi bani. Astfel programarea se reduce la minim şi utilizatorii
posed instrumentul pe care îl doresc şi care le convine cel mai mult. Majoritatea
modificărilor din programe care reduc numărul erorilor provin dintr-o proastă
specificare la plecare, fără a mai vorbi de modificările cerute de către clienţi în
momentul când programul este finalizat.
Ideea de inovare se referă la două aspecte:
- SE stochează cunoştinţe din diferite domenii şi le reaşează pentru
aceia care le stăpânesc cel mai bine. Astfel o mare parte din întreţinerea
sistemului informatic care rezultă din modificările mediului nu mai este sarcina
serviciului informatic.
- Programarea în stil “sistem expert” este o modalitate şi o metodă de
realizare a aplicaţiilor informatice bazându-se pe generatoarele de sisteme
expert care sunt instrumente de specificare progresivă şi revocabilă.
Gestionarea unui proiect sistem expert se desfăşoară în următoarele
etape:
- punerea de acord asupra muncii care va fi efectuată de către sistem
(definită în termeni generali);
- se recenzează cunoştinţele necesare şi se prezintă viitorilor utilizatori
un sistem expert care funcţionează (macheta). In acest moment se poate spune
că începe specificarea deoarece doar acum “clienţii” sistemului încep să
înţeleagă despre ce este vorba. Nimic nu a fost programat datorită
generatorului de sisteme expert. Acest generator conţine un software care
permite gestionarea ecranelor şi a rapoartelor astfel încât la sfârşit persoanele
interesate pot să vadă cum se va prezenta aplicaţia.
In mod progresiv se vor defini funcţiile sistemului. Intrucât pot fi
gestionate ecranele, calculele, rapoartele şi primitivele sistemului de reguli,
prototipul poate urma imediat specificaţiile. Procesul este deci în întregime
revocabil. La limită se poate spune că se comportă ca o cercetare euristică cu
revenire controlată de către utilizator.
Când toată lumea este de acord se trece la finalizarea sistemului. Tot ce
este regulă şi bază de cunoştinţe este recuperabil. Nu rămâne decât să se
programeze unele
proceduri de intrare-ieşire specifice şi legăturile cu aplicaţiile informatice
existente. Altfel spus programarea nu reprezintă decât o mică parte a
programului şi nu începe decât atunci când sistemul este în întregime şi corect
specificat cu ajutorul utilizatorilor.
Se poate afirma că unele GSE sunt instrumente de prototipaj destul de
elaborate care există deja în prezent. Limbajul de prototipaj este limbajul
regulilor. Ele furnizează un mijloc simplu, progresiv şi revocabil de a îmbina
toate primitivele care sunt utile într-un program.
 5.4 . Tipuri de generatoare de sisteme expert

5.4.1. Generatorul de sisteme Argument-Decidex

Origine: La început acest sistem a fost construit pentru microcalculatoare

(1984)
Calculatoare şi limbaje: Argument-Decidex funcţionează pe calculatoare
IBM/PC compatibile sub sistemul de operare MS-DOS sau sub UNIX pe
calculatoare de tip ATT, COMPAQ.
Reprezentarea cunoştinţelor: Cunoştinţele sunt structurate sub formă de
scheme.
Particularităţile raţionamentului sunt date de organizarea ierarhică a
cunoştinţelor (sau arbore “scheme”). Numărul de scheme depinde de natura
problemei, fiecare schemă dând naştere la rândul său la câteva zeci de reguli.
Această organizare în scheme facilitează în primul rând structurarea
cunoştinţelor expertului de către inginerul de cunoştinţe, controlul şi alte funcţii.
Motorul de inferenţe este influenţat mai puţin de această reprezentare.
Faptele: în cadrul regulilor faptele sunt utilizate sub forma:
<obiect><variabilă>*<valoare>, unde:
* este un separator oarecare, logic, aritmetic sau textual.
Schemele reprezintă legături funcţionale între obiecte şi sunt de forma:
<obiect><variabile><obiect><variabile>. . .<obiect><variabile>
Regulile sunt asociate la scheme fiind de tipul:
Dacă F1 SI F2 . . . SI Fk, atunci Fn, unde Fi sunt fapte.
Intrări-ieşiri: Decidex gestionează fişiere de date, ecrane de HELP sau
comentarii şi operaţii de editare care se pot intercala pentru raţionamentele
rezultate ca urmare a aplicării regulilor. Sistemul poate fi folosit la editarea
obiectelor (în sens general). Rubricile acestor obiecte sunt exploatate fie prin
reguli Decidex, fie prin reguli Argument.
Controlul: In Decidex controlul funcţionează prin înlănţuire înainte, cu
gestiunea ipotezelor şi revenire. Acest control poate fi automat sau dirijat de
către utilizator.
In Argument controlul funcţionează prin înlănţuire înapoi, cu o restricţie şi
o instanţiere a variabilelor bazate pe arborele scheme deorece fiecare schemă
dirijează un pachet de reguli.
Mulţimea Decidex-Argument se poate folosi pentru a realiza o înlănţuire
mixtă.
Mediu şi utilitare:
Editor multifereastră pentru introducerea bazei de cunoştinţe,
comentarii, ecrane, fişiere de date şi de text.
Trasor;
Funcţionare în mod dezvoltare care permite verificarea coerenţei
bazei de cunoştinţe (căutarea ciclurilor, căutarea regulilor care
lipsesc şi propuneri de reguli noi, contradicţii între reguli);
Analiza sensibilităţii;
Acces permanent la comentarii;
Interfaţa cu câteva baze de date.
 Posibilităţi de extensie şi facilităţi de utilizare:8
Fiecare din sistemele Argument sau Decidex poate fi folosit independent.
Impreună constituie primul sistem multiexpert vândut în Franţa. Intre cele două
sisteme se pot efectua schimburi totale de fapte iar bazele de fapte rămân
independente.
Datorită structurării cunoştinţelor în scheme, sistemul este destul de uşor
de înţeles. Deschiderile spre limbajul C şi software-ul UNIX sunt numeroase:
legătura cu baze de date
apelul procedurilor în reguli
integrarea funcţiilor C
punerea la dispoziţie a unei biblioteci.
Aplicaţii: Principalele aplicaţii s-au realizat în domeniul financiar, alocarea
resurselor, controlul procedeelor. Decidex se poate utiliza în generarea
scenariilor pentru planificarea strategică.

5.4.2. Generatorul de sisteme expert H-Expert

H-Expert este un generator de putere medie, realizat în limbajul C, cu o

arhitectură deschisă şi prezintă următoarele caracteristici9:
utilizează conceptele “reprezentării orientate obiect” prin folosirea
noţiunilor de clasă, obiect, transfer succesoral multiplu (valori,
atribute), restricţii.
baza de cunoştinţe este organizată ierarhic permiţând o
reprezentare mai naturală a cunoştinţelor şi optimizarea timpului de
răspuns;
acceptă interogarea unor biblioteci de programe ale utilizatorilor,
ceea ce permite personalizarea aplicaţiilor;
este utilizabil sub interfeţele grafice: MS/Windows, Presentation
Manager, X-Window/OFS-Motif, ceea ce permite un dialog
simplu cu utilizatorii.
H-Expert este şi un mediu de dezvoltare ce cuprinde:
editor specializat pentru crearea şi actualizarea cunoştinţelor (clase,
obiecte,
atribute, reguli);
compilator incremental pentru verificarea sintaxei şi coerenţei bazei
de cunoştinţe;
reprezentarea grafică a cunoştinţelor ceea ce permite o manipulare
mai uşoară a acestora;
instrumente ajutătoare pentru testarea pas cu pas a
raţionamentelor motorului de inferenţe asupra unei baze de
cunoştinţe precum şi pentru căutarea multicriterială;
gestiunea unui jurnal care reţine mai multe consultaţii ale sistemului
expert;

8
Benchimol G., Levine P., Pomerol J. C., Sisteme expert în întreprindere, Editura tehnică,
Bucureşti, 1993
9
Năstase P., Zaharie D., Sisteme expert: teorie şi aplicaţii, Dual Tech, Bucureşti, 1999
 baza de cunoştinţe poate avea maxim 64000 de reguli;
poate comunica cu baze de date, procesoare de tabele şi programe
în C;
motorul de inferenţe nu este monoton şi foloseşte toate tipurile de
raţionament: inductiv, deductiv şi mixt.

5.4.3 . Generatorul de sisteme expert M.4

M.4 este un puternic instrument software10 pentru construirea

sistemelor de cunoştinţe permiţând o procesare inteligentă a programelor
create. M.4 este scris în limbajul C pentru a facilita integrarea cu alte aplicaţii
software.
M.4 poate fi utilizat pentru dezvoltarea de aplicaţii (selecţie, analiză,
configurare, diagnoză, planificare, proiectare) în diferite domenii (finanţe,
administraţie, servicii, vânzări şi marketing, educaţie).
Totalitatea elementelor de proiectare ale M.4 sunt conţinute în librăria
nucleului (Kernel Library) care poate fi legată la aplicaţia curentă. Această
librărie cuprinde peste 110 rutine ce pot fi apelate de la debutul unei sesiuni de
lucru până modificarea dinamică a bazei de cunoştinţe. Librăria nucleului M.4
poate li utilizată pentru:
DLL (Dynamic Link Library): Librărie de legături dinamice ce pot fi
create şi legate cu un program executabil;
VBX (Visual Basic Custom Control): program scris în Visual Basic
controlat de utilizator ce poate fi creat şi legat cu un program
executabil;
EXE: librăria nucleului poate fi ea însăşi legată la un program
executabil
Câteva aplicaţii care conţin nucleul de interfaţă M.4 sunt incluse în
pachetul M.4. Serverul DDE (Dynamic Data Exchange) a fost introdus pentru a
permite comunicaţia cu alte aplicaţii ce acceptă protocolul DDE sub Windows.
Interfeţele create utilizând Microsoft Visual Basic şi Microsoft Visual C++ au
fost incluse pentru a facilita dezvoltarea şi întreţinerea sistemelor de cunoştinţe.
Ca modalităţi de reprezentare a cunoştinţelor, limbajul sistemului expert
M.4 include înlănţuri înainte şi înapoi, algoritmi recursivi, fapte şi reguli,
procesări de liste simbolice, testarea valorilor şi explicaţii. De asemenea sunt
incluse concepte de meta reguli, metode de control procedural, clase de
obiecte.
Sistemul M.4 a fost lansat pe piaţă începând cu anul 1984, de atunci
fiind utilizat la dezvoltarea a peste 7500 de dezvoltări de sisteme expert.

5.4.4. Generatorul de sisteme expert Clips

Clips este un generator de sisteme expert11 care oferă un mediu

complet pentru construirea de sisteme expert bazate pe reguli şi obiecte şi
prezintă următoarele caracteristici:

10
***, M.4 Expert Software Description
11
*** , What is Clips?, Gary Riley, 1998
 Reprezentarea cunoştinţelor: Clips oferă un instrument pentru
întrebuinţarea
unei largi varietăţi de cunoştinţe structurate pe 3 elemente: reguli, orientare
obiect şi proceduri. Programarea bazată pe reguli permit reprezentarea
cunoştinţelor sub forma euristicilor sau a regulilor succesive care specifică un
set de acţiuni ce vor fi executate într-o anumită situaţie. Programarea orientată
obiect permite sistemelor complexe de a fi modelate sub forma componentelor
modulare (ce pot fi uşor reutilizate pentru modelarea altor sisteme sau pentru
crearea de noi componente). Capacitatea de programare procedurală oferită de
Clips sunt similare facilităţilor oferite de alte limbaje precum C, Pascal, Lisp.
Portabilitatea: Clips este scris în C pentru portabilitate şi viteză de
execuţie şi a
fost instalat pe diferite calculatoare fără modificări de cod de program.
Calculatoarele pe care a fost testat sunt de tipul IBM PC (rulând sub Windows
95 sau DOS) şi Macintosh (sub MacOS şi Mach). Clips poate fi instalat pe orice
sistem care conţine compilatorul C ANSI. Este livrat cu toate programele sursă
care pot fi modificate conform necesităţior utilizatorilor.
Integrarea în alte sisteme: Clips poate fi instalat sub formă de
subrutine şi
integrat cu limbaje precum C, Fortran, Ada. Clips poate fi uşor extins de către
utilizator prin folosirea anumitor protocoale.
Dezvoltarea interactivă: Versiunea standard oferă un mediu de
dezvoltare
interactiv de tip text care include depanatoare soft, help on-line şi un editor
integrat. Interfaţa conţine meniuri cu bare precum şi ferestre de comunicaţie în
mediile de dezvoltare Macintosh, Windows 95.
Validarea (verificarea): Clips prezintă o serie de caracteristici ce
permit
verificarea şi validarea sistemelor expert oferind suport pentru proiectarea
modulară şi partiţionarea bazei de cunoştinţe, restricţii statice şi dinamice în
privinţa valorilor şi argumentelor funcţiilor precum şi o analiză semantică a
formei regulilor în vederea depistării inconsistenţelor care pot conduce la erori.
Documentaţie de utilizare: Clips este oferit împrună cu o
documentaţie ce
cuprinde un manual şi un ghid de utilizare.

5.4.5. Generatorul de sisteme expert Acquire

Acquire este o pachet software12 realizat pentru asistarea unei

persoane în vederea construirii unui sistem expert. Cuprinde două componente
de bază:
 un sistem de achiziţie a cunoştinţelor care permite unui expert să
creeze baza de cunoştinţe;
 un motor de inferenţe care să utilizeze baza de cunoştinţe în
anumite situaţii particulare în care cunoştinţele stocate sunt
aplicabile.

12
*** , Acquire, Acquired Intelligence Inc., 1996 - 2000
 Acquire este un generator de sisteme expert proiectat pentru a implica
experţii în domeniu direct în dezvoltarea aplicaţiilor. In acest scop Acquire oferă
instrumentele şi metodologia care să permită persoanelor care nu deţin
cunoştinţe de programare să conceapă, structureze şi implementeze
cunoştinţele lor într-o aplicaţie de sisteme expert.
Motorul de inferenţe este astfel conceput spre a putea fi folosit de către non-
programatori furnizând un set de facilităţi de depanare pentru testarea şi
întreţinerea bazei de cunoştinţe. Acquire este bazat pe două concepte
fundamentale de programare:
sistemul de achiziţie a cunoştinţelor trebuie să asiste expertul în
locul cogniticianului în scopul creării unei aplicaţii bazate pe
cunoştinte. Acquire ajută expertul în organizarea efectivă a
cunoştinţelor prin structuri adecvate pentru soluţionarea unei
anumite probleme;
aplicarea rezultatelor expertizei umane obţinute printr-o vastă experienţă pentru
recunoaşterea unor situaţii specifice în locul aplicării unui set de reguli
generale. Acquire prezintă o multitudine de căi de memorare a cunoştinţelor
umane orintându-se spre o reprezentare calitativă a acestora care utilizează
trăsăturile specifice, esenţiale ale informaţiilor pentru descrierea situaţiilor care
pot fi descrise de către experţi. Acesta permite captarea simultană a
cunoştinţelor explicite şi implicite. Pe lângă achiziţionarea a ceea ce expertul
ştie deja, Acquire poate reţine ceea ce expertul este capabil să ştie prin
solicitarea expertului de a lua în considerare şi decizia în situaţii care nu au mai
fost întâlnite până atunci. Aceasta permite formarea de baze de cunoştinţe
pentru aplicaţii de sisteme expert fără iteraţii de depanare suplimentare.