UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE

,, NICOLAE TESTEMIȚEANU”

Catedra de Filosofie și bioetică

Referat

Tema: ,, Sindroame comportamentale în

bolile psihice”

Au realizat: Murea Marinela, gr. M1719

Faculatea: Medicină Nr.1
Coordonător: Banari Ion

Chișinău, 2018
 CUPRINS

I. Introducere
II. Boala psihică, caracteristici.
Grupe de dereglări a a componentelor non-verbale ale comunicării.
1. Privirea
2. Mimica
3. Gestica
4. Dereglările motorice
 Dezorganizarea conduitelor motorii
 Tulburările conduitei motorii prin perturbarea controlului voliţional
III. Tulburări ale expresiei verbale
1. Tulburări formale
2. Tulburările fonetice
3. Tulburările semanticii şi sintaxei
IV. Tulburări ale comunicării nonverbal
1. Ținuta
V. Concluzie
VI. Bibliografie
 I. Introducere

Comportamentul reprezintă ansamblul reacțiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un

organism prevăzut cu sistem nervos le execută ca răspuns la stimulii din mediul înconjurător.
Comportamentul este, așadar, expresia exterioară a raporturilor dintre individ și mediu,
a echilibrului pe care individul îl realizează în procesul dinamic de integrare în viața socială și
care este obiectivat, într-un sistem de fapte sau de acțiuni supuse unei aprecieri morale. Mai putem
defini comportamentul ca fiind conduita unui subiect luat în considerare într-un mediu și timp date,
având semnificație adaptativă și întotdeauna subordonându-se unui sens

Pe fondul interacțiunii copilului cu școala, cu familia, cu grupurile de prieteni, sau de cunoștințe

etc., pot apărea comportamente adaptative, sau, dimpotrivă, se pot contura comportamente
dezadaptative, aflate în conflict cu normele sociale care cultivă un tip de "comportament normal".
Comportamentul copilului/adolescentului este puternic influențat de-a lungul ontogenezei lui de
dezvoltarea psihogenetică a individului și de mediul social în care acesta trăiește și muncește.
Tulburarile de comportament sau modificarile de comportament sunt forme de dezechilibru
psihic, ce implica tulburări în sfera emoțional-volitivă, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre- sau
postnatale, a unor structuri psihice morbide de natura sociogena. Aceste devieri de conduită sunt,
așadar, nu doar abateri de la normele stării de sănătate, ci și de la normele morale, cu daune
resimțite în raporturile sociale normale.

II. Boala psihică, caracteristici.

Boala psihică este o manifestare a comportamentului persoanei, evident diferit de cel
recunoscut ca normal, în urma tulburărilor psihicului din cauza modificărilor funcționalității
creierului și a dereglării unor procese neuro-fiziologice obișnuite.
În funcție de afecțiune, se produce și manifestarea inadecvată a comportamentului exercitat de
persoana afectată. Pentru medici, în afară de psihiatri, o deosebită importanță constituie
cunoașterea semnelor anumitor afecțiuni psihiatrice și identificarea unei tactici în întreținerea
unei relații comunicativ-comportamentale pentru realizarea cu succes a actului medical.
Majoritatea covârșitoare a afecțiunilor psihiatrice se poate identifica prin evidențierea
neconformă a componentelor non-verbale ale comunicării.
Grupe de dereglări a a componentelor non-verbale ale comunicării.
 primul se atribuie privirii;
 al doilea – mimicii feței;
 al treilea – gesticulației;
 al patrulea – mișcării sau aspectului motoric.
 Privirea poate indica următoarele stări psihotice: în cazul depresiei privirea este indiferentă,
încetinită, palidă; anxietatea redă o privire cu ochii larg deschiși și sprâncenele ridicate;
agresivitatea prezintă o privire țintită, încrucișată; hipermobilitatea privirii este caracteristică stă-
rilor maniacale.
Mimica feței oferă, de asemenea, o informație utilă referitor la dereglările mintale: inhibiția
psihomotorie redă o mimică pasivă, statică (această stare se numește hipomimie); afecțiunile
însoțite de halucinații, o excitație psihomotorică sporită denotă o mimică diversă în poziții,
bogată (hipermimia); iar situația de neconcordanță a stării interne a persoanei cu expresia feței
(numită paramimie) este o expresie facială neadecvată cu subiectul conversației la care participă
persoana afectată, o mimică ce nu corespunde cu starea afectivă.
Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu funcţiede
expresie, simbolizare, conduite cu anumită semnificaţie. Gesturile constituie o altă sursă
importantă în determinarea afecțiunilor mintale. În cadrul gesticii inadecvate, se evidențiază
câteva manifestări distincte:
 Ticurile sînt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitate obiectivă, atingînggrupe
musculare în legătură funcţională reproducînd în general o mişcare reflexă sau ungest cu
funcţie precisă în condiţii normale, în absenţa oricărei cauze organice. După Leibovici
„ele şi-au pierdut orice utilitate dacă ar fi putut avea vreuna la origine”. Ticurile se pot
prezenta într-o nesfîşită varietate clinică, de la mişcări simple (clipit, tuse, ridicări de
umăr etc.) pînă la acte cu un grad mai mare de complixitate (rectificarea ţinutei,
onicofagie, tricotilomania etc.), care fac trecerea către impulsiuni. Ticurile sîntamplificate
de anxietate, emoţii, stări conflictuale şi diminuă atunci cînd subiectul esteliniştit. Apar în
nevroze motorii, nevrozele anxioase, obsesive, la structurile psihastenice.
 Sindromul Gilles de la Tourette este reprezentat de asocierea unor ticuri multiple,
afectînd în special regiunea capului şi membrele, la care se adaugă ticuri vocale
(sforăituri, gemete, plescăituri, mormăituri) şi impulsiunea irezistibilă de a rosti
abscenităţi (coprolalie); în unele cazuri se asociază cu ecomimie şi ecolalie. Evoluţia
acestei afecţiuni este de lungă durată, cu pericade de remisiune scurte,
procesuală,conducînd la stări demenţiale. Etiologia ei rămîn încă necunoscută.
 Manierismul este reprezentat de mişcări parazitare care accentuează inutilexpresivitatea
gesticii dîndu-i configuraţie artificială. Se întîlneşte în simulaţie şi ca unsemn de mare
valoare în schizofrenie, în isterie, la deliranţii cronici cînd este tematic.
 Bizariile gestuale sînt o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiindîncărcată de
o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă.
  Negativismul se caracterizează prin rezistenţa subiecţilor la orice solicitareexterioară, la
refuzul stabilirii unei comunicări, a unui contact interuman. Se întîlneşte în schzizofrenie,
dar poate  exista  intr-o formă incomplet exprimată şi avînd o altăsemnificaţie în
întîrzierile mentale, stări confuzionale şi depresie.
 Stereotipiile sînt conducte repetitive, atitudinale sau gestuale cu caracter mai multsau
mai puţin simbolic şi deci cu un grad variabil de inteligibilitate.Majoritatea autorilor sînt
de acord asupra existenţei unui sens iniţial al expresiei motorii,deoarece actele au ologică
în sine, dar aceasta este inadecvată momentului actual. După Porot, caracterele majore
commune ale stereotipiilor sînt: fixitatea, durata, identitatea, inutilitatea şiinadecvarea. Se
întîlnesc în schizofrenii, în special în formele hebefrenică şi catatonică, oligofrenii grave,
demenţe, afecţiuni neurologice cronice.
 Perseverările se traduc prin persistenţa anumitor atitudini şi gesturi care se
repetetăiterativ, cînd nu mai sînt justificate de o comandă. Se întîlnesc în stările
demenţiale, înoligofreniile severe, schizofrenie hebefrenică.
Dereglările motorice. Activitatea motorie reprezintă o succesiune de acte, care urmăresc
realizarea unuiscop definit, de obicei cu optimizare energetică şi cu maxim de randament. În
realizare ei concur integritatea efectorilor cu sistemul motivaţional-voliţional, capacitatea
anticipativ-decizională, claritatea cîmpului de conştiinţă.
1. Dezorganizarea conduitelor motorii
1.1 Agitaţia
1.1.1 În stările confuzionale
1.1.2 În stările deficitare
1.1.3 În tulburările în structurarea personalităţii
1.1.4 În stările maniacale
1.1.5 În schizofrenie
1.1.6 În epilepsie
1.2 Inhibiţia motorie
1.2.1 Catatonia
1.2.2 Sindromul catatonic
2. Tulburările conduitei motorii prin perturbarea controlului voliţional
2.1 Impulsiunile
2.2 Impulsivitatea
2.3 Raptusul
2.4 Fugile
1. Dezorganizarea conduitelor motorii
1.1  Agitaţia reprezintă o dezorganizare globală a conduitelor motorii, fiind de regulăcorelată cu
dezorganizarea ierarhizării instanţelor psihice şi concretizîndu-se în actemotorii necoordonate,
care se desfăşoară aleator şi care se diferenţiază după structurile psihopatologice de care depind.
Stările de agitaţie se diferenţiază după intensitatea şiamploarea lor, căpătînd o anumită
specificitate, în funcţie de etiologia lor. Vom descriestările de agitaţie după frecvenţa
circumstanţelor etiologice în care se întîlnesc.1.1.1
 1.1.1 În stările  confuzionale debutul este de obicei brutal, asociat cu onirism, cedetermină din
partea bolnavului anxietate şi agresivitate. Etiologia organică (toxică, infecţioasă  etc.) determină
o simptomalogie somatică impresionantă de însoţire (vultuozitate,  tremor generalizat, dispraxie
completă, transpiraţii profuze, febră). Reprezintă tabloul clinic al psihozelor alcoolice acute şi
subacute, fiind întîlnite înmajoritatea cvasiabsolută, în aceste circumstanţe.
1.1.2  În stările  deficitare de tip senil agitaţia este stereotipă cu deambulărineîntrerupte şi
aproape imposibil de stăpînit, în majoritate nocturne, însoţite adesea de anxietate. Dezorientarea,
deficitul amnezic şi tulburările de comunicare, orienteazădiagnosticul la această vîrstă, către un
sindrom demenţial.
1.1.3 În tulburările în structurarea personalităţii (de tip instabil, exploziv sauisteric) apar de
obicei reactiv, exprimînd intoleranţa la frustrare, avînd scopul de a mediaîntr-un mod
caracteristic, relaţia cu anturajul şi îmbrăcînd aspectul notelor dominante în dezechilibrul
personalităţii.
1.1.4 În stările maniacale, unde se desfăşoară pe fondul excitaţiei şi al exaltăriitimiei,
îmbrăcînd un aspect ludic, însoţind fuga de idei şi exprimînd comportamentaldezinhibiţia
pulsională, în special cea erotică.
1.1.5 În schizofrenie îmbracă caracterele acestei boli, aparînd în mod cu totulimprevizibil,
succesiunea şi semnificaţia actelor fiind total incomprehensibilă. Prezenţa parakineziilor, a
discordanţei mimice, a oscilaţiilor timice de tip paratim cît şi alterareamajoră a comunicării (în
special a celei verbale) orienteayă rapid diagnostical.
1.1.6 În epilepsie poate surveni ca un paroxism echivalent, în cadrul epilepsieitemporale sau al
altor forme de epilepsie psihomotorie, luînd uneori un aspect paroxistic,ca furie oarbă, care se
derulează fără a ţine cont de ambianţă; este urmată de amneyie şi poate îmbrăca aspecte medico-
legale dintre cele mai violente.
1.2 Inhibiţia motorie este caracterizată prin încetenirea pînă la dispariţie a activităţii motorii,
însoţită de regulă de tulburări în discursivitatea gîndirii şi ale comunicării nonverbale. Se
întîlneşte în stările deficitare, în depresii de diferite grade, în schizofrenii după tratament
neuroleptic.
1.2.1 Catatonia este o dezintegrare a conduitei psihomotorii prin lipsă de iniţiativămotorie,
tradusă prin catalepsie, inadecvare completă a mişcărilor, reducerea lor la unnivel semiautomat şi
stereotip. Se întîlneşte în stările toxicoseptice, encefalite acute şi subacute, sifilis cerebral,
intoxicaţii, tumori cerebrale, schizofrenie, depresii psihotice.
1.2.2 Sindromul catatonic grupează o serie de fenomene psihomotorii: catalepsia,flexibilitate
ceroasă, parakinezii, la care s eadaugă negativismul şi sugestibilitatea, ca şi oserie de tulburări,
ca şi o serie de tulburări neurovegetative.
Catalepsia reprezintă o tulburare a iniţiativei şi tonusului motor tradusă prinmenţinerea
atitudinilor impuse.
Flexibilitatea ceroasă constă în rezistenţa de aspect plastic (care păstreazăimprimat) a maselor
musculare, la mobilizarea pasivă.
Parakineziile pot îmbrăca toate aspectele descrise în cadrul tulburărilor decomunicare
nonverbală. 
Negativismul poate îmbrăca aspectul său pasiv (lipsa de răspuns la solicitărileexaminatorului)
sau activ (cînd răspunsul este opus şi rezistent faţă de solicitare).
Sugestibilitatea este reprezentată de proprietatea de a fi influenţat în conduitelemotorii, de
comenzi exterioare sau chiar atitudini şi gesturi cu aspect de imitaţie.
Tulburările neurovegetative sînt reprezentate de: modificări ale tonusului muscular,fasciculaţii,
midriază sau chiar reacţia paradoxală Piltz-Westphall, hipotensiune arterială,cianoza
extremităţilor, hipersecreţie salivară, sudorală şi seboreică, reacţii vasomotorii,tulburări
endocrino-metabolice. Se întîlnesc în schizofrenie, unii autori descriind forme particulare –
catatonia periodică, pernicioasă, mortală şi tardivă; dar care aparţin după părerea noastră
aceleiaşi grupări nozografice.

2. Tulburările conduitei motorii prin perturbarea controlului voliţional

2.1 Impulsiunile reprezintă acţiuni cu declanşare bruscă, cu caracter iraţional, brutal sau
periculos, aparînd spontan sau ca o reacţie disproporţională la un stimul extern,care apar ca o
necesitate imperioasă, ce scapă controlului voliţional al subiectului. Ele se pot manifesta ca acte
heteroagresive, autoagresive, sau ca distrugere de obiecte, omoruri,automutilări, sinucideri (de
fapt automutilări grave), violuri, cleptomanie, piromanie, fugiimpulsive şi mult
discutata dipsomanie. Apar în structuri dizarmonice ale personalităţii,stări psihopatoide, stări
deficitare, schizofrenie, epilepsie.
2.2 Impulsivitate este caracterizată drept dispoziţia unor subiecţi de a aveaimpulsiuni. Aceasta
poate fi constituţională sau dobîndită ca mecanism genetic, iar ca mechanism psihopatogenic, fie
exagerarea  tendinţelor  instinctiv-afective, fie scăderea activităţii de frenare a acestora. Se
întîlneşte în oligofrenii, structurări dizarmonice ale  personalităţii  (personalităţile  epileptice,
explozive,  impulsive),  stările  psihopatoide (encefalite, traumatisme cranio-cerebrale, epilepsie
etc.), în patologia senilităţii.
2.3 Raptusul  este reprezentat de manifestări paroxistice cu exprimare motorie, cudebut
exploziv, care apar, fie ca urmare a unei tensiuni afective extreme, a unuoautomatism motor
incoercibil sau avîndu-şi originea în activitatea halucinatorie. Poate fi însoţit de amnezie
lacunară. Se întîlneşte în cadrul unei depresii înhibate, în schizofrenia catatonică, epilepsie,
alcoolism.
2.4 Fugile constau în părăsirea domiciliului şi locului de muncă datorate nevoiiirezistibile a
subiectului de a pleca. Dupa Porot cele 3 trăsături caracteristice ale fugii ar fi: imprevizibilitatea,
iraţionalitatea şi aproape întotdeauna limitarea în timp. Rareori au un caracter inconştient, iar în
aceste cazuri sînt urmate de amnezie lacunară; de obicei apar într-o serie de circumstanţe care le
deosebesc ca mecanism psihopatologic: impulsivitate,trăiri delirante, stări confuzionale. Se
întîlnesc în : epilepsie, reacţii, traumatisme cranio-cerebrale, boli toxico-infecţioase, structuri
dizarmonice de personalitate, schizofrenii, deliruri sistematizate, demenţe senile.
La copii dereglările psihomotorii se întîlnesc mai des decît la maturi. Instabilitatea motorie se
poate manifesta încă în perioada de sugar. Astfel de copii sunt supravioi,hiperiritabili, ţipă tare,
prezintă crize de furie, somnul este de scurtă durată. Dereglările psihomotorii sunt mai evidente
de la vîrsta de 4 ani cînd se poate observa că copilul repede se plictiseşte de jucării, este agitat,
se agaţă de tot ce-l înconjoară, suntdezinhibaţi. La şcoală fac grimase, provocîndu-i pe cei din
jur, devenind clovnii clasei. Deseori sunt impulsivi, agresivi, dezorganizează procesul de studiu.
Ecxitaţia catatonică la copii se caracterizează caricaturic din loc în loc, se fugăreşte pe sine
însuşi, sare streotipic în sus, bate din palme, strigă aiurea, gîndirea este întreruptă,mişcările sunt
impulsive, dorind să lovească pe cineva. Periodic apar ecolalia, ecopraxia,copilul vorbeşte fără
întrerupere, de unul singur.
În stupoarea catatonică se constată o stare de înţepenire cînd capul poate să ia o poziţie
incomodă, ca şi alte părţi ale corpului, mîna sau piciorul ridicat. Apar elemente de catalepsie cu
negativism, mutism. La bolnavi cu psihoze organice, infecţioase, toxiceapar excitaţii
catatonoforme caracterizate prin mişcări stereotipice, automate, impulsive,fără negativism.
Apare o nervozitate pronunţată cu stări disforice, cu plîns neadecvat, cu o agresivitate impulsivă.
În afară de situațiile expuse mai sus, se pot întâlni tulburări ale expresiei verbale (în aspect
comunicativ), manifestate prin conținutul redării verbale a gândurilor, prin ritmul expunerii
informației, prin intonație specifică etc., cât și prin tulburări ale comunicării nonverbale în
privința ținutei etc. În toate aceste cazuri, este necesară identificarea primară a afecțiunii,
concomitent cu o consultare cu un specialist în psihiatrie, o trasare a unei strategii
comunicaționale, în vederea realizării unui tratament adecvat.

III. Tulburări ale expresiei verbale

1.Tulburări formale
Debitul:
Hiperactivitatea verbală apare sub formele:
 Hiperactivitatea simplă sau bavardajul, în care fluxul cuvintelor este crescut, situaţie
întâlnită şi la persoanele sănătoase. Ea devine anormală la cei care, de teama schimbului
liber de idei, vorbesc permanent, fără a-i interesa opiniile celorlalţi; se întâlneşte la
idealişti pasionaţi, la personalităţile paranoice.
 Logoreea este întâlnită şi descrisă în hipomanie, constând într-o creştere a ritmului şi
debitului cuvintelor, axată pe o temă principală sau adesea dispersată; în mania acută,
logoreea devine chiar incoercibilă, însoţită de ţipete, vociferări, hipermimie. Logoreea se
întâlneşte şi în stări de excitaţie, de agitaţie, la paranoici, unde poate fi însoţită şi de
graforee.
Hipoactivitatea simplă se poate observa la timizi, psihastenici, care evită să-şi expună ideile
proprii şi caută să nu lezeze auditoriul, dând vorbirii sale un aspect ezitant şi monoton.
Inactivitatea totală prezintă mai multe forme : mutismul, mutitatea – dată de o cauză organică
(surdo-mutitate, audo-mutitate, afazia), mutacismul.
 Mutismul este definit ca absenţa vorbirii legată de un factor afectiv, mai mult sau mai
puţin involuntar (inhibiţie, inerţie, delir) şi nu se datorează unei leziuni a centrilor sau
organelor vorbirii. Chaslin a stabilit o clasificare a cauzelor mutismului în funcţie de
mimica însoţitoare : mască de stupoare, confuzie, idioţie, demenţă, mimica expresivă (cu
strigăte spontane, exclamaţii, ca în isterie), halucinatorie (în sindrom paranoid) sau tristă
(în depresie).
După intensitatea sa, mutismul poate fi relativ și absolut . În mutismul relativ expresia
verbală este redusă, cu păstrarea expresiei mimice, gestuale şi a limbajului scris (onomatopeele
sau gemetele din melancolie, cuvintele incoerente din confuzie sau schizofrenie, ecolaliile din
catatonie); mutismul electiv din delirurile cronice şi schizofrenii, când subiectul se adresează
numai anumitor persoane; mutismul discontinuu (semi-mutismul) din stările confuzionale şi
delirante.
Sub variatele sale forme descrise mai sus, mutismul se poate întâlni în :
- stările stuporoase reactive;
- nevroza obsesivă, ca o apărare de cuvinte obsedante;
- catatonie când mutismul este absolut, ca o expresie a negativismului;
- isterie, în care pot apărea toate tipurile de mutism;
- sindroame paranoide, unde “vocile” pot comanda tăcerea bolnavului;
- melancolie, unde poate preceda stupoarea, mascând ideile de suicid şi evoluţia delirantă;
- stările confuzionale, legat de inhibiţia generală a funcţiilor psihice;
- demenţă, mutism secundar depresiei sau ideilor delirante, iar în stadiul terminal prin
deteriorare.
 Mutacismul este un mutism deliberat, voluntar şi se întâlneşte în :
- manie, ca expresie a tendinţelor ludice ori atunci când “gândirea a devenit atât de
dezordonată încât depăşeşte mobilitatea posibilă a aparatului fonator” (Séglas);
- stările delirante care se datoresc reticenţei, neîncrederii, protestului;
- personalităţi pitiatice şi schizoide;
- oligofrenie, demenţe – ca manifestare a opoziţiei, a nemulţumirii;
- simulaţie (cu şanse minime de succes în timp).
Ritmul:
 Tahifemia – accelerarea ritmului limbajului; apare în stări de insomnie, agitaţie sau în
palilalie unde este asociată cu iteraţia.
 Bradifemia – încetinirea ritmului limbajului, se întâlneşte în stări depresive, demenţe,
oligofrenie, epilepsie.
 Afemia – este imposibilitatea de a vorbi, deşi subiectul mişcă limba şi buzele, îşi exprimă
incapacitatea sa de comunicare verbală prin mimică.
 Ritmul neregulat – realizat prin baraj verbal (discontinuitate corespunzătoare barajului
ideativ), balbism, iteraţie.
Intonaţia:
 Intensitatea – se descriu : vorbirea cu voce tare, cu strigăte, exclamaţii – în stări de
excitaţie, agitaţie, la paranoici, hipomaniacali, precum şi vorbirea şoptită din depresii sau
prin mecanism conversiv isteric (musitaţie).
  Coloratura limbajului se concretizează prin vorbire monotonă (în depresie,
melancolie), afectată, puerilă, manieristă (schizofrenie), nictofobie (incapacitatea de a
vorbi ziua) şi emerofobia (incapacitatea de a vorbi noaptea).
2. Tulburările fonetice se referă la tulburări ale articulării cuvintelor (dizartrii) care sunt date de
dificultatea de execuţie a mişcărilor coordonate sincron ale aparatului fonator şi de pronunţie.
Ele se întâlnesc în afecţiunile neurologice (leziuni cerebeloase – boala Parkinson, boala Wilson,
coree, paralizie generală) şi în afecţiuni psihice (isterie, nevroze mixte, schizofrenie, demenţe
etc.). Sunt reprezentate de : balbism clonic, tonic, clonico – tonic, rotacism, sigmatism, rinolalie
etc.
3. Tulburările semanticii şi sintaxei se referă la modificările apărute la diverse nivele : cuvânt,
frază, limbaj.
La nivelul cuvântului se descriu :
 Paralogismul – cuvânt normal, utilizat în sens diferit de cel uzual.
 Neologismul – cuvânt nou, creat prin mecanismele obişnuite de formare a cuvintelor noi,
prin compoziţie simplă, contaminare, fuziune a unor fragmente de cuvinte.
La nivelul frazei apar :
 Embololalia – inserţia într-un discurs normal a unuia sau mai multor cuvinte străine
frazei şi care revin periodic.
 Agramatismul (Küssmaul) – limbaj lipsit de articole, conjuncţii, prepoziţii, redus la un
schelet “stilul telegrafic”.
 Paragramatismul (Bleuler) constă în expresii bizare şi neoformaţii verbale, plecând de
la rădăcini corecte.
 Elipsa sintactică constă în suprimarea unor cuvinte sau a prepoziţiilor care ar explica
sensul frazei (ale cărei elemente principale rămân).
 Onomatomania constă în repetarea obsedantă a unuia sau mai multor cuvinte, în general
grosolane.
La nivelul limbajului:
 Asintaxia – limbaj lipsit total de structură gramaticală constând într-o succesiune de
cuvinte care îşi păstrează însă semnificaţia.
 Stereotipiile verbale constau în repetarea uniformă de cuvinte izolate sau grupate
invariabil, cu caracter ritmat, regulat, monoton.
 Ecolalia – repetarea cuvintelor interlocutorului de obicei asociată cu reproducerea
intonaţiei.
 Psitacismul – vorbire total lipsită de sens, “de papagal”.
  Glosomania cuprinde ansamblul manifestărilor verbale neoformate, acumulate fără
sintaxă, lipsite de semnificaţie proprie, acest limbaj neavând valoare de mesaj, ci doar un
joc megalomanic întâlnit în manie şi în formele schizo-maniacale.
 Verbigeraţia constă în debitarea automată de cuvinte fără legătură, fragmente de fraze
sau fraze întregi nelegate între ele cu deformarea sintaxei, cu neologisme, ce fac limbajul
incomprehensibil (“salată de cuvinte”); se întâlneşte în schizofrenie, deliruri cronice,
confuzia onirică, în afazii, datorită parafaziei şi jargonofaziei, demenţa senilă,
presbiofrenia.
Tulburările semanticii ale limbajului – în schizofrenie sunt cele mai frecvente şi au semnificaţie
diagnostică, evolutivă şi prognostică, deosebită, motiv pentru care le acordăm o atenţie
particulară. Ele sunt reprezentate în principal de :
 Schizofazia – descrisă de Kraepelin, sau discordanţa verbală (Chaslin) este un tip de
discurs specific schizofreniei care, după un debut prin câteva fraze comprehensibile, se
transformă, prin gruparea cuvintelor şi neologismele intercalate cu debit rapid, într-un
limbaj ermetic, căruia doar intonaţia îi traduce o notă afectivă inteligibilă – interogaţie,
ură, declaraţie etc.
 Glosolalia (Flournay) constă în structurarea de către bolnav a unei limbi noi ce se
organizează şi se îmbogăţeste în ritm progresiv; are de obicei un conţinut delirant de tip
paranoid ce creează un limbaj nou.
 Pseudoglosolaliile sunt deformări sistematice ale unor cuvinte, generând un limbaj nou
în aparenţă, puţin diferit filologic de un jargon.
 Schizoparafazia (Bobon) reprezintă gradul extrem al discordanţei verbale.
 Schizoparalexia constă în introducerea de litere parazite în cuvintele pe care le pronunţă
bolnavul.
 Limbajul incoerent – ca formă de maximă alterare, incomprehensibil, ireductibil la o
analiză gramaticală.
Tulburările de limbaj care ţin de sindromul catatonic sunt : manierismele, stereotipiile verbale,
verbigeraţia, pseudoglosolaliile, salata de cuvinte. Altele ţin de sindromul paranoid :
paragramatismul, schizofazia, glosolalia.
Limbajul devine cu atât mai trunchiat în forma sa, cu cât este mai delirant în conţinut, apariţia
frazelor incomprehensibile semnalând delirul subiacent, iar prezenta neologismelor fiind în
general un indiciu al stabilizării şi închistării delirului.
 IV. Tulburări ale comunicării nonverbale
Ţinuta se referă la aspectul exterior : îmbrăcămintea, pieptănătura, atitudinea bolnavului şi
semnifică gradul de aderenţă al acestuia la regulile de convenienţă socială. Ea este în raport cu
vârsta, sexul biologic, necesităţile sociale.
Ţinuta dezordonată apare în oligofrenii, demenţe, stări confuzionale, schizofrenie, manie.
Pierderea aptitudinilor de autoîngrijire elementare dă un aspect particular – gatismul, care se
întâlneşte în demenţele profunde şi oligofreniile grave.
Rafinamentul vestimentar se întâlneşte în : isterie, homosexualitate şi, într-o formă particulară,
în schizofrenie.
Ţinuta excentrică cu detalii bizare, se întâlneşte în : schizofrenii, deliruri cronice (fiind în
concordanţă cu conţinutul acestora), stări maniacale (satisfăcând tendinţele ludice şi provocator
erotice ale subiectului).
Ţinuta pervertită:
 Civestismul este o îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situaţia în care se află subiectul
şi se întâlneşte la structurile dizarmonice de personalitate, maniacali şi schizofreni.
 Transvestismul este folosirea îmbrăcăminţii sexului opus de către persoane al căror sex
biologic este bine exprimat (fenotip, genotip, constelaţie hormonală), ca perversiune
sexuală. Se asociază uneori cu homosexualitatea şi este mai frecventă la bărbaţi.

V. Concluzie
Deci, în concluzie, activitatea generală psihomotorie poate fi exagerată, stări de agitaţie
psihomotorie, sau poate fi diminuată, stări de stupoare şi inhibiţie motorie.
Stările de agitaţie psihomotorie constau în mişcări, mimici, gesturi etc. O preoducţie exagerată
de acte motorii globale, mişcări necoordonate şi incomplete. Stărilede stupoare constau în
suspendarea aparentă a oricării activităţi psihomotorii, o inerţieaccentuată. Bolnavul păstrează
patul, nu vorbeşte, nu reacţionează la stimuli externi,refuză alimentaţia şi este inactiv pînă la
tulburări de avacuare.
Inhibiţia motorie constă în diminuarea tendinţei la activitate. Actul motor este deficitar, fără
vigoare, în toate elementele sale: punct de plecare, execuţie, finalitate.
 VI. Bibliografie

1. Suport de curs , Comunicare şi comportament în medicină (cu elemente de bioetică), V.

Ojovanu, I. Banari, A. Eşanu, V. Federiuc, D. Nistreanu, A. Paladi, L. Rubanovici, D.
Rusnac, T. N. Ţîrdea, Medicina, 2016
2. Curs universitar, Psihopatologia, Silvia Briceag, Bălţi, 2015
3. https://ru.scribd.com/document/44784035/Sindroame-Comportamentale-in-Bolile-
Psihice
4. http://www.scritub.com/medicina/TULBURARILE-DE-
COMPORTAMENT831441217.php