Cineva cerea o recomandare de carte...

și mi-am amintit de romanul ”Vin ploile”, o

capodoperă literară, mereu actuală... este cea mai cunoscută carte scrisă de scriitorul și jurnalistul
american, Louis Bromfield. Este o carte despre descoperiri individuale și căutarea sensului vieții.
Deși citită cu peste 25 de ani în urmă (prin liceu) îmi amintesc schimbările produse în două
personaje de viță nobilă. Bromfield stăruie în prezentarea momentelor de criză morală a
personajelor din „lumea bună”, ca și cum în afara acestui spațiu inițiatic și revelator, nu ar fi
putut deveni oameni.
„Vin ploile” este un roman atât despre India colonială a anilor 1930, cât și un roman al
căutarilor și descoperirilor individuale. Este un roman de dragoste, dragoste neîmplinită, dar și
de dragoste pură, care pare că doar în cadrul acestui spațiu putea fi descoperită, și numai în
timpul unei mari tragedii, când fiecare individ este singur și vulnerabil.
Intriga romanului urmărește relațiile umane, relațiile romantice dintre un medic indian și
o aristrocrată britanică, precum și iubirea dintre un nobil englez și o misionară, într-o perioadă
dificilă – cutremurul, inundațiile și epidemiile din zona Ranchipur. Maharajahul Ranchipurului
este interesat să aducă câteva schimbări, o parte din cuceririle civilizației în țara sa, dar este
împiedicat atât de compatrioții săi, ancorați în prejudecățile cu care au crescut, cât și de oficialii
britanici aroganți și doritori de putere, care urmăresc subjugarea zonei. În acțiunea sa
Maharajahul este ajutat de medicul șef Safka (brahman, casta superioară în India), Rashid Ali
Khan (musulman, șeful poliției, „un fanatic al justiției”), Miss MacDaid (infirmiera șef a
spitalului, fiica unui excentric medic scoțian stabilit în Surabaya), Miss Dirks (directoare a școlii
engleze), paria Jobnekar („liderul claselor năpăstuite”) și misionarii americani, soții Smiley.
Musonul din anul 1936 distruge barajul și astfel se produce o calamitate, apa luând totul în calea
ei. Holera și tifosul apar ca urmare a dezastrului natural, iar populația este privată de mijloacele
de subzistență minimă și medicamente. Maharajahul moare în noaptea catastrofei, iar soția sa,
Maharani („ultima regină” cum o numește Ransome), încearcă să preia frâiele conducerii,
încercând să mențină ordinea și să raționalizeze tot ceea ce era necesar îngrijirii bolnavilor și
răniților.
În slujba poporului indian, plictisit de o viață superficială, agonică, și goana după avuții,
retras în India, se pune nobilul englez Tom Ransome. El descoperă un nou sens al vieții alături
de neprihănita Fern Simon, prin dragostea pură și adevărată, sentiment pe care nu credea că o să
îl mai trăiască. Aceasta este fiica reverendului misionar Burgess Simon, care se dedică îngrijirii
bolnavilor de holeră.
„Marile ploi” sunt în beneficiul frumoasei Lady Heston, care ajunge la concluzia că a trăit
o viață anostă, sterilă, lipsită de fericire. Ea provine dintr-o familie de viță nobilă, dar sărăcită. S-
a căsătorit cu negustorul Albert Simpson pentru banii acestuia, nu pentru că l-ar fi iubit. Lipsa
iubirii o face să trăiască o viață amoroasă intensă. Soțul ei vrea să cumpere din Ranchipur, cai de
curse, și astfel ajunge să-l cunoască pe medicul maior Safka. Acesta prin munca entuziastă de
chirurg și personalitatea sa, o impresionează și o cucerește. Ajungând o văduvă bogată (soțul ei
moare de tifos), ea renunță să plece și va rămâne în India, unde se dedică muncii în spital. Se
îmbolnăvește de tifos și realizează cum a irosit cea mai mare parte din viață. Apar sentimentele
de inutilitate, iar dorința de a lupta pentru viața sa scade treptat și își acceptă moartea ca un gest
de ispășire tardivă a vinovăției. Moartea Helenei Heston îi dă voie medicului Safka să se
identifice cu țara sa, care are nevoie de oameni conștienți și responsabili.
Moartea naturală era urmată de arderea corpului pe rug, pentru e reda trupul pământului,
despuind trupul generator de plăceri și suferință de acea esență, pe care o iubeau sau urau.
În viziunea scriitorului, India era slăbită de conflictele dintre popor și colonizatorii
englezi, cărora li se adaugă conflictele interne între prejudecăți, castele religioase și superstiții,
dar pură, morală și cu dorința de a depăși adversitățile. Colonialiștii sunt văzuți ca indiferenți,
insensibili, superficiali, ca apoi să fie treziți la realitate de calamitățile naturale și problemele
inerente lipsurilor, doar misionarii sunt buni.