sintagme literare Poesis

ADRIANA
Cum arde zborul pe vertical
întru renaşterea
Cum arde în spirit.
timpul

WEIMER
între două clipe,
gândul Suflet de stea
între două cuvinte,
lacrima Din suflet de cer
între două priviri... cu suflet de stea
Lumină de stea Întru spirit şi timp mai aproape
Cum arde îţi simt
Se va întoarce Pun piatră peste piatră, apusul depărtarea,
fructul în sămânţă cuvânt peste cuvânt, între două zile,
şi strălucirea solară faptă peste faptă; sufletul mai aproape
în lumină de stea între două nopţi de cuvânt, mi-e visul
îşi va regăsi cerul; şi templul liniştea şi marea…
se construieşte pe sine, între două nelinişti,
se va întoarce Din suflet de cer
precum piramidele: iubirea
izvorul la matcă cu suflet de stea
între două destine...
şi cuvântul în sens te privesc
îşi va regăsi calea; – inexplicabile dimensiuni
şi zbor
în spaţiu şi timp;
cântecul Spre noi înşine mi-e cărarea,
şi timpul cântarea…
se va reîntoarce
mă construieşte pe mine, M-aştern la drum,
în sfere
precum piramidele: te-aştern în gândul meu
şi rugăciunea
va renaşte
Dragostea mea
şi drumul devine
calea sfinţirii. – inexplicabile dimensiuni
o călătorie în mine; Dragostea mea
ale spiritului. nu are capăt.
În lumină voi apune,
în lumină voi trece, eu însămi
Şi piatră peste piatră, Ştiu,
cum lumina-n vitralii devin drumul.
cuvânt peste cuvânt, nu spre
îndumnezeită-n faptă peste faptă Tu mă priveşti celălalt capăt
Altare. vor dura piramide din icoana gândului meu, al dragostei
întru spirit mă-nsoţeşti merg,
şi timp. cu iubire;
Apa vieţii ci spre
celălalt capăt
De unde vii şi din ambele părţi al timpului,
apă a vieţii Clipe-amintiri ale cerului meu
şi curgi lumina unde dragostea mea
Am împărţit clipe mă cunoaşte, renaşte,
spre marea
– o mie – mă vrea, o vreau, şi renaşte
apă a morţii?
cu o mie de prieteni ne-nsoţeşte mereu mereu,
De unde vii pe drumul la infinit.
suflet curgător şi tot atâtea bucurii, spre noi înşine.
spre curgerea amintiri, cuvinte, priviri.
cea mare Mama
a timpului Am împărţit timp Fiinţa zorului
lăuntric – clipe-amintiri – M-ai purtat lângă suflet
şi divin? cu o mie de suflete Conectat la cer şi suflet m-ai zămislit
cu toată înspre lume;
Din ochiul şi tot atâtea cărţi, fiinţa zborului
apei celei vii gânduri, impresii. îmbrăcat în lumină şi mi-ai crescut paşii,
în ochiul vieţii, încerci senzaţia unică şi mi-a crescut sufletul,
din ochiul M-am împărţit pe mine a nemuririi…
trecerii celei mari în mii de clipe şi mi-ai crescut gândul,
în ochiul infinitului Dincolo de nori şi mi-au crescut visele,
cresc clipa şi-n tot atâta timp şi chiar de fiinţă
spre nemurirea am renăscut destinul şi mi-ai crescut umbra,
cea veşnică. de o mie de ori. îţi rescrie şi mi-a crescut lumina!

2
 sintagme literare
ANA
ARDELEANU
Nădejdea în lucrul ştiut
Visele de noapte
Te fac să te simţi eroul principal
Strategul celor văzute şi imaginate
Ce ţi-au aşezat drama vieţii sub cap
Nu orice vis se simte bine
Atunci când bea vinurile toamnei
Nu orice tentativă de îmbujorare
Îţi aduce frumuseţea
Îţi aşază arcul mâinilor nevinovate
Deasupra capului
Lucrurile bogate sunt recunoscute
După numărul bănuţilor de argint
Aruncaţi în fântâna curăţată de mâl
Ce tocmai au ciobit cristalul oglinzii
Lucrurile sărace
Îşi vor ciopli scăunel alb
Din mesteacănul în care
a cântat puiul de cuc
Dar nu se vor indigna de cele constatate
Introduse în carnea visului
Până la plăsele
Vârsta şarpelui
Se spune că dacă ai vârsta şarpelui
(care a adus în sânul naturii
şi femeii ispita)
n-ai cum să mai scrii poeme de dragoste
pe fruntea pomului cu frunze ruginii
nici furnica nu-i poate străbate
coaja aspră
fără a scăpa bobul de grâu din spinare
ochii cu lentilele groase
văd supapele ridicate
gata să reverse timpul peste tine
nimeni nu-ţi mai spune cu lacrimi în ochi
vreau să te sărut
însuşi îngerul are altă treabă
în ziua întâlnirii
e păcat de sâmburii tăi copţi
de fildeşii ideilor tale
scoşi de sub poalele pădurilor tropicale
pe unde sufletul trece cu iarba
până la brâu
e păcat de urma lăsată în junglă
călcată în picioare de tinerele leoaice
vai vai cum aurora asemeni
unei cordeluţe
îţi cade de pe cap
şi nimeni nu se apleacă să o ridice
să ţi-o dea aşa şoptit
cum se dau marile învăţături
în cuvinte simple
cu unghiuri formate
numai din lebede
şi sentimentele croşetate
căzute pe umeri
ca un bolero
Ca o femeie orientală
Inima
Ca o femie orientală
Îşi descoperă faţa doar noaptea
Când simte în jurul taliei
Braţul vânjos al bărbatului
Care a luptat cândva
Alături de druizi şi celţi
Iar acum luptă în săli de sport
Acoperite cu o fărâmă de cer
Da’ ce importanţă mai are
Povestea a sute de ani
Important e misterul masculin
Ce poartă starea nimbul
În aerul colorat
Unde nu e nimeni
Să facă măcar un pipi de copil
Lângă copacul vieţii
La umbra căruia doar tu
Exersezi mersul pe bicicletă
Şi decartezi câteva sentimente
Ce s-au înnobilat ducând sub braţ
O cutie de îngeri
O ţară fără popor
Împreună cu tine
Mi-am făcut temele de viaţă copiii
Cu gândurile noastre împreunate
L-am mulţumit pe Dumnezeu
Am fost ziarul lui de Duminica
Poesis
Ştirile naive
Ziua norocosă
Din care se desprindeau
Elemente de fericire bucolică
De fabricaţie autohtonă
Fără a simţi felul viclean al timpului
De a nega această fabricaţie
Acceptând modul bizar
De-a ne falimenta
Încât fericirea să pară
O ţară fără popor
În momentul acela tulburător
De la miezul nopţii
Când câinii tac
Uzând de dreptul de-a nu vedea
Şi-a nu auzi
Ceea ce martorii spun
Că ar fi adevărat
Contrast de iubire
Viaţa rezumată la o linie frântă
Cum o vezi tu
Se compune din
Câteva poeme alese pe sprânceană
Câteva metafore bum–bum
Articolul hotârât
În chip de consumator
la masa dărniciei
Plină cu pachete speciale
Meniul zilei tabloul cu miri
Un contrapunct pe albul perete
Un capăt de chibrit înroşit numit floare
Un gest tandru care destramă noaptea
Şi lasă trupul fără veşmânt
Mâna zăbovind pe arcuşul
cuvântului ce-l relevă
Dar moartea cum e mă întrebi
Moartea e ca viaţa
La fel de iraţională
Şi de...
Ţi-e teamă să mai rosteşti lucruri
Să descrii modul cum
ţi se scurge pe oase
Simţi valuri de căldură
adulmecându-te
Mâinile bărbatului
Ce ţi-a aşezat pe cerul capului
Sărutările a mii de stele
Aşa cum Picasso aşeza ochii
propriilor idei
Pe fruntea iubitelor
Bătând ora exactă pe cadranul inimii lor
Pentru a scoate mulţimea în faţa porţii
Cum magicianul dintre fracţii
Iepurele alb
3
 sintagme literare Poesis

ANDRA
vieţii
pentru indiferenţa mea...

Oare, unde...
DUMINICÃ ... m-am pierdut?
să fi fost ieri sau mâine?

vai... unde îmi sunt 

Taie din mine... Renegare ochelarii?
să mă caut?
...carnea de care ai nevoie încercând să înţeleg înţelesul
pofteşte, ia dau de neînţeles aaa!
ce doreşti probabil 
nu te atinge de suflet gândesc  vreau să mă joc
la ceea ce trebuie negândit de-a v-aţi ascunselea
ai putea să trăieşti! iubesc gândind
ceea ce este de iubit ce nemernică pot fi
dar mi-am furat trecutul
Totuşi... nu voi iubi mereu şi nu-mi amintesc
ce trebuie să fiu...
... timpul devine apă trăirile îmi sunt străine
trupul munte
sufletul cer taci  Fiecare notă a lui satie...
şi ascultă 
nimic care să amintească neînţelesul ghicit zdrobeşte
de existenţa mea... pe care fără a pune întrebări
încercând să mi-l asum
mă retrag îl reneg... timpul mă aleargă
pentru pacea mult râvnită urlu între pereţii mânjiţi 
lăsând cu amintiri
în spate  L-am urât pe...
zbuciumul eşti în umbra mea
Bacovia te simt
carte de căpătâi mi-a fost l-am condamnat dar nu vreau să ştii...
neliniştea i-am renegat
pendulez
orice latură umană
între tine şi mine
nu-mi surâde dar 
încerc
totuşi niciodată nu am crezut că 
să găsesc 
alchimistul vis  îi voi lua locul...
calea de mijloc 
ce mă îndeamnă la poveşti...
sau
măcar să o desenez...
Cazier...
Hârtia
... al  greşelilor Evident...
folosesc hârtie mă întrec   cu gluma
pentru a-mi mâzgăli sufletul ... că m-am lăsat pradă
cu cretă neagră timpul trece şi eu ţie
înmuiată nu cunosc
în clipele arse de tulburări vechi maturizarea nu-ţi însuşi
contribuţia catardică
de metal  aştept nu ai de ce...
stau clipa aceea
aşteptând momentul suprem  când în fond, eu
când totul va fi va trebui am fost aceea care
mai mult să-i cer şi-a subjugat viţa nobilă
decât o existenţă contagioasă scuze unui arc...

4
 sintagme literare Poesis

BEATRICE
cum se iubea în vest odată
implicit până la uitarea de sine
păcătos şi nefericit ca o flacără.

SERAFINI * * *
Ce bine ar fi,
ca timpul să rămână suspendat
în acele douăzeci şi patru de ore
* * * * * * să te culci
să te trezeşti în aceleaşi condiții
Miroase a iarbă a flori şi a pace Aş vrea să demonstrez tuturor
ca în ziua trecută
fericirea nu poate fi constantă că îmi pasă
şi asta
pentru mine este o noțiune că este soare
să se repete la infinit.
de dicționar că a mai trecut o zi
Îți trebuie nouă perechi de mâini şi suntem la fel.
să poți atinge denivelările somnului poate puțin mai buni
insomnia e atât de elocventă poate puțin mai fericiți * * *
trezirea, o trezirea... tot mai fericiți Ştii? îmi spunea,
atât de prematură.  i-am spus din nou lui eşti serafică,
     D-zeu dacă te-aş da cu bronz
arată-mi-te şi te-aş aşeza într-un templu
* * * şi ce s-a întâmplat apoi... ar trece toți pe lângă tine
şi nici nu ți-ar păsa de extazul tău.
O magie exceptională o minune
bişnițar de sentimente
ai furat acel ceva * * *
suportă-mi clipa existența Azi am învățat să fiu fericită
* * *
atât de insipidă şi rebelă mi-ai pictat sufletul iubesc diminețile de duminică
alungă-mă de teamă şi nimic. în culori terne, reci. când te răvășesc în cuvinte
sacul sufletului te caut cu respirația
peticit cu vise, te cuprind și apoi te vreau
tu taci
* * * sparte de răspunsuri.
mâinile se caută
Sacul sufletului până la epuizare
cu petice de vise ne naștem zei apoi murim
oglinzi paralele * * * pentru a atinge divinitatea
sparte de răspunsuri Nu pot să te descopăr strivindu-ne
suportă-mă clipă! să descos
acest mister ascuns
nu pot fi altfel * * *
* * * de cum sunt îmi sufletul bucăți de așteptări și
Mă simt degeaba mă aşez în fața dimineții, cuminte frământări
fără cuvinte în buzunar mi-e foame de o felie de viață jocul cu mărgelele de sticlă
fără culori şi fără noi mi-e sete de un pahar s-a terminat
e atâta gri şi atâta gol de soare, ușor tu continui să risipești visele
nisip în timp. mi-e dor... credeam
iubeşte-mă enervant că iubirea nu se poate scurge
dar enervant. precum nisipul
* * * din clepsidră
Ce spui când nu vorbeşti?
şi taci şi înghiți? * * *
cuvinte nerostite, Mă doare că nu ştiu * * *
şi gânduri croşetate, nu sunt în stare să timpul a uitat
şi amar de timp, pedepsesc minciuna, să răspundă nevoii de liniște
doar mă priveşti tăcând te-aş săruta foarte haotic trăiesc
şi-n minte-ți trec şi indisciplinat devorându-te
frânturi de indecență. te-aş iubi devorându-mă

5
 sintagme literare
CAMELIA
IULIANA RADU
Poet/ poetă
să-ţi petreci jumătate de oră
încercând să găseşti cuvântul potrivit
să te dai bătut
să foloseşti următorul cuvânt
cel mai bun la care te poţi gândi
şi să mergi mai departe
să fii trezit dintr-un somn necesar
după zbaterea goală
amintindu-ţi cuvântul pe care l-ai dorit
propulsat de nevoia de a ajusta fraza
acea sentință ofensatoare
(ești prost, ești prost)
care te priveste din monitor
ai introdus imediat cuvântul amintit
la locul potrivit
şi ai citit paragraful cu voce tare:
sună ridicol
înlocuieşti cuvântul bastard
cu originalul
din lipsa ta de memorie se naște
poezia
dar nu mai dormi niciodată
Cine va ucide poetul/poeta
în cele din urmă
permiţi îmbrăţişarea morţii
o simți
şarpuindu-și pe braţele reci
de jur împrejurul tău
gândul vacant te-a adus
într-o uitare fericită
poate că este vorba de a fi numit
un vagabond
leneş
fara o slujbă adevărată
sau ar putea fi comentariile minunate
ale editorilor tăi
sunt atât de multe opţiuni
de ce să alegi una?
Respingerea... nu lipsa de bani
Respingerea
6
Talentul nu moare
s-ar putea să treacă neobservat
dar există cititori și pentru tine
gândeşte-te la singurătate
dacă vei continua să fii ignorat
de „paznici”.
talentul nu moare.
Nu poţi să scrii poet/poetă
pe orice formular care îți cere ocupaţia
trebuie să fie în a doua opțiune
scrii o declarație
apoi scrii o altă frază care adaugă
ceva despre tine
doar daca ai fi un VIP
ai putea să scrii fără stigmat
public
cu ce te ocupi
nu există nici o limită de imaginaţie
dar funcționarii sunt cei care au
o mare influenţă
ei sunt cei care pot crea istorie
tu nu poți decît să te scrii
Poezia
acum avem computere şi totul vorbeşte
așa că acel termen (Fantezia)
te-a nedumerit
nu-ţi place cuvântul Nedumerit
sună ca picăturile de apă care cad
într-o chiuvetă, o cadă sau un cazan
şi te strigă: Nedumerit, nedumerit
gândeşte-te
şi imaginează-ţi picătura
care loveşte apa
şi se scufundă apoi iese
afară o secundă
și pleosc! perPlex
dar asta s-ar fi putut întâmpla
şi când au ars vrăjitoarele pe rug
la procesele vrăjitoarelor din Salem
noi avem computere şi televizoare
şi ceasuri care au abilitatea de a vorbi
Poesis
Confesiune
uneori mă simt copleşită
de toate sfaturile
de strictețe
de regulile care vin din scrierea comună
copleșită de ceea ce ar trebui să fac
să spun
mă simt copleşită să am eticheta de
„poetă adevărată”
acest lucru pare chiar mai nesigur
ca biografia și mai ales
ca screierea unei poete
Răzbunare poetică
să-ţi torturezi profesorii de limba
și literature română
punându-ţi în citate scene
foarte detaliate
din poveştile tale
și în fişele de lucru pentru examen
versuri proprii
Poetul&poeta ştiu
oamenii au evitat tot timpul
momentul în care
ar da nas în nas cu tine
(evenimentul s-a petrecut
poate
pe stradă)
au evitat întâlnirea oficială ca pe o ciumă
când oamenii vorbeau
despre poetul pierdut
stiau cine este și cu ce se ocupă
dar le era incomod
și priveau de departe
nu a fost în intenția lor
să îl întâlnească vredată
au preferat să le fie dor ca de un mort
Când scrii fraza perfectă
îți dai seama care sunt personajele
recunoști originalul și ucizi clonele
esti surprins de poveste
de crearea propriului tău univers
rămâi copil pentru totdeauna
un inadecvat
ai vrea să te citească
Lumea, această moarte tânără
cu ochii dechiși
să vezi originalul pe retina ei
nemișcată
 sintagme literare Poesis

CAMELIA
Unde mai e loc să pun
o mână de trestii,
unde
să aprind lumini?

RADULIAN
Frig în genunchii tăi, doamnă,
lavandă și praf
și roți mari rostogolind
copilării în venele putrede.

Beau sânge
Abator de iluzii și minți orașe putrezind asfalturi.
direct din pântecul disperării
Și mâna mea, cu care ai putea
Am minţit când ţi-am spus „trecut”. să bei pe lună apă din cișmea. foetus în iarbă,
De fapt, eşti grinda pe care atârnă Un rege ușor trist, ușor albastru vampir de o singură viață
noduri şi noduri în noapte avea pe buze lemne de tărâm măiastru cu poșeta pe umăr,
toate zilele în care nu te-am putut părăsi, Și mă iubea. eu,
abator de iluzii brand hămesit, vulgar, infinit
şlefuindu-mi zarzării şi nălucile curgând pe scoarța unei sălcii
şi lintiţa bălţii Câte cearcăne se scriu, la marginea mea.
pulsație
şi râul care trecea cândva doamnă Mereu am știut,
prin spatele ochilor.
Dorm singură cu tine Mereu am știut, dar acum înțeleg: Mereu am știut
în fânul hambarelor, sunt fiica vitregă a acestui oraș; dar abia acum înțeleg…
dorm bătrână şi ninsă, îi beau sângele
abstractă şi rece, pe străzile numai clocot,
păpuşa mea de trenţe numai vopsea de iluzii. Beau purpură
cu nisip scârţâindu-mi sub pleoape. Câinii s-au potolit
Ţesem împreună Trec cu vitrine cu tot
prin vacarm doar aerul încă se zbuciumă
pânze prin poduri. de-a curmezişul distanţei
Fiecare adiere de râsete sparte
zei de ciment şi vinul nu mai are putere.
leagă mai strâns mâinile noastre Doare.
în funii. canale, decoltee și
nostalgii de o noapte.
Umblu îndelung,
Femei uscățive mătură caldarâmul traversez străzile,
Un rege ușor trist, străbat putoarea
de vrăbii uitate.
ușor albastru Femei cu mâini veștede spală asfaltul mărilor cu peşti stafidiţi
de gratii și sfori. plantaţiile de tutun ale Damascului
Un rege ușor trist, ușor albastru de unde vin caii
ușor abstract și foarte improbabil Doamne, această frunză coboară, cotropiţi de iederă
cu noțiuni solide de contabil eu nu mai țin minte şi corbii cu oase alungite
a descărnat cetatea de trupul ei umil, nu mai țin minte… de sare.
a pus în locul stemei  Vine toamna
o cruce de copil sticlă peste sticlă, Arată-te, asasine,
și stins, în burta mamei destin peste destin, mort cum eşti
un cantec de rășină și vinil. viață peste viață, în scârba amiezii mele,
El îmi cânta albastru să adorm doliu pe uși. sfâşiat de cocote rujate,
așa diform lăcuste,
în cloroform. Doar la ferestre imperii ce ard în cămăşile tale
Și m-am trezit. își face loc de smirnă.
De va să vii aievea, îndură-te, mărite, povestea singurătății. Spectru. De glorie.
deșartă-i lumea mea și e nimic Câte cearcăne se scriu, doamnă, Beau purpură
De dorul tinereții duc zăpada sub fardul vostru verzui? și tremur.
poștașilor, pe oase, într-un plic.  
Lipește-mi viața cu bucăți de humă  Vedeți? Dacă nu, vom ieși împreună
și tremură în mine ca-ntr-un orb străzile însele își beau cafeaua din faptul că plouă,
găvan de ochi neplâns sau lasă-mi mie de dimineață, mașina de pâine întârzie,
doar negrul vast din aripe de corb măștile valea e în fum
când treci imperial, cărunt, cu falduri hainele, viețile, şi vremea noastră
și-nchei la gât camașa în doi nasturi crucile lor viermănoase ah, vremea noastră
și pui pe rana vremii niște plasturi pe un pervaz cu petunii. nu mai are habar.

7
 sintagme literare Poesis

CARMEN-MARIA
hai ino imo vino mai aproape
privește-o în ochi și
spune-mi frumos te iubesc

MECU
acum
simți
ce aromă de prospețime aruncă în aer
plantele
Poemele lui Ino, II aici ucidem diminețile altora
cu dragostea *
* noastră cum ziceam
unde ai hoinărit păcat de luna asta
ino taci e frumoasă ino
la voi timpul se subție altfel o privesc ceva se limpezește în mine
mi-a fost tare dor mi-a fost foarte frig dar cui îi poți vorbi astăzi într-un poem
de tine roagă-te imo despre lună
tastam tastam vorbe goale și rele roagă-te pentru cei pe care
lumea se clătina a toamnă îi rănim și încă poate rufelor care stau cuminți
altcineva își răsfăța carnea roagă-te silențios să fim iertați pe sfoară fiindcă abia
pe oasele mele pentru durerea prea aspră din noi mîine se vor termina de uscat
poate pisoiului nichi
unde ai hoinărit roagă-te cum poți tu mai frumos uite-l cum toarce fericit
ino imo inexistentule cu lăbuțele pe fragmentul lui
ai ciulini în coamă uită de păturică „tranzițională”
durerea și neputința și frica poate acestor crini ciudați cu parfum
* de tuberoze și trupuri
noapte adâncă spui de gladiolă
ei dorm neștiutori că ai visat o turmă de inorogi ori cine știe poate
e timpul să rostogolim luna cine mai știe astăzi ce pasc și cui tufelor de regina nopții că abia
până acoperă soarele apoi îi mai pasă de asta acum de când s-au răcorit nopțile
să râdem ino
au și ele miros
în visele noastre aride
mor uciși de foame inorogii uitam cei trei pitici solari
* lunile mele kitsch din grădină
sunt pe aici lucruri am văzut de curând unul exilat
pe care nu ți le voi putea lămuri într-un tablou
hai s-o iubim mai bine
niciodată era atât de străveziu că se vedea prin el
spune ino
cum ar fi de ce văd doar eu și cerul imo
numai în unele dimineți cu gândul la marele inexistent
urmele argintii lăsate ofrandă pe dalele
curții de melci *
of ino *
apoi de ce cum se lasă seara rezistăm nu ne mișcăm de lângă robinet nu plânge
lumea își pierde treptat formele culorile închidem deschidem atunci când un vis nu ți se împlinește
muzica oare nu cumva ajutăm grădinarul să ude lumea este o pânză
cineva / ceva mărunțește obsesiv fără început ori sfârșit
holograma asta uite luna se țese și se destramă în fiecare clipă
va veni poate o dimineață lingavă înțelepții nu vor să știe după
în care abia abia ne vom așa de mult au cântat-o poeții că mie care legi
mai putea aduna mi-e frică ei se bucură doar că n-au murit
să nu spun vreo banalitate încă
ce bine că te am
ino imo mai bine aprindem lanterna o să-ți rănești tălpile alergând
inexistențele ne pot iubi c luminăm dealul să oprești himere
hiar dacă lumina vieții un fragment de pom un ciulin mov vei răni închipuirile
s-ar fărâmița o iarbă altor inorogi sau oameni
înaltă o urmă de viața e bună și frumoasă exact așa
căprioară cum din ea însăși crește
*
știi poate ne vede și scrie ea un poem nu plânge ino imo
aici iubim mult aici iubim rău despre noi atunci când un vis nu ți se împlinește

8
 sintagme literare
CRISTINA MARIA
FIROIU
* * *
Încă îmi adormi tremurul de viaţă
Chiar dacă pe tine te-ai lăsat ca şpagă
Dorului de ace ce-ţi plângea pe aţă...
Încă îmi trezeşti liniştea a grabă.
Vina ţi-o mai scutur,umbră îţi mai las,
Dar în amintire, poate-aşa pricepi
Că în trupul asta lâncezit de pas
Se ascunde zboru' clătinat de jepi.
O, tu, cuvântare, despre tot ce nu-s,
Mai ciupeşte soarta să-şi împartă frica :
Două înspre ceaţă,două-n creier uns
De ce-nseamnă zvonu'
tot chemându-şi clipa.
Şi scot la bătaie jocu' meu de-a gându',
Aruncaţi cu zaruri,poate-l câştigaţi!
Căci din două gloate-mprejmuiţi iar insu'
Ce-ntr-un ros de unghii calciu' i-l mâncaţi.
Iarăşi, tu, domniţă,ce-ţi vrei înşelatul,
Umblă-ţi bătătura din călcai şi lacrimi,
Poate-aşa iveşti peste suflet glasu'
Ce-ţi înmoaie chinu' învelit în patimi.
Am uitat muierea cu iertare-n suflet,
Tot legiferăm libertatea-n dinţi,
Poate-aşa rezistă plomba de prin strigat
Ce-ţi usucă vreju' cu credinţă-n sfinţi..
Ne mai lasă ţara s'-amintim istoric
Lupta pentru zâmbet ce unea drumeţii?
Tot mai scumpă-i cearta-'mpietrind
simbolic
Destrămarea-n chip că nu suntem drepţii.
Doar o rugăminte: să mai laşi scrisoarea
Zvâcului lunatec ce-ţi umbreşte bratu',
Să trezeşti în tine omu'ntins cât zarea
Căci în loc de spirit, tu îţi perii fracul.
Tocmai când dorim împărţirea sorţii
Despărţind Carpaţii să iasă la luptă,
Marea-nsingurată ce-şi usucă hoţii,
V-aminteşte-n valuri să priviţi prin lupă.
Şi vă las tăcerea să mă judecaţi
C-am iubit pereţii ce-mi spuneau cu pace:
E o laşitate lupta între fraţi,
Va mâncaţi credinţa, când n'-aveţi ce face!
Nu este ruşine când dreptate-ţi dai
Aducând jigniri cu perdeaua-n gură?
Mai este puţin până-n vârf de grai
Când cuvântul „mama” viaţa ţi-l răsună.
Asta-i amintirea vieţii din prezent:
Să urâm degrabă doar spoieli gângave,
Mai bine rămân vieţii repetent
Poate-aşa îmi apar scrisu' de galceave.
Rămân nonculoare-n vremuri desființate,
Nu e demn în suflet s'-aparţin mulţimii
Ce-mi distruge grija pentru libertate,
Libertatea păcii,nu pe cea a firii.
* * *
Şi am să bat la uşa ce te-nchide
În cămăruţa plină de tristeţi
pan' ce nebunii oameni or să fie
Iar tu, certând curaju'mi... ai să ierţi.
E aer grav de pierderi de prin pântec,
Se lasă vrajbă-n lume de cei mari,
Mai stai puţin,zăbava-i ca un cântec,
Căci pe afară sufletu'i pe bani.
Ştiu, ţi-am promis răbdarea cugetării
Şi împotrivă-ţi verdele abrupt
A adoptat mizeria-nființării
Cu rol de slugă arşiţa din rug.
Şi nu se-ntâmplă curăţirea firii
Atâta timp cât strada-i în război,
La asfinţit doar mama cu copiii
Mai gângură visarea pentru noi.
Cei mici îţi vor, copilă, năzuinţa
Nu ştiu, săracii, că la ei în trup
Se-aşterne moartea ce ţi-a'nchis portiţa
Strângând cu dânsa frunză grea de nuc.
Şi toate astea-s adânciri de suflet
Îmbolnăvit de resturi golăneşti,
Nu pot pricepe într-un strop de umblet
În mine toată si vie dacă eşti..
Aştept gândirea limanului cu dor
Căci poate el să sfarme pentru tine
Bucăţi de-ncredințare-n strigatu' cu zor
Aflând şi în privire o lacrima cât ţine...
Poesis
Şi am să bat la uşa ce te-nchide
În cămăruţa plină de tristeţi
pan' ce nebunii oameni or să fie
Iar tu, certând curaju'mi... ai să ierţi.
* * *
Şi când coboară toţi ţăranii
Îi spuneam că are ploaie în cearcăn
Iar ea îşi plimba pieptul
prin bătăi de suflet.
Îi arătam uneori privirea
sub formă de idee
Iar ea îmi smulgea din despărţire
câte un petec de amintire.
Of, şi ce dulce-mi era revenirea …
Ca un clopot băteam timpul îmbătrânit
Ce grăbea macul spre înflorire.
Îi spuneam că are ploaie în cearcăn,
Iar ea îşi plimba ideea
Prin muşeţel
* * *
Şi când coboară toţi ţăranii
Din câmp să lege înseratul
Îmi amintesc ce lege-au anii
Şi-mi înfăşor pe-atunci umblatu'.
Se-aud rostiri de gloabe mulse
De bătături ce ne-au cuprins
La sânul lor cu treacăt dulce
În faptul vieţii ce ne-a nins.
Arar se-aud şi văi de plânset
La porţi ce-şi duc la deal un mort,
Şi amintirea-mi dă în râset
Că viu ce sunt mai mult nu pot.
Şi mă trezesc din doru'nvins 
Ce-mi dă cu rest când mă ivesc
Şi văd că trăiu-'mi a tot lins
Din răni şi tot mă opintesc.
Mi-e milă multă de cu mine
Privindu-mă de sus în jos
Şi mă cuprind cu prea ruşine
Că sunt mai mic decât am fost.
Şi-atunci mai rabd încă un suflu
Pe care-apuc să-l folosesc
Că doar aşa îmi pare visu' 
Curat în traiul meu prostesc.
Deasupra se arată versul
Cum iar mă leagă-n cugetare
Şi-mi urlă: lasă-n pace gestu'
Că-n loc să rişti, tot dai târcoale!
9
 sintagme literare
DAN
ROTARU
Viață în contratimp
Iubindu-te, am irosit menirea
de-a-ți întregi viața ta de schimb.
Ca-ntr-un blestem nedezlegat, iubirea
mereu mi-a fost cu-a ta în contratimp.
Când eu cobor, tu urci aceeaşi cale,
călcând pe iarbă tu, eu doar prin glod,
deşi am aripi tot ca ale tale,
croite după-acelaşi calapod.
Când te privesc, te-ndepărtez de mine;
te sting cu buzele, când te sărut;
când fug prin flori, mă reazem
de stamine;
tu urci, iar eu cobor spre început.
Mă-mpiedic, pe pământ,
de coji de stele,
mi-e trupul bântuit mereu de sfinți.
Te rog, învață-mi inima să spele,
la poli, ghețari, cu gheizere fierbinți!
Învață, cum să cadă-n iulie, neaua,
şi cum să se roşească-n gură, un măr,
şi, ca să strălucească-n mine steaua,
cutreieră-mă drept şi în răspăr!
Învață soarele cum să-i răsară,
vieții noastre, veşnic, miez şi nimb,
şi poate, la sfârşit, vei fi stăpână
peste iubirea scursă-n contratimp!..
Lecția de murit
Iau, gratis, zilnic, lecții de murit;
profesorul de viață, niciodată,
în dreptul morții stând mereu pitit,
oricât îl rog, făptura nu-şi arată.
Ar coala, zi de zi, şi semăn vis:
răsar poeme, cine le-o culege?
În lacrimă te port, cum ți-am promis,
şi-eşti singura ce plânsul mi-nțelege.
Cu trup de jar, cu sânii aburinzi,
te mai visez şi astăzi câteodată,
când îmi privesc, orb, vârsta, în oglinzi,
şi marginea de-apus mi se arată.
Îmi clocotesc privirile a chin,
şi anii au arome de poveste,
când le măsor, în cupe mici de crin,
zăpezile ce i-au albit pe creste.
Azi, inima îmi scormoneşte-n piept,
şi-n gând te macină precum o moară.
Ca pe zăpezile de mai, te-aştept
să te topeşti în mine-ntâia oară.
Sunt singur, Doamnă,
cum nicicând n-am fost,
10
prin ceruri duc pământul pe picioare,
iubirea-mi intră-n zodia ei de post
şi viața mă învaţă cum se moare...
Sentimente autumnale
Să pleci în vară, să te-ntorci în toamnă,
să-ți amiroase sufletul a mir,
şi să te naşti a doua oară, Doamnă,
când umbra ta cu ochii ți-o respir.
Ca prin oglinzi, colindă-mi prin cuvinte,
pitită-n sânge, în inimă-mi, te du!
Ca pe un țărm, mi te-odihneşti în minte,
şi singuru-nțeles acum mi-eşti tu.
Doar azi prin tine trec fără vreo vamă,
în restul vieții, doar cu paşaport,
şi inima, pe piept, de bună seamă,
de-acuma goală trebuie s-o port.
Nu-i dor pe lume cât mi-e dor de tine,
şi gurile nu duc atât sărut,
cât ştiu că-ți trebuie ca să-ți fie bine,
când în iubiri te-ntorci la început.
Se lasă toamna, ca o desfătare,
ca sentimentele, din nori curg ploi,
dar între noi e-atâta depărtare,
că ne înstrăinează pe-amândoi...
Calea Inimii
Dacă-ai aflat ,hai, spune-mi, de ce oare, stelele în ochii tăi se sting,
de când pe Calea Inimii te-ai dus,
mor, de polen, albinele, pe floare,
şi soarele răsare la Apus?
Se schimbă pajii inimilor, Doamnă,
sper că să-noţi prin iarbă n-ai uitat,
că-n locul tău, cea mai virgină toamnă, Te aştept pe-un pat târziu, de-amurg,
de rochii aurii s-a dezbrăcat.
Doar Dumnezeu mai are voie-n tine,
acum, să-ți schimbe sângele cu mir.
Din zi, doar un amurg mi se cuvine,
cu ochi halucinați să îl respir.
Din drum, opreşte-te şi schimbă-ți viața, destrămată, fără vreun contur,
sau pe cea veche spală-ți-o cu nori:
o să regreți, de nu-mi asculți povața,
că nu mă poți iubi de două ori.
C-o să-oboseşti, eu nu credeam
vreodată,
şi-o să te stingi, ca-o candelă-n altar,
dar ai lăsat iubirea ne-nțărcată,
ca-un foc ce-aleargă pâlpâind prin jar.
Dacă-ai aflat, hai, spune-mi, de ce, oare, blând, pe sfârcuri dându-le de-a dura...
Poesis
de când pe Calea inimii te-ai dus,
fug toți copacii ca să moară-n floare,
şi soarele răsare la Apus?...
Ultimul joc de iubire
Mai frumoasă decât ieri tu ai fost,
mai stelară decât astăzi eşti,
sunt doar sfintele-n a lor zi de post
şi zânele-nflorind în câmp de poveşti.
Pe de rost te-nvăţ şi te ştiu,
ca-unui orb, trupul tău îmi vorbeşte
prin degete.
Inima-mi strigă-n piept ca-ntr-un pustiu,
numai cuvintele-mi cad la picioare
fără să pregete.
Dintre toate femeile, numai tu
ai rămas de neatins,
trupul tău sub privirile mele
încet se destramă.
Sufletul tău mi-este de necuprins
în palme, în ochi sau în ramă.
În gura ta, când mă strigi,
freamătă rugăciuni,
în cuvinte, şoptindu-le, cari vocale
şi consoane cu mâna.
Pentru noi, niciodată-ntr-o luni,
ci totdeauna-ntr-o marţi
se va-nnoi săptămâna.
Porţi pe cap, în şuvițe, violetul amurg,
pieptănat cu privirea,
despărţit de-o cărare.
Prinsă-n braţe, n-am să pot să te storc,
şi în cer să te scurg,
să-altoieşti, cu o stea, Ursa Mare...
Retragere în timp
Te destram cu gândul, când te-ating,
şi la loc te întregesc cu gura,
când pe trupul tău le dau de-a dura.
Se retrage focul în tăciuni,
ca pe cruce, sânii-ți torc sfințenie,
inima-ți rosteşte rugăciuni,
eu mor în ospicii de muțenie.
singură să te dezghioci de nume,
şi, în trup, încet să mi te scurg,
ca, în toamnă, ultimele brume.
N-am putut din altul să te fur,
te-am împrumutat, cum noaptea luna,
niciodată, pentru totdeauna.
Cu chirie-mi stai şi-acum în vis -
umbră necuprinsului din mine.
Eu te voi uita, precum ți-am zis,
când îmi va fi rău de-atâta bine.
Mai aştept ca trupul să-ți ating,
şi să te dezbrac de tot cu gura,
şi-apoi stele mici pe sâni să-ți sting,
 sintagme literare Poesis

DELIA
8.
Cel mai greu e când ești
nevoit să

CAMELIA GHIÞÃ
1. Eu știu
Nu poate să înțeleagă
decât trăitorul
nu poate să înțeleagă
decât cel care
și-a oprit respirațiile pentru
câteva secunde
pe tărâmul durerii
cel al fanteziei
nu poate să inteleagă
decât cel care și-a ars
aripile
și le-a strâns cenușa într-o
urnă spartă
crăpată a aceluiași timp
nu poate să înțeleagă
decât cel care
și-a stins durerea
pe marginea veșniciei
fiindu-i milă și de propria
existență
nu poate să înțeleagă
decât individualistul
sau cel care se iubește pe
sine
nu poate să înțeleagă
decât excentricul
că nu poți fi același pentru
toți
decât pentru tine
2.
Uneori ai impresia că
ești o marionetă
în mâinile destinului
ce se joacă cu tine doar de
dragul sforilor
pe care ți le-a atârnat
cineva la naștere
din păcate mult prea multa
lume
își acceptă rolul de victime
aleg să-mi redescopăr
ceea ce
știam dinaintea nașterii
lupta cu Soarele
bătălia cea mai frumoasă
între doi îndrăgostiți
nu renunț înainte de a
considera
că nu mi se cuvine
până nu știu că am făcut
orice posibil
să-mi îndrept destinul
astăzi nu e una dintre zilele
acelea
în care vreau să sufăr de
Alzheimer
astăzi nu-mi doresc
lașitatea
nici măcar după apus
3. Fiecărei greșeli,
o altă greșeală
Pentru fiecare greșeală
exista un nou început
pentru fiecare lucru făcut
reversul
când toată lumea e afară
privind cerul
eu stau într-o cameră
unde pereții îmi zâmbesc
și îmi trimit inimioare
în seara asta închid
orice fel de comunicare
în seara asta nu vreau
să văd pe nimeni
în seara asta
sunt tristă
în seara asta
mă macină de dor
o piatră frântă de sete
4. Singurătatea –
regatul meu
Singurul loc
în care mă simt
cu adevărat acasă
inimioară, nu fugi
îmi spun
către alte locuri
niciunde nu te vei simți
mai bine
nimeni nu te poate
despărți de tine
chiar de ar încerca
în regatul tău
cel al solitudinii totale
singurul sentiment care
îți aduce plăcere
are granița cerul
5. Mi-am semnat
decesul
de mai multe ori
N-am avut ce lăsa
moștenire
nu pot ofta
pe cruce
respirație sacadată
întreruptă
în adâncuri am săpat
după tine
mi-e moartea
demonului încredere
ochii nopții cerșesc o nouă
zi
6. Fluviu fără
sentimente și inimă
În poemul ăsta
Nu-ți doresc decât fericirea
Să răsufli ușurat
Atâta timp cât Luna
îți luminează calea
Și stelele-ți cad lacrimei
în poemul ăsta
Nu ești uitat
Nu ți-aș fi oprit-o niciodată
Când te vei opri îmi vei
spune
Cine?
7.
Să iubești este rațiunea
de a trăi
spunea cineva
același om care rănea
care privea întregul
ca pe o minge dată jocului
rupând părți din ea
o piatră șlefuită de durere
o inima închisă
cu sentimente uitate
pe sârma vieții
acum nu mai are ecou
în tăcere
cu strigătele cerului alături
încă seninul
nu știu la venirea iernii
te comporți ca și când
nimic nu s-ar fi întâmplat
cu oameni pe care i-ai iubit
care au răsărit din inima ta
pe negândite
încerc să trec peste emoție
dar mă spulberă
e noapte
cel mai greu e când
trebuie
să rostești acel adio
nescris al sentimentelor
pierdute
pentru totdeauna
la revedere din inima ta
9.
Am simțit o atingere pe
umărul meu
același umăr pe care se
scurgeau
cândva lacrimi
ei știu că mă găsesc
mereu în același loc
eu nu-i pot căuta
mi-e teamă să fac vreun
pas fără ei
mi-am pierdut bagheta
magică
pe care mi-o dăruiseră
zâmbesc
le zâmbesc îngerilor
nu știu să pierd și doare
10. Fericirea poate fi
în zâmbete
N-ai trăit decât o secundă
în gândul meu
clipa veșniciei
dusă
o zi în care Soarele nu vrea
să zâmbească
plăcuți norii
ploaia
fulgerele
seninul în inimă
dar acolo nu privește
nimeni
la ce bun
timpurile în care ai
înseninat
departe
oamenii își plouă temerile
de frica singuratatii
nu mai ești

11
 sintagme literare
DIANA
BARBU
* * *
ştiu că am mai trecut pe aici
toţi se joacă după blocuri urâte
sunt străinul care se priveşte ciudat
când voi decupaţi bucăţi de cer
aţi rămas fără hârtie de scris
mi-ar plăcea să vorbesc cu voi
să vă întreb despre cum vă construiţi
cuiburile aici
ce păcat că nu vorbiţi
îmi umplu buzunarele cu pietre
vă mestec gândurile ce
oricum nu trec de frontieră
regret că mi-am adus păpuşile
să se joace cu voi
sunteţi prea fragili
cu coloană vertebrală din mine de creion
aş putea scrie cu voi un imn al zilelor gri
* * *
azi m-am întrebat ce mai fac şi nu
mi-a răspuns nimeni
am fugit iar pe vârful limbii
nici nu m-am simţit
unii spun că m-au văzut la metrou
dar semănam
cu o umbră îmbrăcată în pantaloni
la început mi-a fost frică de singurătate
apoi am invitat-o să-mi doarmă
între coaste
mă simt bine şi e cald
tot nu ştiu unde am fugit
nopţile se trag de urechi
sunt mai lungi, mint mai mult
sunt un păianjen în urechea
unui cerşetor -
12
mă găsesc pe stradă
şi cer atenţie
nu am destui ochi
şi pentru mine
jumătăţile de om dorm
mai bine noaptea
..........................................
am visat că m-am găsit
sufletul nu ştia la ce copil
să alerge
aşa am rămas orfană...
* * *
nu privi aripa ruptă
pleacă, pleacă, eu îl aştept
pe dumnezeu
îi voi da cele mai bune bucăţi din mine
şi el va crede că sunt fericită
atunci am să fiu o jumătate de om
cu o jumătate de aripă
numai bine să ajung cu ea
unde se ţin străzile de mână
şi gânguresc trotuarele
iar gândacii de bucătărie visează
poveşti cu oameni de naftalină
se pun între haine
şi trăiesc sănătoşi fiecare săptămână
mă alungaţi dintre voi
eu nu le număr sunt doar în trecere
mă aşteaptă izbăvirea la 6:30
dacă o pierd mă trezesc iar fără Tata
altădată
sunt porumbelul din parc
îţi scriu din emisfera dreaptă
* * *
în seara asta dorm cu mama
şi mă iau de la capăt
visăm aceeaşi pantofi de hârtie
şi plutim cu ea într-un glob ocular
apa e verde şi mama are ochii
plini de ploaie
dimineaţa am învăţat să prind rădăcini
şi mă nasc cu o mână mai puţin
a rămas prinsă în pântec –
Poesis
am să mă mai nasc şi altădată
atunci voi alerga prin visele ei
îi vor rămâne urme pe piele
voi întâlni viaţa
ea va râde
va locui cu mine de acum
aşa e de fiecare dată
* * *
mi-am culcat noaptea în lobul urechii
şi mi-am adormit mâinile
pe fruntea ei
dacă îşi lasă părul să curgă
peste kilometrii ăia de întuneric
din nou
copiii au să-mi plângă până îmi răsar
gemenii de plastelină
din nisipul pulmonar
ei pot să-mi facă inima scoică
să o arunce în mare
noaptea nu ştie să înoate
s-a născut cu mâinile lipite de suflet
* * *
găsesc ceva de care am nevoie
când afară se crapă de oase
ajung să-mi visez umbrele vitrege
de pe tavan
se uită la mine până răsare
soarele în toate brelocurile de la chei
avem oameni de cenuşă
salutări din craniul de la etajul doi
zile şi solzi de peşte
cresc în capul ce înoată
în bălţi de verde mort
de acolo am venit pe toate lumile
şi acolo
se scufundă titanicul din fiecare
dimineaţă
aici se hrănesc omizile cu guler
născute să trăiască
în bălţi de măduvă
găsesc ceva de care am
nevoie
acolo unde cresc oamenii
trebuia să mă nasc la puterea a doua...
 sintagme literare
GABRIEL PETRU
BÃEÞAN
Headshot
Dintr-o clipă în alta
Dintr-o vorbă în alta
Dintr-o nehotărâre în alta
Vom deveni simple doruri
Umbre ale umbrelor noastre
Statistică...
Ne-om prăvăli într-o depărtare atât de îndepărtată
Că luminii i-ar lua o veșnicie numai să îi atingă suprafața...
Vom foșni sub zăpada vremii
cu aceeași sfială cu care astăzi ne temem de viață?
Dintr-o clipă în alta
Dintr-un singur foc...
Anti spiritul
Știri peste știri și nici un chiștoc de adevăr!
Biserici la fiecare pas și nici un loc de odihnit spiritul!
Vrei să uiți de tot dar facturile nu îți permit acest lux.
Vrei să asculți ceva la fel de revigorant ca un pahar de vodkă
Ceva care să îți aducă aminte cine ești și de unde vii
Dar în tăcere, ce năstrușnic zgomot!
Noroc cu cu Balada lui George Enescu!
Vrei să citești ceva de oblojit rănile
Dar toate cărțile geniale sunt scrise de anonimi
Cărora numai Dumnezeu le știe adresa.
Vrei să iubești ceva percutant, care să te lovească
în torace ca un picamer
Dar toate femeile care îți ies în cale sunt transparente.
Vrei să blestemi dar cuvintele ți se poticnesc în gât.
Vrei să dormi dar te bântuie nenăscutele disperări.
Vrei să te descarci și tu cuiva
Suflet de la suflet
Dar numai ecrane și aplicații!
Cândva, toate acestea vor fi subiecte de tabu
Între om-boți.
Tumultul unei clipe
Nesocotind ceea ce creează
Omul nu este nimic altceva decât o clipă.
Întâmplătoare. Nesemnificativă. Vulgară adesea.
Una pe cât de vibrantă, pe atât de fragilă
Poesis
cu puține ecouri care pot transcede materia
care sfârșește sufocată de nemărginite
hectare de liniște.
Nesocotind ceea ce iubește
Omul nu este nimic altceva
decât o zvâcnire izolată
Materie primă pentru ceva
mai presus de înțelegerea sa
Risipă…
Inconturnabilă ca și moartea
Poezia aceasta va tulbura și alte clipe….
Nevoia de suferinţă
uneori, e nevoie de fierbinţeala lacrimilor
pentru ca dinăuntrul nostru să se evapore veninul lamentaţiei
uneori, e nevoie de cataracta lipsurilor
pentru ca subconştientul să poată vedea dincolo de aparenţe
uneori, e nevoie să renunţăm la un om
pentru a îi păstra amintirea vie
limpede
uneori, e nevoie de ghilotina deznădejdiei
peste capetele noastre încoronate cu prea mult orgoliu
pentru a restabili echilibrul lucrurilor
pentru ca rugăciunile să îşi recapete gustul din copilărie
uneori, omul are nevoie suferinţă
ca de o resuscitare a simţurilor
ca de un restart lăuntric
pentru ca speranţa să nu rămână inertă
pentru ca sufletul să redevină
fecund
Fluiditate
Toate curg și spre descompunere toate!
La morminte, schimonosit de dor, dau cu pumnul în țărână!
Nici un feedback ! Nici un semn de reuscitare!!
Îmi fac cruce cu aceleași degete printre care
mi s-a evaporat viața celor dragi
Și mă întreb, oare sângele acesta care astăzi fierbe în mine
Se va rostogoli cândva în alte trupuri?
Oare lacrima mea
Va astâmpăra cândva setea altor guri?
Toate curg și spre descompunere toate!
Poezia aceasta nu este altceva decât decor înaintea potopului.
Clipa aceasta nu este decât afluentul altor clipe.
Dorurile nu sunt altceva decât hrană pentru apa grea !
Și totuși,
Cine știe spre ce nebănuite izvoare curgem ?
Cine știe în ce flori, nori sau priviri
Sufletele noastre fluide
Se vor reîntâlni ?
13
 sintagme literare
GEORGE
PAªA
Rămânerea în text
Suntem atât cât suntem. Cine să ne ceară mai mult?
Circulăm atent, să nu ne tăiem în marginile propriei vieți;
refuzăm politicos limitele impuse de alții.
Dar când ne strânge tot ce-am refuzat,
mai abitir decât un lanț de iluzii,
nu mai știm cât suntem noi
și cât lanțul ce ne poartă prin viață.
Mai bine-i să fii liber ca frunza în bătaia ploii,
să nu-ți pese de vreme, de vremuri,
să lași altor muguri dreptul la existență,
în timp ce te retragi, umil, în somnul pământului.
Să fii doar cât împlinirea anului.
La ce bun un veac de restriște?
Alergi dintr-un capăt în altul al vieții,
somnambul cu lumina împrăștiată prin bezne.
Și, când toate artificiile s-au terminat,
vezi că tot mai de treabă-i amnarul.
Scânteia, pe care n-o mai poți duce cu vorba,
vine când nu te-aștepți.
Și iată: focu-i pregătit!
Trebuie doar să-l mai treci prin suflet,
până nu se stinge și el, ca și tine,
sub povara scrisă din veac.
De-aceea și suntem atât cât suntem.
Nimic mai mult.
Rămânerea în Text nu mai ține de niciun refuz.
Nici de lanțuri.
Acorduri printre dezacorduri
Nu există mărăcini pentru tot răul din lume,
să-l înțepe, să pocnească asemenea mugurilor
când vestesc înflorirea,
pentru că în tot binele tău, pe care-l strigi,
cu franchețe, stelelor,
se furișează, ca un hoț, răul celor de mâine.
Da, mai există un mâine, agasat de-un trecut problematic,
un mâine care va răsări din cenușa durerilor.
Tu n-ai de unde să-l știi, îl tot visezi numai lapte și miere,
și așa fericire îți vine, încât prinzi un nor călător de picioare,
să plouă, până se umple pământul de tine,
și-apoi să răsari, fir plăpând, în bobul de grâu.
Deschizi ochii, mărăcinișul e tot mai dens...
14
Poesis
Nimic nu pocnește, nici măcar vreun balon
înălțat de-un copil,
nici măcar vreo stare de rău după beția puterii.
Trăim vremuri epice, deși cântecul deloc n-a murit,
dar ce greu, în această cacofonie universală,
să aduci inimile pe aceeași lungime de undă,
când ignoranța tinde să șteargă orice urmă de cer!
Nicio putere lumească nu te poate strivi,
dacă n-ai uitat că există o putere mai mare,
văzută sau nevăzută, ceas de ceas, zi de zi.
Ultimul cântec, ultimul surâs
1
Soarele nu strălucește pentru surâsuri,
nici iarba nu crește spre a fi retezată,
cum nu e cenușă tot ceea ce-n ardere își află lumina.
Prea multe lucruri apropiem de sufletul nostru;
când le pierdem, le lăsăm să strălucească
din bezna trecutului.
Surâsul vine mult mai târziu, când lumina se strânge
într-o altă lumină.
2
Nu suntem purtătorii de chei ai zilelor,
doar trecem neștiuți prin ele, spre-a ne aduce aminte, târziu,
de tot ce se încheagă-n lumină.
Surâsul florilor ni-l apropiem, și-n viață, și-n moarte,
cântecul păsărilor, însoțitor al trecerilor de porți nevăzute.
Risipim tot ce se poate, n-avem chei nici măcar
pentru noapte.
3
Aruncați în lume suntem,
bulgări de țărână înveliți în lumină.
Ne ridicăm, ne-adunăm în sine, într-alții.
Bâjbâim în căutare de sensuri,
până dăm unuia din ele un nume.
Stingerea e doar melodia finală, pe care ne-o cântă
surâzând întregul.
4
Când ne-ntoarcem din lume,
lucrurile nu mai sunt pentru noi o măsură.
Nu mai strângem nimic. Ce să iei cu tine-n lumină?
Lăsăm soarele să fie soare, iarba să fie iarbă,
surâsul, în flori, cântecul, să ne petreacă.
Ne-ntoarcem să dăm altei stele un nume.
 sintagme literare
GEORGE
TEI
II
Se sting lumini… Cortina… indigenă.
Un tânăr brun ucide o cadână;
Ancheta ce începe se amână
Că victima lipseşte de pe scenă.
Le mai vedem pe marile artiste
Ce se strecoară printre vagi mistere,
Când criminalul se arată, piere
Prin gara-n care flutură batiste.
Începe actul doi – aşa se pare
C-un jude chel ce nu are astâmpăr
Când asasinul cere apărare.
Cortina cade... piesa se termină
Şi dânsul – acuzatorul fără păr
Sărută condamnatul pe retină...
III
Mă reîntorc la prima rătăcire! –
Adâncul ei îmi pare că tresare;
Rămân să-i simt frustranta apăsare,
Incendiindu-mi urmele-n răcire.
Accept ideea, liniştea îmbată,
Nimic nu trece, nimeni nu apare –
Pătrund prin ea cât mai profund
şi-mi pare
A doua ei cărare neumblată.
Către amiază mă ridic pe coate,
Apoi cobor, urcând spre alte şoapte;
Tiranic dor, din mine, iar mă scoate...
Am să mai port păcatul de o noapte
Nemângâiat, acoperindu-i, poate,
A nu ştiu câta oară, frunza-n lapte...
IV
Sunt robul tău iubire, uneori,
Dar nu mă laşi să-ţi fiu atât de-aproape
Încât să-mi dai, nemuritoare, ape,
Decât atuncea când va fi să zbori...
Când mă priveşti, aş vrea să mă îngroape
Inima ta... Doreşti să mă cobori
În cel mai mare dintre ultimi sori
Ce s-a ascuns, dorind numai agape...
Demite-mă din viaţa ta, în zori
Să nu mai ştiu cât viaţa mai încape
În sufletul nestinselor culori...
Ascunde-mă de tine, însă, vai!,
De mine, înc-o viaţă vrea să scape.
De nu te-aş fi strigat, acum veneai...
V
Se pare că iubirea îmi e soră –
Pe unde trec mai las câte-o durere.
Nici nu cutez a te striga... Mă cere
Această noapte rece, inodoră...
Te regăsesc în mine... Ce avere
Să îmi doresc, când te revăd la proră?
Doar un cuvânt aud şi mă adoră
Lumina ta ce trece în tăcere...
Revin să te mai rog, să te mai strig
Şi umbra se aşterne peste mine;
Aştept un semn la trecerea spre frig
Şi mă avânt între două destine,
Redevenind acelaşi vechi postrig.
Îţi mai aştept zenitul ce nu vine...
VI
Retrag tot ce n-am scris până acuma,
O ultimă idee mai îmbrac.
Xerografia paşnicului trac
Aduce în lumina ei cutuma.
Nu corectez cu rima doar un Rac.
Adaug, la ofensa voastră, suma
Amanetată unui dor ce nu m-a
Uitat când, încă, mă credeam sărac.
Gust primăvara-n zori, cu resemnare,
Uimit de anii mei ce nu se torc,
Silabisindu-mi propria chemare,
Trec printre versuri fără să mă doară
Intrând pe unde îngerii se-ntorc,
Necercetând lumina ta, Fecioară...
Poesis
VII
Că m-ai rănit, îţi cer decapitarea
Amiezelor pe care le mai am;
Murind, voi deveni un alt Priam –
Egalul tău şi, nesfârşită, marea!
La geanul alb de noapte mai suiam
Iluzii pronunţate-n amânare,
Aceleaşi renunţări, dar de ce, oare
Te-ai reîntors când Iarna rescriam?
Aşa să fie Toamna de uscată?
Mari întrebări, într-un destin imun,
Aprind târziu lumina din muşcată
Şi nu mai ştiu ce umbră să îi pun!
Acum, că şi ideile îmbată,
Găsim din nou un numitor comun...
VIII
Atâta ziuă n-a mai fost nicicând!
La umbra mea voi înflori vreodată?
Istoria va scrie la ce dată
Ne-am amăgit, sub seara ta trecând?
Ar fi destul să te ating? Trădată,
Rememorezi o altă viaţă, când
Aveai doar mărul şi un tei în gând;
De amintiri te simţi mereu prădată!
Uitând ninsoarea unui alt sonet,
Lăsăm în urmă litera să sune,
Etichetăm pictura lui Monet,
Sărim din stea în stea cu sfiiciune
Ca să lăsăm, perpetuu, amanet
Urania, altă dimensiune...
IX
Aş fi iubit şi eu, ca fiecare,
Abia când seara lunecă pe lună,
Atunci să-mi satur liniştea nebună –
Argintărindu-mi somnul de plecare.
Aş fi lăsat, senin, pe câte-o dună,
Amiezile tocite prin frecare,
Alunecând timid în fiecare,
Ascuns de toţi acei ce vor să pună
Anestezii în fiecare floare.
Atraşi de versul meu ce le tot zice:
„Aflaţi-vă poemele… Vă moare
Atracţia spre rătăciri novice?
Ascundeţi verbul ce, continuu, doare;
Astăzi, un singur gând vă mai dezice…”
15
 sintagme literare Poesis

ION
ţi s-a descheiat un nasture
şi ţi se vede inima
înfometată te apleci să culegi o floare
şi floarea te răpune

CALOTÃ
dar crezi tu că vorbind despre lebădă
exist?

*
mă trezesc uneori noaptea
* lângă tine şi deschid frigiderul
în fiecare zi încep să scriu câte o poezie ai lăsat noaptea să cadă să văd dacă mai trăieşte
pe care nu o termin niciodată peste noi, în pat mă liniştesc brusc
în fiecare zi iau câte ceva din viaţa mea până ni s-au sfărâmat toate oasele deşi mi se pare că e mereu rece
să pun într-o carte în timp ce tu îţi şlefuiai mă întorc dimineaţa la baie
iar ea consumă nesătulă din mine umerii de mine să mă bărbieresc
până mă epuizează zilele dar în loc de barbă
după ce am să reuşesc să o scriu cădeau singure din calendar îmi creşte iarbă
un necunoscut o să vină te-am luat de mână cineva mă sună de câteva zile insistent
şi o să-mi ia toate rănile şi te-am dus în stradă ca să-mi vândă umbre
pe care le voi fi făcut până atunci să urmărim maşinile oraşului aşa că ies după el în stradă şi împietresc
încercând să scriu unica poezie dar noi mergeam încet între statuile semafoarelor stinse
în aceea ultimă zi atât de încet încât ştiu că într-o zi o să-ţi scriu o poezie
un necunoscut strada o luase fără cuvinte
o să mă acopere cu cuvinte înaintea noastră ştirea asta e foarte şocantă
acel cineva iese din televizor
şi îmi mănâncă toată cina
* *
ceasornicul atârnă ai început să mă iubeşti brusc
precum liniştea fără antrenament *
pe gâturi de lebădă fără să ştii măcar că exist mă bucur că de un timp s-au ieftinit
stau faţă-n faţă cu această zi mi-ai deschis inima fără anestezie vinul şi poezia
abia tăcând şi ai găsit acolo ba chiar poezia pot să o iau acum
în aşteptare un rulou de benzi animate pe datorie
mă sprijin cu privirea uitat din copilărie vinul este cel care mă scoate
de marginile zilei ai coborât în curtea mea din anonimat
soarele îmi măsoară trupul plină de obloane rămase deschise precum o clarvăzătoare mută
un zid alb creşte prin umerii mei şi mi-ai arătat de unde răsare spun toate astea pentru că
arşi cel mai bine soarele mă simt fericit
vietate de zinc în copilărie acolo umflam ca după o beţie cu multe versuri
buteliile îngheţate şi desigur într-o zi ea va deveni
ah am uitat să-ţi spun cea mai preţioasă monedă
* sunt de dreapta vom putea ridica o catedrală
lumina rămâne încurcată pentru că scriu cu dreapta cu o singură strofă
între pletele ei asta mă ajută să fac acest film al meu
ca o întrebare ea traversează camera un salt în necunoscut
cireşul împarte manifeste pe stradă precum prima noastră întâlnire *
iar eu nu pot să adorm ce s-a petrecut într-o fotografie sunt doar un zvârcolac
pe balconul meu un înghiţitor de săbii uriaşe
se întâlneşte noaptea când înghit o sabie
cu ziua * mă şi spintec în două
copil cu silabele îndoite sunt doar un simplu
aproape cochilii de sunet înghiţitor de sunete
* mă trezesc săpând fântâni după fiecare scamatorie
m-ai chemat de afară, din ger de mirare lumea se cutremură
am intrat în casă mâinile mi se lungesc până la pământ şi începe să vorbească
şi am început să mă topesc uşor tu taci o limbă nouă

16
 sintagme literare
ION
CÃLIMAN
Întoarcerea în cuvinte
Prin cuvânt pornesc la drum
prin lăncii dulci de abanos,
pe când se stinge calea-n fum
m-oi oglindi-n târziul preafrumos...
Mă voi întoarce din cleştar
ca dintr-o boală olfactivă,
să fiu prezent în calendar,
când vremea cade în derivă...
Să fiu comemorat de vânt
pe-acea colivă a zăpezii,
din care norii beau cuvânt
şi-adapă, după culme, iezii...
Apoi, ca-ntr-un târziu de dor,
ademenit de susur preacuminte,
voi fi cleştar striat de nor
şi mă vor stoarce din cuvinte...
Timp verde
Trece prin răchită vântul
cu un braţ de-amiază moale,
pe un ţărm de jar cuvântul
dă luminii rotocoale...
Parcă s-ar zidi în cearcăn
clăi de rumeguş târziu,
numai florile respiră,
pe-un liman, în foionfiu...
Stă pe-aproape sara dulce,
timpul urcă în poveşti,
dacă vrei să te întâmpin
spune-mi unde vecuieşti...
Semn
Noaptea-i o pădure deasă
peste casa mea de lemn,
o secure-alunecoasă
trece şi îmi face semn...
Tot scânteie şi scânteie
gura ei a lumânare,
luminiş ca de femeie,
dăruire-n legănare...
Eu mă-ndemn
şi ea se duce,
doar cu umbra-mi face semn
a chemare din răscruce...
A odihnă sau a vânt
mă adulmecă în şoapte,
a mirosnă din nicicând,
ori a noapte
din cuvânt?!...
Creşte tăcerea
A rămâne-n poarta zilei,
alb chenar săpat în tine,
sub o umbră care trece
peste deal şi nu mai vine...
Parcă-i noaptea care taie
tâmpla, ascuţind-o-n stei,
iarba fruntea şi-o înmoaie
şi-n mocirlă şi-n scântei...
Tu aluneci ca o boare,
tot mai lungă-ţi este umbra,
în ulciorul cu răcoare
creşte-ncet tăcerea, sumbra...
Năluciri
Doar topindu-mă în cântec
ca-ntr-un cer neadumbrit,
mă găsesc cu tine-n pântec,
fruct de gând neprihănit...
Şi sculptându-mă în apă,
peste piatră-alunecând,
poate-auzul să mă-ncapă
ca pe-o aşchie de gând...
Doar zdrobindu-mă de jaruri
şi cu flăcări să mă-mpung,
din lucire, pe la scocuri,
nălucirile m-ajung...
Amăgire
Cineva mă scutură
dintr-un fel de ciutură,
dintr-un fel de amăgire
trestia mă prinde mire...
Pe sub punţi de albăstrime
Poesis
strecor undele sublime,
ca pe-un fel de minereu
până cad în curcubeu...
Vindecat rămâne chipul
ca-ntr-un ciur de ochi nisipul,
iar din trestia subţire
luce ochi de amăgire...
Dor de nuntire
Mă voi întoarce din nectar
c-un fel de boală olfactivă,
când vipere în cearcăne de var
vor face din venin colivă...
Pentru desertul nelumesc
al drumului în desfrunzire,
peste poverile ce cresc
în dorul pururi de nuntire...
Numai senzaţia va respira
limbile ce forfotesc în fragi,
din noaptea lungă va cădea
ursirea-n sânziene dragi...
De după jar
De subţire ce mă aflu
şi de tulbure ce sunt
mi se face zarea dungă,
tălpile înghit pământ...
În albastra răstignire
rug de aripi mi se dă,
focul stoarce în potire
gălbenare putredă...
Şi de după jar de frunte,
mai încet, mai clipocind,
vine iarba să înfrunte
trupul lut amirosind...
În des-cântare
Dacă tot nu mă numeşti,
când te faci că nimereşti,
spune-mi cum mă-ncercuieşti?!...
Mă-ncercui de volbură,
miere stoarsă-n scorbură
străjuind singurătatea
mare cât divinitatea?!...
Ori de fluture de-mi zici
de-l cu aripioare mici,
mă furnici şi mă urzici!...
Iar de-mi spui de gheonoaie,
sălciile-n vânt se-ndoaie,
cântă-n ceaţă, după ploaie!...
17
sintagme literare
IRINA LUCIA
MIHALCA
Cu sens unic
Toţi au un început cu un vis vibrant,
crescut din ce în ce mai mare.
Din ţesătura labirintului
urmezi cu ceea ce-ţi place,
călătoria aşteptată de mult timp.
O sărbătoare să nu o pierzi!
Trăieşti intens totul,
dincolo de frică, de rutină,
te exaltează noul,
te-ndrăgosteşti de vechi,
chiar dacă-i suferinţă.
Itinerariul continuă fluid şi curgător,
prin ochiul albastru treci
prin porţile compasiunii,
încrederii, speranţei şi pasiunii,
explorezi în profunzime
tainele vulnerabilităţii,
oceanul de emoţii,
te descoperi în lumină,
râzi şi plângi, simţi şi înţelegi,
deschizi inimi, deblochezi
tot ce este amorţit. Un ultim sărut.
În timp ce aştepţi răsăritul,
amestec de lumină şi aer,
jocuri de culori,
vitralii, mozaicuri,
scări în spirală,
arcade, ogive,
coloane îndrăzneţe
traversează spaţiul,
bolte ample urmează
linii zvelte, curbe şi drepte,
ca un soare multicolor
dătător de viaţă.
Prin roţile dinţate ale timpului,
norii translucizi
sinuos îşi poartă cuvintele,
uşor se înalţă, spre cer ţintesc,
ca un cor ceresc.
Ferestre deschise, extindere,
noi spaţii în aşteptare,
ca nişte picături de apă
ce stau să cadă.
18
Cu privirea cuprinzi totul,
cu toţii suntem legaţi.
Parcursul este cu sens unic.
O perspectivă internă.
Restaurări.
Detalii ale formelor.
O cheie. Întoarcerea la origini.
Un înger cu trompetă
anunţă renaşterea.
O altă zi trece prin viaţă
Soarele reflectă lumina pe lună
atunci când va înflori vizibil,
marea îmbrăţişează leneş ţărmul.
Printre nori, toamna trage cu ochiul.
Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,
în furtună şi-n centrul ei.
În miezul furtunii vei găsi
un punct central de pace durabilă,
dacă poţi ajunge la el,
asemenea pescăruşului
care zboară prin centrul liniştit,
dar nu trăieşte acolo.
Ne hrănim din acel spaţiu
fără a respinge experienţa furtunii.
Nu putem ajunge la centru
fără să trecem
prin furtuna care-l înconjoară.
Un paradox,
această profunzime de nepătruns!
Există o prindere între forme,
un milion de vise gata să se trezească,
născute din această minune eternă,
focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite
şi planete care
se mişcă, spiralat, în cicluri.
Sunt fericită să te ştiu,
aici în adâncul meu.
Eşti marea mea albastră,
infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!
În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,
o linişte care nu moare.
Imaginea rămasă, zi de zi, aici,
pentru-a rămâne veşnică,
Poesis
decolorează stelele pe cer.
O lume în oglindă
ca un întreg din puritatea sufletului!
Ai simţit bucuria, ai simţit
şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!
A trebuit să trecem
prin furtunile lăuntrice
să înţelegem
imensitatea cerului interior,
totul prin iubire, prin metamorfoza ei.
Marea eşti tu, marea sunt eu,
mister, nelinişte, necuprins,
exaltare, melancolie,
vibraţie, pură emoţie!
Mulţumesc, dragul meu,
mulţumesc întregirii-n adâncuri.
Lumina soarelui începe să se estompeze,
dar luna strălucitoare rămâne.
O altă zi trece prin viaţă, risipită de timp!
Cuvântul îşi începe tăcerea
Suntem gândurile, cuvintele,
trăirile, sentimentele
sau imaginile amprentelor noastre?
Le dăm viaţă, hoinăresc,
înfloresc, se-ating, se-mpletesc,
ard în extaz, strălucesc în noi,
ca o piatră de safir,
se-nalţă contopite, trăiesc magia
cu simplitate şi candoare,
prin dragoste le salvăm
sau blocate între lumi, frânte,
mocnesc, suferă, oftează din adânc
şi se desprind cu aceeaşi forţă,
eliberându-le ecoul
în liniştea ascunsă a poemelor noastre.
Timpul dintre noi e diferit,
graniţele apar, cresc,
se prelungesc,
se estompează şi dispar.
M-am plimbat prin grădină,
un boboc roşu de trandafir
s-a agăţat de mine,
tremură, în cădere, în palma mea.
Odată cu sfârşitul respiraţiei lui,
în inima mea, ne-am luat rămas-bun.
Emanând din el însuşi, un cântec lin
de sub cascada de sunete radiante
se spală
şi-acum pluteşte-n eter
prin aburii dimineţii revărsate.
 sintagme literare Poesis

LAZÃR
Clopotarul, om vânjos,
ros de frică și urât,
umblă prin oraș pe jos
cu clopotnița la gât.
Bătrânețe
Mi-e frig pe dinăuntru
și-n sânge, rece, plouă.

MAGU
Octombrie
Distilând culori și-arome
toamna-și fierbe-n deal rachiul.
Turmentat de-atâta galben,
șerpuiește-n luncă râul.
Pe-o tulpină de urzică
a aterizat un graur.
În lumina înserării
pare-a fi un roșu taur.
Trece-n hamuri o căruță
încărcată ochi, retină...
Însuși moșul Noe fuge
de potopul ce-o să vină.
Plouă în Cadrilater
– un baraj s-a rupt în cer.
Autumnală
Dintr-un tablou de-un galben mat
coboară toamna peste sat.
Umbrelă poartă roata morii
iar ploaia râde din toți norii.
Corbi de bazalt coboară-n bătătură,
foști angajați la fabrica de zgură...
Se pregătesc cu aripa să are
tot cerul de pământ din depărtare.
Un zeu de brumă, veșnic nesătul
a început să strângă timpul sul.
Cu el pe umăr umblă prin grădină,
m-a dezvelit de zile și lumină.
Stă cerul ca un clopot de aramă
ce a uitat din îngeri să mai bată.
Pădurea e-o cerboaică speriată
– lovește ploaia ca un foc de armă.
Totem
Gospodinele fac focuri
la răspântii și în piață,
șă alunge pe-arătură
haita lupilor de ceață.
În ceață parcă intru
Iar în aerul de piatră cu gleznele-amândouă.
vântul, surmenat și snob,
plânge singur în grădină M-adun ca dintr-un abur
și adoarme-ntr-un scrânciob. vâscos, primordial.
Latră câinii către stele Hrănesc, adăp și țesăl
și cred c-au găsit jumere. o șauă și un cal.
Visez să plec călare
Lacustră pe-un drum întortocheat,
și care să mă-ntoarcă,
Morții-s morți de-o veșnicie, fecior, la mine-n sat.
iar cei vii sunt vii de-o viață.
Călărind un cal de ceață, Și ca un măr în toamnă,
moartea cară-n târg sicrie. flori să mai port odat...
Pe-o colivă de secară
mâna ta a scris un nume... Belșug
Plânsul tău aduce-n lume
înc-o eră glaciară.
Culturile de floarea-soarelui
din tablourile lui Van Gogh,
anul acesta, au rodit însutit.
Toamnă Lumea nu va mai scârțâi,
Zilele sunt tot mai scurte. nici ușile, nici afecerile.
Viețile noastre la fel... Galeriile de artă
vor geme de picturi în ulei.
Vântul îmi ia pe sus amintirile. Zilierii au intrat din nou
Nu te mai găsesc... în tablourile maestrului
și pregătesc cultura viitoare.
Vântul – noul organist al catedralei.
Pădurea își arde amintirile...
*
Stau dealurile-n brumă ca urșii în culcuș.
Pădurea luminează din câte un scoruș. E toamna aproape
– plutește pe ape.
Și tauri de vânt
Toamnă pe Golgota scăpați pe pământ,
Astăzi, în univers, cu fruntea de plumb,
s-a înserat mai devreme. lua-vor în coarne
Îngerii nu mai văd câmpii de porumb.
pe unde trebuie să zboare.
Acuzatorii nu mai văd victimele E toamna sosită!
și pleacă acasă împleticindu-se. Ca o frunte-ncrețită
Se sprijină de petele de sânge peste lume s-apleacă.
de pe Via Dolorosa. Și păsări năuce,
Vântul bate nervos adunate-n răscruce
și mută dintr-o parte în alta se-nchină și pleacă.
cei treizeci de arginți.
Deschide tot mai tare rănile E toamna aici
Mântuitorului, - pocnește din bici.
așa cum deschizi ușile și ferestrele Herghelii de-armăsari
unei case părăsite. de ceață, hoinari,
Crucea, simțind că moartea bat lumea-n copite.
pândește pe aproape, a început Păduri desfrunzite
să se desfrunzească singură. rămân înlemnite..

19
 sintagme literare Poesis

MIRELA
se va prăbuși
intre douä coperți
acolo
în cutia neagră

LEAHU
lumina
se mărturisește.

A locuit
Nuanțe Poate a locuit pentru o vreme
in cea mai întunecoasă odaie,
am ațipit pentru o clipă Poate demult ajungând încet, încet până la
pe umărul verii aș fi luat inălțimile unui zgârâie nori
sub cerul unei duminici urma zborului ca să pot rosti pe dinafară 
neclintite ca un ceas dacă nu mi -ar fi atârnat catrenul fluturului albastru
cu aripile smulse tot nimicul timpului un zbor șoptit in pliurile vântului 
și se facea convertit în piatra ca un reepilog al tuturor umbririlor .
că nimic nu-mi tulbura unei statui fără brațe
simțurile îngenuncheate dintr-un câmp de refugiați
în starea de confort nu-mi privi Poem pentru pereţi
a unui lan de grâu venele pietrificate
decât privirea ta infometatä și sângele despuiat
s-a scurs ceva timp
ce mä dezbrăca de căldură
de atunci,
de toate umbrele ci aripile
la adresa mea demult
prêt-à-porter cu care
nu mai ajunge nici măcar 
și m-a trezit ploaia îți acoperi
o recomandată 
toamna imi acoperea somnul.
in numele tău ,
muşcatele de pe umeri
cu ruginiul în 50 nuanțe. în acea noapte
La marginea cerului razele lunii delimitau 
absența ,
Gând La marginea cerului din clipa delictului
pasărea cu colțurile aripilor aplecate acele orologiului 
nu-mi dărui lumina lunii peste adâncurile din piept s au înțepenit definitiv
pe o tipsie de argint își deschide larg zborul în două aripi deschise
ca pe un loz răzuit , smulgându-se din unghiul mort peretele îngălbenit 
și lasă-mă întindere albastră al privirilor care nu depășesc mai păstrează 
peste rana lutului, niciodată nivelul mării urmele cuielor 
dincolo de stăvilarele infrånte liberă de orice variabilă poem
între munții descrețiți răsfoiește luna fără sfârșit.
nici o piatră până la ultima filă de lumină,
un punto di non ritorno la marginea cerului
ci diafragma pasărea cu colțurile aripilor aplecate Lumina
luminii peste taina
din adâncuri. adâncurilor īn nopțile cu lună plină 
din piept cuvintul se plimbã agale
pe acoperișuri arcuind 
Reepilog toate viețile nebănuite
Cuvântul până la convergenţa luminii ,
a locuit pentru o vreme ferit de orice privire 
in cea mai întunecoasă odaie, īn nopțile cu lună plină ca o fiară sălbaticã
ajungând încet, încet până la cuvântul se plimbã agale se va prăbuși
inălțimile unui zgârâie nori pe acoperișuri arcuind intre douä coperți 
ca să pot rosti pe dinafară toate viețile nebănuite acolo
catrenul fluturului albastru până la convergenţa luminii , în cutia neagră 
un zbor șoptit in pliurile vântului ferit de orice privire lumina
ca un reepilog al tuturor umbririlor ca o fiară sălbaticã se mărturisește.

20
 sintagme literare
NICOLAE
SÂRBU
Poet rătăcind în Reporteria
Azi cine, unde te mai paște
și cine te cenzurează, mielule,
când din văi și-nalte tribune,
de peste tot, fără tăgadă
întunericul, el și numai el
vine mereu la ora exactă?
Tot vine așa precum îl știm,
nici mai dulce, nici mai verde.
Sună și-ți vorbește printre dinți
totdeauna la fel și nu știu,
nu pot cuprinde viața de câine
a unei raze rătăcind în Reporteria.
Producția de întuneric mereu
în creștere, cum în junglă
curcanii, se-nfoaie miniștrii
în delir, s-au găsit noi resurse.
Picuri mari din sângele muțeniei
cad pe legitimația din creier,
iată-i cum îți ajung chiar acum
până la certificatul de naștere.
Cine te mai cenzurează, mielule?
Limba ta fugărită din toate
bibliotecile de iarbă grasă,
de un întuneric ca de obicei
nici mai dulce, nici mai verde,
cu mult înainte de a fi supt
laptele matern al mirărilor tale.
Tu ești poetul rătăcind mereu
prin dens întunericul Reporteriei,
se spune în vremea, în țara unde
poeții sunt persona non grata și
gata, pe locul cel gol pentru cărți
prosperă producția de întuneric,
când bietele cărți în iarba cea grasă
una pe alta, una pe alta se scriu,
se pasc și se mulg de la sine fără
să fie măcar vorba de tine.
Așa cum ai văzut cândva acele
vaci care singure se sug să nu
rămână strop pentru cei care
cu jind privesc la Calea Lactee.
Cum ascultai și-n somn acele
voci sătule de ele însele, fericite
în propria lor muțenie din fața
unui ghișeu cu funcționarii morți,
unde degeaba așteptai curățirea
zgurii vorbitoare de pe limba
asurzitor și vesel de moartă.
N-o fi cu supărare că iar și iar
a nu știu câta oară te întreb:
Cin te cenzurează mielule?
La distileria de zgură a vieții
numai funingine slujește
cu sârg un om de reziduuri.
De prisos biciuirea fumului.
Poetul azi în Reporteria,
ca o cocoașă dulce și verde,
eroare de tipar a naturii și urii,
unde crește producția de întuneric.
Petale înflorind în gura prea
zâmbitoare a crocodilului.
Măcel de miresme în forul pentru
îndreptarea nevăzutei cocoașe
la Fata Morgana, cu șerpii
de la sânul unei limbi pierdute.
Când întunericul vine la timp,
nici mai dulce, nici mai verde,
crude cărți se reped cu foi albe,
nu plânge, e-n zadar copile,
ca niște kileri sălbatici foile albe
vor să te soarbă din rana orbitoare
a distileriei de zgură, să curgă strop
din laptele dublu rafinat al minunii.
Spune odată cine te paște mai bine
și cine te mai cenzurează, mielule?
Doar întuneric din țâța foilor albe,
din iarba cea grasă a limbii
azi, vai, pierdută pentru unii.
Până tu însuți devii întunericul,
nici mai dulce, nici mai verde.
Singurul care vine la timp.
Unirea nu-i o simplă horă
Celor ce mult hulesc
O mamă centenară.
La Milcov, Alba, cu grăbire
Trageți hora farisei,
Suflete în dezunire,
Ca într-un abator de miei.
Mihai, Kogălniceanu, Cuza,
Chemați la ordin ca recruții,
Să spună unde-i buburuza
Cu care ne jucăm de-a muții.
„Eu ți-s frate, tu mi-ești frate”
Stă scris cu litere de apă,
Poesis
Doar piciorul de lemn bate
În pământul ce se crapă.
„Iarba rea din holde piară”
În falseturi chiuiți,
Iar pe mama centenară
Pe la colțuri o huliți.
Unirea nu-i o simplă horă,
O cununie fără miri,
Când joci barbut pe auroră,
Finanțat de ics martiri.
Mimând o stearpă frenezie,
Eroic monolog în glod,
Voi, gâdilici de Românie,
Dați jos cu țara de pe pod,
Slăvind paiațe tricolore
Și pâinea răstignită-n ode,
Unirea-n pofte carnivore,
Festinuri de miriapode,
Danț bleg cu morile de vânt,
Dedulciri de mandragore,
Gâfâieli de după jurământ
Peste ispita unei hore,
Aflux de steaguri în vitrine,
Colind în lacrimi pe la porți,
Călduțe zoaie curg prin vine:
Unirea-i iar trasă la sorți.
Fericiri ce se amână
În vârtej de falimente;
Nu știu cui întind o mână
Fără să-mi luați amprente.
Pe când dați gheară cu gheară,
Proslăvind o vază spartă
Într-o horă funerară,
Ni se face frig pe hartă.
Unirea nu-i de la catedră
Cumpănă fără fântâni,
Un festiv blestem de Fedră
Și sentimente pentru câini.
Nu preaslăvim doar o păpușă
Scoasă de codoși la horă,
Vânând inele de cenușă
În logodne ce devoră.
Nu vrem horă de ruine,
Muzici frânte în dezastru,
Plânset sacru de albine,
Încropiri de alabastru.
Mihai, Kogălniceanu, Cuza
Silabisim în astă oră;
Cuvântul sângerează buza:
UNIREA nu-i o simplă horă!
21
 sintagme literare Poesis

NORICA
de sub control cum ar fi o şosetă lipsă
la epoca marilor perechea de sandale
înfăptuiri ce-ai iubit-o în vară
multe și laterale şi acum

ISAC
care m-au ocolit s-a întomnat
ne realizând deloc Nimic, când
ne investind timp scotococind prin
suficient în viitorul mod valiză
de a fi găseşti
ocupată cu iubirea eroilor în buzunarul
Comprehensiune Balanță de ne atins hainei mai calde
ne sărutați niciodată un şerveţel şifonat,
Aduna câte un vagabond nu am cumpărat fiind toți căsătoriți uitat
lângă ea niciodată cu eroine firmate din sezonul invernal
indiferent de rasă de aceea în mărci trecut
și ocupație îmi lipsesc urbane mirându-te
le căuta inima multe uși de intrare îmi treceau de tine,
dar de la sine iubirile contemplând
să-i înțeleagă adâncurile
am dat.. constrânse de paiele amintirea tinerei
găsea câte un ciob răsplata
în care se oglindea din foc..însă, gospodine
acolo în patrie cunosc una ce-ai fost
imaginea am dat... ce se înamora peste şi vezi
unui copil, conștientă că am măsura legală ce-ai ajuns
iubite sau mame și că dau plângea nepăsătoare
de care îi mai lega mi s-a înmulțit o duzină de batiste cu buzunarele
câte ceva. și au crescut neconsolată până şi nu doar...
Sufereau de o acută inconștienți la reluarea de joi gulere de cămăşi
lipsă de iubire că au primit sau de când se va putea nu mai sunt
despre care ei uși de intrare dacă nici cravate
vorbeau foarte mult răsplata imprevizibila vizită de lucru de înnodat
confecționau pe acolo în patrie a președintelui o permitea la gâtul lui
margini am dat.. oricum nu au fost
tivuri și dacă n-am dat
ea credea în șansa şi de ce ar mai fi...
mi-au furat
niciodată drepte de supraviețuire Nimic,
conștienți
dar sigure a eroului re calculată ziua în care nu
spălau mâini
să meargă la inimi cu proteste și strigături ţi-ai mai găsit capul
pe fața lumii
sculptau Galatei aveau uși dădea stă la apus
în ele puneau ciobul de intrare o mână vocală eroului contemplarea
să desăvârșească departe de patrie în lupta contra lucrurilor mărunte
lucrarea răsplata dușmanului până la urmă
mâinilor lor. acolo în patrie totdeauna neamț nu-i decât proba
Apoi își strigau am dat... de la al doilea nervilor
pe străzi și prin piețe bunica cânta " sus în cer, meci internațional întinşi
sus în cer soldat cu moartea pe teritorii mult mai largi
noua inimă
este, sus, patria mea" ne cunoscutului şi departe
un substitut
bunica decorat postum ele fiind doar
al inimii originale într-un scenariu scuze palpabile,
o rocă dură dădea...
american pe care bunica justificări
ce o numeau bazalt îl mai aștepta.. pentru  a nu iti mai găsi
o aruncau în toate părțile
semănând dragoste
Puerile să vină capul
                Contemplație într-o zi ca
singura formă a iubirii în adolescență Nimic, aceasta plină
rămasă întreagă mă îndrăgosteam doar o zi de nimic
un beneficiu ușor din acelea în care Nimic,
carnal. și neapărat imposibil nu îţi mai găseşti capul nimicul nu există
Dar ea de puținii de nimic m-am înghesuit în el
nu a încetat să adune eroi vizualizați şi trăieşti în contemplare cu o zi rotunjită
acești vagabonzi citiți și fredonați pe aiurea de lucruri mărunte de fleacuri utile
în inima ei. scăpați dar utile şi-un apus.

22
 sintagme literare
OCTAVIAN
MIHALCEA
Vinculis
Nu mai roti cu vocile de-afară
Sărutul abătut, mersul furtunii,
La voia sorții, limpezit de unii
Eroi născuți din pactul ce-o să moară.
Ani truditori cuprind calești cu viață,
Oglinda e aprinsă astă dată,
Cu ochii albi și aspri, voce mată,
Pragul de foc reia a sa prefață:
Aici, prin globuri asfințite-n aur,
Fluid fiind al zilei cerber-faur,
Legări noi adunăm și mari altare,
De strălucite vești vom fi în stare,
A fi, când nu vom ști, va șterge-n șoapte
Cenușa razei prăbușită-n lapte.
Artă
Prin artă ne-am retras din văzul care
Trecut și iar prezent orbea în viață
Astrul-abis din ochiul de paiață
Încins de împlinirile flecare.
Cu vremea care curge înspre lună
Zideam în cer la ore potrivite
Fluturi de-apoi cu genele strivite,
Când l-am vrăjit pe clopot să apună.
Și am uitat vorbirea nevorbită,
Am râs de noi cu fiecare oră
În tine parcă am găsit o soră;
Ce roșie lucrare-n miez de noapte,
Când o silabă, prima, e rostită
Cu marile plăceri umbrind pe șapte.
Malleus
A fost o lună rea, cu aripi terne,
Falsa în inimi valsul fără stare,
Din miezul unei vieți avid-amare
Uitând la fel de fugile paterne.
Încet, se auzea un zvon, damnare...
Pe drumuri vechi, sclipirea din taverne
Alătura prin bocet de lanterne
Fiorul prim, uitat la însemnare.
Nu mai simțeam nici vocea, nici sărutul,
Ca fiul nopții ascundeam lumina
Ce-mi pângărise, sfârtecată, rutul.
Apoi, îndepărtam de om vermina,
Ferit și vindecat la începutul
Niciunui dor de bântuit retina.
August
E mare noaptea, se cuprinde-n oase,
Văd robi de pași spre scunde
porți înguste
Ce nu aprind rotirea erei fruste
Decât pe maluri cu cerniri apoase.
Ajuns aici ești cel mai vechi pe unde
Au mai umblat stigmatele damnate
Când se credeau a nu fi îndemnate
La noi memorii spre a mai răspunde.
De dincolo de steme se coboară
În starea dintre vis și ape moarte,
Augustul umblet ce-l simțeai aseară,
Către sfârșitul zonelor ferite,
Rostind venal din cea mai veche carte,
Fără răspuns, apusuri aurite.
Ochiul de pantaclu
În vast simbol o plagă se coboară
Pe inima urzită între arii,
Când a plăcere urlă toți barbarii
Orbiți de setea ninsă din comoară.
Prin dans și imnuri trece pulsul vieții,
În porții de artist să-și lase dorul
Iubit pe veci, urât mereu, obolul
Tăcerilor brodând cu vagi intenții.
Să bem, să adorăm tangoul sacru,
E adâncimea de sărut și mare
Visând brutal sonata în mișcare;
Și să nu plângem cu ochiri prin lupă
La noul an ce parcă-n gând astupă
Spre dimineață, ochiul de pantaclu.
Poesis
Stafia soarelui
Se pierde versul jos, spre lumi trecute
Care privesc cu patimi înroșite
Prin ochiuri mari, cavernele moșite
În dreptul amintitelor cucute.
Se năruiesc abisuri, povestirea
De alte dăți perfide laolaltă,
Va inflama perfect aceeași baltă,
Cu ape tari zorindu-și siluirea.
Ce se întoarce-n zi e ca să fie
Pe viitor a soarelui stafie,
Prin linii seci răcește orizontul,
Amor trezit împerecheat în contul
Fără sfărșit, în pas de repetare,
De azi, iluzia-i căzută-n mare.
Livrescă
Ce loc bizar e împrejurul cărții...
Par că sunt eu strivit de munți în mine,
Sau căutând o viață cu tulpine,
Fără ocol, pe strâmtul al părții.
Alte coperți se văd, cu zi, cu noapte,
E mult de când încearcă a surprinde
Într-un cuvânt de lut, pe căi rotinde,
Stihul uitat al muzelor necoapte.
Am zăbovit ca sori să mă cuprindă
Și ape reci să-mi spele umbra-n seară,
Neliniștit, în umbra care zbiară
Am vrut să regăsesc, de sus, norocul,
Pe care l-am rugat să te aprindă
Când vei afla ce vânt hrănește focul.
Flagel
E vară, așteaptă umed ani ascunși
Prin miopia vârstei, ea cu sine,
Nu mai e timp să contemplăm angine
La guri de fum, pe căi de ochi împunși.
În marș de mări se zbate lanțul-soare
Spere a usca pământul plâns cu vecii,
Sărutul verde plimbă mersul tecii,
Cu plumbul înstelat să o însoare.
Sunt lovituri de bici, e greu afară,
Pe lângă noi ard pași către comoară
Iar apa urmărește-n mers, tăcere...
De multe vremi o zi de jad mă cere
Purtat deasupra porților promise,
Dar am greșit, pe trup am răni de vise.
23
 sintagme literare
RUBEN
BUCOIU
muZeul poeziei nescrise
stam cu ana blandiana de vorbă pe un vis lung stăteam
amândoi cu picioarele atârnânde în gol ca în niște butuci ai
nerostirii – de frică
vorbeam despre poeți ratați de spaimă vorbeam despre
culorile nopții și din când în când din gurile noastre
străfulgera câte-o stea căzătoare
mi-a spus că fusese prizonieră zilei – era foarte frumoasă
– ca la razele röntgen i se vedea în trup poezia – poezia
nescrisă neapucată încă de coarne ne-ncarcerată în
sâmburii vorbei
o întrebam și cu întrebările mele o trăgeam mai aproape să
mă străbată și pe mine razele ei ca printr-o țiglă spartă să-și
treacă în mine nebunia
însă ea și-a strecurat mâna prin umărul meu și cu stăpâ-
nirea de sine a unei femei care știe ce face mi-a apucat
inima de ureche și-a dus-o într-o disciplină a tăcerii apoi
într-una a rostirii de parcă cu copilul de mână curajul vizita
fără grabă muzeul poeziei al poeziei nescrise ...de frică!
nod în papură
mi-am luat inima-n dinți altă mâncare de pește – ce să zic
– atât de repede m-a trecut fiorul dureros al curajului că
nici nu mai știu ce gust are hai ia-ți inima-n dinți și mai fă-o
o dată până ți se-nfig în ea dinții memoriei de nu mai pot
fi cariați niciodată (se auziră din prăpăstiosul suflet ceva
ecouri)
acum stau cu sufletul la gură până-mi crește la fiecare
ureche câte-o floare
steaua de cursă lungă
ea curge spre miezul înțelesului ei capturată de ochi sub
pleoapa închisă luminoasă sintaxă spre dicționar spre delta
tălmăcirii cu note de subsol spre marea poveste din ea și,
avem în noi nu doar praful de stea (viață mobilă neștearsă)
…ai în tine steaua însăși cursă acolo în toți anii tăi în care-ai
primit-o inspirată, mestecată, inhalată și sorbită a cărat cu
ea lumea ei devenind prin amestec lumea ta…
aproximativ șapte
pentru că ochiul meu și pentru că privirea mea pentru că
gândul meu vechi și pentru că celălalt nou-învechit pentru
că sufletul meu și pentru că lunga mea memorie: înșiruirea
amestecată care stă îmbulzindu-se la coada de azi pentru
24
Poesis
că rătăcitul trecut și de nestăvilit viitorul scânteiază
emoționanta întâlnire undeva la o masă pentru că frunza
complotează împotriva mea oxigen iar steaua mă înțeapă
luminos pentru că mâna mea dreaptă și negrul pastei supus
îmi râde în față provocator nici eu nu mă las mai prejos: fur
tot ce-mi oferă cadou înrobesc libertatea în podul palmei
las să mă străbată simțirea și vom vedea la urmă – dacă
vom mai avea ochi – dacă nu-l vom toci de tot folosindu-l –
și pentru că tot(ul) continuă să existe nu mă las deloc mai
prejos ci aduc cu mine întreaga mea existență (tocmai din
pricina acestei pricini)
corăbii second hand
…te cunosc doar din spusele altora ca pe-o mireasmă fără
de floare ca pe-o recenzie fără de film doar vorbe second
hand mi te mâzgălesc în ureche și ochi doar gândurile
mâinii tale mă țin de mână strecurându-se printre degete
ca o ploaie căzută din cer sau o lacrimă de ochi nevăzut…
strădanie sărată de pe marginea frunții tale sau ce știu eu a
cui… dacă palmele tale miros a cui ce știu eu… dacă ești sau
nu cel mai frumos dintre oameni nu pot decât să mă-ntreb,
să compar …cu cine să te compar și-n ce fel? că oricum nu
te cunosc decât din spusele altora ca pe istoria la care n-am
fost martor de la care am lipsit ad-literam
sălășluiești în cerurile tale și prin cotloanele obscure ale
memoriei, doamne... …ce știu eu ce uni-vers e ăla cu câte
ceruri pe câte straturi ajuns acolo cu corăbiile astea second
hand ale vorbei ca o marfă în cufere
și-n hamacul gândului te legeni zâmbind sub soarele acestei
cunoașteri și-n semnele de întrebare crește o cultură a
viitorului ascuns în sâmburele primăverii până-n cules
din raza de soare până-n boaba de vin de-a lungul viei cu
mlădiță cu tot
ochiul în plus
te cunosc doar din vorbele altora ca pe un munte-ntr-o
poză ca pe o vacanță într-o dorință secretă sau un secret
ne-mpărtășit încă la nimeni…
linie punctată
e un cerc în inima mea din care încerc să ies mergând în
linie dreaptă direct spre țintă și-i bâjbâi întunericul tiptil ca
mersul pe sârmă peste abisuri de umbră e un cerc închis
în inima mea și eu îl cred o linie punctată pentru că nu-l
simt decât din când în când după câte-o dramă americană
sau vreun roman citit de multă lume după câte-o știre
neprevăzută, nedorită se pune punct întreruperii și-ncepe
cercul orbita prin care se scurge viața în mine ca prin
firicelul subțire de plasc perfuzia pic, pauză… pic, pauză…
pic puls cosmic de linie punctată: curaj – frică; …curaj – frică
tăcere – vorbe;…tăcere – ceartă privire – pleoapă;…culoare
– pleoapă ceva…- nimic; ceva – nimic așa e! – nu e!…așa e!
– …parcă linie – lipsă; linie – lipsă linie…linie…linie…
poet fără poezie?
dacă a avut loc un eșec înseamnă că eșecul acela a avut
succes! ...și ce poezie splendidă-i aceasta! (cu, sau fără de
poet la purtător)
 sintagme literare Poesis

VALERIA
refuzul promisiunilor –
descântecul durerii noastre.

dacă ai fi avut plete,

DÃRÃBANÃ
ni le-am fi împletit.
în multe.

fobofobie
mă dor copiii obosiți e toamnă, mi-au căzut câteva frunze în fața pașilor. trei.
mi-e frică de frig, mi-e frică de frici.
un puști mi-a spus bună ziua. era ora șapte într-o dimineață
de după Moș Nicolae. atâta blazare avea încât el devenea
luminos în întunericul unui decembrie de-nceput de mileniu. ei
i-am întors salutul. deși mă confundase.
ei nu vorbesc. tac însă nici muți nu sunt. nici amuțiți. nu-i
reduce la tăcere vreo pală de vânt. și urechile lor le sunt
blestem ochi și gură. fiindcă frunzele nu se smulg, nu se rup, doar se
plâng cernute.
pierde-m-aș într-o frunză de castan. până aș găsi sens
labirintului.
enfin
colț ea nu visa. ori nu ținea minte. crâmpeiele de trăiri profunde
dar imateriale îi erau de aceea atât de aproape. ca un trup
dacă am învăța să tăcem ne-ar picura înțelesuri din aruncat în valuri fără conștiința stării de înot, fără plutirea
unghiurile ochilor pe unghiurile mâinilor din unghiurile izbăvitoare, fără aerul viu.
timpanelor. cuvintele ar rotunji unghiuri drepte cu vorbele.
nemărginire-i?
nopți strop de-albastru împrumutat din cer. redat ca o cană de
zahăr plină cu zâmbete. Pentru pudra obrajilor arși de
e din nou ziua mea
soarele nopților tivite cu răsărituri. asfințiturile sunt ale
altor lumi. tainice lumi, închise în pieptul respirațiilor. iar
respirațiile sunt valuri.
nimic ocult - inspiră, am nevoie de tine la contopirile negurilor.
- inspir… daca expiri.
sunt aici pentru că văd copaci. și cer. și spațiile dintre clădiri. - inspiră-mi. și voi culege un jurământ.
și păsări. și ape din adâncuri. nu voi spune că văd ce este - amână-l. numai rămâi. ce nevoie să am de podoabe…,
ascuns. restul este tăcere. o aud întotdeauna fără ceilalți. șoptești zâmbind cu toate zâmbetele și toate clipele zâmbite.
- rămân. nu pot părăsi oceanul! spun privind lung,
nevăzând, nezâmbind.
noapte m-aș părăsi, dă-mi curaj.
un șirag de pietre colțuroase
prinse în carnea roua
unui umăr
împărțit. nopțile o secretă. diminețile o relevă. roua, din nimicul ei
imens, dă sens impurității absolute.
reci pietre cenușii
străvezie carne alba
trunchi
însă tu știi.
doi fluturi pământii pluteau împreună în zboruri simetrice.
ești îmbrățișat de adevăr zig-zag. apoi
și mângâiat de boreal. s-au desprins și au fâlfâit solitari în bezna umbrei.

25
 sintagme literare
DUªAN
BAISKI
Țicneala vremelnică a lui Cuglă văcarul
Vestea s-a răspândit fulgerător. A înnebunit Cuglă.
Poate nici nu s-ar fi dat prea mare atenție unui asemenea
fapt, dacă Măria Lunga nu l-ar fi văzut pe șeful de post
ieșind din curtea lui Cuglă. Cum adică să iasă șeful de post
din curtea lui Cuglă, văcarul satului? Colac peste pupăză,
peste numai un ceas, aceeași Măria Lunga l-a văzut ieșind
din aceeași curte pe însuși secretarul de la Sfat. Oamenii
au început să murmure, nevenindu-le să creadă. Din acel
moment, Măria Lunga și-a scos în uliță scăunelul cu trei
picioare, și-a aprins pipa și s-a pus pe așteptat. De unde au
ieșit deja doi, trebuie să fie și un al treilea. Viața o învățase
că la casa unde i se bagă-n sac doi pui morți, urmează și alții.
Intuiția nu a înșelat-o. Spre seară, puțin după ce la biserica
nemețească bătuse de șase, de la Cuglă ieși secretarul de
partid. Zâmbea, dar când ajunse în dreptul ei, zâmbetul îi
încremeni. Își închise repede gura, bombăni ceva și grăbi
pasul. Abia ce trecuse o lună de când îi picaseră doi dinți,
fiindcă, era absolut convins, îl deochease prăjina asta de
țigancă. Măria Lunga îl privi nu atât mirată, cât intrigată.
Intrigată din două motive. Pe de-o parte, fiindcă până
a reușit s-o facă membră de partid, secretarul a fost cu
ea doar lapte și miere, iar acum nu i-a spus nici măcar
bună ziua, iar pe de altă parte, fiindcă de la Cuglă nu ieșea
nimeni zâmbind. Din simplul fapt că nimeni nu intra.
Se ridică de pe scăunel și se apropie încet de gardul lui
Cuglă, doar-doar l-o vedea să-l întrebe ce s-a întâmplat.
Numai că nenorocitul nu era în curte. De intrat nu
îndrăznea, deoarece dârză-n cur, cum îi spunea ea, o
acuzase alaltăieri că-i deochease cocoșul credli și acesta
nu mai cucuriga de-atunci defel. În clipa când vru să se
retragă, din casă răzbătură voci. Apoi ușa de la tindă se
deschise larg și-n cadrul ei se ivi nimeni altul decât Cuglă, cu
un zâmbet până la urechi. Măria Lunga încremeni. Alături
de văcar se ițea chipul rotofei al popii Donu. Zâmbea și
acesta, chiar dacă ceva mai reținut. Îl bătu amical pe Cuglă
de câteva ori cu palma pe umăr, apoi ieși din casă și se
îndreptă spre poartă. Atunci, dinspre cocina goală se auzi
cucurigatul pițigăiat al cocoșelului credli. Cuglă părea că
nu-l lua în seamă. Îl petrecu pe popă până-n stradă.
- Mă! - strigă Măria Lunga după el.
- A?
- Ce-i?
- Crap cu...
Maria Lunga nu mai auzi și restul. Cucurigatul ascuțit
al cocoșelului credli îi sfredeli timpanele. Cuglă nu se mai
zărea. Intrase în casă.
26
Prozã
* * *
A doua zi, Măria Lungă nu-și reluă, ca de obicei,
hingheritul. Ca un făcut, parcă pentru a o împiedica să
plece prin sat după găini și mâțe moarte, își strivise din
greșeală fluierița din pană de gâscă. Dacă până atunci încă
nu era hotărâtă să aleagă între a se duce și a rămâne, în
clipa aceea se hotărî să rămână. O chinuia totuși părerea
de rău că-l deochease iar pe cocoșelul vecinului și acesta
nu mai putuse cucuriga pentru a-i da deșteptarea. Ori, în
acest răstimp, poate Cuglă plecase de acasă. Doar ce-și
scoase în uliță scăunelul și-și aprinse pipa de dimineață, că
dinspre casa lui Cuglă răzbătu un cor de râsete. Se apropie
de gard, să vadă ce anume se întâmplă în curtea vecinului.
Curtea era însă pustie. În acel moment, dinspre bicărie se
auzi o mașină. Măria Lunga se întoarse speriată. Ultima
dată când văzuse o mașină pe ulița ei se întâmplase cu
două luni în urmă. Fusese o mașină neagră, din care doi
ciocli au descărcat-o pe baba Frosa moartă. Acum era o
mașină de lux albă, mare, cu stea-n bot, care se opri la
nimeni altul decât la Cuglă-n fața porții. Din ea coborî întâi
un șofer șpițat, grăbit să deschidă ușa din spate. Apoi se
dete jos un om mare, de la oraș.
Din casa lui Cuglă năvăliră să-l întâmpine pe domnul
cel mare secretarul de partid, secretarul de la Sfat, popa
Donu și, la urmă, însuși Cuglă. Se salutară în grabă și tot
în grabă o luară-n înspre mănăstire.
- Mărio... – o strigă Pișta, vecinul de peste drum, pe
Măria Lunga.
- A?
- Ce-i?
- Crap.
Pișta o luă repede în urma grupului. Măria Lungă i se
alătură. Cei din față mergeau din ce în ce mai repede. În
urma lor, din ce în ce mai mulți săteni. La capătul satului,
lumea se opri să asculte o scurtă rugăciune a popii Donu.
După care o luară iar din loc, înspre mănăstire. Domnul
cel mare de la oraș spunea din când în când ceva și ceilalți
râdeau în hohote.
Bărbații din față se opriră iar. Doar Cuglă se apropie
tiptil de baltă. Ajuns la mal, îngenunchie. Scoase din
buzunar o bucățică de pâine și o aruncă în apă. Din
oglinda bălții sări un crap-oglindă. Nu mai râdea nimeni.
Nici măcar domnul cel mare de la oraș. Popa Donu își făcu
o cruce mare și sărută țărâna. Măria Lunga se apropie de
Cuglă pe furiș, ascunsă de-un smoc de papură. Acesta
scoase o altă bucățică de pâine și-o aruncă în apă.
- Oooo! - exclamară cu toții la unison.
Din apă țâșni același crap-oglindă uriaș. Atunci văzură
oamenii că peștele avea barbă.
Mărirea şi decăderea
genialului poet Ţiţu
Se făcea că el, Ţiţu, stătea agăţat de-un zmeu uriaş,
făcut din hârtie albastră, de învelit caietele de şcoală şi de
pus în geam, să nu intre soarele în casă. De picioare avea
 sintagme literare
legată o sfoară, iar la celălalt capăt al sforii se afla Bică,
miliţianul satului. Acesta ba trăgea de sfoară, ba-i dădea
drumul şi o forţă nevăzută se părea că-l absoarbe pe
bietul Ţiţu spre înaltul unui cer negru, nedefinit. Îi venea
să strige la miliţian, să-l lase în pace, că el, Ţiţu, n-a furat
de la gospodăria agricolă colectivă nici măcar o pănuşă de
porumb.
Nu-i vedea lui Bică faţa, dar era convins că nu putea
fi altcineva decât Bică. Deodată simţi cum smuceşte
plutonierul de sfoară şi atunci Ţiţu se simţi eliberat. Nu-şi
dădea seama dacă sfoara se rupsese ori celălalt îi dăduse
efectiv drumul, însă era convins că pământul de sub el se
îndepărta vertiginos. „Nu-mi da drumuuuul!“, strigă el la
miliţian. Dar acesta râdea cu gura până la urechi şi lui, lui
Ţiţu, chiar chiar i se păru că simte stropi mărunţi de salivă
udându-i obrajii. Îl înjură pe Bică de mamă. „Grijania mă-ti
de pramatie!“, îi răspunse Bică şi atunci lui Ţiţu i se urcă
stomacul în gât de spaimă: el, Ţiţu, tocmai cădea.
Se trezi gemând. Auzi cotcodăcitul speriat al unei
cloşti, pusă pe ouă într-un coş chiar alături, în şpais. Prin
întunericul clisos reuşi să distingă geamul şi se ridică în
şezut. Apoi în picioare. Se apropie bâjbâind de comutator.
Şterse de câteva ori peretele şi, după câteva încercări
ratate, reuşi să-l dibuie. Odaia se umplu dureros de brusc
de lumina albă a becului din tavan. Ţiţu deschise uşa de la
şpais. Cloşca cotcodăcea şi mai tare.
- Taci, dracului, să nu spargi ouăle!
Pipăi în spatele unui dulap vechi de haine, în care nu
mai erau nici haine, nici murături, ci doar borcane goale,
pe care nevastă-sa nu apucase să le mai ia după partajul
averii. Trase de acolo un sul de hârtie albastră, din care
voia să facă un zmeu mare. Încremeni. Unul din capetele
sulului era ferfelniţă. Privi mai atent. O gaură considerabilă
se căsca şi pe la jumătate. Pe peretele dinspre curte, o
şuncă uscată. Roasă şi aceasta. Auzi câteva chiţcăituri.
Dădu la o parte un vas pentru untură, îndărătul căruia
se găseau câţiva saci de iută. Acolo, într-un pumn de
bucăţele de hârtie albastră, câţiva şoricei rozalii, cu ochii
închişi, târându-se unul peste altul.
Ţiţu îşi puse mâna la gură. Privi la sulul de hârtie,
apoi din nou la cuibul de şoareci. Strânse din dinţi. Oftă
din rărunchi. El nu va mai apuca să zboare peste Mureş
cu zmeul. Şi abia ce reuşise să facă rost de hârtia asta
albastră, că era mai tare decât cea de la magazinul Icăi,
folosită pentru împachetatul untului de balenă sau a
marmeladei. Pe tot sulul dăduse câteva duzini de ouă
clasa întâi. Şi acum... Oftă iar.
Ieşi până în coridor.
- Hai, fir-ai tu al naibii de mâţ puturos!
Pisioiul, trezit din somn de pe bucata de rogojină din
faţa intrării, se arcui şi căscă. Ţiţu îl trase cu piciorul în
coridor. Acesta mieună stins şi porni să se gudure languros
pe lângă pioarele lui. Un nou şut şi bietul animal rămase
închis în şpais, alături de cloşcă şi şoricei.
Prozã
* * *
Dimineaţa, se trezi buimac. O stare aproape ca de
mahmureală. Încă în izmene, luă din şpais bucata de
şuncă de pe policioară, înlătură bucata începută de
şoareci, după care-şi tăie şi sieşi o felie. Încă o jumătate
de ceapă, o felie mare de pâine şi micul dejun fu înfulecat
cu poftă. O cană mare de apă, îmbrăcatul, spălatul pe faţă
cu apă din ciubărul de sub streaşină şi Ţiţu era apt pentru
o nouă zi de tăvăleală, cum îi plăcea lui să spună. Adică de
muncă pe rupte.
Luă din magazie un hârleţ, un topor şi-un târnăcop,
după care ieşi pe uliţă. Privi înciudat la şirul de salcâmi
bătrâni. Pe de altă parte, însă, se bucura că va avea lemne
bune pentru foc, mult mai bune decât amărâtele de paie
ori tuleie de porumb care-i amărau zilele din toamnă
până-n primăvară. Dar îl bucura şi mai mult gândul că,
după ce va planta cei douăzeci de puieţi de prun, în câţiva
ani va avea prune pentru ţuică.
Nici nu apucă să doboare primul salcâm când auzi
soneria unei biciclete. În dreptul său opri Grăvilă Poştaru,
cu tolba sa plină de ziare şi scrisori.
- Ce faci, Ţiţule, tată? Sănătos, a? – îl întrebă acesta
chinuindu-se să-şi găsească echilibrul. Dar ce naiba faci?
Tai copacii?
- Rachiul de acasă nu se poate uita. Gustul şi mirosul
lui te urmăresc până şi dincolo de moarte! – răspunse
Ţiţu, apăsat.
- De unde ştii? – îl întrebă Grăvilă, mijindu-şi ochii.
- Mi-a spus moşu meu, Mitru.
- Da moşu´ tău îi mort înainte să te fi născut tu! – îl luă
poştaşul în tărbacă.
- Auzi – se apropie Ţiţu de el, când îl visez aproape în
fiecare noapte şi-mi spune că ar bea o răchie ca la noi,
crezi că este o invenţie de-a mea? Nu, Grăvilă, înseamnă
că...
- Înseamnă că tu vorbeşti cu morţii – râse celălalt, cu
gura până la urechi.
- Zău, dacă-ţi spun...
- Da hai să-ţi zic eu una care-i adevărată. Poţi s-o-ntrebi
şi pe baba Sida, că a fost şi ea la drumul de piatră. Or adus
grănicerii nişte magneţi mari, cât roata de la tractorul
„UTB“ din spate. Erau puşi pe nişte remorci cu două roţi,
aşa cum sunt popotele mobile, că ştii şi tu, că doar ai făcut
armata...
- Da, ştiu, am văzut şi eu...
- Ce! Magneţii?
Ţiţu se făcu a nu fi auzit ultima întrebare, însă răspunse
iute cu un „da“ apăsat.
Grăvilă se apropie de Ţiţu, mai să-l dărâme. Nu vedeau
niciunul că înspre ei venea, şontâc-şontâc, baba Zorca,
vecina lui Ţiţu.
- Asta am vrut să-ţi zic. Au vrut unii să fugă peste
graniţă, peste Mureş, cu zmeele. Atunci s-au pus grănicerii
pe ei.
27
 sintagme literare
- Or tras? – sări Ţiţu.
Nu. Au pus magneţii în funcţiune. Ştii cum veneau ăia
înapoi, în contra vântului? Ca mâţii legaţi cu aţă. Unul câte
unul.
- Da´ cine să fi fost, că n-am auzit până acum? – se miră
Ţiţu, surprins. Mă, Grăvilă, tu-mi vinzi prune verzi, luate-
ar naiba de şmecher!
- Ţiţule, copilul lu´tati, noi doi nu ne cunoaştem de
ieri, de alaltăieri. Ţii minte că am fost odată şi colegi de
bancă...
- Da – mormăi Ţiţu, aducându-şi aminte de ghionturile
pe care le primise atunci de la Grăvilă.
- Da´ ştii ce-o păţit unul dintre ăia? Nu l-au putut atrage
cu magnetul fiindcă nu avea blacheuri la papuci. Când s-a
dus la Heteş să-i bată nişte blacheuri, ăla tocmai şi-a făcut
cu ciocanul un deget chisăliţă. Aşa că a fost musai să-şi
pună tenişii albi, de duminică. Ştii, din ăia chinezeşti, de
la librărie...
Baba Zorca se opri în dreptul lor. Scutura din cap ca
o apucată. Prea Milostivul o pricopsise cu un Alzheimer
păcătos.
- Ei, p-ăsta...
- Da´ cine să fi fost? – îl întrerupse Ţiţu, gânditor.
- Nu ştiu, asta n-am aflat.
- Da´ restul cine ţi-a spus?
Celălalt nu răspunse imediat. Încălecă din nou bicicleta,
după care aranjă mai bine tolba cu ziare şi scrisori de pe
portbagaj.
- Ştii tu cine – şopti, făcându-i semn cu ochiul.
- Şeful de p...
- Taci, mă.... Şi cum îţi spuneam, p-ăsta nu l-au putut
trage până la malul nostru, de partea noastră de graniţă.
Da´ i-au încetinit zborul. Şi ştii de ce? Avea o gaică de
metal la şliţ...
- Bată-vă Dumnezeu să vă bată că numa la muieri vi-i
gândul! – îi blestemă baba Zorca şi o luă din loc, dând şi
mai iute din cap.
- Şi ce s-a întâmplat după aia? – întrebă Ţiţu, extrem
de curios.
- Chiar atunci s-a mai domolit vântul ce bătea atunci
dinspre sârbi şi bietul om s-a prăbuşit cu tot cu zmeu în
Mureş şi s-a înecat – oftă poştaşul.
- Săracul! Înseamnă că n-a fost din sat. Dacă s-a înecat,
se oprea în grătarele de la Seghedin...
- Mă duc, mă, Ţiţule, că mai am multe de împărţit...
Da... vezi, să nu spui la nimeni ce ţi-am spus că mă-mpuşcă
ăia, grănicerii... O, era să uit,... ai o scrisoare...
Grăvilă Poştaru scotoci îndelung prin tolbă, scoase
de acolo un plic albastru şi i-l întinse lui Ţiţu. Preţ de
câteva secunde, celălalt se holbă la ea ca blocat. Bucata
de hârtie avea culoarea albastră şi tot ce era albastru
venea de la Miliţie. Cel puţin aşa credea el. Întinse încet
palma şi aproape că o smulse dintre degetele poştaşului.
Grăvilă încălecă pe bicicletă şi se duse. Ţiţu privi îndelung
în urma lui. Apoi îşi strânse uneltele, mai călcă de câteva
ori în jurul salcâmului abia doborât şi intră în curte, cu
scrisoarea la piept.
28
Prozã
- Du-te mă dracului de mâţ! – şuieră la pisica ce tocmai
ieşise din şpais, lingându-se pe bot.
După ce dădu cu piciorul în pisica ce i se gudura la
picioare, puse zăvorul, apoi se duse pe coridor şi se
prăbuşi pe o canapea veche, din nuiele împletite. Privi
iar bucăţica de hârtie vânătă. Degetele îi tremurau uşor.
Pe plic scria cu litere de-o şchioapă: „Pt. Ţiţu“. Nici o
semnătură, nimic. Rupse cu grijă plicul şi scoase coala
albă de hârtie. O despături încet-încet, ca pe un loz în
plic. „Tovarăşului Ţiţu...“ „La dracu! – exclamă el în gând.
Asta nu-i de la Miliţie. Ăştia nu mi-ar fi scris pe numele
de poreclă.“ Citi mai departe. „Sunteţi invitat a lua parte
la întâlnirea cu tov. Bandu, marele poet al Raionului
nostru, propus recent pentru marele premiu de Stat
pentru Literatură. Cu acest prilej va fi lansată culegerea
de versuri «Spicul din spic«, un extraordinar elogiu adus
oamenilor simplii, făuritori ai socialismului de la sate şi a
bunăstării poporului nostru harnic şi muncitor. Întâlnirea
va avea loc la căminul Cultural din localitatea noastră, în
ziua de 15 septembrie, de la orele 17,00 fix. Trăiască clasa
muncitoare!“
Ţiţu simţi că ia foc. Începu să se întindă pe canapea.
Întâi îşi puse un picior, apoi, se puse pe-o rână, după
care îşi ridică şi celălalt picior. Simţea că pluteşte. El,
Ţiţu, grăjdarul Bicăriei, el care întreaga zi este slujbaş la
un armăsar Nonius, la trei vieri Alb de Banat şi la un taur
Bălţata Românească, el este invitat la... „nu ştiu ce“ de la
Căminul Cultural. Atunci sări şi pisoiul alături de el şi porni
să toarcă.
- Du-te, mă, dracului de mâţ, tu ştii...
Îl aruncă jos. Privirea-i căzu pe chipul pozat al neveste-
si, agăţat de unul din stâlpii coridorului. Se ridică în coate.
Apoi în şezut. Pe urmă se ridică de tot de pe canapea,
fluturând cu scrisoarea dinaintea portretului alb-negru al
femeii.
- Mă, dracu te-o pus să mă laşi, că acum te duceam şi
pe tine la Cămin să-l vezi pe tov Bandu. Vezi tu cine mi-s
io mă, ha?
Femeia nu-i răspunse. Se mulţumea să-l privească
zâmbind şters, parcă în batjocură. Ţiţu coborî în curte în
paşi de dans. Pisica, după el. Deodată, Ţiţu se opri trăsnit.
Pisica nu era nicidecum motanul său, Corci vărgatul. Nu
era decât Roxana, tot vărgată, o pisică de prin vecini.
Alergă spre şpais. Un cârâit de găină. Era cloşca dintre
cele două coşuri de nuiele puse unul peste altul. Apoi un
chiţcăit de şoareci. Privi în jur. Pe urmă pe dulapul plin
cu brocane goale. Pe dulap, motanul său vărgat. Era rece
şi ţeapăn. Alături de acesta, o bucată de slănină rozalie.
Găsise momeala otrăvită pentru rozătoare...
Se duse la Răcanu, câinele său „de vaci“, o javră de
talie mijlocie, cu părul negru, creţ, legată lângă o cupă de
tulei. De bucurie, Rpăcanu îl umplu pe faţă de bale. Iar
când nu mai simţi cureaua de la gât, o zbughi drept pe
uliţă, pe poarta lăsată deschisă.
- Mă, dobitocule...! – mai apucă Ţiţu să fluture
scrisoarea albastră. M-a invitat tov Bandu, mă...!
 sintagme literare
* * *
Când se trezi a doua zi dimineaţă, găsi scrisoarea cu
tov Bandu sub el, mototolită, aproape ruptă. De fapt, îl
trezise goarna de alamă a lui Biboanţă Ţiganu, hingherul
jumătăţii de sat în care trăia Ţiţu. Tot în izmene, aşa cum
dormise, Ţiţu îşi puse dinainte un şorţ albastru, din pânză
de doc. Se repezi în cămară, luă de pe o poliţă bucata de
şuncă începută de şoareci şi alergă în stradă. Doar ce nu
dădu nas în nas cu hingherul.
- Na ho! – strigă acesta, făcându-şi semnul crucii.
- N-am vrut să te sperii, mormăi Ţiţu în loc de bună
dimineaţa. Mă, Biboanţă, ce zici tu dacă mi-o murit
mârtanu´? Aşa-i că nu-i mare bai?
Ţiganului îi sticliră ochii. Mai cu seamă că Ţiţu îşi ţinea
mâinile în buzunarul cel mare de la piept al şorţului şi
acolo putea să fie plata pentru căratul motanului mort.
- La dracu, de ce să fie mare bai? Îţi aduc io zece pui de
mâţ, Ţiţule... Zece.
- Morţi, ha? – îl zgândări celălalt, hâtru. Ştii tu ce am în
buzunar, mă, Biboanţă?
- Clisă...
- Dar pe lângă clisă? Ha? Nu ştii? Am o scrisoare, mă.
- Vânătă... – sări hingherul.
- Ce...?
Ţiţu se uita blocat la tuciuriu.
- Şi tu... ai primit?
- Da, da´ nu cred că-i a bună. Cred că mă cheamă la
Miliţie – bâjbâi Biboanţă, vizibil crispat. Să ştii că io n-am
făcut nimic, io-s un ţâgan cinstit, io nu fur, să-mi sară ochii
dacă te mint. Da´, să-mi sară ochii dacă te mint... Uite-o –
zise şi scoase un plic albastru.
Ţiţu i-l smulse. Scoase foaia albă şi o despături
tremurând. „Sunteţi invitat a lua parte la întâlnirea cu
tov...“. Se opri din citit şi se uită încruntat la Biboanţă.
- Ai belit-o, Biboanţă, ai belit-o... E de la Miliţie, mă... –
zise, se întoarse brusc pe cîlcâie şi intră valvârtej în curte.
- Da´ cu mâţu´ ăla mort cum rămâne, mă? – auzi în
urmă. Încuie poarta şi intră în casă furios. Şi până a doua
zi dimineaţă nici nu mai ieşi în stradă.
* * *
Primul lucru pe care-l văzu de cum păşi pe uliţă fu albul
pomilor proaspăt văruiţi de prin vecini. Iar el nici măcar
nu-şi dusese înăuntru salcâmul tăiat cu o zi în urmă. Încă-i
mai stăruia în minte faptul că la întâlnirea cu tov Bandu
fusese invitat şi Biboanţă. Se îndreptă spre nevasta lui Cap
de Pomană, aflată la câteva case mai încolo. Era furios că
el nu aflase că trebuie să văruiască pomii, de sărbătoare.
- I s-o spart lu´ Pişta Dubaşi duba. S-o pus beat cu curu´
pe dubă şi i s-o spart. N-or mai avut cum să ne anunţe. Io
am tot bătut aseară la tine-n poartă, da´ n-ai răspuns.
- Da´ de ce-ai bătut? – întrebă Ţiţu.
- C-o să vină după-amiază un om mare...
- Ai primit şi tu...? – sări Ţiţu.
- Ce să primesc?
Prozã
- Scrisoare?
- Ce scrisoare? – se aprinse femeia.
- Păi... cu tov Bandu?
Nevasta lui Cap de Pomană se cruci.
- Măăă, da´ io nu mi-s aşa de mare să-mi scrie mie
Bandu... Da´ ţie ce ţ-o scris?
- Da, da... mormăi Ţiţu şi se îndepărtă, pipăind
scrisoarea de la piept.
Cu greu trecu dimineaţa. Pe urmă şi prânzul. Ţiţu
îşi pregăti bicicleta de damă. Rămăsese cu bicicleta de
damă, fiindcă, după divorţ, din grabă să plece de la el,
fosta nevastă luase din greşeală bicicleta bărbătească a
lui. Şi nici nu i-a mai cerut-o înapoi. Reuşi cu chiu, cu vai
să găurească apărătoarea din faţă cu un cui. În gaură puse
un şurub, iar prins de şurub, un arc răsucit din sârmă de
legat baloţii. Dintr-o cravată de pionier, rătăcită la el nici
acum nu ştia cum şi de unde, tăie un steag triunghiular
micuţ, pe care-l cusu şi-l puse pe arc. Aşa văzuse că avea
şi Paia Şcătulă. Când mergea Paia cu bicicleta prin sat,
arcul se balansa în toate direcţiile şi flutura grozav de
frumos steagul roşu. Acum avea şi el un steguleţ roşu ca
sângele. Poate-l va vedea tov Bandu şi-l va felicita pentru
idee. Împleti între spiţe câteva fâşii de hârtie creponată
de diferite culori. Iar când se făcu ora 16,00 fix, îşi trase
pe el helanca albă, de silon. Se uită îndelung în oglindă.
Se duse în soba mare, cea dinspre uliţă, deschise vechiul
dulap al bunicului şi scoase de-acolo o pălărie neagră, cu
panglică de mătase, tot neagră. Îşi făcu o cruce mare. Era
pălăria bunicului. Uitaseră să-l înmormânteze cu tot cu
acoperământul de cap şi acesta rămăsese acasă. N-a mai
vrut nimeni să vină de la cimitir şi să-i ia pălăria până nu
dă popa dispoziţie să se bată capacul sicriului în cuie.
Pălăria-i stătea grozav şi acest lucru îl bucură. „Dar
cum dracu să primească şi Biboanţă Ţiganu invitaţie?“, îl
fulgeră un gând nenorocit. „A furat-o!“, se linişti tot el.
Scoase sticluţa cu spirt din sertarul unui armoar ros de
carii. Îi desfăcu cu grijă căpăcelul. Puse în palmă câţiva
stropi şi-şi dădu pe faţă. Mirosea bine... Trase o duşcă,
strâmbându-se.
* * *
În gară aşteapta fanfara lui Vundăr Neamţul. În centru,
un ringhişpil şi o grămadă de copii. Babe cu năframe
negre. De tarabe cu nimicuri, nici pomeneală. Ţiţu auzi
până la urmă că le interzisese miliţianul. Cică nu voia să
aibă probleme. A permis însă instalarea unui cort plin cu
borcane, cu tot felul de ciudăţenii în ele.
- Mă, cât spirt aici! – se mira lumea.
- Păi de ştiam nu mai aruncam alaltăieri căţeii. Unul a
avut trei ochi, din care unul după urechea stângă – zise
careva, mucalit.
- Eu le-o aduceam pe soacră-mea, dacă n-ar fi dat ortu
popii acum trei săptămâni. Că i-o crescut barba ca la moş
Velea: de-o palmă – îi ţinu un altul isonul, holbându-se la
cilindrii de sticlă, plini cu un lichid gălbui.
29
 sintagme literare
Ţiţu nu spunea nimic. Era fericit că nu-l văzuse pe
niciunde pe Biboanţă Ţiganu.
- Hai, toată lumea la Căminul Cultural! – se auzi vocea
ca de tunet a miliţianului.
Ţiţu îşi scoase ceasul din buzunar: mai erau zece
minute şi trebuia să înceapă întâlnirea cu tov Bandu. Se
precipită, se împinse, dădu câteva ghionturi şi reuşi să
ajungă în rândul al doilea de scaune, la doi paşi de scenă.
Rândul întâi era gol, însă acolo nu-l lăsă secretarul de la
Sfatul popular. Cică era rezervat pentru ăi mari. Încet-
încet, sala se umplu de oameni. Pe pereţi şi pe tavan
fâlfâiau panglici colorate. Se făcu repede cald. Mirosea a
transpiraţie. Câţiva bărbaţi deschiseră geamurile.
Trecu aproape jumătate de ceas şi întâlnirea încă nu
începea. Gălăgia devenea tot mai mare. Şi, deodată, în
sală se făcu linişte. Ţiţu îşi întoarse capul. Nu se întâmpla
nimic. Şi-n acel moment în uşă se ivi silueta inconfundabilă
a lui Biboanţă Ţiganul. Ţiţu doar ce nu înjură. Se linişti
rapid. În spatele lui Biboanţă se ivi Bică, miliţianul. Ţiţu
văzu cum dispar amândoi. Şi-n locul lor apăru un ins înalt,
cu o pălărie maro pe cap, cu mustăţi...
- Tov Bandu... – murmură Ţiţu.
Lumea porni să bată din palme. Da, era tov Bandu.
Acesta se apropie de scenă, urcă cele trei trepte de
scândură şi se aşeză la masa roşie, alături de secretarul
de partid, de secretarul de la sfat şi de profesorul de
matematică, mare poet de ţară. Lui Ţiţu i se umeziră ochii.
Apoi nu mai văzu decât o pată de lumină difuză. Îşi scoase
batista.
- Stai jos, Ţiţule, că nu vedem nimic – strigă cineva din
spate şi Ţiţu simţi o mână grea pe umăr.
Întâi vorbi secretarul de partid. Cum că satul este onorat
de vizita lui tov Bandu, marele poet al Raionului. Apoi
vorbi Leana, de la Pomicultură. Apoi Mircu, preşedintele
G.A.C.-ului. Profesorul de matematică vorbi însă cel mai
mult. Îl compară pe tov Bandu cu însăşi matematica, cu
Thales din Milet, cu Pitagora... Ţiţu începu să caşte. Lumea
în jur fremăta.
- Şi acum, va recita din poeziile sale de neasemuită
frumuseţe tov Bandu – rupse secretarul de partid pisica-n
două.
Tăcere. Lumea din sală amuţi. Abia se mai auzeau
respiraţiile. Se făcuse şi mai cald. Tov Bandu îşi lepădă
pălăria şi o aşeză pe masa acoperită cu pânză roşie. După
care se ridică, îşi drese glasul, bău o jumătate de pahar de
apă, privi îndelung în sală, scoase de la buzunarul de la
piept al sacoului un sul de hârtie şi începu să recite. După
fiecare poezie, la semnul secretarului de partid, lumea
aplauda frenetic.
- „Căci Partidul, soare de lumină
Fără de apus şi fără de hodină
Spre nalturi falnic mărşăluieşte...- încheie tov Bandu.
Încă o serie de aplauze. Cineva strigă „bis“. I se
alăturară şi alţii.
- Dragi... dragi... nu mulţumesc, e timpul să recite şi
reprezentanţii dumneavoastră – se împotrivi tov Bandu.
30
Prozã
Sala amuţi.
- Da, ştiu că există şi aici o mulţime de talente. Satul
nostru este un izvor nesecat pe veci de talente latente ...
– spuse tov Bandu.
Oamenii se uitau unii la alţii, dând din umeri. Nu avea
nimeni curajul să spună că în satul lor nu există poeţi.
- Hai, hai...! – îi zori şi secretarul de partid.
- Hai, Ţiţu, spune şi tu ceva! – auzi Ţiţu din spate vocea
baritonală a lui Bică.
Sângele parcă-i îngheţase în vene. Nu avea curajul nici
să se întoarcă, nici să scoată vreun cuvânt.
- Hai, Ţiţule! - strigară şi câţiva săteni.
Ţiţu ţâşni din scaun ca o rachetă „Vostok“. Secunde
întregi se chinui să deschidă gura. Simţea ochii lui tov
Bandu aţintiţi asupra sa. Îşi scoase batista şi se şterse
pe faţă. Îşi simţea capul în flăcări. Se aşeză moale ca o
cârpă.
- Ţiţu, drepţi! – îi şuieră Bică aproape de ureche.
Se ridică din nou. Îşi trase gulerul de la helancă. Apoi
luă o mină de om foarte serios, îşi drese glasul, aşa cum îl
văzuse şi pe tov Bandu, şi începu:
- „Pagu-mi p...a-n Baba Giula
C-o mâncat tătă păsula,
Păsula s-o strâcat
Şî baba s-o constâpat!“
În sală, tăcere. Nu aplaudă nimeni. Atunci, dintr-o
dată, tov Bandu bătu din palme. Câţiva îl imitară anemic.
Câteva râsete înfundate.
- Constat existenţa unui filon extrem de autentic şi de
expresiv în poezia tovarăşului... mă scuzaţi, nu am reţinut
cum vă numiţi...
Ţiţu se însenină brusc.
- Da p-asta o ştiţi: „Au Doamne Păvăluţ, io-s beteagă
tu mă f...?
- Gata, nemernicule! Ieşi afară, nenorocitule, chiabur
împuţit, duşman al clasei muncitoare! Afară! – urlă
secretarul de partid.
Mult timp după aceea, Ţiţu încercă să-şi explice ce
anume a urmat. Tot ceea ce mai reţinea e că Bică l-a scos
nu în stradă, ci în curtea Căminului Cultural. Şi bastonul
acela pe care nu l-a văzut niciodată atât de aproape.
Şi mult, mult întuneric. Şi un zbor îndelung, deasupra
norilor. Fără zmeu.
Lae faţă în faţă cu „Sfântul”
Lae se apropie cu paşi mărunţi de armoar. Trase cu
delicateţe sertarul. Ridică vârful unei batiste frumos
călcate. Simţi furnicături până-n vârful urechilor. „Băga-
mi-aş...“ – murmură. Pipăi cu degetele. Bătăturile din
palmă îl ardeau. Şi totuşi! Cutiuţa de tablă, mare cât
o monedă veche de cinci lei, se afla acolo unde o pusese.
O apucă tandru cu degetele şi o scoase la lumină. Nici
măcar nu o deschise şi deja-i mirosea a camfor în toată
camera dinspre stradă. Îi mângâie fericit steaua roşie de
pe capac.
 sintagme literare
Bietul curcan „Pauker“, cel care slujise de catalizator în
munca de convingere a domnişoarei Herta de la farmacie
pentru ca domnu’ Lae să obţină alifia minune, era deja de
mult oale şi ulcele în buda domnească a lui herr Franţi,
soţul lui frau Herta şi, totodată şeful acesteia. Când s-a
dus la frau Herta să-i propună schimbul, aceasta s-a
uitat la el stupefiată. Adică domnu’ Lae a găsit o monedă
romană dând cu plugul prin grădină?, l-a întrebat. Nu, a
răspuns el. Domnu’ Lae doreşte o alifie într-o cutie cât o
monedă romană, adică românească. Deci frau Helga nu
trebuie să-i dea bomboane contra monede, aşa cum le dă
copiilor care aduc monede bătute de la Hadrian încoace,
până la regele Mihai, găsite de beţivii satului în fundaţia
viitorului magazin sătesc universal, ci o alifie într-o cutie
cât o monedă contra curcan baban. Una dintr-aia care
face minuni. Vietnameză. De război. Doamnei i-au lucit
ochii. Schimbul reciproc avantajos a fost acceptat pe loc.
Domnu’ Lae a jubilat în sinea lui. O şi vedea pe nemţoaică,
de slabă ce era bună doar de scoabă la cornişele din
pod, înfulecând un ditamai ţâmp de curcan crescut cu
bunătăţuri din grădina lui Lae din Satu Nou.
Multe auzise Lae despre această cremă. Chiar şi faptul
că noul produs farmaceutic prezent în rafturile lui Franţi
se datora lui Pişta brigadierul, un ungur gras ca o sârmă,
primul şi singurul voluntar pentru frontul antiamerican
din Vietnam. Se aşeză pe scaun. Puse cutiuţa aurie pe
masă, cu steaua roşie în sus. Îşi duse mâinile împreunate
la bărbie şi oftă prelung. Luă iar cutiuţa în palme. O prinse
în degete şi-i săltă capacul. Mirosul de camfor umplu
soba mare în câteva secunde. Lui Lae îi dădură lacrimile.
Inspiră adânc. Apoi pipăi îndelung prin buzunarul şorţului
de lucru până dădu de cutia de chibrituri. Scoase un băţ
şi, tremurând, îi muie coada în pomada gălbuie şi... Atunci
îşi dete seama că uitase de oglindă. Se sculă, luă oglinda
de pe perete şi se apropie de fereastră. Îşi deschise gura.
Apropie chibritul de măseaua ce părea că-l doare.
- Laeeee!!!
Băţu-i alunecă printre degete pe preşul din cârpe
colorate. Împinse perdeaua la o parte. Pe uliţă, Dudi
stătea de vorbă cu doi domni îmbrăcaţi domneşte, unul
înalt, iar celălalt scund şi gras, cu mutră de secretar de
partid. Acesta ţinea în mână o servietă cu încuietori, ca a
domnului Titi, fostul perceptor. „La mama dracului să vă
ia!“, îi scăpă în gând. „Iar vreo cotă, bătu-o-ar Dumnezeu
cel de sus!“ Bietul „Pauker“ tocmai încheiase un lung
şir de generaţii de curci crescute numai Lae ştia cum. Şi
Florica, nevastă-sa, plecată de câteva luni la mumă-sa,
în satul alăturat. De fapt, Floricăi îi plăcuse să îndoape
gâşte. Muiat cucuruz, adică porumb, deschis gâtu’, băgat
tolceru’, adică pâlnia, băgat cucuruz umflat pe tolcer în
gâtul gâscoasei şi gata marfa, zicea femeia. Era bun ficatul
de gâscă, auzise Lae. Păi de-atâta cucuruz, e şi normal,
zicea el.
Dudi dispăru cu tot cu străinii. Lui Lae îi scăpă degetul
mare până la fundul cutiuţei. După care, cu lacrimi în ochi
de la înţepăturile camforului, îşi unse bătăturile din palmă.
Prozã
Ultima dâră de cremă o puse pe măseaua buclucaşă. Nu-l
durea neapărat, însă voia să prevină soluţia finală, cum
spunea Kafka birtaşul despre plivitul pirului din grădină.
Adică nu voia să pună pe măsea acid de la acumulatorul
radioului, aşa cum o făcuse vecinul Blagoie din faţa casei.
De unde oare-l cunoştea el pe străinul ce oprise mai
adineaori în faţa casei sale? Şi cu cine şi-a găsit să stea de
vorbă? Cu Dudi Şintăru’, adică hingherul cartierului, cel cu
trompeta din pană de gâscă şi sacul plin de mortăciuni pe
care-l plimba prin sat tot a doua zi dimineaţă?
- Laeee... unde eşti, măăă...?! – auzi Lae din nou.
Lae nu avea de unde să ştie dacă el era sau nu acasă.
Bundaş lătra de zor şi muşca lăteţele din gard.
- Marş, dracu’ să te ia!
Doar cuvântul „marş“ fu slobozit cu putere din gâtlej,
fiindcă cele ce urmară le spuse aproape în şoaptă. Dacă
tâmpitul acela de câine va continua, în câteva zile putea
să schimbe din nou stinghiile. Şi numai ce le schimbase pe
cele roase. Avea Bundaş ce avea cu Dudi şi întotdeauna
când îl vedea lătra ca un apucat. Nici nu era de mirare
având în vedere faptul că ţiganul îl prinsese pe bietul
câine blocat în postură de mire cu Brigitte, căţeaua sa, şi-i
arsese cu sete câteva biciuri pe spinare.
Privi prin ochiurile perdelei. Străinii mai stătură de
vorbă câteva minute cu Dudi, după care ţiganu-i pofti în
casă. Lae chicoti, ţinându-se cu mâna de nas. Zâmbetul
îi dispăru brusc de pe figură. Individul cel înalt semăna
izbitor cu nimeni altcineva decât cu „Sfântul“ de la
televizor. De fapt, cu Roger Moore, actorul. „Ce să caute
unu’ ca ăla în Satu Nou?“- se întrebă. Se uită iar în stradă.
Ceva mai încolo de casa lui Dudi staţiona o „Volga“ neagră,
masivă, pe care o tot ştergea un tip mărunt şi chel. În clipa
aceea, barza de pe coşul lui Blagoe începu să bată toaca.
Îşi ţinea capul în sus şi dădea iute din plisc. Urmă un
răcnet puternic. Şoferul „Volgăi“ se luase după doi copii
care fugeau pe mijlocul drumului de mâncau pământul,
lăsând în urmă un nor de praf.
Lae se uită spre casa lui Dudi. O casă cât grajdul lui
Dudi, doar că avea două camere şi acelea micuţe, cât
să-nvârţi un ac de cusut şi să nu te împungi. La unul
din geamuri Dudi pusese un sac de iută, fiindcă cineva
vrusese să-i fure maşina de omorât şobolani şi spărsese
geamul.
Băgău începu să behăie. Băgău era ţapul lui Dudi şi
consolatorul tuturor caprelor din sat. Ştia că Dudi se afla
în casă şi-l ignorase cu desăvârşire. Altfel spus, ajunsese
acasă şi, contrar obiceiului, trăsese tiliga plină de iarbă
până în fundul curţii, îl deshămase pe Dartanian, măgarul,
şi-l legase de tiligă, la mâncat verdeaţă proaspăt cosită, iar
pe el, pe Băgău, nu-l luase încă în seamă.
„Acuşa vă săturaţi voi de Dudi, de Băgău şi de Dartanian.
O să vă pută ţoalele o lună de azi înainte, tăntălăilor!“ -
chicoti Lae din nou, cu ochii spre casa vecinului. Se apropie
de geam. Nu se vedea nici o mişcare. Nici Bundaş nu se
mai auzea. Privi către uşă. Apoi din nou spre geam. Se
apropie de telefon. Puse mâna pe receptorul din ebonită
31
 sintagme literare
neagră. După care îl duse la ureche. Ştolverţ, şeful de post,
trebuie să ştie că în sat se află doi străini. Altfel – Ştolverţ
oricum va afla – el, Lae, se va număra printre cei care au
ştiut şi n-au raportat. Nu demult au prins grănicerii un
spion american care a fotografiat Sfatul Popular. Vecinii
au dat apoi cu subsemnatul fiindcă nu s-au dus imediat la
Miliţie să anunţe.
Lăsă receptorul în furcă. „Dar dacă ăştia au venit
după cotă?“ – se întrebă. Se cutremură. Îşi duse palma la
nas. Camforul îl reînvigoră neaşteptat de bine. Îi simţea
mirosul pătrunzător până în creier. Inspiră adânc aer în
piept. Atunci auzi behăitul Melaniei. Uitase de ea. Vru
să facă un pas spre uşă, însă renunţă în ultimul moment.
Capra mai putea să rabde. Măcar până dispar străinii cu
tot cu şofer şi „Volga“ lor neagră pe Uliţa Mare.
Bătrânul ceas CFR arăta ora şase şi jumătate şi străinii
încă se mai găseau în casa lui Dudi. Lae se strâmbă. Era
aproape sigur că erau de acelaşi neam cu Dudi, fiindcă
rezistau de atât de multă vreme în putoarea din casa
acestuia. Lina îl părăsise de vreo doi-trei ani tocmai pentru
că Dudi nu vrusese nici în ruptul capului să se despartă de
Băgău. „Ăsta face bani, pe când tu-ngraşi căpuşele“ – i-a
replicat Dudi la proces. Judecătorul s-a strâmbat şi a fost
de acord cu divorţul. Lina a plecat, Băgău a rămas. Şi toată
lumea din sat a răsuflat uşurată: Băgău avea să presteze şi
în continuare servicii de calitate.
„Ăştia nu-s de la percepţie“, gândi Lae. Putea să fi ieşit
atunci când l-a strigat Lae. S-ar fi descurcat el cumva cu
străinii. Dacă erau perceptori, îşi spuse, atunci ar fi venit
neapărat cu domnul Titi ori cu fiu-său, care i-a moştenit
funcţia la Sfat, dar cu alt nume. Ceva cu f... nu mai ştia
sigur. Parcă fisc, îşi aminti.
Ieşi tiptil în curte. O dezlegă pe Melania. Aceasta tropăi
behăind direct la gardul lui Dudi. În clipa aceea, nimeni
nu ar fi putut să spună dacă Melania s-a dus doar pentru
că-i mirosea a iarbă proaspătă din tiliga unde mesteca
Dartanian de zor ori pentru că dincolo de gardul de lăteţe
se zbenguia Băgău.
Dinspre sud se auzi un tunet. „Iar au ungurii tragere de
seară“, gândi Lae. Dar se răzgândi imediat, cu ochii ţintă
la cer. Tocmai fulgerase scurt şi dinspre Ungaria se auzi
iar un tunet. De fapt, la radioul lui, un „Bucureşti 500“, pe
care-l asculta în fiecare seară holbându-se vrăjit la ochiul
acela magic, de culoare verde, care parcă era o flacără
verde, aflase că urma o săptămână de ploi torenţiale.
- Hai, mă, Bundaş... – strigă. Mă, Bundaş, hai încoace...
Câinele apăru de undeva de sub şira de paie din
fundul curţii. Era foarte apatic, însă Lae nu mai stătu să-l
privească. Lae privea ţintă la casa lui Dudi. „Volga“ zăcea în
ontinuare pe uliţă. Nu se vedea nici urmă de şofer. Aşadar,
străinii se găseau tot în casa lui Dudi. Lae se strâmbă iar
gândindu-se la mirosul înţepător al lui Băgău. Când intra
ţapul în călduri, mirosea jumătate de cartier. După aceea,
când îi trecea lui Băgău, mai mirosea doar în curtea
lui Dudi...
- Noroc, Lae!
32
Prozã
Lae încremeni. Dudi stătea dincolo de gard şi urina.
- Fraier ai fost, mă, Lae. Io le-am zis să vină la tine că ai
o cameră mai mult, numa’ că tu n-ai fost acasă. Ştii... – se
apropie Dudi de gard, încheindu-se la şliţ. Dacă stau ăştia
trei nopţi la mine, îmi mai cumpăr un măgar... Ha, ha, ha...
Două ceasuri le-am povestit cum dispare Băgău noaptea
şi se duce la femei. Se uitau la mine ca la şuncă.
- Da’ cum au ajuns la tine, mă, Dudi? Nu puteai să strigi
mai tare. Eram acasă.
- Mă, Lae, Băgău o să fie actor mâine, mă. Ăştia fac un
film despre nu ştiu ce frate a lu’ Dracu, Dracula, parcă aşa
au zis... Da’, ştii cine-i ăla cu ochi albaştri?
- Nu... da’ puteai să strigi mai tare...
- Sfântu, mă, ăla care joacă sâmbăta la televizor în
Sfântu...
- Cum dracu?! Hă, hă, hă, auzi, vine Sfântu-n Satu Nou,
să facă film cu ţapu’ lu’ Dudi...
- Zău, mă, Lae. Îmi povestea românu nost, că zicea
româneşte ce zicea englezu’, că Dracula, parcă, ar fi avut
un frate, Drăgulă, un beţivan mai rău ca Ciuşpais. Că
Dracula se prefăcea în vampir şi sugea sângele la oameni.
Da’ frate-său trăgea la măsea...
- Du-te, mă, Dudi, că te-aude şi Băgău cât de bine minţi
şi te lasă-n curu’ gol. Hai, mă, lasă vrăjeala... Măcar mie
puteai să-mi spui adevărul...
- Să mor dacă te mint.
Atunci se văzu un fulger orbitor şi trăsnetul nimeri într-
un salcâm de pe uliţă. Dudi şi Lae se holbară unul la altul.
Apoi fugiră fiecare la casa lui. Bundaş dispăru scâncind de
frică în grajd. Şi atunci se slobozi potopul.
Se făcu miezul npţii şi continua să plouă cu găleata.
* * *
Se făcea că el, Lae, zboară pe deasupra gardului. Zbura
cu faţa în sus, paralel cu pământul şi cu picioarele înainte.
Nu prea sus, fiindcă mai simţea uneori câte-un bolovan
zgândărindu-i noada. Se sforţa un pic şi, cumva stors de
vlagă, reuşea să prindă o oarecare înălţime. Atât cât să
nu mai dea cu fundul de bolovani şi ciulini. În stânga zări
un lac imens, pe urmă un râu care curgea năvalnic pe
lângă el.
- Laeee…
Se prăbuşi pe malul râului. Strigătul venise de nicăieri.
Încercă să se ridice din nou. Plutitul acela era foarte
reconfortant. Însă nu mai reuşi nici măcar să-şi ridice
capul. Iar picioarele-i erau ca de plumb.
- Laeee, scoală mă…!
Râul dispăru. La fel şi semiîntunericul acela moleşitor.
Lae întredeshise ochii. Auzi bătăi în geam. Afară se făcuse
binişor de ziuă.
- Ce vrei? – întrebă el, buimac. În urechi încă-i mai
clocotea furios râul din somn.
Fără îndoială, cel care bătea în geam şi-l striga nu
era nimeni altcineva decât Dudi, prăpăditul de Dudi,
nenorocitul de ţigan, pramatia dracului, jigodia… Se ridică
în capul oaselor. O durere surdă îi străbătu pieptul. Era de
 sintagme literare
la reumatism. Acolo îl durea întotdeauna când ploua. Sări
în picioare. Uitase s-o lase pe Melania în grajd. Iar peste
noapte o fi udat-o ploaia ciuciulete.
- Hai, mă, Lae, scoate calu’ că ăştia vor să plece şi nu
pot!
- Da’ de ce nu pot?
- Li s-o împotmolit maşina aia cu nume de râu...
- Mureşu’?
- La dracu, Lae, că Mureşu’ nu curge prin Moscova.
Volga aia, cum dracu-i spune. Aia neagră, de aseară, din
uliţă... că ai văzut-o şi tu, ce naiba!
Lae se încălţă. Îşi târî picioarele până la geam. Trase
perdeaua. Afară încă mai ploua.
- Hai, Lae, că domnul Roger Mur trebuie să se ducă
până la Sfatul Popular după autorizaţia de filmare...
Da, ăsta era, răcni Lae de bucurie, dar numai în gând.
Străinul acela înalt, cu ochi albaştri, era Roger Moore,
actorul care-l juca pe „Sfântul“. Acum stătea între Dudi şi
alţi doi indivizi. Aceştia din urmă se certau. Ziceau ceva de
ploaie şi de Paşti. Şi de mamă. Lae lăsă draperia să cadă
la loc.
- Murgu-i beteag, mă. Şi-o scrântit un picior la groapa
de pământ galben. Şchioapătă. Ia-ţi măgaru’, că şi-aşa vrei
să-ţi mai cumperi unu’.
- Hai, mă, Lae... Uite, te roagă şi tov Micşa de la raion...
- Nu pot, îl doare picioru’...
Lae se întinse iar sub plapumă. Un timp auzi
bombănelile celor de afară. Apoi nu mai auzi decât un
zumzăit persistent. Închise ochii. Zâmbi. Ăştia n-o să mai
vină-n veci pe-aici. Aşa noroi ca-n Satu Nou nu mai există
nicăieri în lume. Când plouă mult, se împotmolesc până şi
caii. Darămite „Volga“ aia neagră şi Sfântu’, gândi. Zâmbi
iar. Şi la cine şi-au găsit să înnopteze? La cel mai prăpădit
om din sat. La Dudi. Ori la el i-ar fi putut pune să doarmă
în soba mare, dinspre stradă. Două paturi separate...
Unde or fi dormit la Dudi? Ăla are şi acum nu dricală cu
pănuşi de porumb, ci cu snopi de ovăz. Că lui Dudi nu-i
place cum se face groapă-n patul cu dricală din pănuşi.
Nu, n-or să mai vină ăştia să-l filmeze pe Băgău în vecii
vecilor. Auzi tu! Pe Băgău, pe Dudi... Pe nima-n drum. Şi
cine-o fi trebuit să-l joace pe acest Drăgulă, fratele lui
Dracula? Dar cine-o mai fi Dracula?
Lae se întoarse cu faţa la perete. Închise ochii. După
un timp, reuşi iar să plutească. Acum plutea mult mai sus.
Chiar pe deasupra firelor de curent electric de pe uliţă.
* * *
Se trezi aproape de prânz cu dureri în stomac. Ceasul
CFR arăta aproape de prânz. Sări din pat speriat. De afară
se auzea behăitul Marilenei. Apoi un tropăit prin pridvor.
Se repezi în tindă. Ieşi în pridvor. Văzu negru-n faţa ochilor.
Băgău tocmai o prinsese pe Marilena la înghesuială, între
două ciubere, şi o consola de zor. De Bundaş, nici urmă.
În gardul dinspre Dudi lipseau vreo trei-patru lăteţe. Lae
porni spre grajd. Uşa de lemn era larg deschisă. Lui Lae
inima începu să-i bată cu putere. Porni să alerge. Ajunse.
Prozã
Temerea de moment i se confirmă. Calul lipsea. Hamul se
afla însă la locul său, în cui. Se apropie. În semiîntunericul
din grajd, hamul părea a fi un om. Un om fără gât, dar cu
un chip care semăna izbitor cu al străinului. Cu al Sfântului.
Lae întinse mâna. De cui, peste ham, stătea agăţată o
mască. În locul ochilor albaştri ai lui Roger Moore, două
orbite goale. Lui Lae i se păru că aude un nechezat. Apoi
zarvă mare pe uliţă.
Mâţele italianului
sau privatizare cu succes
Sparse oul de muchia tigăii cu o mişcare precisă,
îndelung exersată, de burlac specializat în căigane şi
ochiuri de ouă. Apoi îl duse la nas şi-l mirosi îndelung.
Pentru o clipă îşi imagină că inhalează parfumul de
rozmarin din părul Matildei, fata şchioapă a lui Hanzi din
cartierul Hibl. Oul mirosea a cloacă de găină, a găinaţ şi
a umed. Nu era unul clocit aşa cum fusese cel pe care i-l
fiersese bunicul său pentru a sparge ouăle de Paşti ale
colegilor săi din clasa I-a.
Ideea moşului i se păruse grozavă, mai cu seamă că îl
asigurase că va câştiga toate ouăle din şcoală, unul clocit
fiind mai tare decât celelalte. Mai puţin decât cele din
lemn sau de bibilică. Numai că s-a întâmplat ca prietenul
său Ghiţă, fiul poştaşului, cel care crescuse şi locuia în
cartierul ţigănesc, să aibă un ou mai tare. Iar acesta nu
fusese nici din lemn, nici de bibilică, nici clocit. Fusese un
ou enigmă, la fel ca şi grăuntele de „necurat“ ce-i sălta
aceluiaşi Ghiţă în palmă doar pentru că era încălzit până
la temperatura corpului uman, iar Ghiţă nu-i dezvăluise
niciodată secretul.
Îşi concentră întreaga atenţie asupra celor două părţi
de ou ce se ghiceau după linia apărută în urma ciocnirii
cu muchia tigăii. „Cam aşa arată globul pământesc de-l
strângi de Ecuator“, gândi, iar acest gând îl înfioră. Auzise
de pe la cei care-şi făceau veacul în faţa televizorului că
acolo unde pocneşte globul pământesc se nasc vulcani.
Îşi înfipse unghiile degetelor mari, până când pojghiţa
subţire de calciu crăpă şi ieşi la iveală albuşul ce porni să i
se prelingă pe falangele păroase. Atunci îşi aduse aminte
că nu se spălase pe mâini, iar pe sub unghiile netăiate
la timp avea mari depozite de pământ de grădină. Şi nu
numai atât.
- Oh, yes, yes, yes... – exclamă, aşa cum auzea el tot
mai des prin filmele americane de pe „cablu“, acelea ce
înlocuiseră cu succes „niet, niet, nietu“-urile ruseşti. La
mama dracului! – exclamă şi aruncă oul în curte. În câteva
clipe, din acesta nu rămase decât coaja albă şi lucioasă.
Trecându-şi tot mai des limba peste bot, Rexi îl privi preţ
de câteva clipe aşteptând urmarea, dar, cu ochii pe chipul
întunecat al stăpânului, lătră scurt şi se refugie glonţ sub
şura de paie. Acolo de unde fugi cotcodăcind de două-trei
ori Mariana, găina ce-i mai rămăsese după ultima vizită
de aprovizionare a puştimii tuciurii din cartier. Îi rămăsese
deoarece Mariana avea prostul obicei de a acţiona după
33
 sintagme literare
instinct şi prefera să se culce în dudul negru din curte.
Îşi tăie tacticos o felie de pâine. Înveli într-un prosop
cenuşiu jumătatea de franzelă ce-i supravieţuise foamei
de aseară, după care ieşi din nou în curte. Oul tocmai
dispăruse pe gâtul prietenului său, Rexi. Nu-i mai
rămâneau decât vişinele din pomul ce scăpase după
seceta cumplită de anul trecut, secetă ale cărei cauze
porneau de la urmările bombardamentelor mai mult decât
„prieteneşti“ asupra unei foste ţări prietene şi, cândva,
aparent independente. Muşcă flămând din felia de pâine.
Din fericire, era proaspătă, poate chiar prea proaspătă
pentru foamea lui. Primele vişine, prea acre pentru
gusturile sale, îi mai potoliră din elan. Scuipă sâmburii
sub grămada de lemne, acolo unde se refugiase prietena
Mariana mai adineaori. Nu văzu nici o mişcare. Găina
nu veni să ciugulească sâmburii aşa cum se aşteptase.
Atunci auzi un cârâit ciudat. Era cârâitul inconfundabil
al galinaceei. Apoi Mariana începu să cotcodăcească
disperată. Nu de sub stiva de lemne, unde crezuse el că
se refugiase, ci undeva din cealaltă curte. Apucă mătura
ca ars, deschise precipitat uşa dintre cele două spaţii şi
alergă într-un suflet spre fundul curţii a doua. Rexi i-o luă
înainte, alergând ca bezmetic şi lătrând cu isterie.
Ilie mai apucă să vadă dihorul repezindu-se la Mariana,
apucând-o de aripă, încercând să sară cu ea peste gard,
scăpând-o din gură şi dispărând fără ea în grădină.
Mariana căzu la pământ, cu aripa frântă. Rexi mai lătră de
două-trei ori după dihorul fugit dinclo de ochiurile plasei
de sârmă ce despărţea curtea de grădină, după care se
repezi la Mariana.
Atunci simţi Ilie toată presiunea sângelui forţându-i
capilarele părţii superioare a corpului.
- Marş, dobitocul dracului! – urlă şi aruncă după câine
cu propriul pantof. Urmă ceea ce, de regulă, se numeşte
ruletă rusească. Nu-ţi trebuie prea mult creier pentru ca,
ţinând ţeava pistolului îndreptată asupra creierului sec al
prietenului tău sau al altcuiva, să-ţi scape glonţul în ţeastă.
Îl nimeri în cap. Rexi se prăbuşi chelălăind. Se prăbuşi cu
burta în sus, dând disperat din picioare. Lângă el, Mariana
mai cârâia din când în când, într-o baltă de sânge.
Ilie scoase briceagul cu plăsele în formă de peşte, un
briceag pe care-l avea de treizeci şi cinci de ani, de pe
vremea când era copil, un obiect deja mai subţire ca o
lamă de bărbierit de atâta ascuţit. Îl deschise, se apropie
iute de Mariana şi, cu ochii în lacrimi, o prinse de cap, îi
potrivi la repezeală briceagul sub gât, închise ochii şi trase
puternic cu lama. Capul găinii îi rămase în mână, fierbinte.
Trupul păsării se zbătea la picioarele sale, în spasme,
cu sângele ţâşnind din gât. Alături, Rexi continua să se
zvârcolească scâncind. Totul se petrecu în doar trei-patru
secunde. Se aplecă asupra bietului patruped. Era pentru
mintea lui aidoma unei secvenţe de coşmar nocturn în
care se prăbuşea cu un avion atâta vreme cât putea să
pună punct, în somn, la tot ceea ce nu-i făcea nici un fel
de plăcere.
- Măi, Rexi, mă, ce naiba...
Rexi încetă să se mai zbată. Rămase înţepenit, cu
34
Prozã
picioarele-n sus. Urmară câteva clipe de nemişcare, care
aproape că-i dădură lui Ilie speranţe că patrupedul îşi va
reveni. Însă acesta zvâcni scurt, îşi întinse labele şi-şi dete
sufletul. Bărbatul îl privi lăcrimând. Încă mai ţinea în mână
capul însângerat al Marianei. Îl aruncă cât colo. Acesta se
lovi de plexicul pe care scria, alb pe roşu, „Coca-Cola“,
furat de însuşi Ilie de la firma luminoasă a primului birtaş
privatizat din sat şi pus la gard, să nu fugă puii Marianei în
grădinile vecinilor. Atunci îşi reveni. Mariana încetase şi ea
să mai dea din picioare. În jurul ei, plin de sânge.
O prinse de aripi. Observă că rana de la aripa stângă
era superficială. Îşi dădu cu palma peste frunte, înjurând.
Mariana putuse să supravieţuiască fără nici o problemă.
Aşa, însă, nu-i mai rămânea decât s-o pună la fiert. Se
duse repede în bucătărie. Turnă apă într-un vas mare
şi-l puse pe reşoul de aragaz. Atunci îşi aminti că, de o
săptămână şi trei zile, i se terminase butelia. Nu rămânea
decât alternativa aprinderii focului în soba de tuci. Rupse
la repezeală câteva surcele uscate de salcâm, câteva foi
dintr-un ziar local şi, abia cu un ultim chibrit, încercă să
aprindă focul. Atunci sări ca ars. Dar dacă Mariana... Nu.
Era tot acolo unde o lăsase. În pridvor, în vasul acela mare.
Totuşi, temerea sa avusese temeiuri. Din curte îl privea
sfidător Coco, motanul roşcat al vecinei sale, Lucreţia. În
clipa aceea, parcă-i dispăru din creier orice altă problemă.
Coco era mai aproape de el ca niciodată.
- Ţiţu miţu! – îl alintă, privindu-l galeş şi întinzând
mâna.
Atunci îşi dădu seama că nu avea cum să-l ademenească
pe motan cu mâna goală. Reintră în bucătărie. Deschise
uşa sobei. Focul se stinsese. Luă lampa de pe masă, îi luă
sticla, deşurubă partea cu fitilul, reveni la sobă, dădu la
o parte un ochi de fontă, după care turnă puţin petrol
lampant deasurpa surcelelor. Se căută prin buzunare
după chibrituri. Scotoci prin toate sertarele din casă
doar-doar va găsi măcar o cutie cu un băţ bun în ea. „Nu,
nu...!“ – exclamă în sinea sa. Era urmarea la imaginea
ce-i apăruse brusc în minte. Atunci i se declanşă acelaşi
perpetuu coşmar: se făcea că intră în soba mare, adică
în ceea ce bănăţenii numesc cameră bine aranjată
dinspre uliţă, apoi trage unul din cele două sertare mari
ale dulapului de haine al stră-străbunicului şi ia de-acolo
una dintre sutele de cutii de chibrituri din marea colecţie
începută de bunicul Teodosie, reluată de tatăl său Eftimie
şi continuată de el însuşi. După care scoate un singur băţ,
îl freacă de cutie şi flacăra se iţeşte pe băţul subţire dintre
degete. Parcă-l auzi pe prăpăditul de Teodosie spunând
printre sughiţurile duhnind a rachiu de tranziţie: „Şi tu,
băiatul meu, Ilie!“
Îşi adună toate puterile de care era în stare la acel ceas
de vară şi se cutremură, dorind parcă să scape de vreun
blestem poposit pe neaşteptate pe capul său. De fapt, un
anumit blestem exista. Era cel al Ilonei, unguroaica din
Sânnicolau Mare, care-l iubise asfixiant. O părăsise în ceas
de seară. Mai curând, ea fusese cea care l-a părăsit seara,
în plină toamnă. Li se terminaseră chibritele tocmai când
puseseră la fiert bostanii pentru porci. Femeia aprinsese
 sintagme literare
focul cu un chibrit din cea mai veche cutie din colecţia
lui. Şi-acum se vedea dunga albicioasă pe muchia neagră
a cutei, urmă a chibritului ce alunecase pentru a i se
aprinde fosforul din măciulie.
Brusc, se repezi în pridvor, luă vasul cu tot cu găină, îl
duse întindă, închise uşa, o încuie şi apoi îl privi sfidător
pe motan.
- Coconel, coconel... – îl alintă din nou pe motanul
Lucreţiei. Ce-i al tău e pus deoparte... Vin imediat,
Coconelule, şi să vezi ce maţe o să mănânci, măi, măi...
Spre norocul său, vecinul de după casă, Drăgan, stătea
şi fuma pe scaunul din stradă. În jurul său, plin de dude
negre, strivite, şi de scuipaţi.
- Bună, nea Drăgane... Ce mai zici? – îl întrebă.
Bătrânul părea că nu-l auzise. Se aşeză lângă el.
- Te costă un ţâmp şi o aripă – spuse moşul pe
neaşteptate.
- Pentru un chibrit?
- Nu. Pentru mucul ăsta de „Carpaţi“ fără filtru –
răspunse Drăgan, după care aruncă restul de ţigară şi fu
cât pe-aci să-l strivească sub călcâi.
- Nu! – exclamă celălalt, aplecându-se şi recuperând
mucul. Rânza şi o aripă.
- Nu. Eu plătesc comision de zece mii în fiecare zi
numai pentru că mi se aduce pita acasă. Acum mi s-au
terminat chibritele. Crezi că-i uşor să fii bătrân şi să-ţi
tremure picioarele? Dacă nu fugi repede cu mucul acasă,
nu mai ai cu ce să aprinzi focul şi ţi se împute Mariana...
Îţi scoţi tu pârleala de la italian...
Ilie nu mai aşteptă să audă restul. O zbughi spre casă,
intră în tindă, ridică un cerc de pe plită şi focul răbufni.
- ... un ţâmp şi-o aripă numai pentru o scânteie... Al
naibii, moşul! Dar de italian de unde dracu mai ştie...?
Odată ce dădu apa în clocot, luă vasul de pe plită, îl
puse pe pardoseală, o apucă pe Mariana de picioare şi
o aruncă în vas. Aerul se umplu de aburi şi de miros de
găină opărită. Atunci deschise larg uşa. Coco stătea în
acelaşi loc, în poziţia Sfinxului.
- Să-i dau eu lui moş Drăgan un ţâmp şi-o aripă... nu, tu
meriţi mai mult decât scârba aia de moş...
Atunci îl străfulgeră un gând urât. De unde ştia bătrânul
de moartea găinii? Da, se uitase peste gard, ca de obicei.
Îl spionase din nou. Curiozitatea moşului era exasperantă.
Văzuse probabil şi moartea lui Rexi şi mâine va şti tot satul
cum el, Ilie, şi-a omorât propriul câine. Câtă batjocură se
va abate asupra lui, nici nu-i venea să se mai gândească.
Luă un scăunel, îl puse alături de vasul cu apă clocotită,
se aşeză şi începu să o cureţe de pene pe biata Mariana.
Munca asta era una dintre cele pe care le detesta. Nu
atât mirosul de pene opărite, cât faptul că acestea i se
lipeau de degete. Evident, însă, nu agreea nici curăţitul
abdomenului, o operaţiune deosebit de scârboasă în
viziunea sa.
Se ridică precipitat şi-i aruncă motanului capul găinii.
Acesta îl privi câteva clipe cumva mirat de gest. Dar, după
câteva ezitări, se ridică în picioare, făcu un pas, apoi încă
unul şi, în cele din urmă înşfăcă bucata de os, pene şi piele
Prozã
şi se ascunse sub ciotul de viţă de vie din grădiniţa din faţa
casei.
Ilie îl urmări un timp cum încearcă să dea penele la o
parte, apoi cum roade din cap bucată cu bucată. Se duse
la sertarul mesei din bucătărie. Scoase de acolo foarfeca şi
un ghem de sfoară de cânepă. Luă covata de tablă zincată
din cămară. Pe urmă o lingură de lemn. Legă lingura cu
sfoară şi depănă ghemul până aproape de geamurile din-
spre stradă din soba mare. Duse vasul cu apă şi găină tot
lângă geamurile din soba mare. Sprijini apoi covata cu lin-
gura de lemn. Un singur tras de sfoară şi Coco va fi al lui,
gândi, fascinat de idee. Coco va fi bomboana de pe tort.
Italianul trebuia să pice din clipă-n clipă. Italianul va
veni cu bani mulţi şi-l va plăti regeşte. Îşi va putea schimba
televizorul „Lux“ alb-negru cu un televizor în culori, îşi va
plăti abonamentul la „cablu“ pe un an înainte, va lua o
butelie galbenă, îşi va cumpăra o sticlă mare de vodcă şi-i
vor mai rămâne bani şi pentru o cină-n doi cu Mărioara,
văduva din capătul satului.
În scurt timp, pe ceea ce fusese Mariana nu mai rămase
urmă de pană. Lui Ilie aproape că-i dădură lacrimile. Reuşi
cu greu să şi le stăpânească. Aruncă pe pat faţa de masă şi
puse în locul ei găina. Mirosul de gelatină opărită umplu
rapid şi soba mare. Mai aduse o oală pentru maţe şi cuţitul
de tranşat. Erau nişte clipe minunate. Coco prinsese curaj
şi se apropiase de pridvor. Ilie luă oglinda şi o duse în
tindă, într-o poziţie de unde aceasta îi putea arăta orice
mişcare ulterioară a motanului. Se înapoie în soba mare
şi se apucă s-o tranşeze pe Mariana. Aceasta fusese, pe
când era doar un pui, preferata sa. Cât pe-aci să-i dea din
nou lacrimile. Înfipse lama cuţitului în pieptul găinii.
Coco trebuia ademenit neapărat până sub covată.
Atunci, haţ şi covata îl va bloca pe motan sub ea. În rest,
era o treabă relativ simplă. La naiba!, exclamă. Cum să fie
simplă. Prietenul său de nădejde, Rexi, tocmai ce şi-a dat
duhul şi acum cutreieră veşnicele plaiuri ale vânătoarei.
Cine-l mai poate ajuta acum să mai prindă vreo pisică...?
„Nu dispera, Iliuţă, nu fi muiere, ce mama dracului!“,
încercă el să se consoleze. Gândul că-l poate captura pe
Coco îi dădu brusc noi speranţe. Va face schimbări în soba
mare. Televizorul color îl va pune după uşă. Va cumpăra
un camion de lemne de la munte şi toată iarna va putea
să stea la filme, la animal planet şi la discoveri. Poate şi
la vivere, de ce nu, că şi Lucreţia stă cât e ziua de mare
cu ochii beliţi la televizor. E drept că ei teveul i l-a adus
Georgică, şoferul de taxi de la oraş. Când are curse mai
lungi, Georgică se odihneşte la Lucreţia. Ahurile şi ohurile
se aud deseori până la el în cameră. Aşa cum se aude de
după casă tusea lui moş Drăgan.
- Haide, dragule... – zise şi aruncă în bucătărie una din
aripile Marianei. Privi în oglindă. Motanul se făcea a nu fi
observat bucata de carne proaspătă. Naţi-o şi p-a lu moş
Drăgan, adăugă şi azvârli şi cealaltă aripă.
Doar câteva clipe trecură până ca motanul să apuce
una din aripi, s-o şteargă în pridvor şi să dispară înspre
grădină. Atât putu să urmărească prin oglindă. Coco
putea să fi sărit peste gard sau putea să fi rămas în curte,
35
 sintagme literare
în unghiul mort. „Acum e momentul!“, îşi spuse. Tăie la
repezeală un hartan şi-l duse sub covată. „E din partea lu
moş Drăgan.“
Coco trebuia să revină. Era convins de asta. Stăpâna
lui, Lucreţia, îl ţinea mai mult înfometat şi toţi vecinii îl
cunoşteau drept un mare hoţ de ouă, salam, carne de
găină din frigider şi chiar de pui de avicola.
„N-are importanţă!, gândi. Te voi aştepta chiar şi o zi
întreagă dacă trebuie. Dar n-o să scapi, derbedeule. Mi-
ai furat destule ouă...“ Se uită spre „Lux“, bătrânul său
televizor. Reuşi să-şi înăbuşe impulsul de a-l porni. Nu
putea să privească în acelaşi timp şi spre oglindă, şi la
ecranul televizorului. Ce minunat ar fi să vadă filmele în
culori, aşa cum le vede până şi moş Tăgârţă de Drăgan...
Poate banii-i vor ajunge şi pentru un ceas de masă. Şi, de
ce nu, şi pentru un ceas electronic de mână. Unul dintr-
acelea cu calculator. Şi cu deşteptător, aşa cum văzuse
la fiul cel mare al Lucreţiei. „Motanul!“ – exclamă. Coco
apăru din nou în raza sa vizuală. Se apropia tiptil de aripa
de lângă obiectul de tablă zincată pentru spălat rufe. De
covată. Se pocni peste faţă. Cum de nu se gândise să aşeze
aripa sub covată? Acum, hartanul Marianei i-ar fi rămas
lui. Sau lui moş Drăgan. O făptură ajunse în dreptul bucăţii
de carne. O mirosi. Stătu câteva clipe parcă pe gânduri,
privi la ţâmp, oscilă între aripă şi ţâmp, după care se
repezi la ţâmp. Exact în acel moment, Ilie trase de sfoară
şi covata se prăbuşi peste animal.
- Yes, yes, yes! – ţipă Ilie sărind de pe scaun.
Se apropie de covată şi o mângâie. Coco era al lui.
Televizorul color se apropia de proprietatea lui. Poate va
reuşi să-şi renoveze casa şi o va pune la dispoziţia celor
cu paşaport de mic trafic. Va câştiga o grămadă de bani.
Satul se găsea lângă graniţă, deci oportunităţi de afaceri
cu duiumul... Reveni la masă. Va continua cu tranşatul
Marianei dimineaţă. Se simţea deja prea obosit. Motanul
Lucreţiei, vecina din faţa casei, poate să doarmă şi el,
fiindcă mâncase deja destul. Se întinse pe pat. Adormi
în câteva minute, cu ochii privind la un televizor color
imaginar.
Îl trezi un claxon nervos. Deschise mirat ochii. Pentru
o clipă visul se întrepătrunsese cu realitatea, astfel că
îşi permise să se întindă cât era de lung. Întredeschise
ochii. Televizorul color părea că se află după uşă. Zâmbi
automat. Un nou claxon.
- Italianul!
Sări în picioare, buimac. Aruncă o primă privire la
covată. Italianul va fi fericit. Un motan pe cinste. Fugi să
descuie uşa la stradă. Într-adevăr, cel care claxona din
„Fiatul“ cel mic şi roşu parcat în faţa porţii lui Ilie era
Giancarlo. Îi deschise zâmbind. Se arăta atât de fericit
încât abia îşi stăpânea hohotele de râs.
- Coco, il grande mâţa, e la mine, domnu Giancarlo...
Teve color, păi nu? Merit... că nu numai vecinii să aibă
cablu, ce mama dracului... Toate sunt la mine în pivniţă.
Una şi una...
Italianul îl urmă în curte. Ilie intră în tindă.
36
Prozã
- Aici e... l-am prins aseară... Nu-ţi închipui ce uşor a
fost. Numai o aripă şi-un ţâmp, îţi dai seama. Pentru Frida
am cheltuit aproape o găină întreagă... La dracu s-o ia.
Iar pentru Mindula am cumpărat chiar o pereche de pui
de porumbei de la moş Tăgârţă de Drăgan... Hai să-l vezi
pe Coco! Ăsta a fost cel mai viteaz motan din cartier. Toţi
puii din zonă seamănă cu el, îţi dai seama?... Poate mai
negociem, ce spui?
- Ce zice la tu, individ? Sa dai mai mult bani? Ultim dat
tu dat la mine schelete, mai...
- Hai să-l vezi pe Coco. Apleacă-te că eu ridic încet
covata... aşa...
De sub covată răzbătu un chelălăit slăbuţ, însă destul
de tare pentru ca Ilie să rămână blocat preţ de câteva
secunde. Prinse muchia covatei şi o ridică. Ceea ce gândise
i se confirmă. Sub obiectul de tablă se afla nu Coco, aşa
cum fusese convins până atunci, ci Credli, o corcitură de
Fox Terrier cu Pekinez. Şi, culmea, de aceeaşi culoare cu
motanul vecinei sale Lucreţia.
- O glumă, numai o glumă, domnu Giancarlo. Aici – ară-
tă el cu degetul spre uşa pivniţei, aici se află marfa, măi...
Scoase din buzunar o cheie uriaşă. Nu se dezlipise de
ea nici măcar azi-noapte, în somn. De cum o introduse
în uşa ce dădea în subsol, de dincolo răzbătu un cor de
mieunături.
- Patruzeci şi şase, cu şase mai mult decât ai comandat,
sinior Jancarlo. Ce-i cinci peste înţelegere e pentru cablu.
Una ţi-o dau pe gratis. E, ce spui?
- Sa vad la pisici, răspunse italianul.
Ilie aprinse lumina şi întredeschise uşa pivniţei.
- La dracu, mai, omule, am spus să fi piccolo pisici, nu
grande pisici, cavallo... Filio de putana... drum degeaba
Italia-Rumania, cavallo de magar. Piccolo pisici, mici, nu
grande... filio de putana... Cine maninca batrini pisici,
cavallo? Ruinat la io, scalzone...
Ilie rămase ca şi blocat. Italianul, cel pe care-l aşteptase
cu atâta nerăbdare, nu era decât un porc de câine. Lumea
se prăbuşea întreagă peste el. Tuciuriul peninsular urcă
precipitat în „Fiat“ şi demară în trombă. Exact în clipa
în care din pivniţă începură să alerge pisicile. Patruzeci
şi şase la număr. Pentru douăzeci şi patru dintre ele
cheltuise douăsprezece găini. Pentru restul rămăsese fără
cinci curci, un curcan şi trei raţe mute. Cele şapte perechi
de porumbei nu mai contau. Şi nici cele cinci perechi de
pui de porumbei. Plus Rexi şi Mariana. Îşi duse degetele
prin păr. Dar se răzgândi. De ce să-şi mai smulgă şi părul?
Maşina italianului se pierdu în spatele birtului din centrul
satului. Pisicile încă mai continuau să iasă din pivniţă.
Scuipă dezgustat. Atâta amar de vreme îi aşteptase
pe americani. De fapt, pe ăştia îi aşteptase bunicul său,
Teodosie. Tatăl, Eftimie, i-a întâmpinat pe ruşi. El, Ilie,
i-a aşteptat pe americani, dat fiind faptul că nepoţii au
aceleaşi gusturi ca bunicii. S-a întâmplat să vină italienii.
Un mieunat îl readuse la realitate. În jurul lui se găseau
vreo treizeci de pisici.
- Hai, mă, Ilie, că n-o să-ţi fie uşor. Ia-l şi pe Coco.
Moş Drăgan deschise o paporniţă şi din ea zbughi
Coco, motanul cel roşcovan al Lucreţiei.
 sintagme literare
Un tramvai cu roţi de gumă
Bandriş zăcea în pat pe spate, cu ochii larg deschişi. O
lacrimă apărută din senin deveni deranjantă de două ori:
o dată pentru că Bandriş se descoperi pe sine însuşi a fi,
de fapt, un mare sentimental, iar pe de altă parte fiindcă
ochiul drept îi era acum umed şi nu putea urmări pe albul
abia ghicit al peretelui de lângă pat jocul umbrelor unor
frunze din liliacul de lângă geam. Îşi apropie dosul palmei
de obraz şi se şterse. Mâna îi puţea a peşte. Strâmbă
din nas. Uitase să se spele cu săpun şi acuma-i era tare
greu să se mai scoale. Fusese toată ziua la pescuit şi nu
prinsese nimic, absolut nimic, ceea ce nu i se întâmplase
de multă vreme. Îşi lipi palma stângă de perete. Apoi se
întoarse pe-o parte, îşi puse o pernă micuţă peste ureche
şi jumătatea de faţă întoarsă spre tavan şi încercă să
adoarmă. Zadarnic. Acum nu mai auzea lătratul înfundat
al câinelui său, Piţi, ci bătăile ca de ceasornic ale propriei
sale inimi. Fiecare bătaie părea a fi un bubuit de tun.
Numai că nu zgomotele, cântatul cocoşului, lătratul lui Piţi
sau bătăile inimii erau cele care nu-l lăsau să doarmă, ci
o imagine, o imagine banală, de vagon de tramvai galben,
cu roţi de gumă, care, oricum şi-n orice parte se întorcea,
îi ajungea tot dinaintea ochilor.
De fapt, Bandriş se culcase furios. Nici măcar nu
gustase din papricaşul făcut la amiază de nevastă-sa,
Filomela, o moldoveancă de prin părţile Iaşului pripăşită
în sat, care lucra în schimbul de noapte la o fabrică de
împletit sârme colorate pentru maşini americane, în
oraşul din apropiere. Pur şi simplu, după ce venise acasă
de la pescuit, aruncase plasa şi undiţele în gura podului,
bău o cană de apă şi se puse în pat. Ceea ce-i spusese
vecinul Gaia l-a întors pe dos: traseul tramvaiului între
Ţigănia Românească şi Ţigănia Nemţească avea să fie
prin cartierul Hibl, prin uliţa unde locuia Bismark, ultimul
neamţ rămas în sat, ceilalţi plecând care pe unde apucase.
Aşadar, el a fost pur şi simplu minţit de primar atunci când
acesta i-a promis că se va ţine cont de propunerea lui şi
anume ca traseul între cele două Ţigănii să treacă şi pe
strada sa din cartierul Satu Nou. De fapt, gândea el, era
traseul cel mai bun, chiar dacă drumul nu era nici măcar
pietruit şi pe vreme de ploaie tramvaiul putea să rămână
înţepenit în noroiul de pe uliţă. Dar, după cum spunea,
traseul propus de el era un compromis: tramvaiul nu avea
să circule nici pe Uliţa Mare, nici pe Uliţa Lungă şi împăca
astfel pe toată lumea. Se şi văzuse în vagon, mergând sau
venind de la pescuit, cu plasa de un leu plină cu peşte din
balta lui Liupco. Şi, brusc, primarul schimbă traseul după
cum vruseseră creierii lui, exclamase Bandriş. Mai mult
decât atât, la tramvai vor fi folosiţi caii lui Bismark, doi cai
Nonius negri, bătrâni şi costelivi, iar birjar va fi nimeni altul
decât Credli Ţiganu, un ins mărunţel, care nu avea nimic
de-a face cu ţiganii, dar i se spunea astfel fiind pirpiriu
şi negru ca tăciunele. „Adică cum, cu ce-i mai bun Credli
decât mine sau decât tine?“, l-a întrebat el pe vecinul Gaia.
Acesta l-a privit surprins, parcă abia atunci descoperind şi
el că ceva nu era în regulă. „Şi io am votat pentru Brebu,
că mi-or plăcut trandafirii lui. Ai văzut ce faini trandafiri
Prozã
are în curte?“ „Lasă-i dracu să-i ia de trandafiri că nu ăia
mă dor pe mine. Da’ una-mi spune când stau omeneşte
de vorbă cu el şi alta face, banditu’…banditu’… usca-i-s-ar
trandafirii să i se uşte…!“ Gaia l-a măsurat atunci din cap
până-n picioare. Apoi s-a apropiat de el parcă pentru a-i
spune un mare secret: „Mă, Bandrişule, mă, fii cuminte,
mă, că şi mie-mi plac trandafirii. O zis Brebu că-mi dă şi
mie la primăvară nişte rădăcini de trandafir…“ „No atunci
du-te şi tu la dracu cu tot cu Brebu şi cu trandafirii lui,
bine?“, s-a răstit Bandriş, şi-a luat sculele de pescuit de jos
şi a plecat spre casă.
Adică cum, până şi Gaia, care-i era vecin şi care ar fi şi
el câştigat dacă ar trece tramvaiul prin Satu Nou, s-a dat
şi el cu primarul? „Canci, Gaio, de-acum încolo să nu-ţi
mai cauţi găinile pe la mine prin curte. Gaia ţi le mâncă,
nesimţitule. Te-ai dat cu Brebu, prăpăditule…!“
Auzi dinspre curte nişte zgomote înfundate. Nu mai
erau propriile bătăi de inimă în urechi, ci cu totul altceva.
Aruncă pernuţa cât colo. Zgomotele încetară. Pe perete
dansau aceleaşi umbre de frunze, iar lumina lunii pline
părea a se fi accentuat. Maidanezul său, Piţi, scânci. Un
cârâit de găină străbătu până în cameră. Apoi glasul unui
cocoş supărat. Bandriş zâmbi pe întuneric. Mai mult ca
sigur că vreun şobolan dădea târcoale coteţului vecinului
său, Gaia. Ale sale muriseră toate încă din primăvară,
secerate de boală, şi Măria Lunga, hingheriţa cartierului, o
femeie înaltă şi slabă, fără dinţi, trebuise să vină de două
ori şi să le adune. Zâmbetul îi dispăru brusc. Imaginea
tramvaiului cu roţi de gumă îi deranja din nou retina.
Nu pricepea nici în ruptul capului de ce schimbase
primarul traseul tramvaiului. Nu reuşea nici în ruptul
capului să ghicească motivele care-i determinaseră pe
Brebu să ia o asemenea hotărâre, mai cu seamă că-i
promisese lui, lui Bandriş, în mod ferm, că va ţine cont
de părerea lui. Ştia că primarul avea o firmă pe numele
nevestei, ba chiar divorţase de nevastă, dar continuau
să stea împreună. Lumea vorbea prin sat că divorţase că
aşa era la modă, să pui firma pe seama nevestei cât eşti
primar, iar pe din dos să-i dai de lucru. De ce trebuia să
treacă tramvaiul pe uliţa lui Bismark? Are neamţul vreo
firmă?... Bandriş dădu cu pumnul în întunericul din faţa
sa. Găsise răspunsul. Păi prăpăditul acela de neamţ a fost
mare şi tare când au venit ăilalţi nemţi, cei din Germania,
cu ajutoare. El a făcut liste, el a avut cuţitul în mână şi a
împărţit hainele, zahărul şi guma de mestecat după cum
l-a tăiat capul. Brebu i-a spus: „Herr Anton (aşa-l chema,
de fapt, pe numele mic), tramvaiul e al dumitale, împarte
tu ajutoarele!“ Şi neamţul le-a împărţit. Mai mult celor pe
care nu-i cunoştea, mai puţin celor pe care-i cunoştea şi
mai nimic ori chiar nimic celor care, cândva, l-au înjurat
de mama nemţoaică a lui.
Cu Bismark fusese coleg de şcoală. Au fost în clase
paralele. Asta s-a întâmplat pe vremea când în sat au fost
atâţia copii încât, în clasa a cincea, atunci când Bandriş a
aflat că sunt şi nemţi prin sat, erau trei clase paralele de a
cincea, dintre care una numai de nemţi. Şi ce de bătăi se
mai încingeau prin şcoală sau prin zona şcolii, cei hăituiţi
fiind nemţii... Că la Toni Mozi, cinematograful comunal,
37
 sintagme literare
raionul trimitea numai filme ruseşti, de război. Ba chiar
s-a şi chelfănit cu Bismark, atunci când acesta a ochit mai
bine monezile de la jocul de Americana şi l-a lăsat fără
bilete la „Winetou“.
Ce interese să aibă Brebu în Hibl, cartierul cândva
german? Se întorcea când pe-o parte, când pe cealaltă,
mototolind aşternutul, şi tot nu reuşea să dea de răspuns.
Ce se putea căra cu tramvaiul între Tigănia Română şi
Ţigănia Germană şi se găsea în cartierul nemţesc? Cartofi,
porumb, sicrie cu sau fără morţi când moare careva,
pământ galben…? Eee, aici e-aici, îşi spuse. În primăvară
auzise că nişte italieni vor să facă în sat cărămizi şi Brebu
i-a cărat prin Hibl, la groapa de pământ galben. Aici e-aici,
jubilă el şi se întoarse iar pe partea cealaltă. Până să iasă
copiii de la şcoală după prânz, tramvaiul poate să facă deja
două-trei ture plin cu pământ galben, pe care să-l care la…
Aici nu mai ştia răspunsul. O fi având Brebu vreun plaţ în
Hibl şi lumea nu ştie. La atâtea case părăsite şi parcele
libere, nu mai ştia nimeni care al cui este.
De-ar fi ştiut nemţii ce probleme ridica acum
tramvaiul, poate n-ar mai fi venit deloc cu nici un fel de
ajutor. Şi cât hai s-a făcut atunci, la venire… Au ajuns în
sat tot felul de ziarişti de la Timişoara, ba chiar şi de la
Bucureşti. Primarul a organizat o primire triumfală. Gara
satului a fost împodobită cu flori şi ghirlande din hârtie
creponată. A fost adusă fanfara CFR-ului. Au fost pregătiţi
câţiva recitatori ca-n vremurile bune, când copiii purtau
cravate roşii la gât. Unul dintre prichindei s-a chinuit
aproape trei săptămâni să spună „Căţeluş cu părul creţ“
în limba germană. Au stat în gară vreo patru ceasuri.
Până când a venit Mişa Pizdici şi le-a spus că la Primărie
au sosit nişte nemţi cu un tramvai cu roţi de gumă şi că
vor să plece înapoi în Germania cu tot cu ajutoare, fiindcă
satul părea pustiu, iar la Primărie n-a fost decât el, Mişa
Pizdici, paznicul. Atunci s-a dezmeticit lumea şi a început
alergarea. Unii pe jos, alţii pe biciclete, doar primarul cu
„Trabantul“. Într-adevăr, în faţa Primăriei se odihnea un
vagon de tramvai, superb. De-un galben strălucitor. Plin
cu abţibilduri în nemţeşte. De nemţi, nici vorbă. După un
ceas şi jumătate au dat şi de nemţi. Aceştia beau bere,
în system „bruderscahft“, la Jana Sârboaica, birtăşiţa
din Ciucovăţ. Evident, bucuria vederii a fost reciprocă.
„Bruderschaftul“ a devenit molipsitor. A urmat un concurs
de băut până s-a dat bătută însăşi Jana Sârboaica. Pe ea
de ce n-a anunţat-o nimeni de un asemenea chef, că se
pregătea şi ea din timp cu mai multă bere, chiar felurită,
chiar şi nemţească, ba chiar şi cu mâncare ca-n Banat, să
nu uite nemţălăii de unde au plecat. Cel mai rău a ieşit
Brebu.
În faţa căminului, puhoi de lume. Brebu nu ştia de
e sărbătoare sau altceva. Era primul ajutor pe care-l
acceptase din decembrie 1989 încoace. „Adică cum,
se întreba el întotdeauna când vedea ajutoare de prin
străinătate, noi chiar crăpăm de foame? N-avem ce mânca
ori îmbrăca?“ Acceptase ajutorul numai pentru că donarea
tramvaiului fusese condiţionată de acceptarea unor
ajutoare simbolice. Comuna lui Brebu devenise faimoasă
în Germania pentru refuzurile constante de ajutor şi chiar
38
Prozã
trimisese trei vagoane de grâu la nişte inundaţii de prin
Germania. Atunci nemţii s-au simţit cumva ofensaţi şi au
început atacul. Aşa a trebui Brebu să accepte. Tramvaiul nu
fusese decât un cal troian, decretase Şolomba, profesorul
de istorie de la şcoala din sat. „Ş-acum o să-nceapă ş-alţii
să trimită ajutoare. Cu zdrenţe, cu pixuri uscate, cu păpuşi
schiloade, cu farbă veche…“ îl completase Giuca, şeful
peste Bicăria din Satu Nou. Evident că nu toată lumea era
de acord cu asemenea puncte de vedere. „Cu farba veche
poţi să aprinzi focul de păpuşi schiloade, zdrenţe purtate
şi pixuri uscate“, a conchis Vicheţ şi lumea l-a aplaudat.
Adică Brâglă şi Cipiripi, beţivanii de la „Trei păduchi“, birtul
oficial din Satu Nou, ţinut de Ivan, sârbul care mai trăgea
şi-acum de-o „Volgă“ albastră, pe motorină.
Când s-au dezmeticit a doua zi, nemţii au spus „Gutten
tag“ şi duşi au fost. Şolomba, profesorul de istorie, a
triumfat. „Vedeţi, ce v-am spus eu. Ne-au adus tramvaiul
numai ca să ne bage pe gât ajutoarele din el.“ Seara, însă,
televiziunile locale au dat pe larg interviuri cu nemţii
care aduseseră tramvaiul. Vezi Doamne, ce aventură a
fost pentru ei să urce într-un tramvai cu roţi de gumă,
adaptat pentru şoselele din România, şi să pornească
într-o caravană al cărei denumire mai toţi au tradus-o
drept „Tramvaiul Aproapelui De Bine“, toate cuvintele
fiind scrise cu majuscule la început, aşa cum se învaţă mai
nou pe la facultăţile de jurnalistică de modă englezească
şi americană din ţară.
O întreagă teravură a fost când s-au adunat consilierii
comunali să decidă la ce să fie folosit acest tramvai. Unii
l-au vrut muzeu pentru fiare de călcat, alţii au dorit să-l
vândă la fier vechi, fierul fiind la mare căutare, iar alţii
au propus să fie folosit drept obiectiv turistic, aşa cum
cei de la Buziaş au în parc un avion. Cei care au avut în
cele din urmă câştig de cauză au fost sătenii. Care şi-au
impus punctual de vedere. Dacă este un tramvai, atunci
să fie folosit ca tramvai, au decis ei. Consilierii s-au supus
bombănind. Ba, mai mult, doi şi-au dat demisia.
Traseele propuse au fost iniţial mai multe, însă cu toţii
au fost de la bun început de acord ca staţiile terminus,
respectiv capetele de linie, să fie Ţigănia Română,
denumită aşa, fiindcă romii de aici ţineau sărbătorile
creştine după ritul ortodox, şi Ţigănia Nemţească, unde
romii ţineau sărbătorile catolice. Motivul: se găseau una
în sudul satului şi cealaltă în nordul satului. În ceea ce
priveşte traseul, deşi linia, şi-anume Uliţa de Piatră, acum
asfaltată, era drumul cel mai scurt între cele două extreme,
s-a căutat o soluţie de compromis: traseul să aibă formă
de buclă. De aici a început scandalul. Unii au vrut traseu
pe Uliţa Lungă, alţii, respective el, Bandriş, pe uliţa Sub
Pădure. Ca acum, tam-nesam, primarul să hotărască de
la sine putere că traseul va trece prin Hibl, doar fiindcă
în zona aceea locuieşte Bismark, ultimul neamţ al satului.
Cică drept omagiu pentru autoarele aduse de nemţi,
treizeci de monitoare de calculator, o duzină de calorifere,
câteva sacouri cam roase pe la coate şi chiar vreo sută
de pixuri uscate pe motiv că vama a durat prea mult şi
au ieşit din garanţie. „Fiţi fericiţi, a urlat primarul, supărat
pe atâtea obiecţiuni privind calitatea ajutoarelor, alţii au
 sintagme literare
primit cucuruz şi mazăre cu gărgăriţe!“ Evident că iar a
fost contrat. Cucuruzul stricat şi mazărea cu gărgăriţe se
pot fierbe şi da la porci. În natură nimic nu se pierde, a
replicat Pişta, profesorul de fizică-chimie.
Bandriş auzi din nou nişte zgomote suspecte venind
dinspre curte, de data aceasta dinspre propria sa curte.
Îşi trase repede plapuma peste ochi. Nu-i plăcea niciodată
când lucra Filomela în schimbul de noapte. Se simţea
abandonat. Într-un timp se gândise la modul cel mai serios
să-şi cumpere o pereche de pui de câine lup. S-a împotrivit
nevastă-sa pe motiv că le-ar mânca până şi urechile. O
bufnitură surdă nu mai ţinu cont de nici o oprelişte şi
ajunse până la urechile sale. Da, ţinea perfect minte când,
după ce a divorţat, mama lui găsea dimineaţa în curte
tot felul de făcături, cum le spunea ea. Adică nişte răvaşe
ciudate, cu mesaje absurde care, după ce el i l-ea arătat
profesorului de educaţie cetăţenească, acesta i-a spus să
nu le ia în seamă că sunt aidoma leacurilor băbeşti. Acest
gând parcă-i dădu puteri. Întâi îşi scoase de sub plapumă
o mână, apoi cealaltă şi, în cele din urmă îşi descoperi
faţa. Toporul era tocmai după uşă... Dar dacă a uitat să
încuie uşa? Aruncă plapuma la perete, se încordă...
- Au!
Junghiul de sub coastele din dreapta îl seceră şi-i
frânse astfel elanul. Se ridică greu, cu mâna sprijinită de
pat. O nouă bufnitură. Prinse de coada toporului, descuie
uşa şi ieşi în curte. De sub nas ţâşniră două ghemotoace:
unul cu siguranţă era, cel puţin după culoarea deschisă
a blănii, motanul său, Coco, cel mai viteaz motan din
Satu Nou, cum îi plăcea lui să spună. Celălalt nu putea fi
decât concurentul, Gică, motanul vărgat al vecinului Gaia.
Toporul zbură anemic în urma lor.
- Fire-aţi ale dracului de jigodii! - îi afurisi şi reintră în
casă.
Răsuci comutatorul şi lumina îl linişti. Ceasul „Aradora“
arăta patru fără zece dimineaţa. Bătu perna să împrăştie
penele uniform. Trase şi de cearşaf. Nu-i plăcea să se pună
înapoi în pat atunci când acesta era mototolit. Păstra,
spunea el, toată oboseala sa de dinainte de culcare.
Închise lumina şi se apropie de pat, bâjbâind. Se întinse
cu mişcări largi, exersate ani de zile.
Doar ce-şi trase plapuma până sub bărbie că şi revăzu
tramvaiul galben, cu roţile sale mari, de gumă. „Şi ăştia au
lepădat roţile de lemn şi au pus la căruţe roţi de gumă!“,
a râs el când a văzut prima dată tramvaiul adus de nemţi.
A recunoscut însă imediat că roţile de gumă erau un
avantaj: tramvaiul putea circula pe oriunde şi de aici toată
povestea cu traseul. Da... traseul! „Brebu ăsta o să-i aducă
iar pe nemţi în sat“ - i-a şoptit la ureche Beşiktaş, unul de
prin cartierul Ciucovăţ care s-a lăsat de „făcut turcii“ şi
s-a apucat de politică, devenind în scurt timp şi consilier
comunal. Lui Bandriş nu-i plăcea deloc acest Beşiktaş,
fiindcă niciodată nu l-a văzut beat. Indivizii ăştia, zicea, nu
prezintă nici un dram de încredere. Adică aşteaptă să te
îmbeţi, după care-şi râd în barbă şi a doua zi de povestesc
la întreg satul cum ai dat la raţe prin şanţurile înfundate
ale comunei. Acu, însă, părea a-i da lui Beşiktaş dreptate.
Primarul are interese la nemţi şi de aceea a acceptat
Prozã
ajutoarele şi l-a uns pe Bismark conducător de tramvai.
Simţi cum îl furnică brusc din cap până în picioare.
Strânse instinctiv din palme. Nu, nu putea să accepte
ideea că tramvaiul nu va circula pe uliţa lui. Noroiul
nu era un argument solid că, vezi Doamne, când plouă
e noroiul prea mare şi tramvaiul se poate împotmoli.
Poate chiar de aceea i-au şi pus nemţii roţi de gumă. Nu
s-a lăsat împotmolit nici Ion al lui Lăbăşan când venea
acasă cu tot cu „Steagul roşu“, camionul ăla verde,
rablagit, de la gospodăria agricolă de stat, pe scurt GAS.
Când ploua torenţial şi Ion era surprins cu jucăria în
faţa casei, dimineaţa era limpede că va cheltui cel puţin
zece-cincisprezece snopi de coceni de porumb pentru a
scoate camionul până pe Uliţa de Piatră. Vede şi-acum
roţile camionului mestecând harnice clisa neagră de
pământ şi pe uica Lăbăşan aruncând cu snopii sub ele.
Păi aşa se poate şi cu tramvaiul. El însuşi... Gândul i se
frânse. N-avea în curte nici măcar un snop de tulei, nici
un balot de paie. Au venit italienii şi le-a vândut lor cele
cinci hectare moştenite de la tatăl său. Ce atâta porumb,
că pentru bibilici ajunge şi-un sac de grăunţe pe an, şi-a
spus şi Filomela a fost întru totul de acord cu el. Nu mai
avea în curte decât o pereche de bibilici care-l exasperau
pe Gaia, fiindcă le plăcea să zboare pe casa lui şi să facă o
zarvă de mai mare dragul, de ieşea bătrânul şi dădea după
ele până şi cu papucii de casă.
Aşadar, pica şi chestia cu snopii... Dar de ce să nu
se pună pietriş şi pe uliţa sa, aşa cum s-a pus pe cele
alăturate? Fiindcă s-a luat boul de Mircuţu de primar? Dar
şi pe Mircuţu prea des îl mănâncă limba. Acum, din cauza
lui, nu doar că nu s-a pietruit drumul, dar nu s-a făcut nici
trotuar. Şi nici apă nu s-a tras pe uliţa Sub Pădure.
Din curte se auzi lătratul nervos al lui Piţi. Ceva se
întâmpla undeva în sat şi ei, câinii, ştiau şi-şi transmiteau
mesajul unii altora, gândea Bandriş. „Dracu să-i ia de
câini, că n-au altceva de făcut!“, îi afurisi el şi-şi propuse
să adoarmă, mai cu seamă că urma o zi grea. Trebuia
să cureţe closetul, un lucru care-i întorcea întotdeauna
stomacul pe dos. Chiar îi spusese Filomelei să se uşureze
cât mai des la serviciu, că e mai ieftin.
„Ăştia n-au adus roţi de rezervă!“ - îl fulgeră un gând,
până atunci ascuns pe undeva prin cutele creierului. „Ie,
ie, ie!“ - exclamă, dar numai în gând, aşa cum auzise
că exclamă tinerii la barul Janei când văd fete drăguţe
trecând pe uliţă. „Dar dacă...?“ Întrevăzuse rezolvarea
tuturor problemelor pe care le crease tramvaiul de când
fusese acesta adus de nemţi în sat. Stârnise prea multe
patimi. Prea multă lume era certată din pricina lui.
Aruncă plapuma direct pe podea. Un picior îi rămăsese
prins în ea şi căzu grămadă peste mormanul de lână şi
pânză. Orbecăi până reuşi să se elibereze şi aprinse
lumina. În curte, Piţi continua să latre. Îşi trase pe el
nădragii, o cămaşă şi un sacou. Încălţă adidaşii fără să-
şi pună ciorapi. Îşi pipăi buzunarele. Briceagul era în
pantaloni, în buzunarul special pentru asemenea unelte.
Când îl văzu în curte, Piţi se puse şi mai tare pe lătrat. Abia
deschise poarta de la stradă că animalul dispăru în noapte
în direcţia cartierului Hibl. Acum auzea şi Bandriş corul de
39
 sintagme literare
patrupede din sat. Câinii lătrau ca nişte apucaţi. Nu era
un lucru tocmai liniştitor şi inima lui Bandriş prinse să bată
cu înverşunare. Luă în mână parul ce sprijinea poarta şi
porni spre Hibl.
Pe stradă, voci. Nu distingea cuvintele, dar auzea paşi.
Nu se apropiau, nu se îndepărtau. Concluzionă că mergeau
în aceeaşi direcţie şi păreau a fi cel puţin trei oameni. O
poartă trântită, tot undeva în întunericul din faţa sa. Pe
lângă el trecu în goană, lătrând, un câine. Cineva înjură de
mamă. Tocmai începuse să plouă mărunt, rece.
Încetini pasul. Dacă cei din faţă mergeau tot spre
tramvai, nu-şi va putea duce la capăt planul salvator.
Ideea că, totuşi, dacă nu merg acolo, îi dădu ceva curaj.
Atât cât să nu abandoneze.
În faţa casei lui Căpăţ cât pe-aci să dea-ntr-o umbră.
- No, da’ cine-i? - întrebă umbra şi Bandriş se linişti.
- Io-s, Mihai, îi răspunse.
- Mă, Bandrişule, mă, da’ unde-ai plecat şi tu, mă, pe
ploaia asta?
Nu era decât Mia lui Căpăţ, ăla de lucra la cefereu şi
avea o bicicletă la care jinduiau toţi puştii de pe uliţă.
- Iaca... - răspunse Bandriş furios. Nu ştia cum să facă
să se întoarcă. Planul său părea a fi căzut de tot. Dar putea
măcar să meargă să vadă ce se întâmplă în sat de-au
turbat toţi câinii. Briceagul nu-i mai servea acum la nimic
dacă nu mai putea să taie roţile de gumă ale tramvaiului.
Stătea cuminte în buzunarul special de la pantaloni.
- Or turbat câinii, spuse Mia.
- Da. O fi dat vreo vulpe turbată, îi răspunse.
- La dracu, de unde vulpi turbate. Poate vreo mâţă...
- Da’ ce zici că nu mai vrea să lase prăpăditul ăsta de
primar tramvaiul pe uliţa noastră? - încercă Bandriş să-l
tragă pe Mia de limbă. Ce-are de împărţit cu noi? Că şi tu
l-ai votat…
- Lasă-l, mă, dracului de tramvai, că-i bou-vagon.
Ce tramvai e ăsta de nu poţi să mergi ca cu trenu’, în
compartiment? Păi aşa tramvaie proaste ne aduc nemţii
ăştia? Da’ ce te interesează, mă, Bandrişule, cu cine am
votat io? Că doară ştii că-i secret, ce mama dracului mă-
ntrebi?
- Asta am spus şi eu, aprobă Bandriş. Da’ tu unde
mergi?
- Păi n-auzi? Latră câinii. Aşa n-au lătrat niciodată, de
când mă ştiu eu în satul ăsta. Nici când or adus ăia ai lui
Centa somnul ăla de o sută nouăzeci de kile, de-i atârna
coadăa în spatele cociei. Ţii minte, nu?
- Am observat şi eu că latră prea ai dracului... Auzi, am
auzit că Brebu a vrut să taie roţile tramvaiului, să nu mai
circule pe niciunde.
- Da’ cum să le taie? Ce, îs ale lui? Întâi să ne întrebe şi
pe noi, că d-aia l-am votat... Ştii ce, mă Bandriş, şi eu le-aş
tăia. Ce ne trebuie nouă tramvai?
- Cum să le tai, eşti nebun? De ce să nu ne ducă şi pe
noi la pescuit până sub pădure?
- Am auzit că n-o să-l lase să circule toată ziua. Ci numai
când vin nemţii cu ajutoare - şopti secretos Mia lui Căpăţ.
- Şi-atunci de ce l-au mai adus? Să bage zâzanie-n
oameni? Păi e frumos să facă aşa ceva? - întrebă celălalt.
40
Prozã
Pe lângă ei trecu o arătare uriaşă, un soi de mâţă cât
măgarul lui Giuca. În urma arătării, o haită de câini lătrând
ca apucaţii. Bărbaţii se opriră nedumeriţi. Nu deschidea
nici unul gura, însă întrebarea era aceeaşi: ce putuse să
fie? Bandriş strânse de par. Cu bucata aceea de lemn în
mână se simţea ceva mai sigur.
Din faţă se auzeau tot mai multe voci. Şi tot mai tare.
Apoi paşi alergând. După două-trei secunde, în dreptul lor
opriră două persoane foarte agitate. Doi bărbaţi pe care
nu-i puteau vedea bine la faţă din cauza întunericului.
După voce, nu erau din sat.
- L-aţi văzut? - întrebă unul dintre necunoscuţi.
- Pe cine să vedem, uico? - se burzului Bandriş, cumva
ironic, supărat pe faptul că necunoscutul nici măcar nu le
dăduseră bună-dimineaţa.
- Pe leu, pe cine, omule? Ăsta e-n stare să ucidă o
jumătate de sat, pricepi? - îi răspunse străinul pierzându-
se în noapte, pe urmele câinilor.
- Ai văzut, mă, Bandrişule, ăsta o avut o suliţă-n mână?
Ca negri ăia din junglă... Mă, chiar să fie un leu la noi în
sat?
- Io nu cred nimic, răspunse Bandriş, luând-o grăbit din
loc.
- Ce nu crezi?
- Cred că ţi s-o fi părut că ai văzut un negru cu suliţă...
- Nu ăsta, mă, Bandrişule. Ţi-am zâs că aşa arată negrii
ăia din junglă la televizor. Ăsta era îmbrăcat.
- Hai, lasă-l dracului cu mâţa lui cu tot. De-o prind câinii
i-o fac praf. Unde ai mai văzut tu să fugă un leu de câinii de
la noi din comună? Da’ asta ce-o mai fi...?
Doar ce dădură colţul şi dinaintea ochilor, pe platoul
din faţa terenului de fotbal al satului, se ivi o pădure
întreagă de tramvaie cu roţi de gumă. Toate galbene,
cu mânerele nichelate de la uşi scânteind în luminile
becurilor de pe stâlpii de curent. Bandriş căută cu privirea
tramvaiul comunal, primit cadou de la nemţi. Nu-l zărea
niciunde. Părea că se multiplicase în oglindă. Între
vagoane, plin de lume. Mulţi străini, îmbrăcaţi destul de
ciudat pentru gusturile lui Bandriş. Mai, mai să întrebe ce
e cu cortorarii ăştia în sat, c-o să-i fure acum şi perechea
de bibilici ce-i mai rămăsese după ce-i vânduse italianului
cele cinci hectare de cernoziom gras precum clisa porcului
de Bazna. Unele vagoane aveau prinse la geamuri o
grămadă de beculeţe colorate.
Se afla acolo şi Brebu, primarul. Gesticula de mama
focului şi înjura pe nemţeşte. Bandriş strânse de mânerul
briceagului şi se apropie să audă ce tot spune. Acum, că
au adus nemţii atâtea ajutoare, putea să bage un tramvai
şi pe uliţa lui, Sub Pădure. Se şi vedea alergând pe uliţă să
prindă măgăoaia. Apoi, el în vagonul galben, cu undiţele în
mână, iar Filomela în cadrul porţii, făcându-i drăgăstoasă
cu mâna.
- Leeeuuuu, măăă! - strigă cineva şi mulţimea se risipi
într-o clipită.
Doar Bandriş rămase stană de piatră. În faţa sa, un leu
în carne şi oase. În spatele animalului, un tramvai galben,
pe care scria cu litere gotice „Cirkus“.
 sintagme literare
FLORIN ANGHEL
VEDEANU
Dica
Viața face ca fiecare să aibă o traiectorie și o experiență
proprie, să fie unic. Atât de diferite sunt trăirile… câte
persoane sunt. Atât de cuprinzătoare plaja, încât se includ
toate situațiile ca într-un cerc desăvârșit care încinge
lumea. Și iată că, la jumătate de viață, Dica, s-a trezit că
de fapt nu a realizat nimic. Singură. Câteva clase. O căsuță
ținută cu greu… Bărbatul îi murise înainte de vreme, și ea
rămăsese lângă bătrâni, îngrijindu-i, chinuindu-se cu toate
grijile casei, până s-au stins și aceștia. Uitase să râdă. Nu
știa nici măcar să mai zâmbească. Umbla numai în negru.
Totul în jurul ei parcă se năruia. Lumea o evita și începuse
și ea să ocolească lumea. Neamurile? o vorbă goală… se
simțea mai străină ca străinii, ar fi plecat în marele oraș,
dar nu cunoștea pe nimeni acolo… ei, și aici dacă îi știa
pe toți, ce?! tot singură era… și culmea, o găină neagră
începuse să-i cânte cocoșește pe bătătură! bătătorise
poteca cimitirului… plângea crucile de lemn tăcute…
Rugina tăbărâse pe fierul casei, gardurile din an în an
erau mai aplecate și mai rare, pătulul abia se mai ținea
proptit cu o furcă de răposatu’… oborul parcă plângea de
pustietate; mai avea câteva păsări… dar nu avea rost de
masă… nu-i mai ardea de nimic… Când era fată, băiatul
morarului, a lu’ Isac, Florea, se tot ținea după ea, chiar o
pupase… și încă ar mai fi vrut, dar de… era fată! Poteca
aceea care ducea la gârlă ținea pe ea cea mai frumoasă
amintire… și Dica mai trecea…, în locul cu pricina se
oprea și închidea ochii înfiorându-se de plăcerea celui
mai adevărat sărut… timpul nu putea șterge amintirea
singurului vis frumos; arboretul verde de-o parte și de
alta foșnea îmbietor când venea Dica aducându-și cu ea,
bucuria, unica ei bucurie… Apoi, Florea avusese un necaz,
îl prinsese cureaua morii de o mână și i-o smulsese… așa
ciung se însurase, dar îi murise nevasta la naștere odată
cu copilul. Uite că acuma nici Florea n-o mai băga în
seamă! Devenise ,,amărâta aia de Dica”… și pentru el?...
În afară de o milă sterilă, n-avea nimeni de vorbă cu ea.
Se simțea ca un câine de pripas, dar într-un câine mai
dai cu un bolovan, îi mai dai cu ,,huuuoo!...” în cazul ei
auzeai doar: ,,săraca!...” O ocoleau de parcă avea ciumă.
Așa e lumea. Când pune ochii pe cinva îl privește până îl
topește ca pe un bulgăre de seu la foc mic. Toate acestea
au îndemnat-o la pasul cel mare: București. E greu să lași
în urmă totul, chiar dacă acel ”tot” este doar un ghem
de tristețe, ce se deșiră greu de pe trupul trist și el, cu
Prozã
aceeași consistență. Să mergi la
București, s-o rupi cu lumea ta,
să vrei să te stabilești și să nu
cunoști pe nimeni, se numește
curaj, în anumite contexte chiar
disperare… mai ales pentru cei cu
călcâiele crăpate… O sută și ceva
de kilometri… tot atâta depărtare
de necazuri, gândea Dica. O fi lume mai bună, că sunt
mulți din toată lumea, or fi și buni printre ei, o fi loc și
pentru… Să-i fi fost Florea aproape, așa ciung și cu părul
albit de câte i se întâmplaseră, ar fi stat în coșmelia ei…
așa își lua ochi de fiare… pe undeva, pe acolo, poate va
călca în mila lui Dumnezeu… că cine știe… își cată omu’
codru’ pe unde poate…
Dica nu era altfel, avea și ea călcâiele crăpate. În
București se intra de regulă cu stagiu pe la periferie, pentru
cei mai mulți; așa că s-a oprit la autogară și a întrebat un
domn cu cravată dacă știe pe cineva să-i dea ceva de lucru
și un colțișor unde să pună capul jos. Domnul a privit-o de
sus și a plecat fumând tăcut. Dica se tot învârtea neștiind
încotro s-o apuce. Iaca, zice ea, dacă-i p-așa, o să iau RATA
invers și mă duc să mor pe câlții mei. Și aici oamenii erau
grăbiți și neprietenoși, treceau pe lângă ea de parcă n-ar
fi fost… O să cadă dărăpănătura pe ea într-o zi și gata, n-o
s-o plângă nimeni… cum o fi scris… Dar nu a fost să fie așa.
Dumnezeu face altfel decât poate gândi omul!...
A venit domnul cu cravată și i-a luat papornița, a
urcat-o într-o mașină mică, nici cu gândul nu gândea să
se plimbe cu mașină mică, doamne, doamne, mare ești!
Ce lume bună la suflet! auzi, nici să nu te cunoască și să
te ia cu mașina mică! Pune Doamne sare pe norocul meu
să nu se strice! Maică Precistă candela care ți-a luminat
chipul venea cu rugăciunile mele la Tine! Tu m-ai găsit aici
la ceas de cumpănă!... Ține-mă-n grija Ta!
- Te-nchini? E bine… ascultă bătrânico, am vorbit
la telefon cu cineva, să nu mă faci de râs, da?! O să ai
serviciu, știi să mături? Nu e cine știe ce, dar pentru o
gură, scoți dumicatul…
- Cum doamne ferește să nu știu? păi m-ar mai răbda
pământu’?! Iaca Dica a pășit cu dreptul în capitală.
Avea serviciu, bașca o cămăruță cu chirie, e drept cam
magherniță, dar la ce-i trebuia ei era tocmai bună. Băbuța,
Doamna, Coana Beleja, ,,propietăreasa” avea un șir lung
de odăițe una lângă alta, parcă, speciale pentru cei ca ea.
Vecinii erau cam ciudați, dubioși, majoritatea tineri, unii
munceau zilnic, alții, cioflingari filfizoniți… șuți căutați de
lege, săltați duminica de dimineață; femei găsite de foștii
bărbați și pedepsite în public cu bătăi crunte în curte și pe
stradă!... dar, Doamne-ajută!... Ea o să-și vadă de-ale ei…
că știe să tacă zile întregi dacă trebuie. Măcar aici n-o știe
nici vântu’ nici pământu’… Își trăia nevoia, nu dragu’!...
Singurătatea o luase în brațe… cine altcineva?!
A început cu măturatul străzilor de la periferie, noaptea.
Numai noaptea. Cât timp? Ce mai contează timpul!
41
 sintagme literare
Era colegă cu Baica, colegă de tomberon. O oacheșă
bolnavă de piept care fuma, pe noapte, două pachete
de ,,mărășești”, fuma și drăcuia, fuma și blestema… și cu
Mațu era colegă, tot oacheș și el, dar și bețiv, bețiv înrăit.
Bea până se tăvălea ca un porc în propriul pișat… ce-l mai
căra Baica în tomberon noaptea pe la două-trei dinspre
ziuă, ce-l mai blestema Baica! Îi era bărbat Mațu. Bărbat,
dar și blestem!... și povară… săraca Baica, ofticoasa…
toată lumea îndură, peste tot sunt amărâți… această lume
o atrăgea pe Dica precum un magnet puternic ciurucul…
oamenii sunt făcuți din necazuri, mai mici sau mai mari.
Oameni, de! Amarul din suflet era prezent și în gură.
Tăcerea îi amăra gura… dar sufletul?... de ce să fie mereu
amar?
Au mai trecut niște ani și Dica era și mai bătrână. Și nici
amor nu mai făcea demult Dica. Nu-i mai ardea. Florea lu
Isac moraru’ era icoana gândului frumos pe care îl ducea
cu ea, uita de necazuri în serile frumoase când i se părea
că Florea merge râzând înaintea tomberonului ca într-o
joacă pe malul gârlei printre tufișuri primăvăratice cu flori
de gheorghinari și măceși… dar pierea nu-l putea atinge!
Îi reparase Bucureștiul călcâiele, îi mutase crăpăturile în
palme. Pentru Dica atâta făcuse Bucureștiul, nouă ani!
În luna mai, venise Mațu singur la lucru dar și mai
beat ca de obicei, se îmbătase mai devreme. Dica nu l-a
încărcat în tomberon. L-a întrebat de Baica…
- Ce făcuși mă, te turtiși decuseară? Unde e Baica,
vine mai târziu, sau e bolnavă, îîîîîăăi? Mațu s-a împleticit
până a găsit să se sprijine de un pom și privind-o de
parcă ar fi căutat un sprijin și pentru privire a bolborosit
bălăbănindu-se;
- Am scos-o la pensie… dă-o dracu dă hârcă… chiar azi
am scos-o!... chiar azi, de dimineață am scos-o!... și ca să
te minunezi… auzi tu?! de a dracu’ ce a fost, a murit de
necaz!... Schiloada dracu, dar n-a murit până n-a făcut
gunoi!... De-a dracu’, zice Mațu, și-a vărsat plămânii în
pat peste mine… Acu… s-a dus, s-a duuuus!... O să lucrăm
amândoi, șîîî… te muți cu mineee că eu singur… să-ți fie
clar…! nu stau nici de-al dracu!… bine că s-a dus… cale
bătută… era nesuferită și mă certa mereu… cotoroanța
dracu proastă-n gură… ce’șci, ăăăă?! mai faci și tu o
mâncare… alea-alea… mare lucru mâna dă femeie, mie-
mi spui?! Sunt lucid… eu sunt numai creier… n-am avut
noroc dă femeie… Baica?... Ete-na! Am dus-o după mine…
cât am putut și eu… m-a golit de zile vrăjitoarea dracu!...
N-a putut să mai rabde Dica. A plecat la țară chiar
în acea dimineață, la o soră. Tot singură și ea și tot fără
copii, dar cu casă. Se gândise ea bine, putea să încerce
să-și plombeze viața asta găunoasă cu un om nici bun
nici rău. O să vadă mai întâi ce face Florea… ce dacă au
îmbătrânit… nu se putea să nu-și mai aducă aminte…
Numai că, odată ajunsă la țară, hop și necazul după ea!
Florea cine ar fi crezut, cu casă bună cu acareturi, cu tot
rostul, se spânzurase de craca unui dud de la poarta mare
din fața casei… Se săturase de singurătate, și trimisese
42
Prozã
vorbă unei văduve, mai tânără ca el cu cinșpe ani… treaba
era ca și făcută, numai că ducându-se Florea să-i ducă niște
cadouri luate de la oraș femeii iubite, a găsit-o cu băiatul
sifonarului la finalizarea unui act amoros cu strigături…
N-a durat mult și craca dudului îl ținea cu o funie ridicat
la înălțimea unui scaun… Păcatul se lăsa discutat de tot
satul în fel și chip… Al cui păcatul? Uite cum cade focul!
Dica a mai stat o vreme pe la sora Anica. S-a dus la locul
unde era îngropat Florea, mai la marginea cimitirului… să
vorbească cu el, să-i spună ce are pe suflet. Tot ducându-
se, a vorbit cu niște văduve cernite și ele, și din vorbă în
vorbă a aflat că și paznicul de la orezărie pe care gândise
ea că… poate… se înecase într-o tablă de orez! avea Dica
un noroc… se gândise la acești oameni ca la o ultimă
posibilitate de a-și reface restul de viață… spera și ea cu
Florea, sau cu Fane Măngescu paznicu’, și uite, se grăbi
Dumnezeu să-i ia la El… poate că oamenii mai trăiau dacă
nu se gândea ea la ei. Florea să se fi omorât din dragoste?
Dica n-o știa pe femeia aia… dar mai știi mintea omului?
Și Măngescu, era chiar așa bețiv?… un pic, da, așa ca tot
omu’ acolo…, dar dacă n-a avut cine să aibă grijă să-l
țină din scurt, s-a dus! Arsese și rădăcina speranței… Aici
rămăsese cenușa a ceea ce căuta… liniștea unei familii. Și
Dica s-a întors la București cu o mașină de ocazie. Tot ca
ocazie, da! mereu vin ocaziile să rezolve probleme ce par
complicate, a intrat femeie de serviciu la o fabrică. Rai,
nu altceva! Să mături birouri, să speli pe jos, să cumperi
țigări… ehe! Așa ceva, da!...
- Stați dom’le! Ce vă-mpingeți, ce, nu mai e tramvaie?
- Palule, ai grijă de Manica, că vă ia dracu’! Mâncați
plămânii omului!... Ea se gândea la plămânii pe care i-a
aruncat Baica peste Mațu, în pat. Tramvaiul merge zgâlțâit,
ca viața, și ea se gândește la Mațu, îl vedea aievea stând
în tomberon, un om mic, scheletic, oacheș cu mustața
neîngrijită, el însuși șifonat de cât îl călcase viața în
picioare. Bețiv. Înrăit! Scurgea sticlele aruncate care mai
aveau câțiva stropi… fuma chiștoace… pe lângă trotuare,
în stațiile de tramvai, era raiul şi iadul lu’ Mațu, covor de
“sergenți” pe care îi aduna umplându-și buzunarele ca
rezervă de a doua zi.
Dica știe să trezească oamenii beți, știe dar nu mai
vrea. Prea a trezit mulți, de nouă ani îi tot trezea și ei se
îmbătau iar. Parcă veneau să-i trezească Dica. Nemernicii
cădeau și adormeau mereu cam în aceleași locuri. Dica
era miloasă. Și-apoi, cum să mai pună și ea mâna pe-
un bărbat, dacă nici când era beat… Închidea ochii a
descântec, dar de fapt se gândea, ce-ar fi fost să aibă și
ea omul ei, să-l dezmierde și ea și el să o mângâie, chiar
dacă ar mai fi luat și bătaie, dar să fi avut și vreo doi–trei
copii, cum are lumea… Dar așa? Îi frecționa pe ceafă, pe
vinele gâtului, ușor îi masa pe acești nerecunoscători care
atunci când își reveneau îi mulțumeau de cele mai multe
ori… cu înjurături… și câteodată, nici atât… Acum Dica nu-
și mai pierde vremea cu niciunul. Nouă ani i-a ajutat să-
și revină. Vara și iarna. Doar sufletul ei știa… știa dar nici
 sintagme literare
perinei nu-i spunea, tristețile, alea mari care se consumau
în singurătatea ei, în tăcere… trăia visul ca pe o poză
îngălbenită cu zâmbete ofilite care riscau să fie arse de
uitare… așa face Dumnezeu, aduce uitarea... altfel omul
ar cădea doborât de povara amintirilor… știe Dica!
Să ai zece degete la mâini, e mare lucru. Dica are
numai nouă. De asta nu este ea fericită. Când e nor, o
doare ciotul, până și ciotul o doare și încheieturile o dor.
Dar și sufletul o doare! Dica se uită la cer și blesteamă.
Soarta ei o blesteamă. A avut ochii mari și negri Dica. De
asta n-a avut noroc! Îi ghicise ei o țigancă cu ghiocul că
ochii negri nu sunt făcuți pentru noroc, pentru dragoste
sunt ei făcuți… când n-au noroc de dragoste, nu văd bine
lucrurile și nici oamenii, de mare patimă neconsumată ce
au… nici cu ochelari… nici cerul nu-l vedea Dica, dar nu
de patimă… De obicei se uita în jos după gunoaie. Când
se uita în sus, se uita numai să-și blesteme soarta, dar și
atunci privirea ei nimerea pe vreo gaură din cer. Asta e.
Dica nu vede nici cerul. Numai gunoaiele le vede, să vadă
alții cerul! Cine nu vede gunoaie, să vadă cer! Dica zice
că cine nu vede cerul, n-are ce pierde, dar cine nu vede
gunoaiele se-mpiedică-n ele… În cer cine se împiedică?
Dumnezeu poate, dar El nu se împiedică, pentru că
Dumnezeu zboară. Așa crede Dica, Dumnezeu a făcut
aripi îngerilor, și sunt mulți, și păsărilor le-a făcut aripi, se
poate tocmai El să nu aibă? N-are cum! Ea mătură. Ăsta
este serviciul, dar și acasă mătură; se-ntreabă Dica, dacă
în cer o mătura cineva… Se mai duce și ea pe la biserică,
o să-l întrebe pe părintele. Părintele știe precis cum e în
Rai, cică sunt unii în dreapta Tatălui, alții în stânga, ditamai
șirul… n-or mai fi și pe ici, pe colo? Dar unde? Dacă stai
în spate, e ca și cum L-ai vorbi de rău, ți-e teamă să te
arăți… dacă te așezi în față, ești prea trufaș… sau ești la
judecată! Cum e bine? Că şi aici pe pământ și nu mai știi
cum să stai că te vede ingineru’... Da, ingineru’ ăsta vede
tot! Gunoaiele și pe Dica. Oricum ar sta, o și vede! Ar face
Dica orice, numai în Iad să nu se ducă. A auzit că e mare
destrăbălare, decât să mături acolo, mai bine în birou să
mături! Păi da, popa nu spune, dar Dica e deșteaptă…
bănuiește că și-n Rai e gunoi; mai ales că acuși-acuși vine
sfârșitul lumii. Se schimbă legi și pe acolo… se rup foi, se
aruncă pe jos și trebuie măturate… nu? Hârțogăraie peste
tot! Câte mături a tocit ea, ehe-he… Știe că n-o să fie ușor
nici în Rai, că doar n-o pune pe ea contabilă, sau ingineră,
nu, tot femeie de serviciu o să fie… doar că în Rai nu se
fumează, n-o să mai cumpere țigări toată ziua… poate,
numai dacă o fi un sfânt mai mare, Doamne ferește,
n-are cum pe furiș… Uite ce a ajuns să-i treacă prin gând!
Doamne ia-mi gândurile rele! zice și închină trupul ofilit
cu mâna dreaptă căreia îi lipsește degetul mare. Cine știe,
poate nici popa nu știe! Oricum în Iad nu se duce! Orice-o
fi! Nu-i mai trage pe bețivi pe vinele gâtului, gata! O mai
fi acolo și periferie… numai lichele la periferie… O fi cum
o fi, toate ca toate… dar pe poarta Ăluia, nu intră!... În Rai
s-ar putea să n-o s-o cheme, că de… atunci o să stea pe
Prozã
drumul dintre cele două împărății, o să-și ia și mătura cu
ea. N-are cum să nu mai fie și alții pe acolo. De măturat o
fi, slavă Domnului, că unde e lume… și la mătură nu prea
se înghesuie… de!... deștepții, de!...
Mereu îi dă în cărți Granda. Mare mincinoasă Granda.
Dar face cafea bună și lichior bun face, îi zice, ,,vișenată
de caise”, așa-i zice Dica. Prietene când au timp… Beau și
ele ca fetele… Îi tot spune Granda că se mărită cu un crai
de tobă. O ține una și bună! Crai de tobă pe dracu’! Pe
dracu’ crai, o fi tobă, da’ nu crai! Știe ea, e pensionar. Îi
face ea curat de două ori pe săptămână. E adevărat că a
cam pus el mâna, nu părea curajos încât să se facă de râs,
cam bătrâior, totuși parcă vrea… dar…
Atât! Nu mai este Dica proastă. Și Granda tot de la ea
știe. Se mai spovedește și ea la Granda, cui să-i spună?
Când îi dă în cărți, Granda face ce face, le sucește și gata:
craiul cade la pat! Cade de beteag ce e, așa e, de beteag
cade! E hodorogit rău săracu’! Dar băiat bun, mai câștigă
un ban vânzând iconițe prin tramvai ba mai una, ba mai
alta, are și bani puși de-o parte, cine știe… Dacă o fi o
vorbă mai serioasă, mai știi?! Că tot omu’ are porția lui,
aia de-o merită! Doar că trebuie să se mulțumească cu
ce e al lui, și-apoi râvnitul la bunul altuia… e păcat mare!
Oricum nimeni nu scapă viu din lumea asta… lasă ce-a
făcut, își ia păcatele, și așteaptă judecata… Mare! 
- Palule, ai grijă de Manica! Lua-v-ar dracu să vă ia!
Mâncați plămânii omului! Iar se gândește la Baica și la
plămânii ei aruncați peste Mațu! Asta e viața… Ca tram-
vaiul merge, hurducăit ca și tomberonul, ,,limuzina luxe”,
cum îi zicea Mațu, sau ,,pătrățelu”. Ehe, câte nu știe Dica!
Ghicește în gunoaie mai bine decât Granda în cafea, sau în
cărți, dar nu umblă cu crai de tobă sau de ghindă sau de…
dracu’ să-i ia de crai, ea știe precis după felul gunoiului,
ce și cum. Știe Dica. Tace. Ca ciotul de la deget tace. Din
când în când privește la cer, dar nu ca să-l vadă ci ca să-
și mai ușureze sufletul, să nu mai vadă gunoaie; privește
pe câte o gaură a cerului, poate că pe gaura aceea s-o
nimeri să se uite și vreun sfânt sau înger, cineva, doar-
doar o vedea-o și pe ea! Poate că îngerii nu văd decât ce
le spune Dumnezeu, adică fiecare înger cu omu’ lui… păi
dacă ar vedea și pe alături ce fac oamenii, cine știe, se
apucă și ei, aaa?! O fi… Dica este amărâtă că n-are zece
degete, are numai nouă. Așa au femeile de serviciu, nouă
degete și iarna mâinile crăpate… Ca o oală de lut ciobită,
așa se simte Dica. Mai bine ar fi fost chiar oală de lut.
S-ar fi odihnit pusă în gard, mai bine; așa, se roagă de un
strop de noroc… și nu e! Unde pune ea mâna, parcă ia
locul foc! Poate acuma cu creștinu’ ăsta de-i face curat.
I-o da Dumnezeu în gând omului ăsta să zică vorba care să
aducă și pentru ea liniștea?! Să scape și ea de of-ul ăsta
mare pe care-l scoate din ce în ce mai des din adâncul
adâncului, de lângă buric și-l trece pe lângă casa sufletului
încins ca un fier roșu… Dar ce să răcească o gură de
oftat? Și-ar dori să aibă acolo înlăuntru un ventilator ca
43
 sintagme literare
pe biroul inginerului, să sufle, să sufle mereu cu aer rece,
un rece d-ăla de răcoare să-i aline… ce să-i mai aline…
dorul, durerea, necazurile, neîmplinirile, grijile de azi și de
mâine și de câte zile o mai vrea Dumnezeu să-i mai pună
pe cântarul păcatelor!... Ba nu! Soarta e de vină!... Ea,
ursitoarea care i-a spart geamul supărată că a deranjat-o
cu venirea ei pe lume noaptea pe la două-trei când
începeau să cânte primii cocoși și somnul e mai dulce...
or fi speriat-o și afurisiții de cocoși și uite cu ce s-a ales!...
Ce să mai… toți oamenii au necazurile lor; vede Dica,
de ce să nu vadă? că și inginerii cât or fi ei de ingineri,
au și ei ca toți oamenii toane, momente, zile întregi
chiar când au de-a face cu tristețea, păi chiar așa! a
auzit-o pe contabilă când îi spunea ingineriței, ăleia mici,
cum că pe inginerul ăla tinerel, înalt și cu ochelari, l-a
părăsit nevasta, o profesoară de sport care făcea naveta
la Ghimpați. Mai aveau și doi copilași micuți… ce necaz
mai mare în viața unui om decât pierderea dragostei
de mamă?! De aceea contabila îi zicea ingineriței, că
vezi Doamne, să se gândească dacă nu cumva-ceva…
observase ea că cea mică îl cam plăcea pe tehnolog… păi
și ce dacă avea copii? Avea și casă și mașină, nu era un
nimeni în drum, puțină dragoste putea să reverse și peste
nevinovăția copiilor, chiar dacă nu erau ai ei... Cu timpul
totul se așază.
Dica a stat cu chirie până mai an, când s-a îndurat
inginerul și i-a obținut o garsonieră la căminul fabricii. E
mai bine, mult mai bine, dar când vin sărbătorile, toată
lumea are un rost; ăla cu aia, aia cu ăla, ăia cu ăia și Dica
numai cu singurătatea…
A venit Ajunul, a încercat să-și țină curajul, să facă una
44
Prozã
și alta ca de sărbători. Aici la cămin tot felul de oameni…
mulți tineri și cu apucături de… iartă-i Doamne! E tristă
Dica.
Atâta tristețe… și pentru ce? A auzit că în primăvară
când o scoate la pensie, o să o scoată și din cămin…
singură… singură!... se săturase de singurătatea care o
îngreunase, îi împiedeca mișcările, devenise o povară cu
ghimpi! Abia se alivănise aici la cămin… Unde să se ducă ea
bătrână?... mai vine și o boală, n-are pe nimeni lângă ea…
pe la ușile altora… sărbătorile sunt triste, deznădejdea i
se lăsa greu pe piept… lacrimile secaseră și nu mai veneau
s-o ușureze… se vedea neputincioasă, pironită în cine știe
ce izbă întunecoasă așteptându-și sfârșitul în întunericul
disperării mute… ca o lighioană…
Alături, Cel Rău se căznea să scrie pe răbojul izbânzilor
Sale încă un nume… Necuratul este mereu acolo unde
omul este în nevoie și profită de moment luîndu-și porția
rapid cu vorbe șoptite strecurate pe furiș, meșteșugite, în
necazul omului!...
,,Dico! Vezi tu cablulul ăla de la prelungitor? Cum
care? ăla lung… așa, așaaa!... Leagă-i un cap de calorifer…
acolo… acolo între elemenți, perfect! Capătul celălalt,
leagă-ți-l de gât, așa, un pic mai strâns, așaaa! deschide
fereastra să intre Ajunul și la tine! Așa Dico!… acuma uite
și norocul tău, Florea te așteaptă să te plimbe cu sania lui
Moș Crăciun… urcă-te pe pervaz, uite sania cu moșul… și
cu Florea, da? așaaa!... stai alături de ei, binișor!... Brava
Dicoooo, noroc!... și, druuuum buuuun!...’’
Abia pe la prânzul Crăciunului, doi bețivi au văzut o
babă gătită de sărbătoare, atârnând sub un geam de la
etajul trei, cu fața la zid, cu spatele spre lume!...
 sintagme literare
IULIA
ELIZE
Nu plânge, Eleonora
Lângă Hanul lui Căpraru, Ciprian îi dădea în continuare
ghionturi lui Mălin Ivireanu, cu care se cunoștea parcă de
o viață. Când de fapt pe Mălin Ivireanu îl îndrăgea toată
lumea, și asta parcă fără excepție. Iar lucrul ăsta nu îi
era tocmai pe plac lui Axinte. Când de fapt, Axinte îl cam
invidia pe frumosul Mălin. De fapt și de drept, Axinte nu
știa prea bine ce se întâmplase cu fata cea nouă, Eleonora,
iar faptul în sine că Mălin Ivireanu o îndrăgea atât de mult,
îi părea total deplasat. Oricum, Ciprian Axinte trebuia
să recunoască, Eleonora ar fi fost o captură cu adevărat
interesantă.
— Și zici că e frumoasă, adică Eleonora asta a ta?
— Are inima foarte curată, eu asta îți zic. Doar atât.
Mai departe eu știu. Nu îți mai zic de ea, că am început
să o cunosc.
În tot acest timp, Mădălina dăduse roate Hanului,
evitând parcă să audă tâmpeniile pe care parcă le vorbeau
cei doi, în fața paharelor și a sticlei cu vin care parcă nu s-ar
mai fi isprăvit niciodată. În sfârșit, revenind lângă cei doi
și apucând să audă, credea ea, câteva frânturi importante
din conversație, se grăbi să intervină:
— De cine vorbiți, de mine?
— Nu de tine, Mimi, stai liniștită. Tu ai inima
neprihănită?
— Nu râde de mine, Cipule, că te bat!
— Atunci ai inima foarte curată?
— Cred, Cipriotule, că voi vorbiți, de fapt, de Albă ca
zăpada, eu așa zic…
— De fapt, de o gagică nouă. O cheamă Eleonora.
Mălin al tău e înnebunit după ea.
— Eleonora?
— Taci, Cipriotule, atâta îți zic!
— De ce să tac, Măline, nu îți place de Eli? Nu ești
tu nebun după ea? …Nu, că fata e frumoasă, Mădălina. E
mult mai frumoasă decât tine. Tu ai funduleț, însă ea are
chipul foarte frumos. Și mai are ceva, un nu știu ce… nu
prea pot defini…
— Cipule, tu ești chiar prost!
— Taci, Măline, că prostii mari tot nu zic. Ce, nu-i așa?
— Trebuie să o cunosc și eu pe Eleonora. Tu ce părere
ai despre ea, Mălin?, spuse Mimi, privind înspre Mălin cu
o zavistie din ce în ce mai evidentă.
— E frumoasă… Pentru ea, m-aș culca lângă roțile
unui tir și nu m-aș mai ridica de acolo, până a doua zi…
Prozã
Glumesc, Mimi, pe cuvânt de pionier! Oricum, să știi că e
mișto. Oricum să știi că nu ți-aș putea spune pe bune ce
cred despre fata asta pe nume Eleonora… Sau poate ți-am
zis deja, și tu nu ai înțeles.
— Măline!
— Să nu fii geloasă, draga mea. Eu pe tine te vreau!
— …Adică trupul meu, asta vrei! Te urăsc, Măline!
— Nu ziceam asta, Mimi! Îți jur că nu!
— Taaaaci! Ești prost!
— Eu, prost?
— Odată o să te las, Măline, îți jur că da! Cipriotule,
cum e, de fapt, Eleonora asta? E frumoasă?
— Ea e chipul de pe pergamentele mele, cel puțin
pentru moment.
— Nu, Mimi, că atunci când Cip e nebun, chiar e dus
cu pluta!
— Te-ai înfuriat, Măline?
— O iubesc, atâta vă zic. Tu, Mimi, să faci ce crezi.
Dacă vrei, mai rămâi cu mine, dacă nu, nu.
— Și pe mine mă iubești, Măline? Sau numai pe
Eleonora aia?
Hanul rămăsese acum tăcut, fântâna cea veche aștepta
ziua de mâine, apa ei tremura, curată, în adâncime. Era de
fapt vremea primelor frunze de tei și doar ele știau ce se
petrecea în sufletul bărbatului, cât și în cel al femeii, care
continuau și acum să se urmărească unul de altul încă de
când i-a despărțit Dumnezeu unul de altul, în frumosul
Paradis. Poate că au să se reîntregească, odată, undeva
chiar lângă un han, cine să știe? Oricum, în cofele de la
Hanul lui Căpraru se aducea doar apă rece și bună, celor
care ar fi venit de departe, de foarte departe... Dar Mălin
Ivireanu, Mădălina și Ciprian Axinte urmau nu să purceadă
spre han, ci să îl părăsească, să se ducă în sfârșit de acolo,
să revină acasă. O vreme foarte târzie să fi fost, iar la Han
să se fi dat din nou drumul la sirepi, să iasă din grajduri, ca
să rupă, cu foame, din iarba care abia se ițise.
— Măline, eşti atât de frumos! Nu prea vezi în lume
băieţi frumoşi…, îi spusese, într-una din zile, lui Mălin
Ivireanu. Iar acesta nu zise în schimb nimic, ci doar privise
în gol, ca un năuc, cu o privire pierdută.
— Măline, nu zici nimic?, se speriase atunci Eleonora.
„Tu eşti atât de vorbăreţ, din câte mi-am dat eu bine
seama, iar acum nu poţi spune nici măcar două vorbe…
— Nu eu sunt frumos, Eli. Poate faţa mea să fie mai
deosebită, nu ştiu. Zic şi eu. De pildă, mama e foarte
frumoasă… Poate cu ea să semăn, dar în rest sunt urât.
Dar nu despre asta aş fi vrut să vorbim acum, să lăsăm
tâmpeniile astea deoparte… Frumuseţea contează atât de
puţin, Eleonora! Adică puţin, puţin, îţi zic io!
— Ce drăguţ eşti când te ţii de tandreţuri, Măline!
— De tandreţuri?
— Ziceam şi eu… Spusa ta e uneori tandră, mai ales
când te referi la cei dragi ţie! …Nu mă refeream la mine,
Măline!
45
 sintagme literare
— E o întâmplare asta, Eleonora. Mimi zice de multe
ori că sunt un măgar, că nu ştiu să o ocrotesc şi dintr-
astea… Şi mai are ea o vorbă aiurea care mă oftică. Dar nu
o să ţi-o zic niciodată, e aiurea…
— Să nu o mai bagi în seamă pe Mimi, Măline! Eu aşa
zic!
— Eleonora… Cum eşti! Cum să nu o bag în seamă?
— Păi nu? Dacă ea vorbeşte aşa…
— De fapt, o ştiu bine pe Mădă. Sunt cu ea de şase
ani, adică încă pe când eram un puştan amărât de liceu…
Bărbatul şi femeia, Eli, cum să îţi spun… După un anumit
număr de ani, încep să se cam plictisească unul de celălat,
sau cel puţin aşa ni s-a întâmplat nouă, adică mie şi
Mădălinei… Nu ştiu a cui să fi fost vina… A timpului, sau
a noastră…
— Îmi pare rău, Măline!
— Să nu îţi pară, Eli! Să nu! Poate am început să
mergem pe altfel de drumuri, eu şi Mădă… Adică ea pe o
cărare, eu pe un ditamai drum asfaltat!
— Măline…
— Chiar aşa s-a întâmplat, îţi jur! Mimi are în cap
numai poieni!
— (Eleonora râde, zglobie)
— Nu râde, Eli!
— Dar nu râd, Măline! Doar că Mimi nu are nicio
treabă cu poienile! Ce treabă să aibă, zi tu!
— Chiar că nu, Eleonora. Aş fi vrut să zic „traseu
pentru turişti”, nu „poieni”, atât de mult ne-am înstrăinat
în ultima vreme, de parcă nu ne-am mai cunoaşte câtuşi
de puţin… Şi asta deşi o ştiu pe Mădălina la fel ca pe
propria-mi persoană…
— Oricum, e frumoasă…
— Este, da… Să o fi văzut pe la paispresprezece ani,
când începuseră să i se contureze toate alea ale ei! Ce
înţepată şi frumoasă era!
— Ce zici, Măline…
— Voiam să zic… Nu ştiu ce voiam să zic… Doar că era
foarte mândră de frumuseţea ei, asta voiam să îţi zic… Nu
era nimeni ca Mădălina. Iartă-mă, Eli, sunt un bou! De
parcă nu am mai avea ce vorbi… Adică, despre altele!
— Nu prea mă pricep eu la lucruri dintr-astea, Măline…
O femeie trebuie să fie pesemne frumoasă, aşa e…
— Musai!
— Şi sufletul?
— Ce e mai frumos decât un suflet de femeie frumoasă
care să locuiască într-un trup la fel de frumos?
— Un fluture, Măline!
— Eli, ce mai glumeşti tu! Iartă-mă, am fost prost!
(…)
— Eleonora, de ce eşti tu mai mereu foarte tristă?,
o întrebase, altădată, tânărul. Iar tot ceea ce realizase
atunci, pe loc, Eleonora, era că nu ştia ce să îi mai spună
lui Mălin Ivireanu, că începuse să se fâstâcească şi să se
închidă în ea.
46
Prozã
— Păi…
— Păi! Lasă, Eli, nu îmi mai spune. De fapt, să mă ierţi,
nu ştiu ce mi-a venit să te întreb asta…
— Ai tot dreptul, Măline. De fapt, suntem deja
prieteni, nu?
— Da, asta da. Io îs prietenul tău! Să o iei pe asta de
bună!
— Prietenul meu? Adică… prietenul meu?
— Eli, ai mai fost iubită până acum?
— Măline, nu! Adică, nu ştiu!
— Ei, nu! Dar eşti acum… prietena mea. Vorbesc
serios!
— …
— Nu nevastă, ci prietenă!
— Ce rău eşti, Măline!
— Nu-s!
— Păi, cum nu! Şi Mădălina? Nu e ea iubita ta? Sau
aşa am înţeles…
— Am, de fapt, două prietene… Aşa cum am şi două
mâini, am şi două femei la care ţin, în momentul de faţă.
Una e maică-mea!
— Măline…
— Te-ai speriat, nu?
— Nu mai glumi aşa!
— De fapt, îmi iubesc mama ca un descreierat. Pentru
ea aş străbate deşerturi şi munţi. Şi nu glumesc!
— Bănuiesc, Măline!
— Păi!
— Într-o zi, o să îţi spun, Măline, despre Laura… Adică
de mama… Ca să o alint, îi spun Lorelei. Este frumoasă şi
bonavă, Măline… Are o minte fragilă, a fost internată la
Obreja. Dar a rămas la fel de frumoasă…
— Îmi pare rău, Eli. Nu trebuie să te ruşinezi, nu e
nicio ruşine aici!
— Aşa e…
— Eli, ştii cum se iubesc copacii?
— Nu ştiu, Măline…
— Se ating cu crengile unii de alţii, aşa se iubesc!
Înţelegi?
— …
— Atunci ştii cum se iubesc oamenii, Eli?
— Cum, Măline?
— Se ating cu ceea ce au ei mai fragil, Eleonora, aşa se
iubesc! Zi-mi, vrei să fii iubita mea?
— Eu, Măline?
— Iartă-mă, am fost un ipocrit!
— Ipocrit? Tu, ipocrit, Măline?
— Adică să cred că îs eu în stare să merit aşa o fată
frumoasă…
— Măline, nu mai zice aşa…
(…)
Mi s-a spus că boala se poate moșteni de la mamă la
fiică, deci sunt pasibilă de același destin cu al Laurei. Însă
mie nu mi-e frică deloc, poate doar puțin să îmi fie. Deși,
 sintagme literare
în fond, nu ar fi atunci vina mea că aș moșteni boala aceea
teribilă de care suferă Laura, sau vina mamei că mi-ar fi
dat-o și mie. Oricum, în caz că mă îmbolnăvesc aşa cum
e Lauri, o să iau atunci toate vocile pe care le voi auzi şi o
să le dau pe toate lui tata, să le bea, odată cu sticla aceea
a lui de coniac sau de votcă. Iar tata o să le bea pe toate
foarte repede și eu atunci voi fi din nou sănătoasă, după
cum fi-va, desigur, și mama. Oamenii te leagă de fapt cu
frânghii peste coaste și peste brâu, oamenii sunt uneori
foarte duri, da, așa e. Când se întâmplă nenorocirea,
nimeni nu se înduioşează de soarta ta foarte rea. Nimănui
nu îi pasă, în schimb omul acuză. Omul delapidează,
ridiculizează, răneşte. Numai Mălin m-ar păzi. Numai el ar
sta lângă picioarele mele ostenite. Cred că Mălin m-ar iubi
chiar și în cazul acela absurd, dar foarte posibil, în care eu
aș moșteni boala aceea teribilă de care suferă Laura.
(...)
«„Floare albă, zdrenţuită, de ce plângi tu, acolo pe
sus?” Plâng pentru picioarele tale, plâng pentru inima
omului pătată, plâng pentru picioarele omului care umblă
către păcat. „Floare albă, pentru ce plângi tu, acolo, pe
sus?” Plâng pentru umbletul care începe pe sus să se
clatine, plâng pentru cerul şi pentru stelele care încep să
se clatine, sub ameninţarea oaselor care umblă rău, pe
pământ. „Floare albă, floare albă, de sus…” Plâng de mila
îngerilor şi a stelelor, de mila locului celui sfânt, de aceea
plâng eu… Locul cel sfânt este plin de flori, pe acolo calcă
îngeri frumoşi, îţi spun, de aceea plâng eu. Plâng pentru
stelele care încep să se clatine, sub ameninţarea oaselor
care umblă rău pe pământ. „Floare albă, floare albă,
pentru ce plângi dumneata?” …Pentru mine plâng stelele,
care încep să se clatine, pentru mine plâng înaripatele
sfinte, care încep să se clatine, ca sub otravă, pentru mila
florilor albe, de aceea plâng eu.»
Şi scriind toate acestea, nevolnică, pe caietul acela
amărât, Eleonora Manea ar fi priceput, cu mintea ei
amărâtă, că de fapt scrisese spaima care nu ar fi fost
scrisă, dacă nu ar fi bocit deja stelele, dacă nu ar fi urlat
stele de spaima oaselor de jos, care prinseseră, fără
cunoştinţă, să se apropie, rău, cu ameninţare, tocmai
lângă umbletul curat cel de sus, al tărâmului de lângă
stele, pe care nimeni nu ar fi avut voie să îl atingă, nici
măcar cu visul. „Floare albă, de ce plângi dumneata?”, icni
Eleonora, abia săvârşind ceea ce scrisese şi înţelegând că
toată îmbulzeala de stele plângea de fapt pentru floarea
aceea albă, foarte blândă şi foarte frumoasă, ascunsă
undeva, deasupra cerului. Adică tocmai în cerul acela
curat, în care Floarea cea albă era una şi foarte frumoasă.,
aşa cum înţelegea, cu mintea ei puțină, Eleonora.
(...)
Eleonora Manea zăcea acum pe pieptul lui Mălin,
continuând să vorbească molcom, de parcă s-ar fi
Prozã
cunoscut de o viață. În casă era cald, mirosea a iarnă și
a portocale foarte coapte, și a piruit de pui de vrabie să
fi mirosit, iarna se apropiase deja foarte mult, dar totuși
afară nu era încă foarte rece, razele soarelui se încâlceau
printre crengile golașe ale copacilor, care duceau încă
dorul zăpezilor.
— Măline, crezi că mama e bine?
— Doar acum ai sunat-o, Eleonora…
— Dar crezi că e bine?
— Ce vrei să spui, Eli?
— Știi, aș face orice pentru ea, doar să își revină cât
mai repede…
— Dacă acum nu te mai recunoaște, e mai bine să
rămâi aici. Eu așa zic! Și să faci bine să mă asculți în chestia
asta Eleonora, o să vezi că așa e de fapt cel mai bine!
— Așa zici, Măline? Mă iubești Măline?
— Doar știi bine că da!
— Chiar mă iubești?
— Da, doar știi!
— Știi Măline, de-abia ce a început să ningă… Cu flori
de iasomie, Măline!
— Nu, ai uitat, Eleonora! Cu sânziene! Eu doar
glumesc cu tine, draga mea, de fapt, după cum se vede
pe geam, ninge de-a pomina cu fulgi foarte mari, de-a
dreptul uriaşi, draga mea. Vezi și tu, e atât de frumos! A
nins cam rar, în iarna asta, draga mea… Iar acum când e
zăpadă, cum să nu ne bucurăm?
— Vine noaptea, Măline, o noapte mare, atât de
mare, că cerurile nu o pot cuprinde…
— Ce spui tu, Eleonora?
— Așa simt, Măline!
— Să fie de-abia orele zece ale zilei, Eli. Cum să vină
noaptea, draga mea? Ce noapte să vin? Haide, fi şi tu
serioasă, Eleonor!
— E zece, Măline?
— Zece și un sfert, puțin peste!
— Și nu se văd sânzienele pe cer?
— Ce spui tu, Eli?
— Măline, nu știu. Mă gândeam la o noapte foarte
mare și la sânziene, nu știu de ce… Doar în noaptea cea
mare se văd sânzienele pe cer! O să vină o noapte foarte
mare, Mălin! Aşa spun eu, pentru că deja am simţit-o!
— Poate dormi puțin, nu mai știi ce spui, draga mea...
Vrei să îți dau puțin lapte cu miere?
— Lapte cu miere? Înainte de culcare?
— Da…
— Și o să văd, atunci, sânzienele pe cer? Crezi că o să
le văd, sau nu?
— Haidem, Eleonora, să îți dau o cană plină de lapte
călduț… E abia ora zece, draga mea, dar îți jur că trebuie
să dormi! Pesemne Laura, ea te-a tulburat, draga mea. Şi
mi se rupe sufletul!
— Nu vreau, Măline, lapte. Vreau să rămân trează că
să văd cerul împânzit de flori de iasomie, asta vreau!
47
 sintagme literare
— Adică de sânziene… Asta spuneai cu câteva clipe în
urmă, că aştepţi să vezi un cer plin de sânziene, ești mult
prea obosită draga mea!
— Sânziene, Măline, da. Dacă tu spui!
— Eli, ce ai spune dacă ai merge câteva zile undeva,
unde să dormim mult, și să uiți tu de toate?
— Mă internezi în spital, Măline?
— …
— Nu spui nimic, Măline?
— Ce să zic, draga mea? Ce să mai zic? Tu nu înțelegi
când sunt eu de fapt de supărat… Cât mă doare pe mine,
de fapt, chestia asta!
— Măline…
— Și, mergem undeva? Nu ești bine…
— Măline!, icni, ca o ciută rănită, parcă înțelegându-și
soarta parcă deja pecetluită.
— Și o să mergem la o cabană frumoasă, ascunsă
undeva sus, la munte, și o să bem în fiecare seară mult,
mult lapte, proaspăt muls, în care o să îți pun miere… De
salcâm, de flori de câmpie, de tei, de ce vrei tu… La țară
este multă miere, Eleonora!
— Măline…
— Și o să curățăm cartofi, o să mâncăm numai
tâmpenii ca de obicei, așa cum îți place ție. Adică numai
cartofi prăjiți cu ouă și murături de la mama, și supică
multă, multă, de pasăre, cu tăiței de casă, îți promit, fără
pic de vegeta, știu că tu urăști vegeta…
— Ce spui tu, Măline…
— De fapt, știi că trebuie să te duc la spital, nu am
cum, altfel, Eli!
— Măline…
— Nici Laura nu e bine, dar nici tu nu ești… Zilele la
Baltazar, apoi mama ta, toate te-au dat peste cap, Eliuţă!
— Atunci o să vedem sânziene la noapte?
— Cerul o să fie plin de sânziene, Eleonora, în cea
mai mare noapte care s-ar fi putut imagina vreodată… Or
să fie sânziene în loc de stele, miliarde de sânziene vor
străluci, atunci, de netoate, în noaptea asta mare, numai
ca tu să fii bine!
— Știi că la CERN or să facă în curând o noapte mare?
— La CERN?
— Doar ți-am mai spus, Măline! Însemnările mele!
— E o prostie, Eleonora, chiar și un țânc poate
demonta argumentările tale, puerile, scuză-mă că îţi spun
asta. Doar ți-am citit pe îndelete însemnările, ești tu prea
sperioasă, de felul tău. Ești prea credulă și copilă, Eli!
— Măline?
— Da, Eli.
— Chiar crezi că sunt copilă?
— Cea mai copilă dintre copilele de pe pământ.
Doar tu, la cei optsprezece ani ai tăi, ai fi fost în stare să
contrazici toate postulatele fizicii plus un Premiu Nobel,
cât se poate de serios, în domeniul fizicii cuantice! Doar tu
puteai să te pui contra celor mai mari creiere ale omenirii!
48
Prozã
— Măline, tu crezi că universul e finit?
— Nu știu, Eli. Hai să sunăm pentru o ambulanță!
Trebuie să te vadă și pe tine cineva. Draga mea, tu nu ești
bine!
— Serios, Măline, tu crezi că cerul e finit sau infinit?
— Eu zic că e infinit, așa cum zicea Albert Einstein,
draga mea.
— Atunci și sânzienele din noaptea astea vor fi
infinite, Măline. Dacă tu zici că universul e infinit, atunci
pe cer vor fi, desigur, o infinitate de sânziene! Sărută-mă!
— Eleonora…
— Ce prostii zic, Măline…
— Da…
— Mai mari decât mine, Măline, iar eu sunt lungă
rău… Adică sunt înaltă rău…
— Și zici că sunt o infinitate de sânziene? Adică o să
fie o infinitate de sânziene pe cer în noaptea asta?
— Doar dacă universul e infinit. Numai pe un cer
infinit se pot aşeza o infinitate de stele. …Măline?
— Și cum e?
— Ce să fie?
— Universul.
— E finit, Măline, Einstein a fost, atunci, într-o pasă
proastă. Einstein, desigur, a greșit. Universul nu poate fi
decât finit. O să îți explic totul pe îndelete, într-o zi!
— Numai tu puteai spune asta, Eli!
— Asta înseamnă că sunt nebună, așa ca mama? Și
totuși îți jur, în noaptea asta, pe cerul acesta frumos, ca
o nebulă plină de nori, vor luci o infinitate de sânziene!
— Cum așa Eleonora?
— Păi dacă tu crezi asta! Că, desigur, cerul e infinit!
— Eli!
— Nu m-ai înțeles, Măline, nu te supăra! Eu chiar asta
și ziceam. Că dacă tu crezi asta, atunci, musai chiar așa va
fi! Pe un cer infinit, musai o infinitate de orice!
— Eleonora…
— Mai mergem la munte, Măline? Văd deja miliarde
de sânziene pe cer… Universul e atât de frumos, așa finit
cum e el!
— E finit, Eli?
— Universul se stinge, doar Dumnezeu nu! De aceea e
universul finit, eu doar atât îți zic…
— Eli, mergem acum la spital… Ești atât de obosită,
draga mea! Cearcănele de sub ochi îți sunt atât de adânci!
— O să vedem în noapte asta miliarde de sânziene,
Mălin! Nu o infinitate, ci miliarde. Asta pentru că universul
e finit, Măline! Dragul meu, la spital nu e nimic, nici stele,
nici sânziene, e numai noapte! Dragul meu, chiar mă duci
la spital?
— Eli…
— Mergem la o cabană să vedem stelele, Mălin?
— Se simt, parcă, sânzienele, Eleonora!
Din romanul Crini pe o felie de pâine, Editura PIM
2014, revizuit.
 sintagme literare
NORICA
ISAC
Maternitate
             
..."mamă, nu te știam așa. Liniile acelea sunt mai
adânci, parcă ai veni din primavară din livada cu vișini in
floare"
Și-mi sărută fruntea. Și tâmplele..Mă acoperă cu
brațele ei, cu părul ei. E atât de inaltă fata mea!!! Ajunge
cu fruntea până la cer. Și atât de frumoasă! Are și rădăini.
Adânci până în miezul pământului. Mi-a spus că sunt ale
mele. Că iubirea îi trăgea picioarele în pământ și fruntea
spre ceruri. Eu nu știu când am făcut toate astea. Cred că
pe atunci nu aveam timp. Eram ocupată să crească. Și nu
vedeam.
Pelicani
...suntem păsări. Părăsim cuiburi migrând spre ţări
calde. Şi îngheţăm fără poli. Piloni de echilibru de temperat
timpul. Îl vedem pe chipul nostru, pe mâinile noastre...
Recompensate, mângâiate de ciripitul din cuibul lăsat
,ne smulgem bătrâne hălci din trup hrănindu-ne puii.
Avem cunoştinţa drumurilor. A străzilor ce ne duc. Şi
readuc, acasă. Suntem femeile străzilor. Fără centuri. De
siguranţă.
M-a luat din dragoste
Bărbatul care mă iubea atât de mult încât a dat cu
pricipiile-i de pământ şi m-a luat de nevastă, nu uita
niciodată de ziua mea de naştere şi de ziua femeii; îmi
aducea flori şi mă scotea in oraş luându-şi foaie de boală
pentru o zi, îmbogăţind medicul acela mărunţel, grăsuţ cu
mustăcioara sucită a la Clark Gable.
Pentru aceste evenimente fericite învăţasem cu anii să
mă pregătesc; erau pietrele de moară, crucile inutile ce
promiteau fericirea matrimonială.
Trei zile (zile magice cu număr trei) înainte devenea
misterios, îmi întindea cu mâna şuviţele ondulate ce
îmi cădeau pe fată spunându-mi drăgăstos că, cu un pic
de bunăvoinţă şi interes i-aş putea determina creşterea
dreaptă de la rădăcină întrucât tainele naturii pot fi
manipulate după voinţa noastră. Apoi mă pupa oftând,
sacrificându-şi din dragoste discursul educativ. Era
preludiul a ceea ce urma, iar în ziua cea mare dispărea
dimineaţa, întorcându-se c-un buchet de flori.
Prozã
Mă purta apoi la restaurant ţinându-mă de mână ,
salutând în stânga şi în dreapta colegi şi amici, mândru de
a fi ceea ce ei nu ştiau să fie.
Nu ne grăbeam să mâncăm , gustam în prealabil ceva
acasă pentru a prelungi şederea pe un scaun in faţa unei
mese cu textură romantică. Aşa şi era. Bărbatul din faţa
mea, care m-a luat din dragoste călcându-şi principiile
in picioare, îmi amintea cât sunt de norocoasă, că, câte
femei, nu din lume, e conştient , dar din mediul nostru,
din oraşelul nostru , mai primesc flori, câte ies cu soţul
în oraş, la un restaurant ascultând muzică orchestrală în
timp ce sunt privite cu dragoste, cu o dragoste ca a lui
care sacrifică o zi de muncă, plăteşte un medic corupt şi
deci, adunate laolaltă , costisitoare!
Şi cred eu că prietenele îmi sunt prietene? Nu, sunt
eu naivă ...că toate in taină mă invidiază, pentru imaginea
noastră de veşnic indrăgostiţi realizaţi cât de cât material
şi nu mai departe inteligenţi... pentrucă da, condiţii de
dezvoltare intelectuală avem, nu ne-au fost concese, le-
am creat organizându-ne viaţa, ce-i drept mai mult el
deoarece posedă un spirit de organizare perfect şi încă
perfecţionabil şi că până la urmă el e capul familiei.
Bărbatul care m-a luat de nevastă trântind de toţi
pereţii pricipiile-i, râdea satisfăcut şi mă pupa peste masă
neuitând a-mi aranja şuviţele ondulate, înghiţindu-şi, din
dragoste, discursul asupra manipulării naturii prin actul
de voinţă al individului.
Bărbatul acela care m-a luat din dragoste mi-a înfierat
în memorie două zile: ziua femeii (care femeie?), ziua
mea (care eu?)
Drum bun, Davide!
Aşa l-am văzut eu.
Şoferul de ocazie la ceas de noapte îmi vorbea despre
viaţa lui. Despre utilitatea englezei vorbite la nivel mediu
si despre ce-a mai combinat în tot acest timp în care a
crescut. Era orgolios.Un orgoliu constructiv. Cu maşina
lui,cu expierenţa căpătată prin străinătăţi, cu femeile,
cluburile, beţiile. Şi nedreptatea neamurilor ce-i provoca
durere.
Ascultam. Monopolizase discuţia. Eram mulţumită,
nefiind obligată să particip. Copilul ce-l ştiam se făcuse
băiat mare.
Apucasem să-l întreb despre mamă şi fraţi. Aaaa!!!
Mama era bine. În străini şi ea. Fraţii, bine şi ei,ocupaţi.
Cu viaţa-n piept.
Mă întreba de fiica mea. Modulaţia vocii mă trezi.
Întrebase retoric. Aşa. Avea toate răspunsurile: era
frumoasă, la facultate şi...
Un torent de evenimente. Despre frate. Da, cum ar
da cu pumnul pentru fratele lui. Şi cum o tipă, potenţială
nevastă îl gelozea de-a trebuit să fugă departe.
49
 sintagme literare
Ascultam fascinată. O lume nebănuită şi totuşi banală
se concretiza în timp ce maşina aluneca pe autostradă.
Îi lipsea eleganţa în tot,dar avea ceva candid în modul
de-a fi . Vorbea cu entuziasm scuzându-se respectuos
pentru expresiile vulgare ce-i însoţeau istorisirile. Un
inocent ce urma să plece într-o ţară nordică, într-o zi
de februarie. Tăceam. Îi priveam entuziasmul urmă-
rindu-i visele nordice. Şi îmi dădură lacrimile. Era de
o candoare originală,rar întâlnită sau niciodată văzută.
Explozia entuziasmului său, departe de-a mă contagia, îmi  Este o întâmplare adevărată. Şi nu am uitat. Probabil
îngreuna plecarea. Plecam şi eu într-o ţară străină. Plecam
fără vise. Plecam pentrucă asa trebuia.
Ajunşi, l-am rugat jenată să primească un mic dar. Da
sigur, primeşte... Bucuria lui deveni aproape palpabilă.
Sigur nu se aştepta. I-am spus: "poartă-l cu tine. Oriunde.
În nord, în sud, oricare punct cardinal te va ademeni! Şi
Dumnezeu să te ajute!"
L-am plătit. Suma îl impresionă şi se oferi să-mi care
bagajele. Le-ar fi cărat, sunt sigură, şi fără plată. Era tot
un suflet.
"Nu, rucsacul îl iau eu. Tu ia valiza." Şi cu braţe largi,
călcând apăsat, necioplit, căra o valiză fără vise.
Dintr-o ocheadă cercetă locul. Noaptea, frigul şi pus-
tietatea locului îl neliniştiră. Se oferi să-mi ţie companie.
I-am mulţumit dar, nu. Ştiam că o face din toată inima.
"Nu,mulţumesc! Uite acolo câteva femei. Călătoare şi
ele. "I-am spus, prefăcându-mă veselă şi convinsă, pentru
a-mi justifica refuzul.
Mi-a urat drum bun strângându-mi mâna ca unui
camarad de arme, după care se îndreptă spre maşină.
Aceeaşi paşi largi, de urs. Braţe cu care nu ştia ce să facă
fluturate a om de lume. Un băiat ce mai păstra, între beţii,
bătăi, înjurături şi amoruri greşite, candoarea copilăriei.
Drum bun, Davide! Dumnezeu să-ţi binecuvânteze
paşii oriunde te vor purta!
Punte
...ca oricare dintre noi. Noi oamenii. Atunci cand peste
abisurile patimilor construim punti. Spre adevăr. Şi reuşim
să strălucim.
50
Prozã
Am văzut cândva un bărbat. Într-un ceas al vieţii în
care a fost frumos. Un bărbat îngenuncheat. La vorbă
cu Dumnezeu. În biserica goală. Despre matematica
de cuplu.  Cu aplicaţii de teoreme corecte. Şi rezultate
greşite.  Copiii mai palizi ,fugari,de când ea s-a dus. Într-o
ţară străină. Pentru un plus de ceva.
Am văzut un bărbat îngenuncheat. Într-un moment
trecător de frumuseţe.  De vorbă cu cel Atotputernic care
deja , de mult timp îl aştepta.
 
era un bărbat frumos.
Exil
...locuiam departe. Tare departe! În acelaşi oraş. Ca
soarele şi luna. Pe acelaşi cer. Chiar şi catedrala era prea
mare! De aceea coincidenţele ne ocoleau.
Şi-a fost o duminecă. Afară din catedrală. Lângă ziduri.
Şi l-am rugat: "Doamne, te rog, vreau doar s-o văd!"
Mi-am aşezat palmele pe faţă. Să nu creadă careva că
plâng. Şi nu vedeam nimic in ele. Decât ape sărate. Apoi,
apoi am auzit paşi. Şi vocea ei. Vorbea mult. Solară, aşa
cum obişnuia.
Am lăsat ca paşii să treacă. Privind-o  din spate cum
articula cu braţe largi ce spunea. Iar rochia îi flutura.
Şi-am tot ţinut-o in ochi aşa, până la răscruce. Unde era
multă lume. Şi incă o mai auzeam. Sunt convinsă că am
trăit un miracol atunci. Întrucât sora mea locuia departe.
În acelaşi oraş.
Asumare
...un mare pahar de whisky, ţi-am spus. Doar aşa. Ca să
mă dau mare. Da, mare. Că se poartă damele  nefrustrate,
neinhibate, neortodoxe şi ne... altele. Alte neuri. Ce nu
sunt de cuviinţă să le amintesc. Adică: subiectul nu me-
rită nici o atentie particulară. Ne cam dăm în stambă
uneori.
Şi ai plecat. Încă nu mi-ai mulţumit. Pentru paharul
acela mare de whisky cu care ţi-am spălat mâinile.
 sintagme literare
AL. FLORIN
ÞENE
O stafie tulbură speranţa
Piesă de teatru într-un act
Personajele:
Dreptaciul- un om înţelept (poet) fără mâna stângă.
Stângaciul - al doilea om înţelept (poet) fără mâna
dreaptă.
Vocea căpitanului
SCENA l
(Se deschide cortina. În mijlocul scenei se află un om fără
mâna stângă într-un decor schiţând interiorul unei capele
ortodoxe pe un mic vas de croazieră. Printr-un hublou
se vede oceanul nesfârşit. Dreptaciul îngenunchiază, se
închină cu mâna pe care o are la Icoana Maicii Domnului
cu Pruncul, aşezată în partea dreaptă. În surdină se aude
un cântec bisericesc, împletindu-se cu vuietul valurilor. Se
roagă.)
Dreptaciul:
- Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai lăsat mâna dreaptă.
Să pot a mă închina în faţa icoanelor tale. (Se
închină). Bun ai fost şi eşti cu mine. M-ai învăţat
să seamăn grâul, să îngrijesc recolta, să plămădesc
pâinea, să aprind focul, să iubesc. Bat-o vina de
mână stîngă. Mi-a retezat-o batoza! Eram în vacanţă
şi ajutam părinţii la treierat Nu a ştiut dreapta ce
face stânga. Altfel aveam şi eu ca toţi oamenii două
mâini. Dar e bine şi aşa. Pot muncii. Îmi mângâi
pruncii şi femeia. Pot aprinde focul ţinând cutia
de chibrituri în gură şi băţul îl scapăr pe cadran.
Doamne, ce bine că am mâna dreaptă! Cu această
mână am câştigat banii necesari biletelor acestei
călători pentru întreaga familie. Ţin şişterul să tai
pâinea, s-o impart la cei dragi. Teognis din Megora
spunea că... „Doamne, Te exprimi prin poet. Doar,
Ştii că şi eu mă îndeletnicesc cu tainele metaforei.
Pentru că mi-ai lăsat mâna dreaptă îţi mulţumesc.
Iată, pot să fiu pe acest vas în drum spre Tărâmul
Făgăduinţei. Cu această mână am putut muncii
pentru a strange bani să plătesc această călătorie
mult visată. Pot scrie versuri, pot răsfoi un ziar şi
mai presus de orice pot munci pentru a nu întinde
mâna să cerşesc ajutor de la semeni. Ca poet nu
Teatru
sunt un risipitor al închipuiri mele.Nu sunt un nabab
şi risipitor al lucrurilor mărunte. Şitiu, Doamne,
că poezia a devenit o curiozitate fără curioşi. Nu
se mai citeşte, nici măcar poeţii între ei nu se
mai citesc. Eu, Doamne, mă bucur că mă citesc
soţia şi copii... Însă ea, Poezia, a rămas „doamna
artelor”. Îţi mulţumesc şi pentru acest fapt. Romain
Rolland afirma: „Când ordinea înseamnă injustiţie,
dezordinea e într-un fel un început de justiţie.” Este,
Doamne un paradox pe care l-au trăit oamnii în
perioada comunistă. Injustiţia „ordinii” comuniste
am simţito cu toţi. Am publicat câteva cărţi,
Doamne, pe care le consider că sunt însăşi viaţa
mea prelungită în eternitate prin litere moarte ce
vor trece din generaţie în generaţie, fiindcă acestea
sunt litere moarte, pe care le-am vrăjit şi le-am
înviat cu viaţa mea.
(Se ridică. Se îndreaptă către locul unde se aprind
lumânări. Scoate câteva monede din buzunar, le aşează
pe masă şi ia o lumânare, pe care o aprinde în lumânar,
nchinându-se de trei ori. Apoi se îndreaptă către aceeaşi
icoană, în faţa căreia îngenunche, rugându-se cu palmele
unite în faţa pieptului.)
- Doamne am aprins o lumânare să-mi luminez calea
spre Tine. Am aprins o lumânare pentru întunericul
neamului meu şi pentru sufletul tuturor celor ce-au
ars pe rugul Cuvântului scris. Dar, să şti Doamne,
Dumnezeul meu, că iubesc la fel de mult atât lumina
cât şi întunericul. Amândouă sunt date de Tine.
Fără întuneric nu ne-am bucura de lumină. Acesta
ne face s-o vedem, fiindcă Dumnezeu este cel care
consfinţeşte totul pe această lume. Totul fiind Datul
Divin. Am aprins o lumânare pentru familia mea
care se află în cabina acestui vas, pentru Eminescu,
poetul neamului meu. El este Cuvântul prin care
s-a întrupat literatura naţională în cea universală.
Este fiul propriei opere şi părintele nemuririi ei. Am
aprins o lumânare pentru Poezie, ea nu şi-a luat
asupra ei menirea filozofiei, fiindcă este deasupra
aceseia. Mă gândesc Doamne că în momentul când
ar fi făcut acest lucru ar fi dispărut sublimul. Bine
ai făcut acest lucru, Doamne. Am aprins pentru
metaforă care este algebra superioară a cuvintelor,
poezia este trigonometria metaforei. Doamne, te
mai rog să-mi ierţi păcatele...
(Se ridică. Se opreşte în faţa hubloului privind
imensitatea apei.)
SCENA II
(În scenă intră un om fără mâna dreaptă. Se apropie de
icoana Apostolului Iuda zugrăvită pe peretele din partea
stângă. Îngenunchiază numai cu piciorul stâng şi începe
să se roage)
51
 sintagme literare
Stângaciul:
(Închinânduse cu mâna stângă la icoana Apostolului Iuda)
- Apostole Iuda, ajută-mă să ajung pe Tărâmul
Făgăduinţei. Îţi mulţumesc că mi-ai lăsat mâna
stângă. Pot mânca cu ea. Pot cerşi cu aceasta un
ban de la cei cu... două mâini. La o adică şi de la cei
cu mâna dreaptă. Poezia mea pe care o scriu nu-mi
aduce nici-un câştig, însă cu cerşitul pot să-mi cresc
copii, să-mi hrăneasc nevasta şi să mai... beau. Cu
banii din cerşit am plătit biletele întreagii familii
pentru călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei.
Dacă nu ar fi proştii ăştia de miloşi care-mi pun în
mâna pe care o mai am câte un bănuţ, de ajunge
câştigul meu cât salariul unui şef, nu ştiu ce m-aş
face. Apostole Iuda de ce nu mă cauţi? „Nu m-ai
căutat dacă nu m-ai găsit” spunea Pascal. Această
afirmaţie sugerează, Apostole Iuda, spirala veşniciei,
a căutării... absolutului. Poate călătoria mea spre
Tărâmul Fgăduinţei are şi acest scop. Pitagora
spunea că „totul este orânduit după număr”, însă
eu spun că numărul este orânduit după Totul, care
simbolizează Datul naturii. Filozofii... spun că este
vorba de Datul divin. Apostole Iuda spune-mi dacă
greşesc. Eu nu cred în divinitate. Forma aceste lumi,
Apostole, este legea în virtutea căreia se repetă
motivul. Aceasta aminteşte de ritm. De aceea
mă rog la tine ca acesta să consfinţească forma
ce duce la Revoluţia Universală la care gândesc şi
sper să înceapă. Forma fiind numărul idee, unealta
principală a marelui Ordonator, sau natura, cea
care aranjează cu arta. Mă rog pentru morţii care
au participat la revoluţiile din istorie.
(Se ridică şi se îndreaptă spre locul unde sunt lumânări
de vânzare. Scoate din buzunarul pantalonului o
monedă. Aprinde o lumănare, dar nu se închină)
- Mă rog pentru tine Apostole Iuda, tu... eşti
deasupra tuturor minunilor naturii. Aceste minuni
sunt, toate la un loc, creatorul tuturor creatorilor.
Se spune că lucrând numai cu capul nu eşti fericit.
Lucrând cu inima nu faci avere, şi nici nu eşti fericit.
Pentru mine banul aduce fericirea, cu toate că
propovăduiesc sărăcia în fericire. Eu zic... fericirea,
Apostole, este Marea Revoluţie a celor umiliţi,
săraci şi neputincioşi. Am aprins o lumânare, cu
toate că nu cred în simbolul luminii acesteia, pentru
bietul revoluţionar Bălcescu, pentru marele Marx,
autorul cărţii „Capitalul”, dar şi pentru Che Guevara
ce visa la o revoluţie mondială, pentru Ana Pauker,
Gheorghe Gheorghiu Dej şi prietenul meu de suflet
Nicolae Ceauşescu... Poate mă întrebi Apostole
Iuda de ce mă închin la tine. Păi... tu eşti cel care
l-ai vândut pe Iisus pentru... Bine ai făcut. Era un
impostor. Dar... totuşi, ai greşit! Trădându-L, şi fiind
prins, răstignit, Iisus a devenit Martir şi simbolul
52
Teatru
creştinismului. Fără să doreşti... ai făcut un bine
acestei religii. Însă, îţi apreciez buna ... intenţie.
După mine adevărata religie este comunismul. Iar
Marx şi Lenin sunt simbolurile acesteia. Apostole
Iuda! Aceşti oameni m-au învăţat să spun... nu privi
că s-ar putea să vezi, nu asculta că s-ar putea să
auzi... nu lua hotărâri că s-ar putea să greşeşti faţă
de cauză, nu trăi că s-ar putea să mori.
(Se ridică. Fără să se închine)
SCENA III
Dreptaciul:
(Se apropie de Stângaciul)
- Suntem plecaţi de o bună bucată de vreme şi nu se
vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei.
Stângaciul:
- Nu este departe. Presimt că ne apropiem de el.
Dacă vom fi uniţi pe această insulă plutitoare în caz
de furtună vom ajunge acolo. Unitatea ne v-a face
să atingem idealul nostru.
Dreptaciul:
(Punând mâna streaşină deasupra ochilor şi privind în
zare)
- Nu se vede ţărmul. Abia aştept să ajungem.
Întreaga mea familie numai despre această clipă
vorbeşte. Speranţa este mare. Dacă acest Tărâm ne
v-ar dezamăgi?
Stângaciul:
- Nu vom fi înşelaţi în speranţele noastre. Nu curge
miere şi unt acolo, dar ideea că toţi suntem egali
ne v-a face să fim fericiţi. Întradevăr, pe Tărâmul
Făgăduinţei chemarea lui Marx „Proletari din toate
ţările, uniţi-vă!” ne conduce spre idealul nostru de
veacuri, Comunismul. Această lozincă de luptă, a
noastră, apărută pentru prima oară în „Manifestul
Comunist”, redactat de Karl Marx şi Friedrich Engels,
este cea mai frumoasă chemare la luptă. Acolo pe
Tărâmul Făgăduinţei... proletariatul a câştigat.
Dreptaciul:
(Surprins)
- Nu! Nu ai dreptate! Acolo oamenii, indiferent
de condiţia socială, sunt egali în faţa legilor.
Conducătorii sunt aleşi prin vot secret şi universal.
Sunt liberi să se exprime, să se asocieze, să
muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să...
Stângaciul:
(Întrerupându-l)
- E altfel. În mod sigur este aşa cum îţi spun. Acolo
conduce proletariatul. Oamenii au dreptul la muncă
 sintagme literare
în instituţiile statului şi nu în fabricile capitaliştilor,
care îi exploatează până la sânge. Acolo nu există
proprietate particulară. Aceasta este în mâna celor
ce muncesc. Acolo nu există exploatarea omului de
către om. Acolo sunt activişti care supraveghează
respectarea acestor principii. Acolo munca este
răsplătită după necesităţi şi nu după valoarea ei.
Dacă ai mai mulţi copii primeşti salariul mai mare...
Dreptaciul:
(Precipitat)
- Bine, bine... dar, dacă acel om este leneş şi nu
munceşte la fel ca ceilalţi? Principiul pe care-l
susţii încurajează lenea. Activiştii se vor comporta
mai rău decât... patronii, de care faci vorbire. Se
vor comporta cu averea tuturor de parcă ei ar fi
proprietarii acesteia. Va fi exploatarea omului în
numele unei ideologii.
Stângaciul:
- Nu! Este cum îţi spun eu. Dacă ar fi altfel, atunci ce
vom face noi care avem câte o mână? De tine este
bine, că ai... dreapta, dar, eu...
Dreptaciul:
- Cred că acolo pe Tărâmul Făgăduinţei există o
protecţie socială puternică. Acolo omul potrivit
este la locul potrivit. Noi ca poeţi dacă scriem pe
placul cititorilor cărţile se vor vinde şi din drepturile
de autor vom trăi. Soţiile noastre vor lucra conform
competenţelor şi al studiilor...
Stângaciul:
- Aaaa... nu... nu! E altfel! Acolo, cărţile noastre
scrise în spiritul ideologiei se vor tipări în zeci de
mii de exemplare. Indiferent de vânzare vom primi
drepturi de autor consistente.
Dreptaciul:
- Dacă este aşa... vai de literatura Tărâmului
Făgăduinţei. Atunci... nu-ţi mai trebuie talent. Este
de ajuns o ştiinţă a scriituri şi... multă ideologie.
Vom scrie fără să ţinem cont de gustul cititorilor?
Stângaciul:
- Cititorii sunt obligaţi să înghită „pastila”pe care
le-o servim. Ei fiind liberi să se exprime, să se
asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria
afacere, să..
(După o pauză.)
- Abia aştept să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Acolo
toţi gândesc ca mine. Este societatea mult visată.
Cred în forţa omului ce supune natura. Trebuie s-o
supunem. Unii zic că se răzbună atunci. Aiurea!
Teatru
Omul e stăpânul ei. I-a să mă duc la uşă să văd dacă
s-au străns ceva bani. Mi-am pus o şapcă rablagită
cu un bilet...
(Întredeschide uşa, se apleacă, ia şapca şi biletul. Numără
banii strânşi .Apoi satisfăcut citeşte biletul)
- Bravo! Un om cu amândouă mâinile nu câştigă în
câteva ore cât am primit. Sunt darnici oamenii.
Proşti, de darnici ce sunt. Dar şi eu sunt un mare
poet. -au impresionat versurile mele.
(Citeşte biletul cu glas patetic.)
- „Ajutaţi un poet, unul din sărmani/ cu famile grea
şi fără bani/ Să muncesc nu pot, nu am o mână/ Fiţi
milostivi, s-aveţi o viaţă bună!”
(Către icoana Apostolului Iuda)
- Sunt deştept, nu? Asta trebuie să învăţăm! Să ni se
dea! Aici, pe vas, să dea ăştia cu bani şi cu două
mâini, iar acolo să dea statul. El are de unde.Doar
e bogat. Că muncesc toţi şi primim răsplată egală.
Vorba aceea... ori toţi să munciţi, ori eu să primesc.
Asta este adevărata societate a viitorului. Când voi
ajunge acolo... cu ideile mele precis ajung... activist
al partidului conducător...
(Ia un scaun, îl pune în mijlocul scenei.Se aşează pe el şi
imită ceea ce ar trebui să facă ca activist. Gesticulează.)
- Stimaţi tovarăşi, partidul ne învaţă că munca
înnobilează omul. De aceea vă îndemn să munciţi...
Sus munca, tovarăşi!
(Către public)
- Să nu ajung eu la ea. Tovarăşi, munca este izvor de
sănătate!
(Mai în şoaptă, către public)
- Lăsaţi-o pentru bolnavi. Munca l-a transformat
pe om. Aici, pe Tărâmul Făgăduinţei suntem egali
în drepturi. Iar în privinţa obligaţiilor trebuie
să... mai discutăm. Cine nu respectă aceste
principii, nu are ce căuta în societatea noastră.
Îl eliminăm. Eu... tovarăşi, în ţara de unde am
venit, începusem să construim o societate ca
aici, dar nişte derbedei cu ajutorul unor agenturi
străine ne-au înlăturat de la putere. Adică... a
înlăturat proletariatul de la conducerea ţării. Eu...
ca proletar, vă spun cinstit, mă sculam la ora 9.
Gustam o bucată de muşchi ţigănesc, beam o gură
de vizichi, nu-mi plăcea. Să-l ia dracu’, avea gust
de ploşniţe.
Se strâmbă)
- Ieşeam din vilă, dată de partid, şi mă urcam în
limuzina cu şofer, dată tot de partid... şi plecam
către sediul Comitetului. S-o ia dracu’ de viaţă.
Visam la mai mult.
(Se uită către icoana Apostolului Iuda)
- Să nu te superi că am amintit de duşmanul tău ...
drrr...racul!
(Se ridică de pe scaun.În clipa aceea intră Dreptaciul)
53
 sintagme literare Teatru
SCENA IV Dreptaciul:
(îngrijorat)
Dreptaciul: - Dacă o fi cum zici, noi vom fi parte a comunităţii.
(Se adresează către Stângaci) În concluzie nu suntem noi. Suntem comunitate.
- Nu prea a fost greu. A trebuit să ţin de cârmă în Iar comunitatea se regăseşte în noi. Rezumând la
direcţia indicată de acul busolii. Mereu înainte, spre mine, pentru a nu generaliza, şi a nu te supăra,
sud-est. În timp ce căpitanul a trebuit să coboare în dacă comunitatea sunt eu, şi eu sunt comunitatea,
sala maşinilor pentru a unge volanta. Se încinsese atunci totul se rezumă la un eu disperat. Dacă ar
de atâta frecat cu biela. fi aşa, atunci... degeaba fac călătoria aceasta spre
Tărâmul Făgăduinţei.
Stângaciul:
- Cum spui, nu a fost mare lucru. E bine când omul Stângaciul:
munceşte. Eu... am stat de vorbă cu sfinţii aceştia. - Omul trebuie să fie loial societăţii în care trăieşte.
(Arată către pereţi şi sală) Trebuie să muncească pentru comunitate şi apoi
- Le spuneam că munca înnobilează omul! să se gândească la el. Comunitatea trebuie să fie
bogată.
Dreptaciul:
- Această afirmaţie, întotdeauna, trebuie urmată de Dreptaciul:
exemplul personal. - Şi oamenii săraci!?
Stângaciul: Stângaciul:
- Vrei să spui că trebuia să merg şi eu!? - Membrii comunităţii trebuie să fie egali între ei.
Mai presus... este comunitatea şi Ţara!
Dreptaciul:
- Nu am spus asta. Dreptaciul:
- Adică... ţară bogată cu oameni egali în sărăcie.
Stângaciul: (Sună telemobilul Stângaciului. Bagă mâna în buzunar şi
- Ba, ai spus-o! Expresia ta: „Trebuie urmată de scoţând aparatul îi cade şi grămada de bani strânşi din
exemplul personal” nu face aluzie la mine?
cerşit).
Dreptaciul:
Stângaciul:
- Dacă te simţi cu musca pe căciulă... nu sunt eu de
vină! - Blestemaţilor! Altă treabă n-aţi avut decât să cădeţi.
. (Se apleacă, îi strânge grămadă.şi îi bagă în buzunar)
Stângaciul: - Da! ... Sunt în capelă, nevastă... Sigur... Vin imediat.
- Mă faci că sunt cu musca pe căciulă. Ce mai. Mă
faci şi demagog. Mâine, poimâine, chiar vei scrie o Dreptaciul:
satiră cu...aluzie la mine. (Mirat)
- De unde atâţia bani?
Dreptaciul:
(Serios) Stângaciul:
- Toate acestea sunt aberaţiile unui... frustrat. Singur (Grăbit, în drum spre uşă)
te acuzi. Iar despre satiră să nu mai vorbim. Eu am - De la călătorii milostivi...
scris satire, tu... (Iese trântind uşa după el)

Stângaciul: SCENA V
(Iritat)
- Doreşti să-ţi spun ce este satira? Dreptaciul:
(În genunchi în faţa icoanei Sfântei Marii cu Pruncul. Se
Dreptaciul: închină.)
- Nu! Doar îţi spun că ea este ochiul care plânge - Doamne, Doamne, mare este grădina Ta.
pentru a râde celălalt. (Se ridică. Se plimbă gânditor.)
- Ca poet nu a înţeles niciodată că erudiţia nu
Stângaciul: înlocuieşte talentul. A te baza numai pe erudiţie
(Ironic) există în mod sigur riscul de a creea ceva insipid,
- Intr-o societate perfectă spre care ne îndreptăm, sterp şi anost. Numai talentul împletit cu inspiraţia,
satira ta nu-şi are rostul. Chiar este interzisă. Acolo erudiţia şi experienţa concură la crearea unor opere
eu sunt fiul comunităţii. viabile. Spusele, aparent paradoxale, ale lui Jules

54
 sintagme literare
Renard: „Cu cât citeşti mai mult, cu atât imiţi mai
puţin” sunt pline de adevăr. Fiindcă „sita” memoriei
devine mai „deasă”, adică exigentă, dar nu atât de
exigentă de a se îndepărta de artă. O racilă în acest
sens l-a avut postmodernismul unde s-a făcut exces
de elemente intelective, îndepărtându-se, astfel,
de elemental afectiv.
(Se plimbă prin încăpere. Priveşte prin hublou cu mâna
straşină la ochi.)
- Nu se vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei. Întindere
de apă nesfârşită. Nesfârştă ca înaltul cerului. În
această imensitate, ce este omul? De unde vine?
Care este scopul vieţii? Ce înseamnă fericirea?
Omul, înţeleptul, nu a putut răspunde convingător,
nici cu viziunea filozofică umanistă şi nici cu
metode ştiinţifice. Numai Tu Doamne poţi să-mi
răspunzi. În fiecare din aceste întrebări găsim o
unitate dintre raţiune şi afect, pe baza cărora s-a
încercat rezolvarea - evident pentru momentul
istoric respective - dilemele veşnice ale destinului
uman, pe care le găsim în întrebările respective.
Cred că răspunsul la aceste întrebări le vom afla,
numai atunci, când Dumnezeu v-a dori acest lucru.
Restul sunt speculaţii ale spiritului uman. Seara mai
discut despre aceste probleme cu soţia şi cei doi fi
ai mei. Toţi am ajuns la acelaşi numitor comun în
această privinţă. În ciuda faptului că nici percepţia
tuturor nu sesizează adevărul din unele fenomene
şi lucruri, ci în raport cu exprimarea sensitivă şi
optică a acestora, fiindcă nu xistă deosebire în
aplicarea percepţiei în existenţă.
(După o pauză. Se aude vuietul oceanului de parcă ar fi o
muzică interstelară.)
- Doamne am început să gândesc cu glas tare
şi singur. S-au vorbesc cu Tine!? Grea este şi
călătoria aceasta. Grea este şi despărţirea de
patrie. Dar Dumnezeu când a creat Pământul nu
a trasat şi graniţele. Patria noastră, a oamenilor,
este Pământul. Aşa că nu trebuie să-mi fie grea...
despărţirea. Călătoria aceasta este doar o mutare
dintr-un loc în altul, în Patria noastră comună. Dar
ce este Patria?
(Stă pe gânduri)
- După câte îmi amintesc din ce citeam despre
semnificaţia acestui cuvânt, înseamnă... locul
în care s-a născut cineva. Ţara în care locuieşte.
Pământ natal... Terra este pământul meu natal!
Nu există motiv, deci, să-mi fie dor de un spaţiu...
în care trăiesc, Pământul. Dar... fiecare căutăm
colţişorul de Pământ unde credem că viaţa noastră
va fi mai bună în funcţie de oameni, fiindcă nu toţi
dintre noi suntem buni pentru anumite fapte şi
lucruri, ci numai în raport cu exprimarea sensitică
şi optică a acestora, nu există deosebire în aplicarea
percepţiei în existenţă. Metoda sau teoria nu se pot
aplica ad-literam oricui, fără asemănare în judecata
de valoare...
Teatru
SCENA VI
Stângaciul:
(Intrând prin uşa laterală.)
- Ţi-am auzit ultimile cuvinte... „judecata de va-
loare”... Vorbeai singur?!
Dreptaciul:
(Surprins)
- Nu..., nu...! Mă gândeam cum o să le vorbesc
oamenilor pe Târâmul Făgăduinţei.
Stângaciul:
- Frumos ...frumos.... Dar ce ai de gând să faci acolo?
Dreptaciul:
- Ce nu am putut face în ţara noastră. În primul rând
să trăim în linişteşi fără obstrucţiuni din partea
birocraţiei. Doresc să înfiinţez o editură şi eventual
o revistă literară şi ar mai fi...
Stângaciul:
(Mirat)
- Cum crezi tu că poţi înfiinţa o editură şi un ziar!?
Acolo toate sunt ale statului. Numai el, în folosul
poporului, controlează totul şi... toate acţiunile
noastre. Nu ne lasă să greşim. De aceea există
birocraţia să ne poată controla pentru a nu greşi. Iar
dacă insistăm în acţiunile noastre particulare ce pot
duce la... anarhie intervin organele de îndreptare,
de corecţie... colo este raiul pe pământ. Una din
doctrine sună cam aşa: „Dacă nu ştii, te învăţăm,
dacă nu poţi, te ajutăm şi dacă nu vrei, te obligăm.
Chiar cu riscul închisorii...!”
Dreptaciul:
(Nemulţumit)
- Nu este aşa... dacă ar fi cum spui, îmi pun întrebarea,
la ce rost plecarea din ţară? Eu fac această călătorie
pentru a găsi în Tărâmul Făgăduinţei o societate
liberală, a iniţiativei, a libertăţii.
Stângaciu:
(Puţin intrigat)
- Vorbeşti prostii, omule. Noi am plecat, în primul
rând din ţară că începuse să dispară elementele
socialismului multilateral dezvoltat. Şi datorită
unor derbedei, ce-şi spun revoluţionari, s-a instalat
anarhia democratică de care spui... Când începusem
şi noi să construim societatea mult visată, hop şi
derbedeii finanţaţi de agenturile străine...
Dreptaciul:
- Dumnezeu când a construit lumea a făcut omul să
fie liber, să-şi organizeze viaţa conform idealurilor
sale.
55
 sintagme literare
Stângaciul:
(Ironic)
- Te contrazici omule. Scripturile şi Bibila, cărţi la care
ştiu că ţi foarte mult, au fost date de Dumnezeul
tău să îngrădească libertatea de care vorbeşti. Ele
au fost scrise pentru a fi respectate. Sunt legi care
constrâng omul să le respecte. Atunci unde este
libertatea cu care ne-am născut, de care vorbeşti?
Dreptaciul:
- Sfintele scripturi au fost scrise de Apostoli pentru a
ne canaliza drumul. Nu sunt îngrădiri ale libertăţii.
Libertatea nu înseamnă anarhie cu gândeşti tu!
Libertatea este semnul puterii omului asupra
haosului şi al morţii. Societatea de care vorbeşti
nu a avut omenie. De dragul unor idei absurde se
sacrificau oamenii. Ateii, cum eşti şi tu, nu pot avea
omenie. Nu poate exista omenie fără o lucidă viziune
a morţii. Eugen Lovinescu, pe care comuniştii, o
perioadă, l-au interzis, spunea că cine nu se culcă
cu moartea, nu poate avea grăuntele de labilitate
necesar iubirii de oameni şi al sentimentului de
egalitate în faţa neantului universal, fără care viaţa
e luptă de fiară. Conştiinţa morţii, mai spunea
criticul, nu se confundă însă cu frica de moarte. Voi
vă credeţi veşnici. Nu vă este frică de moarte. Voi
iubiţi ideea, nu oamenii. De aceea viaţa devenise,
în ţara noastră, luptă de fiară. Partidul comunist nu
a înţeles că unirea nu reuşeşte niciodată când se
face împotriva cuiva; ea triumfă întotdeauna când
se face pentru ceva.
Stângaciul:
(Nemulţumit)
- Noi am construit blocuri...
Dreptaciul:
- Nişte ghetouri, adevărate cutii de chibrituri... în care
ne-aţi băgat, nu de dragul proletarilor, ci pentru
a-i putea controla. Dacă se lăsau casele şi nu se
demolau, se mai putea creşte un porc, nişte găini,
şi atunci muncitorii aveau posibilitatea şi resurse
pentru a face grevă, să-şi ceară drepturile. Însă aşa
i-aţi transformat în... adevăraţi sclavi. Nu puteau să
se mute dintr-o localitate în alta, fiindcă majoritatea
oraşelor mari erau închise.Pâinea şi unele alimente
de bază se dădeau pe cartelă. Asta spuneţi voi că
este dragoste de om!?
Stângaciul:
- Noi am dat de lucru la toată lumea.
Dreptaciul:
- Era un şomaj mascat. Toţi ne făceam că muncim.
Unde era productivitatea muncii şi rentabilitatea?
A fost secătuită ţara de resurse. Iar noi ca redactori
56
Teatru
la reviste literare, pentru a promova ideologia
partidului conducător, eram obligaţi să scriem în
spiritului realismului socialist, şi să mai dăm cu
sebsemnatul pe la „secu”... despre unul, despre
altu’... Altfel nu ne ţineau ca redactori.
Stângaciul:
- Aaa... recunoşti că ai colaborat cu... mâna înarmată
a partidului, aşa cum zic unii de teapa ta!?
Dreptaciul:
- Nu de bună voie ca tine şi alţii de-ai tăi! Am fost
obligat. Îmi fugise fratele în Germania Federală şi
dacă nu dădeam cu subsemnatul mă dădeau afară
din servici. Doar ştii, în astfel de condiţii, eram
trimis la munca de jos... în mină.
(Îi sună telemobilul.)
- Bine, dragă. Vin imediat.
(Deschide uşa şi vede şapca cu biletul lângă perete. Se
întoarce, o clipă.)
- Iarăşi ai pus de cerşit?!
(Aruncă ceva mărunţişi în şapcă. Închide uşa.)
SCENA VII
Stângaciul:
- Tovarăşul ăsta de drum mă scoate din... cizme!
Pardon, nu am cizme...! Pe vremea tovarăşului
Stalin purtau părinţii cizme din gumă, cum spuneau
ei. De fapt erau din cauciuc. Eu m-am boierit, port
pantofi de... „Clujana”!
(După o pauză, în timp ce se gândeşte...)
- Dreptaciul nu este... tovarăş cu mine. Are alte
idei, nu democratice ca mine. Este anarhist, chiar
legionar. El spune că e liberal! Aiurea! E legionar.
Ce bine era pe vremea lui Dej şi Ana Pauker. Pe
toţi ăştia de teapa lui îi băgam la pârnaie. Dar, las’
că... ajungem noi pe Tărâmul Făgăduinţei şi pe toţi
care au alte opinii decât cele ale lui Marx, Engels,
Lenin şi Stalin, inclusiv ale lui Fidel Castro le aplicăm
corecţiile celor patru pereţi cu... fereastra spre
cerul încătuşat cu gratii.
(Îngândurat)
- Să nu credeţi că sunt credincios. Să mă ferească...
Michiduţă, cel cu coadă, de acest lucru. Eu sunt
ateu. Cred în materialismul dialectic şi în evoluţia
speciilor a lui Darwin. Biblia mea este „Capitalul”
lui Marx. Iar Noul Testament îmi este „Manifestul
communist.”
(Îşi pune palma streaşină la ochi. Priveşte în zare prin
hublou.)
- Nu se vede încă... Tărâmul Făgăduinţei. Doar imen-
sitatea oceanului. Acolo societatea nouă, evoluţia,
la care am visat toată viaţa, s-a înfăptuit prin mase,
nu prin indivizi, aşa cum spune Titulescu. Căderea
socialismului multilateral dezvoltat din ţara noastră
mi-a produs o mare durere. Există dureri ce
 sintagme literare
doboară, dar ele înzecesc puterile noastre, fiindcă
ele se nasc dintr-o piedică în realizarea unui ideal.
Partidul meu este al tuturor celor care gândesc
ca mine... Priviţi la aceste două scaune. Unul stă
în dreptul luminii ce intră prin geamul hubloului.
Celălalt stă în întuneric. Dacă îl iau pe acesta...
(Îl ia şi le aranjează pe amândouă în fanta de lumină ce
intră prin hublou.)
- Vedeţi nu încap amândouă în această fantă de
lumină! Aşa e şi cu oamenii! Politica noastră este să
păstrăm şi îi punem în funcţii de conducere pe acei
care s-au aflat de la început şi au înţeles „lumina”
marxism-leninismului. Pe ceilalţi îi folosim ca forţă
a proletariatului, producătoare de plusvaloare...
SCENA VIII
Dreptaciul:
(Intră agitat!)
- Se anunţă furtună! Toţi pasagerii, atâţia cât suntem,
cu mic cu mare este necesar să ieşim pe punte şi să
ascultăm de ordinele căpitanului. Când o să bată
clopotul de pe punte trebuie să fim prezenţi în
careul de comandă...
Stângaciul:
(Intrigat)
- Să ne mai lase şi căpitanul cu... ordinele lui. Fără mâna
dreaptă ce pot să fac? Eu sunt muncitor cu... gura.
(Râde sec)
Dreptaciul:
- Trebuie să-l ajutăm cu ce avem şi cu ce putem...
este în joc şi viaţa noastră. Dar, am uitat să-ţi spun...
am văzut că s-au strâns ceva bani în şapca ta.
Stângaciul:
- Mă duc să-i iau şi îi dau nevesti-mi!
(Iese. Prin uşa întredeschisă se vede cum ia banii, îi
numără, după ce şi-a pus şapca pe cap, îşi îndeasă banii în
buzunarul stâng al pantalonului.Dreptaciul se îndreaptă
spre uşă. O închide.)
SCENA IX
Dreptaciul:
- Nu ştiu cum sunt oamenii... precum acest tovarăş de
călătorie... Sunt buni de gură, dar când este vorba
de muncă, fac pe dracul în patru să se eschiveze
de la aceasta. Precum erau activiştii de partid la
noi în ţară. Îmi povestea un astfel de specimen
că... pentru a arăta prim-secretarului P.C.R de
raion că lucrează şi noaptea, fiindcă aşa li se cerea,
aprindeau lumina electrică în birori şi ei dormeau.
Când prim-secretarul, pe la miezul nopţii, se plimba
prin faţa sediului pentru a vedea cine lucrează, era
mulţumit că vedea luminile aprinse prin birouri.
Teatru
Însă toţi activişii dormeau cu capul pe mese. Iar la
şedinţele care se ţineu peste douăsprezece de ore,
cine vorbea cel mai mult... era socotit un activist
bun, chiar dacă nu spunea nimic concret. Bătea apa
în piuă, cum se spune! O astfel de societate doreşte
Stângaciul să găsească pe tărâmul Făgăduinţei!?
Dar... oamenii s-au deşteptat.
(Bate clopotul de pe punte. În difuzor se aude vocea
căpitanului.)
Vocea căpitanului:
- Om la apă! Aruncaţi colacul de salvare!
Dreptaciul:
- Mă duc să văd ce se întâmplă. Poate au nevoie de
o mână de ajutor.
(Iese precipitat. Se aud zgomote. Strigăte. Vaiete.
Plânsete. Apoi se lasă liniştea. Se aud doar valurile mării
precum o simfonie.)
SCENA X
(Intră în scenă Dreptaciul. Trist. Este ud.)
Dreptaciul:
- Vai de soarta noastră! A dispărut unui dintre noi...
(Îşi şterge lacrimile cu batista.)
- Câţi vor mai dispărea până când ajungem pe Tărâmul
Făgăduinţei? L-au mâncat rechinii. Bietul om. Aşa
cum gândea, fapt ce nu-mi plăcea, Stângaciul era,
în primul rând om, tovarăş de drum... Dumnezeu
să-l ierte! Ce întâmplare! Era pe punte cu soţia.
Lângă balustradă. Îi număra banii strânşi din...
cerşit. O rafală puternică de vânt i-a smuls banii de
hârtie din mână. El... s-a aplecat peste punte să-i
prindă... dar a căzut în apă. Căpitanul i-a aruncat
colacul de salvare, dar rechinii au fost mai iuţi... A
rămas doar apa înroşită de sânge care se îndepărta
de vasul nostru.
(Se lasă liniştea)
- Marin Preda spunea că: „A şti să râzi în clipe tragice
înseamnă a stăpâni tragicul”. Dar poţi să râzi!?
Rămân în urma lui soţia şi copii... Când vom ajunge
la destinaţie îi voi ajuta...
(Îşi pune mâna streaşină la ochi şi priveşte în zare peste
întinsul oceanului.)
- Încă nu se vede Tărâmul Făgăduinţei, încă nu se
vede... Trebuie să avem răbdare. Sper ca stafia
Stângaciului să nu ne tulbure speranţa că acolo
vom găsi societatea visată de noi. Mai avem de
mers, mai avem...
(Se aud vuind valurile oceanului, pe un fond de o melodie
interstelară în crescendo. Îngenunchează în faţa icoanei.)
- Doamne, ajută-ne să ajungem cu bine. Ajută-ne
Doamne…
CORTINA
57
 sintagme literare Atelier critic
privirii, precum în această O pulbere:

ADRIAN DINU „Te încleştezi mai întâi cu ochii apoi cu

celulele toate / într-o fotografie confuză a
realităţii / Adulmeci sunete – ca de orgă

RACHIERU
– ce te încorporează / într-o atenuare
a lor încă secretă / Intuieşti dincolo de
ferestre / o dimineaţă căruntă aparţinând
mereu / unei depărtări fericite din tine”.
Sau refugiindu-te Într-un anotimp alb: „Un aer vechi
Eugen Bunaru şi toposul citadin) mângâie cuvintele / tot mai palide”. Scufundat în oglinda
memoriei, rulând „înfăţişări de demult ce respiră / totuşi
Absent, surprinzător, din generoasa antologie croită pe-aproape” (v Întoarcere), poetul dezvoltă viziuni.
de Daniel Corbu (Rostirea postmodernă. Generaţia poe- Asaltat de spaime, claustrat, cu o lentoare aproape
tică ’80 în literatura română, Princeps Multimedia, Iaşi, orientală, încearcă, într-un prezent dilatat, să „mistuie”
2014), ocolit, nejustificat, şi în DGLR, Eugen Bunaru (n. timpul agonal, abolindu-l; dar realitatea apăsătoare
1945) este, totuşi, un nume important al optzecismului se transformă într-o reverie luminoasă, scăldând o
liric. El, un orfevru, „încărunţind / în groapa comună „paragină orbitoare”, atinsă de molcomeală. Un timp al
a unui cuvânt”, după şapte volume de versuri, ne pro- reverberării, precum în Tinereţea unei umbre, volum din
pune o antologie (Fragmente de tăcere, ediţia a II-a, 2003, adunând recapitulativ, parcimonios, producţia lirică
Tipo Moldova, 2015), plus un buchet de ecouri critice, a peste două decenii. Sau o poetică a rezonanţei, cum
care ar îngădui un examen totalizator. Debuta în Forum s-a observat cu îndreptăţire, poetul trudind la „poemul
studenţesc (1979) şi, editorial, forţând intrarea pe piaţa invizibil”, încălzit „la focul cuvintelor”: „Mi se întâmplă
literară, la Litera (Alegerea surâsului, 1981), evocând uneori / să descifrez pe întuneric / propriul meu poem
banalul cotidian pe suport biografic, saturat de întâmplări
şi trăiri. Un om liniştit, plin de bun-simţ, solidar cu lotul
pestriţ al congenerilor, fidel – în timp – vechilor aliaţi, nu
s-a risipit, după răsturnarea decembristă, într-o febrilă
publicistică. Ca dovadă, chiar în 1991, în plin vacarm,
tipărea Fragment de tăcere (Editura de Vest), după ce, în
1985, tot la Litera, îşi achitase câteva Datorii nocturne. Să
mai amintim că, din 1996, s-a ocupat de Cenaclul Casei
de cultură a studenţilor. „Paveldanist” de nădejde, aşadar,
stâlp al cenaclului şi apoi mentor, Eugen Bunaru a păstorit,
alături de Simona-Grazia Dima şi Dana Gheorghiu, această
pepinieră, veritabilă „redută” a optzecismului timişorean,
cum zice Cornel Ungureanu. Prezent în numeroase anto-
logii (locale), a îngrijit, la rându-i, câteva; ultima dintre
ele, Cuprins sau Un fel de imperiu (Brumar, 2014), adună
67 de nume şi oferă o panoramă a scrisului timişorean,
inventariind foştii cenaclişti, cei care, de-a lungul anilor,
au înviorat atmosfera culturală, păstrând legătura şi cu
rebelii care populau „subterana” oraşului.
Ca „bătrân adolescent”, poetul, fixând emblemele
trecerii, fotografiază personaje şi scene, spectacolul despre întuneric / şi faţa mi-o îngrop străvezie şi înfiorată
străzii, rătăcind într-un topos citadin. Scrie „cu disperare în el / Apoi cu violenţă îmi apăr privirea / ca într-un cosmos
insomniacă” şi caută „neantul salvator al cuvintelor”; diamantin în care / s-a mistuit timpul / şi brusc râsul unui
îşi urmează umbra, „ochiul complice” înregistrând, cu călător străbate galaxiile / îngheaţă de singurătate / şi din
tristeţe difuză, vagul cotidian şi parfumul arhaic. Dintr-o nou soarele aruncă în preajmă / o pată imemorială / iar
„realitate împăienjenită” se iveşte un construct hieratic, eu râd şi scâncesc şi privesc amorţit / şi e incredibil cum
o lume scufundată, învăluită de un aer atemporal. Ochiul jocul flăcărilor devine cenuşă / şi eu mă încălzesc ca într-o
„ca biografie”, un „obiect fantezist”, descoperă stampe piele nouă / la focul cuvintelor” (v. Metamorfoză). Ori
de altădată şi „meleaguri intraductibile”, insignifianţa, anunţând Intrarea în anotimp: „Memoria mea ţese aerul
„liniştea veştedă”; adică un anemiat freamăt existenţial, / deasupra unui oraş scăpărând în ferestre indiferente”. El
livrat confesiv, vorbind despre teroarea şi voluptatea îşi pune „sufletul la ochi” şi hoinăreşte, în amiezi confuze,

58
 sintagme literare Atelier critic
pe străzi fantomatice, dosnice, periferice, ascultând tonus elevat, surdinizat, de vibraţie agonală, estompată:
„ecoul străveziu al paşilor”. Cu „bucuria anonimatului”, „Poemul în care supravieţuieşti / şi pe care uiţi mereu să
fireşte, pătrunzând, prin „coridoare bătrâne”, în inima îl scrii (iar asta, pare-se, / îi conferă o aură enigmatică)
unor „locuri tăcute”, reconstituind scene de viaţă: cu zile / este asemenea unei lumini vagi dintr-o stampă / unde
transparente, „înglodate în lumină” şi amintiri lichefiate, tocmai păşeşti la braţ cu o copilă / zorită – încotro? – de
cu personaje şi întâmplări „pietrificate”, făcând, într-un veşmântul ei alb / alb până la mistuire / Tu îi ghiceşti cu
„spaţiu vâscos”, în preajma chipurilor stafidite, „lectura” zgârcenie bătăile inimii îndepărtate / dar atât de aproape
unor străzi bătrâne. Sunt şi zile veştede, clipe mucegăite, încât ţi-e teamă să nu o atingi / şi să se destrame / Acum
risipind o letargie suspectă. Periplul îl aduce în preajma faci eforturi gigante să smulgi / dintr-o ceaţă perversă
Domului, admirând stolul „porumbeilor amoroşi”; dar şi paloarea acelei arătări fragede, / să ştii în sfârşit al cui va
lângă blocurile monstruoase, înghiţite de „etajele de praf fi fost odată surâsul Giocondei / şi liniile pure-aristocrate
ale Cartierului”, cercetând „ecranul industrial”. ce desenează chiar chipul / de care te despart – de câtă
Înfrăţit, deseori, „cu nopţile albe”, poetul scrie „cu vreme oare? – doar o mireasmă / suavă / şi albul putred
degetul arătător / în aerul pământiu” (v. Făptaşul), al voalului pe care – vezi? – / pare să-l respire însăşi stafia
developând imagini „moarte şi vii”, închipuind, sub dimineţii” (v. Însoţire). O dorinţă, abia mijindă, aşează,
„câmpul magnetic al privirii”, viaţa-ficţiune, chemând tremurător, „o distanţă clar-văzătoare”, fără a uita de
în sprijin, în acest efort reconstitutiv, „cutele cereşti ale cuvintele-piroane: „Aş trece de bariera oraşului / De
memoriei”: „Trebuie să recunosc / Am mizat totdeauna crucile cimitirului / De ultimele cioburi de sticlă sau de
pe slăbiciunea cuvintelor / Pe întoarcerea lor de fiecare metal / Acolo unde se ţese liniştea pacea / Şi-n miezul
dată din tăcere / Pe menirea lor respiratorie / Asumân- ei de glonte / Depărtarea devine străbună / Rămâne
du-şi printre atâtea primejdii mate ale aerului / Un refuz cerească / Acolo / Sângele îmi înfruntă ca pe-o viziune /
luxuriant.” (v. Reconstituire pe viu a întregului). Oferindu- Tristeţea.” (v. Dincolo de dorinţă). Categoric, Marin Mincu
ne anamnezic, cu o luciditate amară, această apocalipsă avea dreptate: discreţia lui Eugen Bunaru e, deopotrivă,
personală, Eugen Bunaru tuşează sugestii discrete, scripturală şi existenţială.
aluzive. Credem că Lucian Scurtu, desluşind „nuanţele
alienării”, exagerează văzând în scrisul poetului timişorean
o „hologramă kafkiană”. E drept, uneori, descoperim
accente bacoviene („şi trec ba viu, ba mort / prin burg”),
moartea-târfă „a ieşit pe stradă”, „paşii morţilor” sunt
amintiţi obsesiv, halucinatoriu; dar totul cu o fervoare
temperată, sub control. Fiindcă acest lirism reflexiv, de un
fatalism crepuscular, placat pe un fond pesimist, probează
o întoarcere anxioasă înspre sine, îmblânzită, însă. El,
poetul, „zeificat de toate infirmităţile lumii”, pendulând
între real şi imaginar, acuzând însingurarea, priveşte
cu un ochean retro, invocând underground-ul ca spaţiu
protector (când era „de nesmuls” de la masa încărcată
cu sticle şi pahare golite). Sau încercând a recupera „o
emoţie veche”: „Tocmai am eşuat într-un poem / despre
fericire / şi acum mă pregătesc să ies aiurea / să mă bucur
de mersul fără ţintă / în oraşul învăluit brusc de-o ceaţă
londoneză / Ceva îmi spune însă / că am să ajung şi pe
strada iubitei / că voi urca încet de tot câteva trepte / şi
voi fi vag tulburat / de o emoţie veche / în timp ce voi
apăsa pe sonerie / şi voi acorda o atenţie detaliată /
albului-cenuşiu al uşii.” (v. O emoţie veche).
Cu rafinament nostalgic, culegând, printre obsesii şi
melancolii, fulguranţa clipei şi „nobleţea din aer”, Eugen
Bunaru e interesat de peisajul interior. Călătoreşte spre
sine, „retras în talentul şi timiditatea sa”, cum bine observa
Gellu Dorian. Ce are cu retorica optzecistă standardi-
zată? Mai nimic, credem, însoţindu-se, benefic, cu un

59
 sintagme literare Atelier critic
sculptor   Valentin   Tănase, şeful Studioului

CONSTANTIN de Arte Plastice al Armatei.   Dar nimic n-ar

fi fost posibil, la o asemenea scară, dacă
instituţia militară n-ar fi fost sub conduc-

ARDELEANU
erea unui excepţional   Mecena al  Artelor,
general-locotenent dr. Cătălin  Zisu. Aşa cum 
generalul   Ion Coman a rămas în memoria
stadioanelor, şi în special a clubului   Steaua,
drept un protector al sportului, întocmai  generalul  Zisu
Simfonia  culorilor va fi reţinut în istoria Armatei moderne post-decembriste
            ca un mare şi necesar iubitor al frumosului. De „tăcerea
Nu întâmplător esteticianul, în complexa-i menire armelor“ profită artele expuse în splendida bijuterie
de a ne explica frumosul până la graniţa irizată a tainei, arhitecturală din inima Bucureştilor. În acest context
presupune şi implicarea altor categorii de receptare favorabil, esteticianul Octavian  Mihalcea şi-a început
artistică de înaltă „specializare“: criticul de artă, filosoful, (presupun)  maratonul consacrării.   Hazard să fi fost faptul
eseistul. Aşa cum artele se interferează întru frumuseţe că primul volum de poeme s-a intitulat „Bărbatul artei
şi sublim în puncte greu definibile în stratosfera sângerează fluturi“?  Un pariu cu sine să-l fi determinat
gustului.  „Speriaţi“ de povara multilateralităţii abordării să transforme jumătate din versurile sale libere în sonete,
fenomenelor naturale şi artistice, se preferă stricta după ce a ascultat înmărmurit, ca noi toţi ceilalţi, de-
specializare (considerată şi economic cea mai eficientă), acum vestitele sonete închipuite după  Vasile Voiculescu
puţini încumetându-se  a aborda frumosul (de fapt ţinta ale poetului-colonel Vasile Preda, rostite ca un testament
de o viaţă a oricărui om îndrăgostit de această minune, literar de reflexivul stihuitor din Lunguleţu?   „Bărbatul
destinată numai omului sensibil).   artei“   a consemnat în scris 27 de expoziții din   Sala
Voi menţiona, în treacăt, patru de astfel de teme- Foaier,  Sala  Rondă şi Galeria Artelor (autori individuali,
rari:   Ion   Frunzetti (1918-1985),   Dan   Hăulică (1932- cupluri de artişti, cercuri de artă plastică).   Titlurile
2014),  Andrei  Pleşu ((1948) şi Octavian  Mihalcea (1976), cronicilor sintetizează, aidoma versurilor sale concise,
acoperind, formal, o sută de ani.  Fiecare cu valoarea lui, trăsătura majoră a creaţiei pictorului respectiv.  Nu-i aşa
avatarurile existenţiale, faima cărţilor, impactul asupra că   un „Artist   solar“ te trimite cu gândul la   Sorin  
artei.   Spre a da o atmosferă de basm cronicii (numai Adam,  „Plenitudinea existenţelor inefabile“ la Horia  
în basm finalul e mereu fericit), să-i identificăm Cucerzan,  „Tonurile visului“ la  Alex  Ivanov, iar „Un
pe cei patru temerari în vecinătatea unor palate:   regal  integrator“ la  Valentin Tănase?  Dar ce nu găseşti în
Frunzetti (Academia  Română), Hăulică (ctitorul revistei  galeria portretistică alcătuită de Octavian Mihalcea, în care
„Secolul  XX“, proiect european derulat în condiţii vitrege tablourile sunt rame de cuvinte, tuşe misterioase,  unghiuri
istorice, în preajmă de Grand Palais parizian, unde a revelatoare? „Tuşe diafane“ (Aurelia   Chiru), „Fascinaţii
fost ambasador UNESCO), Andrei   Pleşu (New Europe armonioase“ (Augustin  Costinescu), „În siaj   nocturn“
College din capitală) şi Mihalcea (Palatul  Cercului  Militar (Mircea  Doinaru), „Amprenta armoniei“ (Ion  Hultoană),
Naţional).   Primii trei sunt de notorietate naţională, iar „Fulguraţii misterioase“ (Maria  Ştefănescu),  „Esenţe
din 2004, al patrulea, un tânăr bucureştean extrem de fluide“ (Florin  Şuţu).  Veritabile „Misteriosofii“ (Andrei  
erudit (luaţi sintagma stricto senso, nu cantonată în zodia Damo).   Nu cumva definiţia cea mai exactă a esteticii
gregară a encomiasmelor găunos-conjuncturale) bate la e chiar ... Misteriosofie?
porţile ghintuite ale afirmării.   În  decembrie   2016, printre multe alte manifestări
De la înălţimea celor şase volume proprii de poeme, în fastuoase, prilejuite de aniversarea a 140 de ani de la
cheie barbiană, poetul şi criticul literar  Octavian  Mihalcea înfiinţarea Cercului  Militar  Naţional,  a fost expoziţia de
a escaladat  treptele imensului şi „periculosului“, pentru la Galeria  Artelor a unor tablouri semnate de obişnuiţii
neiniţiaţi, Palat al  Culturii, spre ultimul etaj al estetismului.   pictori găzduiţi în simezele Cercului( în care tabloul cu
A intrat în  Uniunea Scriitorilor,  enciclopedia  Ar- impunătorul Palat, în viziuni plastice diferite a ocupat
tiştilor  Români   Contemporani, iar apariţiile în revistele un spaţiu aparte)  şi lansarea cărţii-album, semnată de
de artă şi cultură au început să atingă cifra  sutelor. Octavian  Mihalcea, „Tabloul ca oglindă“ (Editura  Militară,
Ca slujitor   avizat al   Bibliotecii   Militare Naționale din   2016). O carte-eveniment, care onorează diversitatea de
Palatul Cercului Militar Național a devenit, aproape oportunităţi a Armatei  Române, pe care n-o mai întâlneşti,
instinctual, cronicarul artei plastice expuse generos în umilită la nivel de menire, strângând recoltele, ci (şi)
saloanele, camerele şi culoarele Palatului, încurajat   de în saloanele de artă.   Nu e suficient doar să ştii despre
directorul  Cercului, col.dr. Cristian  Dorca, un împătimit preocuparea constantă a Cercului Militar  Naţional de a fi
iubitor al artei plastice, şi de prolificul pictor şi colecţionar de artă, cât şi de a rămâne o mărturie scrisă

60
 sintagme literare
despre această nobilă îndeletnicire.   Broşuri aniversare
s-au mai scris: adevărate şi de efect.   Necesare.  Dar o
operă de artă, pentru că asta e cartea tânărului bibliotecar,
nu.  Arta se percepe, nu se descrie:  de asta o încercare de
a desluşi (pentru novici sau iniţiaţi) un tablou, o simfonie,
un grup statuar şi chiar un poem, ţine de o anumită
scolastică, niciodată pe deplin lămuritoare.   De aceea
eseul lui Octavian   Mihalcea „Repere pentru estetică“
din prefaţa cărţii este şi îndrăzneţ, şi original. Extrem de
inspirată ideea de a explica, privind un tablou, culoarea
prin culoare, de fapt prin reflectarea culorii din oglindă.
Formal aceeaşi, dar niciodată la fel, în integralitatea
sa.  Asta nu exclude interferenţa altor arte:  „arta colo-
ristică e îndrăgostită de sunet“, iar transpunerea pe pânză
„împrumută“, la figurat, procedeul naraţunii a ceea ce
privim. Îngemănarea între arte este la rându-i expusă într-
un percept de o limpezime eclatantă: „Lirismul plastic
adaugă certitudinii aura visului, suscitând adânci impresii
de o sonoritate aparte.  Realitatea văzută şi realitatea
simţită tind să coincidă în spiritualitatea subiectivă a
operei“. De aici până la „a gândi culoarea“ nu mai e decât
un pas, pe care talentul fiecărui pictor îl face cu graţie sau
cu linii precise, definindu-şi stilul.   „Tabloul ca oglindă“,
conceptul pe care îl susţine esteticianul,  nu e o reflectare
cuantică, după legile fizicii, ci una filosofică. În marele
muzee ale lumii, vei constata cum privitorii se învârt în
jurul unui tablou-capodoperă, abordându-l din unghiuri
diferite, de parcă ar vrea să descopere o anume taină
a lui, inaccesibilă ochiului grăbit. Fiecare din cronicile
excepţionalei cărţi este bogat ilustrată, astfel ca impresiile
relatate de estetician să fie revelatoare. Pictura exclude
descriptivismul, de aceea cronicile sale sunt succinte,
veritabile poeme în proză, surprinzând esenţialul şi lăsând
privitorului posibilitatea de a detalia simţământul artistic
reflectat doar de propria-i „oglindă“.
În ciuda străduinţei merituoase a Editurii  Militare
(nu e de mirare, ea fiind condusă profesionist de isto-
ricul  Adrian  Pandea) de a reda tablourile cât mai cu
acurateţe, esteticeşte vorbind, doar originalul îţi poate
devoala mesajul princeps al pictorului. E ca în cazul
credinţei celebrului dirijor Sergiu Celibidache, care sus-
ţinea cu tărie, că doar audierea unei simfonii „pe viu“ este
reală, autentică, reproducerea prin copiere trădându-i
spiritul iniţial.  Dar ce ureche muzicală şi ce creier trebuie
să ai pentru „a sfida“ industria înregistrărilor (aducătoare
de venituri uriaşe) şi chiar posteritatea ta!
Abordând cronicile acestei cărţi, te va surprinde, nu
doar adevărul sentinţelor artistice, ci şi frumuseţea frazării.
Nu cred că veteranul pictor şi colecţionar  Vasile  Parizescu
a mai citit o asemenea remarcă-minune despre el.
După o trimitere   savantă la abordarea nervaliană din
„El Desdichado“ şi „corespondenţele dintre naturile
statice cu flori şi caracterul penetrant al temelor
Atelier critic
marine“, Octavian   Mihalcea va releva vârfu-i de artă,
melancolia, ca „o camuflare a incomensurabilelor abisuri
sufleteşti“, înserarea în vechile burguri fiind  „pentru cei
dedaţi subtilelor parfumuri ale   unor lumi apuse, mult
mai elocventă decât evidenţa peisajelor scăldate de
soare“.  Te aştepţi ca de după un colţ de stradă din Curtea
Veche să apară mateinul   Pantazi.  E cunoscut entuzias-
mul esteticianului faţă de creaţia impresionantă a picto-
rului-poet Alex Ivanov, găzduit de 15 ori de falnicul  Palat
militar al  artelor.  Se remarcă regiile spectaculoase ale lui
Alex la fiecare dintre expoziţii, etalând piese din recuzita
ostăşească antebelică, cărţile pe care le-a ilustrat, pentru
care ar fi îndreptăţit la o taxă pe valoarea adăugată,
ramele din podurile bunicilor şi sipetele străbune, care
asigură decorurile contrapunctice ale  „Ivanescenţelor“
picturale.  
De la trei sfinţi militari se ajunge la „trei sfinţi laici“,
cărora iubitorii de artă ai Armatei din cercurile militare
mereu le-au dat onorul:   Dan  Hăulică,  Octavian  Soviany
şi  Valentin  Tănase.  Pe lângă temele grave, poate insuficient
remarcate de „consumatorii de artă“, Alex abordează cu
ironie tematici aparent fără cote mari la burse  Sotheby:
„Pasărea low cost“ sau  „Peisaj de unică folosinţă“. Foarte
bine prinsă observaţia  lui Octavian  Mihalcea că în grafica
şi pictura sa „Primează o asumată solitudine şlefuind
neîncetat drumul către tăioasele rafinamente, atât de
particularizante“. Câţi dintre pictorii cu cotă au fost
vizitaţi de  o idee uluitoare şi ca tehnică, şi ca metaforă
de rezistenţă: „Rugăciuni uitate în cerneală?“. „Misterul,
uneori geometrizat, caracterizează ideatica lui   Valentin
Tănase" de la „Geneze“ la unicele-i parabole cu cai.  Cităm
iarăşi din   Mihalcea, pentru că privirile noastre estetice
par mai degrabă piezişe în comparaţie cu abordarea lui
clarvăzătoare: „Solaritatea cailor incandescenţi comple-
tează acest sincretism al elementelor dispuse pe o hartă
astrală care invocă ideatica totalizatoare“. De reţinut că
în Bucureşti poţi trece pe lângă două statui ale lui Mihai
Viteazul, cea de la Universitate a sculptorului francez
Albert-Ernest  Carrier-Belleuse (dezvelită în 1874) şi,
după 141 ani, cea din dreptul  Regimentului de Gardă 30
„Mihai  Viteazul“, opera sculptorului şi pictorului român
Valentin Tănase (inaugurată în 2015).
Sintetic vornind, „Tabloul ca oglindă“ reprezintă o
carte-album rară, cu 83 de pagini fascinante, reper în
arta plastică românească, într-o abordare originală a
esteticianului Octavian   Mihalcea. Eu aş pleda pentru
pictură ca un simfonism de tip special al culorilor.   Aşa
cum  Beethoven îşi asculta doar în minte lucrările muzicale
create în perioada de surzenie, orice privitor de artă
plastică receptează  doar pentru sine muzica misterioasă
emisă de liniile plastice sinuoase, ca nişte „armonii ce
izbucnesc, fulgurante, asemenea unui instrument de
alamă“.
61
 sintagme literare Atelier critic

a accentua fuziune dintre autor și operă

CONSTANTIN până la contopire.

Temele, aparent banale și normale în
vremuri dantelate, sunt diverse, unite de

STANCU
trăirea sinceră a poetului: puterea și du-
hul vinului, Reșița de la Marginea, clopo-
tul, noaptea, întâmplarea reală și cea din
imaginație, rostirea, vatra luminii, vocea,
timpurile în jocurile din timp, păgânul…
Sărbătorile esențiale De reținut punctele fixe ale volumului, cele care fac ar-
mătura: portretul, sărbătorile, piatra Eben-Ezer, poemul
din calendarul lui Octavian Doclin minim, poemul care nu rezistă în fața eternității și Dome-
niu… Deși Octavian Doclin nu a fost inclus în lista poeților
(Octavian Doclin, Sărbătorile, poeme, Timișoara:
creștini, valorile pe care se bazează creația sa sunt de
Editura Gordian, 2016) natură creștină asumată la nivel intim, ca-ntr-o baladă
veche.
Octavian Doclin este o voce inconfundabilă în literatu-
ra de astăzi. Poezia sa are acea scânteie care pune lucruri-
le în mișcare. Sinceritate, trăire autentică, acceptarea cu-
vintelor în vremea baletului de noapte, credință, o viziune
matură despre lume și despre sine. O viziune a poeziei
care intră în sărbătoare la întâlnirea cu autorul ei. Volu-
mul de versuri Sărbătorile, poeme, lansat la Timișoara:
Editura Gordian, 2016, 96 de pagini, aduce pentru cititor
un suflu special: viața merită acceptată așa cum ni s-a dat,
timpul ne oferă diferențe care dor…
Prefața la carte este semnată de Gheorghe Mocuța
și creionează poziția operei lui Octavian Doclin în lumea
literară de astăzi, are un titlu serios, de istorie literară:
Retrospectiva Doclin. Motivul cercului și traversarea lui.
Mocuța afirmă despre poet: „Octavian Doclin e capabil să
scrie o plachetă de versuri pe parcursului unui anotimp,
după cum e capabil să scrie patru poeme într-o singură
zi. Sau să scrie un poem, să-l conceapă în tren sau în tim-
pul slujbei la biserică” (p. 9). Observația este pertinentă,
autorul este inspirat, este presat de inspirație, o primește
cu toate ușile deschise, nu mai poate refuza nimic. S-ar
refuza pe sine.
Întâlnirea poetului cu poema sa reprezintă o sărbătoa-
re în pustiul vieții. Oaza care face timpul mai luminos și
poate fi străbătut printr-o călătorie a pelerinului. Recunoscător lui Dumnezeu pentru poezia sa, pentru
Ființa poetului devine subiect al volumului, timpurile narațiunea din poezia sa, Octavian Doclin precizează me-
cu gheare nu iartă, maturitatea vine brusc peste cuvintele reu: Există un semn sub care toate s-au petrecut sub re-
de pe buzele acestuia. Memoria de fiecare zi și memoria gia divină, sub energii nebănuite care scapă omului. Este
tezaur îl invadează, ezitările care duc pe muntele unde o piatră de aducere aminte (Eben-Ezer), fixată în stânca
sărbătorește poema sa, agonia lumii și agonia oameni- timpului.
lor în acest peisaj, tristețea mascată de ritualuri, dramele Volumul este structurat spiritual pe două nivele:
care aburesc oglinzile sufletului, toate fac parte din ma- • Sărbătorile. Minimele. Maximele.
teria primă care vibrează în versurile din volum. Tensiu- • Primele. Ultimele. Sărbătorile esențiale.
nea dintre moarte și viață, dintre clipele de diamant și În anexa avem o listă a cărților scrise de poet, o viață în
veșnicia întrezărită, dintre uitare și iubire, dintre copilărie haina poeziei, de la Neliniștea purpurei la Baletul de noap-
și boală, tensiunea această prinde în plasa de păianjen te și Sărbătorile. Metafora l-a subjugat, a urmat Ceasul de
poetul și poezia. De remarcat că Octavian Doclin preferă apă, Poeme despre Viață, Dragoste și Moarte etc. Toate
să-și denumească textele ca fiind poema (feminin) pentru cărțile sale au un mesaj profund. Limbajul simplu devoa-

62
 sintagme literare
lează o lume complexă. Tăcerea, iarna, duminica, pereții,
eroarea, Esau (personaj biblic), apa, locomotiva și vrabia,
urna cerului, sânge de vișin, toate compun opera impresi-
onistă sub stelele fixe ale scriitorului aflat în călătorie prin
Domeniu. Există o subtilă întâmplare în poeme, narațiuni
care dau consistență cărților, inclusiv moartea după Do-
clin… Poetul acceptă să fie personajul poemelor, suferă pe
piele proprie degradarea sau eroismul metaforelor sale.
Realist, poetul acceptă viața ca un dar, fără prea mul-
te pretenții, conform personajelor biblice: Gol a venit,
gol se va duce artistul. Primul poem, Autoportret, este
o introducere în stilul poeziei populare, umilința în fața
vietății care trăiește în pielea poeziei sale: „Doclina-m-aș
și n-am cui/ doclina-m-aș vinului/ și smerit copilului/ și-
ncet asfințitului/ în veci liturgului…” (p.15). Este un ritual
de început, poetul imploră îngerul să-i aducă poema/ po-
emul. Este dominat de poezie, de lumea care interferează
cu divinul, cu luminile.
Sărbătorile îi dau prilejul să intre-n zona specială a mi-
rajului poetic, să încerce evadarea din realitate în realita-
tea poeziei și mai sus, spre Domeniu.
Sunt idei, teme, stări care pun în mișcare lumea lui Do-
clin: Vederea de departe, cuvintele care vin din vremi și
lumi diferite, imagini interzise, obsesia primelor cuvinte,
cuvintele de aur, frigul cuvintelor, Bogăția Casei Poemu-
lui, Scribul plângând, inspirația ca o boală insuportabilă,
poetul care moare puțin câte puțin, stenturi implantate
în arterele memoriei, Stăpânul al cărui nume nu va fi cu-
noscut…
Elementele vieții și temele biblice se împletesc până
ce poemul capătă consistența scrierilor inspirate. Uneori
se simte o abandonare a textului ca o lepădare de prea
multă bucurie în sărbătoare, o lejeritate a discursului și
boema care intră-n versuri lent și simbolic. Poemele obo-
sesc precum omul care le scrie, se epuizează sub presiu-
nea morții care stă la pândă.
Atelier critic
De un realism dus la extrem pentru a provoca îngerii
la ceartă cu visele, este poemul Reșița (din) de la Mar-
ginea. Se simte cum lumea se degradează împreună cu
orașul, cum se opresc toate în fața indiferenței omului, cu
se prăbușesc vechile turnuri care, altădată, ar fi urmat să
atingă cerul…
Cităm: „Trec dară și pe lângă așa-zisul Bloc al Actori-
lor/ astăzi nici urmă de vreunul/ doar vocile lor le aud ca
pe vremuri/ umbrele lor nu mai joacă pe scena Teatrului
reșițean/ într-o piesă nescrisă încă/ Hei, hai Reșița mea de
la Marginea” (p.30).
Tema poemului minim este una care alunecă între du-
rere și speranță, poemul nu moare: „Așa se face/ astfel se
știe/ că în gura lui/ Cuvântul nu mai are duh…” (Poemul
minim, p. 85).
De reținut experiențele de limită ale poetului, în co-
pilărie urca în clopotnița bisericii împreună cu realul clo-
potar al satului pentru a participa la legănarea clopotu-
lui, cu sunetele care erau mereu altfel seara, la amiază,
dimineața, sau cu sunetele care anunțau primejdia, apoi,
brusc, relevația: „dangătul acela doar îl aude/ și numai
atunci când se naște poemul/ semn că se va naște poe-
ma/ precum acum” (Clopotul, p. 37).
Singurătatea biruie timpul: „A căutat mereu/ să gă-
sească unul care să-i semene/ dar și să-i descrie făptura
poemei/ dacă a văzut-o cumva/el însuși avea halucinații/
în privința chipului ei”…(Singur, p. 17).
Fiecare zi este o sărbătoare, toate trec repede, în orice
zi se poate naște acel text care prinde aripi, care zboară
prin inima poetului: „i-a fost hărăzit/ să culeagă de tim-
puriu/ din pomul Cerului/ fructul lui Dumnezeu/ harul și
darul/ de a-mirosi/ pe la subsuori/ poezia și cuvântul din
flori” (p.90).
Concluzia poetului: Viața unui om încape într-un
poem, omul este poemul lui Dumnezeu de la naștere
până la moarte și dincolo de aparențele suferinței…
63
 sintagme literare
DANIEL
MARIAN
Ruben Bucoiu – Magnitudinea fără a fi
anunţată nici măsurată
Distragerea prin expresie a orice dinăuntru în orice
dinafară şi invers. Aducerea la rezoluţie cât se poate
a firescului elegant îmbrăcat de promenada ori de
carnavalul cuvintelor. Adresabilitatea directă ca la sfânta
spovedanie care nu există. Poezia în schimb, da!
A şti de unde să începi şi eventual să nu mai termini…
Intri într-o putere a minţii căreia nu-i trebuie nicio formulă
magică de justificare. N-aş
avea dintr-odată cum să uit
de Alvin Toffler, cu cele trei
mari care au zguduit: „Şocul
viitorului”, „Ciocnirea civiliza-
ţiilor”, „Al treilea val”. Justi-
ficată ar fi întrebarea ce-mi
veni să mă arunc tocmai în
vârtejul ideatic conceptual şi
precognitiv. De aceea, pentru
că realmente am nevoie de
readucerea spaţiilor cu tot cu
temporalitatea lor şi cu rost
din memorie pentru a intra în
prea-plinul unei poezii deloc circumstanţiale, aş îndrăzni
a spune: evolutive pe lângă faptul de a fi vie.
Să vorbeşti despre aceea poezie a lui Ruben Bucoiu nici
vorbă de a fi simplu sau măcar oarecum confortabil, poţi
să te trezeşti în controverse la orice pas. În schimb, este
provocator! Începând cu motto-ul incisiv programatic,
din „ochiul în plus” : „…poeții?/ poeții au un ochi în plus/
miopi din când în când la tot/ ce-i împrejur a tot/ se
apropie să vadă ce și cum/ magnetic să citească/ ce încă
nu a fost…”
În fapt, noţiunea de poet nu poate fi definită, cel
mult considerată, şi doar într-un fel exclusiv intuitiv
eventual şi empatic. Permanenta oscilaţie între diversele
modelări subiective ale obiectivului, ajunge să fie
rezultatul percepţiei astfel încât înainte de a stabili un
anume existenţial, induce starea de reinventare absolut
nonconformistă.
Dinamica versului este de la îndrăzneaţă la remarcabilă,
se sare peste fazarea pas, trap, galop, direct în… fie ce-o
fi. E o rupere de nori justificată de năzuinţa înţelesului
neomologat. Despre ce ar putea Ruben Bucoiu face refe-
rinţa iniţiatică, decât despre cuvânt, aşa cum este acesta,
adulat, tăvălit, jumulit, reconsiderat, (uneori) renegat.
“cu vânt care se freacă de piatră/ cu vânt care se
64
Atelier critic
tocește pe sine/ de obrazul meu câteodată/ îmi intră-n
ochi hârșâind privirea/ de parcă în grabă s-a întors acasă/
că și-a adus aminte c-a uitat/ sau de bucuria că și-a adus
aminte/ de gard își tocește trupul neobosit/ de curtea
interioară a impresiei/ se-ascute pe sine ca simțurile/
tocmai spre a putea să încapă” (bate (cu)vântul).
Peisagistica este cât se poate de directă-n simţuri. Nu
e nimic după colţ, decât în orizontul deschis. Elementele
care contează se bântuie între ele, de la fundamental la
propriu. De remarcat că nu există vreo urmă de frică de
un posibil dualism. Incertitudinile dacă sunt, ţin pasul
cu ceea ce este fără îndoială. O anumită descriptivitate
cu minimal explicativitate, cât să nu lase făcutul chiar
nefăcutul într-o neaşteptată ceaţă.
Iar dacă e să-l cred pe poet că există, ei bine, fiind
un mod de a spune, atunci mă opresc la ceea ce filtrate
cu gândul prin Nichita Stănescu, tocmai face desfăcând
lacătele, baierele de la cufere, de la largul universal…
”pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre
viață”- N.S.// îmi crește mereu câte-un ochi/ te miri unde/
în capătul pixului/ de mi se pare că-n loc de pastă folosesc
privirea/ ca să străbat coastele cuvintelor/ până-n inimă/
apoi admir tot pulsul/ priveliștea/ fără să mai respire/
cocoțat într-un vârf de ac/ ca pe-un everest personal”
(extensia ochiului).
Ce-i drept, te întrebi dacă se poate vieţui astfel. Pare-
se că da. Desigur, rămâne la alegerea cui se riscă într-o
frumoasă aventură, fără început şi fără sfârşit, aş zice.
Ada Beraru, O uşă deschisă, un prag trecut,
un drum înainte
Iubirea în sensul ei întreg, definită prin fluiditate, trăită
în toate felurile posibile; unele dintre acestea conceptual
universale, altele unic caracteristice; de la pur elementare
la clar năucitoare. Pornind perceptiv de la diversitatea cu
care suntem binecuvântaţi creativ, suntem în mod inductiv
la rândul nostru tentaţi să ne dedicăm însăşi creaţiei astfel
cum ne îndeamnă sufletul şi ne îndrumă mintea.
În spiritul acesta tânăr şi liber şi frumos, neînvăluit încă
de prejudecăţi care ţin de explicitarea existenţialităţii, Ada
Beraru vine să contrazică spusele multora potrivit cărora
o următoare generaţie poetică nu va mai exista; scriitori
de marcă, lingvişti, critici, esteticieni, academicieni chiar
s-au exprimat în acest sens – unic sens. „Tu nu ştii că te
iubesc” constituie una dintre mai rarele plăcute surprize
ale ultimilor ani, cu atât mai mult că este vorba despre
volumul de debut semnat Ada Beraru, şi care apare sub
semnul mirific al traducerii în 10 (zece) limbi.
Nefiind o întâmplare/un fenomen deloc conjunctural
în peisagistica lirică, aceea de azi, ci fiind de-a dreptul
necesar.
Poeta ’loveşte’ încă de la început, într-o prospeţime
incontestabilă şi cu un rafinament lăudabil: „ştiu că va veni
o primăvară în care eu voi fi, din nou, cea mai frumoasă/
se va ridica ceaţa de peste pădure/ toate porţile Timpului
se vor da de pereţi/ se vor rotunji ca un arc colorat toate
 sintagme literare
colţurile cuvintelor/ şi lacrimile mele ştiute şi neştiute/ se
vor preface în fotoni şi lumea le va crede instalaţii de pom,/
lumânări candele de aprins la capul morţilor/ îngeri de
paiantă/ acadele şi mărunţiş pentru micii cerşetori din faţa
bisericii/ pe care de-atâtea ori i-am mângâiat pe creştet/
şi le-am pus degetul pe gură// iar drumurile şi mările
oh, drumurile! vor duce
întotdeauna la cineva/ lumea
va deveni o fereastră/ şi toate
gesturile mele până atunci
inutile/ se vor transforma
în crenguţe de brad înainte
de Crăciun, aşa/ cum îşi
cumpără săracii oraşului/
păsările vor prinde în cioc
toate greşelile noastre/ le vor
purta până la capătul lumii/
şi le vor purta până la capătul
lumii/ şi le vor da drumul/
şi toate întâmplările visate
mi se vor scurge în mijlocul/ dezgheţului printre degete/
ca nisipul plajelor/ pe care n-am umblat niciodată/ şi tu
în genunchi vei buchisi pentru prima oară pe paginile/
gândurilor mele uitate înn iarbă/ iar apoi le va răscoli/ şi
ne va purta departe” (…).
Să mai zic ceva despre un alt poem…; nici gând. De
fapt, nici despre acesta, parcă aş fi zis ceva; nu cred că
trebuie. Să zică cine ce vrea, oricum nu se va găsi critică
nici constructivă nici de alt fel. Asta e formula încă crezut
neajunsă dar iat-o ivită şi umblată.
Ada Beraru nici pe departe să se încaiere cu cuvintele,
le învârte într-o magie proprie, fără a încerca dresajul.
Natural, cred că aşa trebuie spus!
Ion Toma Ionescu. Atunci când gândul
şi faptul se împacă într-o benefică
năucire continuă
În spaţiul dintre cuvinte e de găsit însuşi poetul, de
aceea e făcut acel spaţiu pentru ca să aibă poetul pe unde
respira de atâta broboadă a sufletului şi a minţii. Poetul e
rupt de cuvinte tocmai ca să le poată pieptăna adăpa el
nu dresează şi nu călăreşte cuvinte ziua-n amiaza mare nu
el îi bâzâia luminii să treacă pe o altă frecvenţă să se facă
subversiv cum plouă. Nu-l poţi citi pe poet pentru că el n-a
fost niciodată dacă e de găsit e doar din pricină de ploaie
odată pornită judecând aspru lumina.
Pornind a scrie despre o carte, mai rar ţi se întâmplă
să-ţi iasă poem, astfel încât trebuie să o iei de la capăt, de
unde o fi el acel capăt asta în caz că ar trebui să existe, iar
dacă nu atunci de oriunde din cuprins.
Cântărind esenţele, după ce iniţializându-le în felul
său bine definit, Ion Toma Ionescu evită să aibă o busolă
sau un gps cu care să călătorească zările înţelesurilor. El
trăieşte pur şi simplu în confortul stupului propriu, de
unde „ceară şi miere”, iar de acolo dă lumea peste cap
după legi încă neomologate, poate chiar neinventate, dar
care funcţionează.
Atelier critic
Este remodelat universul nu neapărat din vreo ambiţie
ci mai degrabă din bună-voinţă. Atunci când se ajunge la
anti-arhetipuri, sau neo-logisme, în loc de cea mai vagă
urmă de surpriză se întâmplă trecerea mai departe, de
pe o linie de probă pe alta, de fabricaţie. Produsul este de
regulă halucinant, niciodată previzibil.
A se vedea cum răstoarnă poetul, ca pe un cuplu
de forţe, un cuplu de simţuri, în „poem alb”: „de atâta
alb răzvrătit/ mă dor ochii/ privesc fix şi aştept/ să-i
ţâşnească/ miresei prin rochii/ uraniu îmbogăţit// la un
capăt al ceţii/ privesc fix şi aştept/ un concept încolţit/
din fum de ţigară/ viscolit în cafeaua/ amară a dimineţii//
privesc fix şi aştept/ (ca)trenul încărcat/ cu metafore/ ieşit
de pe şine/ înzăpezit undeva/
între coline veline…”
Jocul imagistic nativ deloc
naiv doar aparent ca datul
pe tobogan ori în montagne-
russe, îi este caracteristic
poetului şi pare a nu avea
limite, ceea ce e perfect…
„nu e decât/ un ghem/ de
lână/ care/ se desfăşoară/
rostogolindu-se/ în ghearele/
unei pisici/ jucăuşe// numai
tu vezi/ obstinat până/ din-
colo/ de departe/ că cea
ghemuită/ e o zână/ cu degete lungi/ şi manichiură/
îngrijită/ nu/ blâna/cruda/ moarte…/ şi ajungi/ să te
luminezi/ te îndoi/ de mamă/ de copil/ şi de ploi/ te
cobori de/ umeri// şi nu mai crezi/ că lâna-i de aur/ în
ghem…/ firul se rupe şi/ nu rămâne/ nimic/ din tezaur// …
degeaba numeri/ din doi în doi/ înapoi” (viaţa ca o pisică
sălbatică).
O exaltare lirică îndreptată spre autodepăşire
provocând această „aguridă”: „sunt cel mai iscusit
vânător// vânătorul ne nopţi/ dintr-o vamă/ dacă-mi
intri-n vizor/ şi sunt strugurii copţi/ gloanţele mele/ de-
argint/ n-au nici tată/ nici mamă// sunt cel mai îndrăgit
vânător// vânătorul de nopţi/ dintr-o dramă/ am în vizor/
numai struguri necopţi/ aguridă/ fără tată şi mamă/ şi-n
piept/ port un glonţ de aramă”.
Dacă e să găsim o explozie, fiind oricum pe tărâm minat
ideatic, de aflat că se poate la tot pasul; eu m-aş ancora
de „insurgenţă”: „opriţi larma vocalelor/ ţipetele lor
deşănţate/ exacerbează/ păcatele şi trufia// cu umilinţă/
consoanele/ sunete oarbe/ aproape mute/ secerate de
gloanţe/ îngenunchiate/ în faţa porţilor/ se vor ridica/
mărşăluind/ în cadenţă/ pre limba morţilor”.
Concisă conclusivitate: „sumă de poveri/ încovoiate
sub nopţi/ ceară a mierii…” (haiku).
Vrându-se – sigur vrându-se?... fiind una dintre cele
care chiar sunt, de fapt „definiţie poetică”: „sherezadă/
virgină/ ispitind/ în surdină/ o mie şi una/ de nopţi// are
inimă/ cu aripi/ şi sept/ de ceară/ flacăra-i/ trece/ de pe
umărul/ stâng/ pe cel drept/ ca un lingou/ de povară//
poezia e în ciorchinul de struguri/ copţi/ zdrobit/ de
65
 sintagme literare
steaua/ alcor/ într-o/ groapă de nor/ şi vinul/ ţâşnit din
apă// îl bei/ sau te bea”.
Ceea ce mă cutremură: „doar în noaptea învierii/
sunetul clopotelor/ intră în carne/ precum lumina/
prin cuiele/ lui hristos” (noaptea învierii). Şi: „îngerul/
introvertit/ se fereşte să treacă/ pragul luminii…/ nu se
îngăduie/ zidit// dar lasă însemn/ în troiţe/ de vânt/ cruci
din lemn/de salcâm/ înflorit” (îngerul).
Întotdeauna cauţi „cuvintele”, dar se întâmplă ca
ele să vină de la sine, trec pe lângă tine, agaţă-le, nu
trece indiferent mai departe: „nu eu sunt/ cel ce a
împărtăşit/ această taină/ căci însuşi el/ întâi a rostit/
apoi şi-a dezlegat/ păsările gândului/ să aprindă înţelesul/
vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântân-
du-le// cuvintele sunt fiinţe”.
Ceea ce neapărat trebuie spus dinspre şi despre Ion
Toma Ionescu, este „credinţă”: „s-a ridicat umbra/ de la
picioarele mele/ ca o flacără vie/ înconjurându-mă/ şi mi-
am zis/ se poate să fii/ o singură dată/ şi să arzi/ de mai
multe ori”. Da!
Vali Orţan: Unde nimic nu se împacă până
la urmă cu nimic, iar tot cu tot nu există
Pe bună dreptate s-ar putea spune că poetul e un
mecanism posibil viu definit drept analitic şi care sinte-
tizează între nativă tristeţe şi euforie doar conjunctu-
rală. Arătarea asta cel mai bine încadrată pe fâşia dintre
lumi, poate pune pe gânduri sau răz-gânduri vreme bună
şi vreme rea. După cum în suflet sunt mai tot timpul
fenomene now-casting, hai să zicem că poetul e singura
şansă a meteorologiei interioare.
Nicicînd nu putem şti în ce ape tropicale sau îngheţate,
niciodată temperate, se scaldă poetul. Oricum el are o
lacrimă la îndemână, care îi poate fi cer sau abis în care să
se scufunde de-a binelea. Viaţa aşa cum e ea construită, nu
e de ajuns nici măcar în varianta în care nu e clar defectă.
De aici revolta justificată urmată de reacţii re-constructive
de pe calea cărora pot ţâşni nebănuitele inserţii drept în
neuro-cerebralul sorţii.
„Din doi în doi” – se petrec lucruri demne de băgat în
seamă, unitatea de mijloc lipsă fiind ţinută de Vali Orţan
ca spaţiu de fugă; bine, ar mai putea fi şi alter-umana
trecere dintr-o disponibilitate în alta, sau în repetabilitatea
aceleiaşi.
Oricum ar fi, devine extrem de limpede, atât cât poate
fi, cum poetul se află în deplina conştienţă a concepte-
lor care au dirijat, programatic întocmai, „generaţii”:
„n-am purtat niciodată loden/ şi nici monoclu/ pentru
mine jobenul/ nu era decât obiectul acela din care/
scot magicienii iepuri/ bastonul semn de bătrâneţe/ şi
neputinţă/ nu pedanterie/ la o cafea n-am ieşit decât
să/ vrăjesc vreo damă/ nu pentru afaceri sau socializare/
să nu credeţi că dacă/ aş face toate cele de mai sus/ ca
pe vremuri/ m-ar căuta un trimis special/ de la madame
66
Atelier critic
tussauds/ sau că aş uita savoarea/ orelor petrecute/ cu
cheia de gât”.
Cum nu e bine – nicicum, inevitabil se ajunge la panta
învinovăţirilor / declinării acelor învinovăţiri, care o fi ea
prăpăstioasă-n termenii fizici, dar deloc uluitor meta-
fizica o poate desfiinţa oricând… „nu mă ştiu să fi greşit
cu nimic/ şi totuşi simt o povară/ ca o cruce/ a naşterii
şi a clipei/ a frunzei căzute/ şi a unui anotimp/ mult prea
galben/ mi-e cald/ mi-e galben/ şi-s vinovat de toamnă”
(astăzi mă simt vinovat).
Privirea, în sine, e făcută pentru orientare, iar dacă
tot e să fie făcută, atunci nu s-ar justifica de ce n-ar fi
şi pentru scrutarea priveliştii dept în introviziune, adică
explicit în ceea ce avem amplu frumos deşi câteodată-
ncâlcit în bravul înţeles… „orice femeie poartă în ea/ un
miraj/ o dimineaţă ce paşte în siberia/ la noi vine seara/
când inima se aude ca o toacă/ ce cheamă la rugăciune/
aceeaşi lună ce ne veghează/ când trecem prin urechile
acului” (fata morgana).
Momentul acesta îmi pare covârşitor, dar neînsem-
nând că dă de-a dreptul în esenţialitate; pe care am
putea-o fin de tot găsi-o aici: „nopţile se dizolvă în/
întunericul zilelor/ cerşetorul
de la colţ luminează/ precum
o lumânare” (lampagiu). Ce
am vrea mai mult, când nu
s-a inverntat curentul electric
nici măcar lămpile cu gaz.
Fiind doar acea greu de ex-
plicitat în simplitatea ei, eta-
larea paradoxurilor inerente
chiar dacă aparent insignifian-
te într-o parcurgere grăbită
continuă.
Oarecum complementar, aş-
teptam aceasta: „din când în când/ mă cred paranormal/
(de cele mai multe ori în somn)/ ies din trupul meu fizic/
privesc entitatea rămasă/ în pat/ (cam strâmbă poziţia/
cum tâmp zâmbetul/ cam dubioasa îmbrăţişarea/ pernei)/
mă trezesc cu un zâmbet larg/ privesc realitatea/ mă frec
la ochi/ şi caut perna” (dedublare).
Sincer n-aş avea de unde şti cum arată în percepţia
altcuiva senzualitatea/ erotismul în conceptul multi-per-
sonal. Dar e o idee: „goliciunea ta/ umple tot” (paradox).
Iar ceea ce contravine oricărei pripite accepţiuni
în ceea ce-l priverşte pe Vali Orţan, veţi găsi aici, unde
sensibilitatea şi profunzimea trec dincolo de voit-reale
iluzorii baraje: „ca un călător obosit”: „ce lasă piatra/ să
se odihnească/ sub tâmpla lui/ îţi iei sufletul în palmă/ şi-i
numeri petalele/ aduni flori de gheaţă la sân/ şi te miri de
ce/ eşti rece şi ud/ cel mai greu/ singurătatea/ te-apasă
de sărbători/ şi-atunci înţelegi/ de ceţ.i găseşte locul/
doar contopindu-se/ cu altă singurătate”.
Eu intuiesc, observ după care zic… se poate întâmpla
ca mai degrabă decât din doi în doi, permanent să fiţi
exact acolo unde trebuie, între coperţile aceste cărţi!
 sintagme literare Atelier critic

IONEL
viziuni magistrale, am zice, în Altarele miresmelor târzii
(2016) după ce poemul de dragoste reitera ascendența
unei teme speciale a autoarei, în volumul Sunt chiar
poemul toamnelor nescris...(2015), virtuozitatea stilistică

BOTA
augmentând radiografierea cumva iconică a iubirii, a
armoniilor ființei. Cu eleganța unei voluptăți și a unei
inspirații sensibile, care țin de originalitate, Georgeta
Minodora Resteman este, de multă vreme, o voce
interesantă care-și demonstrează și își cultivă talentul în
Sensul magic al iubirii, poezia fluențelor astfel de apariții editoriale unde poezia stă mereu cu fața
vieții și ritualul thaumaturgic la viață, î care viața, dragostea, copilăria, peisajul sufletesc
al supraviețuirii în cuvânt. sunt abordările primordiale.
Recent, Eu, pietrele și Dumnezeu (București, Editura
O nouă carte a Georgetei Minodora Resteman Eikon, 2017, 126 p.), dincolo de inevitabilul candorilor,
al meditației și al neliniștilor existențiale, înregistrează
Chiar dacă scena poeziei românești e dominată acum,
acum un dialog oarecum de-sacralizat, în sensul
când scriem, de mult, de foarte mult steril, sunt încă autori
absolut deductiv, al eului libertin, abandonând cel puțin
ai promoțiilor active care scot pietre prețioase din resurse
formal clasicitatea și operând o grefă de modernitate
la îndemână, inspirați, talentați, originali. Un astfel de
senzorialului. Prestația este de apreciat pentru rafina-
autor interesant, cu mai mult de un deceniu de activitate
mentul coordonatelor între care, asemeni unei suite
în presa literară, cu volume apărute la edituri prestigioase,
cromatice, se desfășoară ceremonialul poeziei. Farmecul
este Georgeta Minodora Resteman. Ea îmbogățește spiri-
noii cărți rezidă în reiterarea, e drept, acum sincopată, a
tual o prezență directă și destul de constantă pe scena
clasicității solemn-grațioase a discursului („Și ce liniște era
culturală atât de aglomerată în prestațiile publice, astăzi,
când călcasem/pământul bătătorit de umblet de cicori/
iar poezia sa înseamnă, în primul rând, o determinantă
din grădina cu îngeri de piatră,/fântâni cu amorași, râuri
cardinală ca o pledoarie sinceră pentru promovarea
de pace/curgând peste pietre bătrâne/și timpul tropăind
literaturii de bună calitate, lirica aceasta clamând, practic,
pe umbre de neliniști/apăsând pe umerii trandafirilor/
evanescențele unei veritabile pledoarii pentru un real
crescuți pe ramuri de metal.”) și în amănuntul senzorial,
reviriment al genului. Acumulând, asimilând în propriul
temperat de luciditatea no-
mental ceea ce s-ar numi o conștiință a începutului de
tației, incandescența simbo-
lume asumată cu deosebire în demografia românească
lurilor și imaginarul armo-
de moții Apusenilor, unde își are și Georgeta Minodora
niilor existențiale, senzații,
Resteman rădăcinile, poeta este, uneori, părtașa unui
sonuri și stări desăvârșind
colocvial sigur și molcom, alteori entuziast și intempestiv,
tema tinereții fără bătrâ-
compensând prin mesajul uman travestit în poezie de
nețe.
bună calitate la care se adaugă inflexiunile firești ale unei
Cartea are patru cicluri
permanente revizuiri interioare, bornele traseului de
iar lipsa intitulației, la fie-
afirmare.
care, indică un noncon-
Stilistic-tematic, clasicitatea, în primele cărți ale
formism „indus” realului,
Georgetei Minodora Resteman, ține mai ales de recu-
fiindcă versuri minunate
perarea unei atitudini, altminteri discursul liric este unul
anticipează farmecul secțiu-
modern fără a fi ermetic, angajant în sensul unei elevații
nilor, totuși. Nu sunt eva-
lirice care arată, când și când, sublimarea unui mesaj
ziuni exotice și nici etalări
iradiant tocmai pentru că adâncimea perspectivelor
de vise, nici surdine dansant
interioare, neliniștile metafizice, dragostea ritual alcă-
metaforice povestite/versi-
tuiesc adresele directe ale unui crez poetic demn,
ficate dulceag și care să-i cutremure și să-i bage în
grafiat sub semnul inefabilului și al unei liniști stenice,
fibrilații delirante, de pildă, pe libidinoșii comentatori ai
delicat sesizabilă în solemnitatea reprezentărilor lirice.
reprezentărilor esteticului în stare pură, o modă proastă
Descătușări (2011) și Rătăcite anotimpuri (2012) ema-
în comentariul critic, la noi. Dar este poezie bună, aici. Și
nau argumentele unei revelații târzii și demonstrau un
multă poezie bună. În prima secțiune, nu întotdeauna, e
autor matur, foarte personalizat, clocotirile ființei din
drept, evocările incantative/incantatorii poartă în decalcul
Poeme pentru un vis (2012) și Nerătăcitele rostiri (2015)
apollinic țesătura unei tonalități mimat ermetice. În fond
arată o fecudare axiologică a tonalității discursului,
se întâmplă, aici, o amplă deschidere spre transmutări
tragic-intuitivul însoțind îndeaproape, în penumbra
formale, în lumea restaurărilor succesive, a solitudinii
parabolei, mitul și anti-mitul până chiar în pragul unor
„jucate” în peisajul silvanal, montan, campestru ori

67
 sintagme literare
tensionat vitalist, într-un fel de nesfârșire a inspirației care
ține, ca să recurgem la o comparație gracilă, de intuițiile
cromatice ale pictorului, unde culoarea era exercițiu de
stil: „Doar o fărâmă de viață/într-u trup viscolit de tăceri,/
doar un umblet de cântec/pe un câmp de ghețuri/din care
strigă deșertăciunile,/doar un gând alb/închis într-un
iatac/cu bețișoare parfumate/peste altare de miresme/
mai târzii/decât târziul din noi,/doar o dragoste/care
învinge depărtarea,/doar o mare înghețată/ce-ar vrea
să mă zdrobească/lovindu-mă de stânci,/doar un zâmbet
oprit/pe un peron de gară veche/în care aștept/numărând
rafalele de vât/să se facă lumină.//Ce de iarnă-i în jur/
știm doar eu și Dumnezeu.” (Iarnă, p. 29)
Versurile au o puritate și o fragilitate angelică. Dar
întotdeauna un daimon al conciziunii împrospătează
emoțional edificiul poeziei. Fiindcă, în secțiunea a doua
a cărții, aspirația către lumină și împlinire pare a fi
postfața la lucidele caligrafii ale eului, aflat într-o detașare
manifestă, în priza unui jurnal invadat de sentimental și
tragic, de tristeți existențiale inoculate și de fantezie, de
sensul magic al iubirii și de exercițiul adorației totului.
Poeta noastră își denuanțează imprecațiile adolescenței
eterne în sfâșieri ale simțurilor („Sfeșnicele gândului tău/
sunt florile de portocal -/nu plânge, adie miresme de
bine,/hai, adună-ți lacrimile/în pumnii destinului/și udă-ți
cu ele desculțul,/descoperă perlele/când calci pe nisipuri/
și trage-o ocheadă spre urmăr.”) dar întotdeauna, firesc,
dincolo de aparențele expresiei. Nivelul uman și nivelul
simbolic/simbolizant sunt părți ale aceluiași registru,
inițiaticul însoțind drama, incitând la descifrarea tainelor
lumii, ale genezei. Mama, ca să recurgem la un exemplu,
rămâne dintotdeauna rezerva stării de spiritualitate a
ființei, de sentimentalism generos, de adorații supreme,
semnul și sensul oricăror inițieri ale discursului existenței
omului: „Tu știi că-n astă naopte stelele strălucesc altfel?/
Le-am văzut cum urcă, una câte una, pe cerul meu/sunt
frânturi din lumina ce ochii îmi poartă/cvând mătase de
gânduri timidă-mpletesc/în falduri de șocapte și cărarea
mi-e dreaptă/și să știi, măicuță iubită, nu mă înșel/cred
cu toată puterea în tine, prin tine trăiesc/și dacă nu te-ai
convins, fă bine și-ntreabă-l/tu însuți pe Tatăl nostru din
Cer, Dumnezeu! (...)” (Mamei, de-a pururi iubirea, p. 46)
Iubirea senzorială reprezintă poezia fluențelor vieții,
dansul halucinant-grațios al spiritului, ezitând între simțul
timpului și al temporalului și suavități erotice, feminizate,
aproape senzuale. O întreagă secțiune, a treia, se mișcă
astfel între un extaz al simțurilor și echivalentul ludic
al plăsmuirilor simbolice. Femeia-taină fundamentală,
devine aici principiul suprem și vestigiu al principiului
suprem („Urmele pașilor tăi/ca niște umbre firave -/
enigme edeslușite/în vâltoarea vremii.”), logica existenței,
natura inefabilă, extazul fascinației. Morfologia metaforică
trimite, evident, spre tema creației numai că realitatea
68
Atelier critic
senzorială, a adorației, aduce și o înzestrare orfică a
versurilor. E mai puțin valabilă o înclinare aforistică decât
atribuirea unor semnificații transcendente relațiilor
poeziei iar temeiul metafizic, eu aș zice că în plină inițiere
pitagoreică, îmbogățește formula unei poezii care a
descoperit marea gnoză în dragostea supremă dar și în
profunzimile sinelui adorator. De aceea intuițiile eului
auctorial sunt de-a dreptul copleșitoare sub ductul inspirat
al autoarei noastre: „Dimineața mea, mireasă de nea,/
frumoasă, curată și-atâta de pură,/liniște albă pe umărul
tău osteit,/obrajii arzând trandafiri purpurii/și-un crâmpei
de gând răvășit/aromind a migdale-aurii/amestecă focul
din tine/cu fragii iubirii din mine,/ne gustă și-așterne
apoi/tăcere cuminte pe gură./Căldura mâinii-ți fierbinți/
mânngâind sânul meu/ca un lan de grâu copt, dorul tău/
crește pâinnea credinței în tainic altar -/altarul dragostei
mele/curate și fără hotar.//Hrănește-te, suflete, haide/
și rupe din mine de vrei”/În lăuntru-mi curat vei găsi/tot
mereu înfloriți trandafirii,/trandafirii mei – doar ai tăi,/
precum simți, precum știi/și te-nvălui cu mine/și mă dărui
iubirii,/iubirii depline, când sunt/dimineața devreme cu
tine.” (Dimineață cu tine, p. 66) Unitatea lumii e realizată
prin sine însă iubirea, dragostea, suprimă toate ispășirile
și preschimbă condițiile revelației. Asemeni extazului
mistic, trăirile sunt mult deconvenționalizate, am spune
sunt „suferite”, suferința, temă subiacentă, manipulează
ruptura de timp, dar adecvează punctele germinației
simbolurilor în sentiment, în simțuri, în saturația de
estetism (da, e o strategie bine aplicată ître modalitățile
autoarei), în melancolia exilării. Crepuscularul,
undeva, creionează voluptatea confesivului, eul însă e
„contemporanul” germinațiilor, mărturisitorul, sâmburele
jertfei convertit elanurilor rodirii. Iar dragostea - tulpina
de vitalism în trupul nostru efemer, aspirația metafizică,
absolutul, minunea, revelația, reînoirea permanentă a
voinței zborului: „Noiembrie – noi,/timp încărunțit prea
devreme/în care urlă/ca un bezmetic,/înveșmântat în
frunze ruginii,/brumat, trecutul.//Noiembrie – noi,/clipe
fără aripi,/ca iște păsări zgribulite/cu zboruri frânte de
neguri/pe ramuri de copaci dezgoliți/în care timpul și-a
uitat durerea.//Noiembrie – noi,/dar luminile nu pot
apune,/mereu vor străluci/în ochii noștri vii/numărând
clipele în amurguri/pe frunți săpate de gânduri,/pe mâini
albe scriind poeme,/în inimi calde rodind muguri/de
dor înnodat în petale/de trandafiri fără timp,/fără clipe
rugiite//semnând simplu: Noi!/Nu Noiembrie – noi!”
(Noiembrie – noi, p. 81)
Între datumuri și reconfigurări, poemul vizionar-teluric
caută evadările în universul sacralizat, în codul tainei,
beatitudinea contemplației edificând, altfel, apoteoza
izbăvirilor. În secțiunea ultimă a cărții, eul auctorial
închide și deschide ciclul împlinirilor, între lut și cer („Iar
de sus mai zâmbește doar clipa”), același orfism activ
 sintagme literare
organizează mutația calmă a elementelor. Nu, însă, o
euforie a necunoscutului inundă pulsiunile ființei, nu
legământul cu adorația psalmică învinge spre a garanta
supraviețuirile în cuvânt (în cuvinte) ci nostalgia unei
cosmogonii; punct și contrapunct ca într-un final faustian
explică lumina ca așteptare, ca investigare a unui reflex
primordial. Vibrația lirică e asigurată într-o sinceritate
liminară, suflet al poeziei (el există, el mijlocește miracole)
glorifică, explică, se raportează unui crez într-un registru
absolut purificator dar într-o realitate imediată. Da,
poezia este viață, viața este poezie, sacralitate și uman în
reciprocitatea unui ritual thaumaturgic: „Nu-mi dă răgaz
poezia,/mereu mă zorește condeiul/șoptindu-mi să scriu/
dimineața devreme/și seara-n amurg/și de-atâtea ori,
noaptea, târziu.//Roabă-i sunt, scriu, plâng și tac,/iubirea
ce tainic ne leagă mi-e zeu -/fără ea totu-i fad și atât
de sărac -/de nu crezi, prietene drag, mi te du/și pune-i,
subtil, o-ntrebare/Celui de Sus, Dumezeu.//Eu nu caut
rimă,/nici ritm, nici cuvinte/când vin, toate vin laolaltă,/
ca lava țâșnind din vulcanice doruri/curge cuvântul –
iubire fierbinte./Iar când mi-ai dat viață,/eu mă stingeam
rătăcind prin pustie,/eram doar atât: un rest de epavă,/
un catarg doborât de furtuni -/cu tot ce-i frumos și curat/
iată, acum mă cununi,/prin tine renasc, dulce otravă,/ce-
mi ești și de-a pururi vei fi,/viața mea, poezie...” (Tu, viața
mea, poezie, p. 93)
Cartea adaugă un succes în panoplia aparițiilor edito-
riale pe care le-a girat din 2011 încoace harul și voința
autoarei de a refuza otrava îndoielii și de a crede în ta-
lentul său. Georgeta Minodora Resteman îmbogățește
traseul evoluțiilor sale cu acest vizionarism al înfrigurării
cosmogonice, îi dă sens edificării ideatice liricii sale unde
tema pietrei trebuie să fie coagulantul grav-absolut al
efuziunilor în metafora duală astral-geologică, însemnând
ceea ce durează, eternul, concretul. Departe de obsesia
devorantă a colegilor de promoție care se grăbesc să
publice, Georgeta Minodora Resteman, punctează valoric,
cu un calm metodic și rar cadențat, ca un profesionist
al condeiului, etape importante către podiumul care-o
așteaptă cu locul pe care-l merită ea și poezia ei.
Un aristocrat al comentariului critic:
Nicolae Baltag
Un condei atent în analize și abordări, un comentator
literar cu opinii inconfundabile și un estetician redutabil
în aplicațiile sale vizând cu deosebire dinamica scrisului
românesc postbelic, a fost Nicolae Baltag. În 1978, la doi
ani de la moartea sa, Gheorghe Istrate, poetul, prieten al
criticului nostru, aduna textele reprezentative iscate din
inspirația și luciditatea foiletonistului, volumul apărea la
Editura Cartea Românească iar Eugen Simion saluta într-un
Atelier critic
mai mult decât un cuvânt îainte generos „un critic
înzestrat al deceniului al VIII-lea.” Polemos e cartea unui
aristocrat al scrisului, bine așezat în propria erudiție și
îndeajuns de articulat în spectacolul eului auctorial încât
să fie păstrat în memoria (culturală) colectivă cu astfel de
texte valoroase.
Încercând să se inspire din laboratorul creativ al auto-
rului, atunci când s-a finalizat organizarea materialului pe
secțiuni, editorul propune o figură emblematică pentru
generația criticilor și comentatorilor de literatură din
etapa noastră postbelică. În secțiunea Polemos, Nicolae
Baltag este angajat, cu discernământul unui profesionist,
în vasta problematică generată de așezări și re-așezări
valoric-ierarhice, de strategii ale afectivului și restaurări
firești într-o literatură care a asumat până nu demult după
1960, sechelele maladiei proletculte, staliniste, în materie
de creație artistică. Alte două secțiuni, Litografii, I și II, dau
seamă de constanța preocupărilor lui Nicolae Baltag în
legătură cu autori afirmați în epocă, nu întotdeauna aflați
în siajul modei impuse de vigilii vechii ideologii. Ciclul final,
La vama timpului, inseriază articole și studii revendicând
opinii de bilanț și situare în
planul evoluțiilor genurilor
literare.
Revenind la ciclul Pole-
mos, din deschiderea cărții,
e de remarcat stilul aplicat al
autorului pe o problematică
imperativă a momentului.
Astfel, întâlnim nuanțări
interesante în legătură cu
resortul genezic în cultura
română al momentelor
polemice. Spiritul polemic,
dihotomiile adevăr-eroare,
vechi-modern, valoare-non-
valoare, mistificarea, viața și
arta, angajarea, tema capodoperei, polemica și provocă-
rile criticii literare. Evenimențialul „cruciadelor de idei”,
cum numește autorul nostru realitatea abordată, arată
mai degrabă cum tema permeabilizării individului față
de istorie netezește traseele înțelesurilor. E un ecran
vizual magic tema femeii în romanul românesc (Efigii
ale feminității în proza contemporană), spațiul antiidilic
al călătoriei exotice trebuie mereu supus desțelenirilor
(Scriitori români – călători pe meridianele lumii), un
ceremonial zgomotos au iscat în iterbelic opiniile lui
Ion Barbu în legătură cu punctele de incidență ale liricii
dintotdeauna (Concepția despre poezie a lui Ion Barbu).
Destule obiecții sau elogii ale criticului au desfășurările
plasate în preajma spațiului placentar al tipologiei eroului
literar din proza postbelică (Acest chenar ingenuu – bio-
grafia personajului tânăr).
69
 sintagme literare
Dar interesul pentru poezia autohtonă ca realitate
proteică e mult dezvoltat în Glose la poezia contemporană
dar mai ales în secțiunea Litografii de epocă. II a cărții.
Pe Nicolae Baltag îl impresionează marile eergii expresive
dinn poezia celor marcați de prima tranziție, de la
interbelici la postbelici, disociațiile annalitice propunând
re-lecturi din M. R. Paraschivescu, Emil Botta și Șt.
Aug. Doinaș, apoi Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și Geo
Dumitrescu, doi rizomi ai aceleiași rădăcini adeverind
și unele momente ale ratării primei promoții. Absorbția
realității fenomenului literar postbelic, în plin comuism
națioalist, a impus și pentru criticul nostru și munca sa
regula unor „ritualuri inferale”. Dar el nu s-a arătat atras
de clasamente și clasificări ci a căutat să demonstreze,
în creația multor reprezernntanți ai liricii, modul în care
fiecare și-a înțeles ca pe un program dedublat voința
mântuirii de neliniști (Eugen Jebeleanu, Vasile icolescu,
Dumitru Popescu și Nicoloae Dragoș, în special), deveirea
dialectică și celelalte atașamete structurale în creația
altora (Nichita Stănescu, Florinn Mugur, Tudor George,
Leonid Dimov), mecanismele defulatoare, nivelul sen-
zorial și reacțiile gestual-lirice, estetice în arta lor (Ioan
Alexandru, Adri Păuescu, Gheorghe Tomozei, Gheorghe
Pituț, Mircea Dinescu și Ana Blandiana).
În căutarea seninătății pierdute din proza și dramatur-
gia noastră interbelică interbelică (George Călinescu, Camil
Petrescu), ciclul Litografii de epocă. I, evidențiază stilul
și partitura reflexivă a eului, criticul insistând pe temele
însoțitoare dar și pe sincope, timpul ratat și anxietățile,
straiile metamorfoze. Apoi atenția se îndreaptă, tot în
această secțiune, pe melancolia distructivă din epicul lui
Zaharia Stancu, punctele maximei incidențe din proza
aristocratului Mircea Horia Simionescu, descendența și
strania metamorfoză a spațiilor de vacuitate din teatrul
lui Teodor Mazilu. Un careu de ași ai criticii momentului
(Balotă, Marino, Piru, Ulici) beneficiază de tratamente
speciale uneori pe terenul visceralului, cărțile, opera
acestora fiind așezată sub lupa minuțiosului eu critic,
mereu sondând imprevizibilul, încecând să fie călăuza
utilă în imaginara bibliotecă di spectacolul magnific al
literaturii române.
În ultima secțiune a cărții, La vama timpului, receptarea
poeziei și întâmpinarea critică a cărților de debut, poezia
lui Eminescu, opiniile sintetizatoare despre „Învățăturile...”
lui Neagoe Basarab sunt și ele demonstrația concretă că
literatura noastră postbelică înregistrează între numele
importante și pe acesta, al lui Nicolae Baltag. El trebuie
situat între participanții activi ai „generației rebele”, post
1968, a acelei tentative de rebranșare a culturii noastre la
evoluțiile firești ale spiritului european, unul din autenticii
comentariului literar românesc în epocă, un eseist
redutabil, un scriitor profund.
70
Atelier critic
De-retorizări ale ființei
și limitele devoțiunii. Despre poezia
Ofeliei Ioana Odobașu Huțul
Un mesaj fascinant străbate de la prima la ultima
pagină volumul de poeme Au înnebunit salcâmii toamna...
Mai mult, o ființă nenumită direct este chiar poesia, cu
toate simțurile conectate la realitatea unui registru liric
specific în care disimularea grațiosului, fagilitatea viețiii ori
chiar o disecare a melancoliei într-un expresionism crud,
solidarizează eul cu atitudini afine unui spirit iremediabil.
Ofelia Ioana Odobașu Huțul, de multă vreme în priza unui
statut artistic care o individualizează între artiștii plastici
redutabili ai momentului. Dar acum volumul acesta
poartă marca ambiției firești
de a-și dezvolta amănunte
ale ideației, ca să vorbim
în termenii unei estetici a
sublimului, într-o simfonie
grandioasă a unui suflet stă-
pânit vivant de auspiciile
unui discurs compozițio-
nal parcă sfidând obsesia
scenariului prealabil și con-
vertind momente ale vizio-
narismului liric suveran
(„Și-am pășit în doi, tremu-
rând,/fără cuvinte, mărtu-
risindu-ne/zvâcnirile inimi-
lor la unison./M-am des-
prins apoi de tine/și m-am
aruncat, cu tresăriri/năval-
nice-n abis, în cețurile gri/
de odinioară. Nu m-ai putut
privi/cum m-am prăbușit
din înalt,/dar amprentată definitiv./Ai rămas în urmă,
departe? aproape?/Oricum, în viitorul meu nedeslușit,/
căci, de atunci, te-am luat/mereu, cu mine...”), marcat
deopotrivă de un echilibru interior al timbrului denuan-
țărilor. Avem poeme filigran și avem poziționări admi-
rabile în spectacolul unui fascinant decorum liric într-o
partitură vădind un iconoclasm specific ori mimând, cu
resurse la îndemână, experiența comunicării cordiale cu
natura marilor viziuni distopice. Nu știu dacă la această
oră putem vorbi de o influență a picturii asupra poeziei
în volumul Ofeliei Ioana Odobașu Huțul, dar știu că o
întâlnire decisivă a celor două genuri a avut loc deja
și evidențiază într-o notă extrem de personalizată, un
poet aproape complet, fie în „umbra cuvântului”, cum
se grăbește să ne într-o pledoarie Ana Irina Iorga (Viața
ca o carte), fie balansând axiologic între a fi temperamen-
tală în pictură și incandescentă în pictură, cum notează
cu destul entuziasm Cella Negoiescu (Metamorfozele
iubirii).
 sintagme literare
Cele 33 de poeme, transpuse în franceză de Delia Dudcă
(să mai spunem că prefața și textele critice postfațând
opul sunt traduccerile realizate de Ioana Lionte și Angela
Pintilii), arată o desfășurare impresionantă de revelații
privilegiind un eu liric al rapelului la interioritate. Dar și o
gesticulație susurând pateticul („Te caut... în timpul care a
venit.../Zadarnica și dureroasa căutare!/Te caut pe-alei,
în salcâmul înflorit,/în visele de ieri, în trecut, în uitare/
te caut! Dar e pustiu...te-am risipit!”), limita, romanța
traumatizată în devenirea vidului ființei tragice (Livia
Iosub o și numește în prefață o incorigibilă romantică,
notând apolinicul și dionisiacul alături de alte „capcane
picturale” aflate în preajma înțelesului sensurilor acestei
creații), de un vizionarism care ghilotinează din start
calofilul și edulcorările. Emoția, desigur, ar fi atributul
principal într-o carte în care enunțul liric sugerează
un discurs al ființei apelând la o adevărată sărbătoare
de sensuri ale fascinației. Or, fascinatoriul disjunge în
metaforic nu doar sub semnul timpului ci și al atitudinii
eului în cel mai autentic valéryanism. Nopți cu iele, însă,
cea dintâi secțiune a cărții Ofeliei Ioana Odobașu Huțul
indică altceva: poemul eîncifrat în vocea eului care, curios,
după abandonarea altor sonorități, transformă în pradă
autentică interogativul și confsivul,metafizica splendorii
și rostirea oraculară. În devălmășia re-acreditării realului,
de-mitizarea viziunii, contemplarea sinelui, re-scrierea
ordinii prime a lucrurilor devin etapele omului proiectat
în orizontul matricial, în clipa aceea sublimă a pârguirii
esenței: „Dacă aș putea fi, pentru o clipă măcar,/cascadă,
tornadă, un taifun, ceva... sau/măcar... o ploaie de vară
rupând norii,/aș încerca abia atunci, poate,/să fac să
dispară amprentele rănilor/ce-au mușcat adânc din
umbrele noastre...” (Dacă aș putea fi, p. 25)
Discursul liric are loc într-un registru auratic, dincolo
de imagine se întâmplă de-construcția. Instinctul eului
care știe să manevreze fascinația până la limitele devo-
țiunii, induce un ceremonial arhetipal („Mai este puțin...
mai este puțin/şi o să te ajung din urmă.../O să-ți des-
copăr urmele pașilor/împlântate în tină pentru mine,/
pentru ca să-mi fie călăuze,/ce-au să mă ducă în vis/să-ți
întâlnesc doar umbra.../Pentru că tu, tu cel adevărat/ești
Atelier critic
acum grădină, ești mare,/ești vânt, ești nouri,/ești blânda
adiere care îmi zvântă/lacrimile și... ploaia de stele!/
Copil răzvrătit! Ai fugit! Ai fugit!.../Dar... o să te ajung
din urmă...”) în care până și tragicul e convertit. Avem o
jovialitate lucidă, însă, efervescența și cadența versului
operează semnificații într-un badinaj de seducții, măști
ale intimizării, miracol magnetizând latențele senzualului
generic. Exigențele estetice fac și ele parte dintr-un arsenal
vădind fisuri în Eutopia, evocarea insolită a unui peisaj al
sufletului. Combustia freneziei pare să inducă și ea un
nonconformism, modă modernistă, desigur, în respirația
lirică, dar miza nu e vanitatea, aici. Nici manierism desuet.
În tranșeea poeziei adevărate, eul juisează într-un ritual
migdalat tocmai de distopie. Identificarea arlechinadei
din secțiunea a doua, Ego, cu evanescența letală a temei
finitudinii prescrie ceea ce comentatorii picturii numesc
(dacă sunt inspirați, calzi și sinceri în afirmații) tensiunea
închisă. Or, poezia Ofeliei Ioana Odobașu Huțul consacră
o „materia signata”împlinind tragicul în cotidianul anost,
vituperând tocmai de-retorizările ființei. Da: viața noastră
este mereu și pretutudineni polisemantică pură: „Visez?
Sunt fulg, rouă, sunt necuprins!/Mă rostogolesc în iarba
cu flori de câmp,/zbor, sunt într-o mie de locuri și nicăieri!/
În aerul parfumat cu maci și sânziene!/Vă adun la pieptul
meu, pe toți deodată,/pe cei ce vă iubesc! Și vă pricep
vorbele/și știu ce-nseamnă mângâierile voastre!/Dar
de ce nu-mi aud bătăile inimii năvalnice, tumultoase,
năbădăioase, „de nestăpânit”?/Și... și ce poate fi sufletul
meu, fără inima/care nu m-a trădat niciodată, statornica?/
Mai sunt eu... cea însăilată din vremelnicie,/sentimentală
fără de margini și vulnerabilă?/Sau... sunt o umbră fără
conținut? Visez?!” (Vis în parfum de flori de câmp, p. 71)
Cartea reprezintă, însă, amprenta unui poet interesant
pentru care lirica nu e un simplu exercițiu de stil și de
orgoliu. Intuim chiar un program individualizat, cu multe
semne de plecare spre noile explorări, cu perspectiva
unor regenerescențe simbolicc-grațioase, promisiunea
unor elanuri care să radiografieze, într-un mod absolut
personal, ceremoniile dramelor realității. Ofelia Ioana
Odobașu Huțul știe de pe-acum arta de a-și trăi propria
poezie.
71
 sintagme literare
OCTAVIAN
MIHALCEA
Condiția vămilor poetice
Uvertura noii cărți de versuri a lui Marius C. Nica,
Și vântul sufletul mi-l ară (Editura Semne, București,
2017), ne familiarizează cu un discurs centrat pe condiția
poeziei, respectiv a poetului, pe limitările existențiale
care intervin nu de puține ori. Autorul investește o mare
sensibilitate pentru a pătrunde și a deveni elocvent în
aceste zone subtile. Personajele mitologice recognoscibile
în arhitectura poeziilor îndeamnă gândul spre un dezirabil
fior al perenității. Întâlnim în volum unele dintre marile
întrebări care au animat și continuă să anime spiritul.
Transfigurările, omniprezente, cuprind esența dramei
ființării mundane. Sfâșierile, incompletitudinile, conferă
o dimensiune aparte rostirii lirice, oglindind numeroase
constante proprii condiției umane. Posibilă ipostază sal-
vatoare, următoarea desfășurare olimpiano-venețiană:
"Când poeții vor defila prin Olimp/ vom ști că n-am scris
în zadar/ am divinizat o lume perfidă,/ într-un context atât
de bizar/ (și am spus că nimic nu-i murdar)/ Când poeții
vor cutreiera Grande-Canale,/ adumbrind peisajul acela
sublim,/ vor îmbrățișa în Piața San-Marco/ doar cântecul
unui heruvim./ Și iar mă încearcă o stare parșivă/ când
devoalez un fagure de alveole,/ să cumpăr confraților
întru poezie/ în loc de papirus, numai gondole...// Când
poeții vor defila prin Olimp,/ vom ști că n-am scris în
zadar,/ am stăvilit o lume în derivă/ împovărând porfirul
cu-atâta amar." Sunt universuri poetice în continuu pro-
ces de generare, veritabile spectacole cu virtuți cinema-
tografice. Poetul este integrabil eternității, accepțiunilor
inefabile. Marius C. Nica își manifestă nedisimulata
propensiune, ideatică și sensibilă, către dimensiunea
ontologică Mihai Eminescu. Autorul realizează multiple
dedicații, mari creatori însoțindu-i periplul printre meta-
fore. Particularitățile fiecăruia sunt integrate câte unui
text poetic, cu deosebită relevanță. Exemplificăm cu una
dintre poeziile dedicate lui Nichita Stănescu, invocând
ample dematerializări: "Un chip de aer zbura uneori/
spre trestia cerului/ acolo unde aripa nu se împiedică
niciodată.// Dar gurile beznei adulmecă/ respirația
secundei/ și cocorul răspunde cu sângele său/ îmblânzind
nemărginirea.// Oglinda apei absoarbe azurul/ cu ultimul
strigăt/ din care mereu peste vreme/ urcă sufletu-i nins
în poeme." Într-o altă paradigmă, frecvent, întâlnim
accente parodice, asocieri aparent bizare ce contri-
buie la impresia unei aure suprareale. Caracterul ludic
devine captivant, indicând că este posibil și acest gen de
72
Atelier critic
abordare, mai destins. Idealurile persistă și aici,
odată cu mult clamata noblețe, consubstan-
țială discursului auctorial. Visele creatorului,
ca și concluziile meditațiilor sale, se rostesc
eminamente în șoaptă, parcă pentru a nu
dezechilibra fundamentele ancestrale. Dramele
au parte de camuflări prin torentul aserțiuni-
lor cu înțelesuri variabile. Dincolo de toate
primează lecțiile Destinului. În poezia lui Marius C. Nica,
componentele spectaculare ale registrului oniric vin să
accentueze ineditul celor expuse: "Umbletul focului cântă
cenușa/ enigmaticul burg ne învăluie în uitare,/ cuvintele
își pierd învelișul/ într-o nestăvilită înfrigurare.../ Vuietul
nopții aduce crepuscul,/ geografia supraviețuirii/ e un
perimetru minuscul...// Peregrin precum zborul pasărei,/
încoronat doar de vânt și ninsoare,/ sunt devorat de o
neliniște înspăimântătoare.../ Se certifică propria noastră
vânătoare,/ gonacii ne vor hăitui/ cu înverșunare,/ aleargă
înspre noi, ca o nălucă,/ un abur de înălțare." Teroarea
istoriei contribuie din plin la prezentele sublimări, cumva
recuperând elementele fondatoare. Atât de speciala
statură a poetului transpare din multe poezii, dat care
predispune la încercări problematizante. Pare că toate
sunt situate, în pofida unor anumite aparențe, în "emisfera
sinelui durut". Suferin-
ța este integrată unui
"Recviem" inalterabil: "Iar
mă doare în piept rana/
a plecat la cer Ioana...!/
Tare-aș vrea să-mi știi
durerea,/ strigătul și în-
genuncherea." Atât de
necesara descindere în
irealitate are o funcție
purificatoare, reușind să
tămăduiască o parte din
variatele răni sufletești.
Fără poezie, pericolul în-
singurării ar avea toate
șansele să devină opri-
mant. Necuprinsul și tristețea sunt componentele ce se
află la originea acestor percutante versuri: "Doar vântul
mai urlă aievea,/ cerul este cotropit de nori.../ Pe zare
pătrunde ecoul,/ adumbrind atâtea splendori.// Amurgul
se înclină zburdalnic/ prinsoarea unei lăute reverberează
pios,/ în mine corabia vieții/ tresaltă prea dureros...//
Auziți...? talazul se zbate,/ aducând înspre mal atâtea
frânturi,/ iar eu vâslesc într-o lotcă/ spre tărmul de
liniști invocat de atâția sperjuri.// Navighez înspre Calea
Lactee,/ alungând zbaterea clepsidrei din interiorul meu,/
în noaptea buimacă ce prevestește/ un destin ce mă
încearcă mereu./ Tresărim amândoi într-o lotcă,/ urmăriți
în ascuns de o muză bigotă." Poetul trebuie să parcurgă
toate vămile ce-i sunt destinate, concluzie care se des-
prinde cu asupra de măsură din volumul lui Marius C.
Nica, Și vântul sufletul mi-l ară.
 sintagme literare
TEO
CABEL
Visul Ioanei Burghel o trezire la poezie
Fenomenul poetic rămâne în continuare o mișcare de
căutarea a omului a propriei identități în oglinda artei,
prin percepții filozofice și sociale. Fenomen ce trebuie vă-
zut ca un mare puzzle din care lipsesc foarte multe piese.
Ioana Burghel prin volumul său Vis cu sandale roșii, edi-
tura Paralela 45, 2016 în colecția Qpoem adaugă o piesă
din cele lipsă. Textul nu te lasă prea mult să te scufunzi
în oniric, cum ar induce titlul, chiar te trezește la reali-
tatea dezghiocată din scoica în care s-a acumulat sideful
existențial al autoarei. Dimensiunea visului se completea-
ză cu dimensiunea realului și amândouă sunt întregite de
dimensiunea poeziei. Acest tridimensional este construit
prin colantarea de imagini –semințe, în căutarea unui co-
lac de salvare în cuvânt. Eșafodajul nu devine doar text,
ci injectat de autentic se constituie într-o amprentă de
autor: „întind palmele/ în durere/ ca -ntr-un vis cu san-
dale roșii ( vis cu sandale roșii); avea soarele un fel al lui/
de a asfinți pe uliță/ (...) lumea nu mai crede în sfinți/ în
noroi/ se dezbracă de sens ca fetele de pe centura/ ma-
relui oraș(pag 7); lumina răstoarnă rămășițele/ apoi/ vin
niște umbre și/ se rostogolesc/ până când/ se deschide un
nou sezon/ de vânătoare (stare de necesitate); orașul de-
vine o groapă cu îngeri/ căutându-și aripile// în resturile
zilelor de ieri/ nu mai respiră nici măcar frigul din/ albul
hârtiei (semn de nebunie) sau „de teama acestei lumi/ ai
locui într-un basm/ foarte vechi/ unde aerul se strânge în
pumni/ și se respiră din când în când/ (...) singurătatea e
o binecuvântare/ dacă înveți cum se țin îngerii de mână/
printre gunoaiele de la marginea privirii (singurătatea nu
e o greșeală); din loc în loc abatoare/ cu reclamele atârna-
te în inimă(în pasul îngerului).
Viața individului este un șir de noduri, al zilelelor. Fie-
care zi este înnodată lângă celelalte, nodul devine punct
de referință pe o hartă a amintirilor și a experiențelor.
Trăgându-ți trecutul în prezent speri într-un parcurs cât
mai îndelungat. Simțul prezenței trecutului este fundația
de ciment a ființei. Starea de viu a cuvântului te chinuie
într-o dramă personală a cărei ușă, dacă o lași deschisă
este accesibilă și celorlați, prin poezie în cazul de față: „în-
tind palmele/ în durere/ ca -ntr-un vis cu sandale roșii”.
Această rădăcină a textului certifică vigoarea poetică a
volumului.
Cuvântul nu are valoare proprie, locutorul îi dă
Atelier critic
nuanțele, amplificând construcția și impresia: „la capătul
uliței/ încă se mai aude copilăria/ frământând zăpada (
cerul meu de zăpadă).
Nodul dintre două zile s-a făcut și într-o dimineață
când „prin dreptul ferestrei trece o femeie/ cu brațele
atârnând sub greutatatea sacoșelor/ zâmbește larg/ de la
o ureche la alta/ oamenii trec/ întorc capul și/ o privesc cu
mirare ” (*** pag 9). Epicul are consistență de ghips din
care rezultă un mulaj, ceva care rămâne în timp ca o mas-
că a unui prezent pe care nu toți îl trăiesc în acelați timp
și în același fel; și în despre mine, poem autoportret, în-
tâlnim aceast aspect: „electricitatea a juns pe la noi mult
mai târziu/ de parcă ar fi urcat muntele cu măgarii”.
„În mine cresc bisericile și viața”( cu bilet de cla-
sa I) concluzionează la o vârstă omul de sub vremi, ca
experiență personală. Sentiment matern puternic contu-
rat în câteva cuvinte.
Două poezii de o delicatețe aparte conturează eroticul,
aspect al maturității și împlinirii: la fel de frumoasă : „sunt
la fel de frumoasă/ca și
frontierele/ pe care le
privești dimineața(...)
sunt și mai frumoasă
când mă dezbrac” și
încă e vreme: încă e
vremea pentru iubiri
necenzurate/ pentru
lumini impudice prin
alcovuri mov/(...) pen-
tru foșnetul mătăsu-
rilor fine/- dezvelind
trupurile de ultimile
anotimpuri-//(...) încă
e vreme/ pentru un
ceai cu gutui tăiate
felii// sâni dăruiți ulti-
milor înfometați/ sosiți
la brațul toamnei.”
Într-un vis cu sandale roșii sunt și repere sociale,
macro și micro, patria și mama: „Patria mea/ e mereu
la început de crucificare!// mă aștern la picioarele ei/-
cimentate- / și plâng// i-aș face o declarație/ i-aș aduna
urmele bărbaților/ născuți la o mie de ani/unul singur din
gloată/i-a sărutat pântecul/ și a iubit-o până la sacrificiu//
(Patria mea) și „în mâinile mamei/cerul și pământul/ cau-
tă adăpost( mâinile mamei).
Prin citire și recitire o mare parte din text se scurge
printre degetele lecturii, dar rămâne un fond solid prin
care cartea trăiește ca entitate literară a unui autor, cura-
jos prin a trimite-o în lume să îl reprezinte. Editorul Călin
Vlasie a intuit în autoare acea stare caracteristică unui nu-
măr impresionant de poeți, de vârste fizice, nu chiar fra-
gede, care reușesc să atragă atenția: Astfel încât, în orice
parte te-ai pierde, poezia este peste tot (...).
73
 sintagme literare
ION CRISTOFOR
în dialog cu
VITALIE VOVC
„Trăiesc în speranța să văd ziua când hotarul de pe Prut va dispare.
O dată și pentru totdeauna!”
Poet, gazetar și eseist. S-a născut la 18 Iunie 1977, la
Bălți. A studiat la Universitatea de Stat ”Alecu Russo” de
la Bălți (1995-1997). Trăiește de 18 ani la Paris. A debutat
cu volumul de eseuri Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole
(Editura Prut, Chișinău, 2017). Un volum de versuri îi
va apărea în curând la prestigioasa editură Vinea. Este
indiscutabil unul din cei mai dotați scriitori de peste Prut.
- Pentru biografia oricărui scriitor, perioada formării
intelectuale, a studiilor universitare este importantă. Ce
vă aduceți aminte despre această etapă?
- Voi începe prin a descompune întrebarea: nu sunt
de părerea că există o perioadă anume care poate fi
calificată de „formare intelectuală”. E un proces continuu
care începe din fragedă copilărie. Totul, cred, își are
aici importanța: mediul în care crește copilul, relațiile
familiale, valorile intrinseci din familie, doza de dragoste
sau adversitate cu care este confruntat pruncul. Și aici
vorbim de chestii care țin mai mult de condiții care
formează o predispoziție pentru ceva. Din acest punct
de vedere mă pot considera un norocos: părinții, buneii
s-au iubit și ne-au iubit. Iar acest lucru este o precondiție
absolut indispensabilă. Acest cadru valoric, acea grilă
bine definită între ceea ce este bine și rău, depășește
ceea ce constituie setul care eventual l-ar descrie pe un
„intelectual”. E o condiție necesară, deși nu întotdeauna
suficientă. Acum, nici nu ajungi la facultate fără a trece
prin școală, ai, de regulă o bază oarecare... Perioada
universitară este o continuitate în acest proces. Cred că
ceea ce mi-a rămas în mod special sunt lecturile și cadrul
teoretic care le-a sistematizat. Dar și mediul universitar
a contat enorm de mult, oamenii pe care i-am întâlnit,
conștientizarea faptului că mă aflam în fața unui imens
patrimoniu cultural și științific al umanităţii pe care abia
de-l atingeam... Universitatea m-a făcut mic și mi-a dat
setea de a deveni puțin mai mare.
- Cum v-ați apropiat de literatură?
- Nu știu. Nu cred că am un răspuns la această întrebare.
Am fost „în literatură” de la bun început. Prin poveștile
74
Interviu
cu feți-frumoși și zmei povestite de bunel, prin cărțile cu
basme pe care le citeam, apoi lecturile adolescentine cu
Nemo, D’Artagnan, Miss Marple, etc. etc... Și a tot conti-
nuat. Am început a scrie încă de la școală, dar nu era încă
literatură... la școală, apoi la liceu, am început a scrie versuri
și reușeam chiar să umplu două caiete pe care tot eu le-am
băgat pe foc. La facultate am mai tradus din poeți francezi
și mi s-a spus că erau chiar foarte bune (traduceri care au
dispărut pe undeva și ele)... Apoi am muțit... 10 ani nu
am scris nimic. Nicio buchie. Doar am citit. A durat până
în 2009, când mi-am făcut un blog și am început a scrie
acolo. Elementul declanșator au fost evenimentele din
aprilie de la Chișinău. Mi-am zis atunci că nu pot rămâne
în afară. Și a continuat. Și sper să mai dureze.
- Care sunt scriitorii care v-au modelat în tinerețe?
Care sunt scriitorii și cărțile pe care le citiți astăzi?
- Am citit întotdeauna relativ mult și nu aș putea spune
care cărți anume „m-au modelat”. Dar pe Alexandre
Dumas și pe Jules Verne cred că i-am citit din scoarță-n
scoarță! Astăzi citesc cam tot la ce am acces. Ïncerc să mă
țin „informat” și la zi cu lecturile. Se scrie foarte mult și
chiar foarte bine! Nu vreau să vin cu nume, de teamă să
nu-mi scape ceva sau cineva, dar am impresia că literatura
românească este astăzi mai vie și mai valoroasă decât
multe altele, inclusiv occidentale. Dar voi pune punct aici,
să nu-mi aprind paie-n cap degeaba.
- Când ați părăsit Republica Moldova și în care cir-
cumstanțe?
- Am părăsit Republica Moldova acum 18 ani... Imediat
după ce am absolvit facultatea de la Bălți. Nu au fost
circumstanţe specifice și nici nu a fost un scop în sine. Am
urmat o oportunitate care mi-a părut cea mai potrivită
pentru mine la acel moment. Nu au fost nici drame, nici
ceva ieșit din comun. Alta e întrebarea, și nu eu trebuie
să mi-o pun: de ce alegerea de a pleca a fost una într-atât
de evidentă? Și de ce, după atâția ani, această alegere
rămâne la fel de evidentă, mai mult decât atât, a devenit,
pentru foarte mulți, un eveniment programat, un scop
bine definit?...
 sintagme literare
- Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?
- În 18 ani au fost de toate: perioade mai dificile și
perioade mai faste... Sunt destul de împăcat cu destinul
și nu prea am regrete. Am învățat să trăiesc sub același
acoperiș cu nostalgia, dorul de casă și de cei dragi. Am
învățat să cresc rădăcini noi, fără a le tăia pe cele vechi. La
urma urmelor mă pot considera chiar un norocos: eu am
două țări pe care le consider ale mele!
- Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă
și încearcă să se impună în cultura țării de adopție.
Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se
explică această alegere?
- E ceva firesc. E limba mea maternă. Scriu cum îmi
vine mai bine, și îmi vine mai bine să scriu în română.
Eu nu scriu pentru ca să mă impun, de aia nu simt vreo
necesitate să mă conformez unui mediu ori condiții. Doar
două texte au fost scrise în franceză fiindcă erau texte
pentru francezi scrise de un tip care se consideră și el în
multe aspecte francez. Îmi mai vine din când în când să
scriu rusește, dar din motive tehnice (căci nu am tastele
chirilice) nu mă apuc. Scriu pentru cititorii de limbă
română. Probabil când voi simți o necesitate acută să le
spun ceva francezilor, voi trece și la franceză.
- Ați continuat să păstrați legătura cu situația din
țară, luând atitudine la câteva din evenimentele care
s-au petrecut în Moldova. Aveți, de pildă, o atitudine
tranșantă în ce privește sistemul de votare. Ce rol a avut
gazetăria pentru formarea dvs. ca scriitor?
- Sunt editorialist la un portal de știri din R. Moldova.
Lucrurile s-au întâmplat puțin invers pentru mine. Am
fost invitat să devin editorialist după ce îmi deveniseră cât
de cât cunoscute scrierile. Cert însă este faptul că aceste
două activități sunt strâns legate. Una nu se face fără alta.
Ïn spațiul pe care-l am la dispoziție (deși formatul online
îmi lasă destulă libertate față de unul de ziar) nu pot să
desfășor la nesfârșit anumite gânduri sau subiecte. Și
atunci adopt alte forme, apar altfel de texte. Din păcate,
cea mai directă influență pe care o poate avea „gazetăria”
este timpul. Editorialul săptămânal este destul de cronofag
și, în mod automat, canibalizează din timpul pe care aș fi
putut să-l dedic altor genuri scriitoricești, altor proiecte.
- Care sunt publicațiile culturale cu care colaborați ?
- Nu am colaborări strânse și nici constante cu vreo
publicație anume, în mare parte din lipsă de timp.
Răspund, în măsura posibilităților, la diverse solicitări.
Ïncerc să răspund la toate, dar unele, din păcate, poate
chiar din cele mai frumoase și promițătoare, s-au scurs
în nisipul timpului, fără că să le sesizez. Aparițiile mele în
diverse media sau publicații rămân sporadice și episodice.
Iar eu nu întreprind acțiuni anume că să apar neapărat
undeva. Poate că ar trebui.
Interviu
- Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre
scriitorii români aveți afinități. Ce credeți în general
despre prieteniile literare?
- Grea întrebare. Cunosc câțiva autori, în special
din Republica Moldova, care îmi sunt simpatici. M-am
apropiat mai întâi de scrierile lor, apoi am căutat să-i
cunosc personal. E o afinitate firească și e bazată, cel puțin
pentru mine, pe considerente de afinitate în gânduri,
viziune a lumii. Sunt persoane de vârste și experiențe
diferite, cu vechime în meserie la fel de inegală: de la
autori consacrați, clasicizaţi (dacă îmi este îngăduit acest
termen), autori în plină glorie literară, până la începători
de alde mine. Nu știu dacă pot să mă înscriu eu, de unul
singur, într-o generație anume. E mai degrabă treaba
exegeților și criticilor. Nu știu dacă există o asemenea
categorie, dar cred că sunt un copil al epocii, format de
„perestroïka” lui Gorbi. E o „generaţie” foarte specifică,
nici nu cred că încape o generație în acei 3-5 ani cât a durat.
Dar poate că greșesc și e doar o himeră în care îmi place
să mă complac. Scriam cândva despre asta: „Eu, copilul
Perestroïkăi, am fost nevoit să caut răspunsuri. Libertatea
cuvîntului (Glasnost’) a mai dezlegat din limbi şi peniţe.
A existat o perioadă foarte scurtă de timp cînd vechile
credinţe au fost zdruncinate (dar încă nu şi oficial), iar un
alt „adevăr instituţional” nu a fost propus. Am fost nevoit
să-mi construiesc propriul adevăr, bazat pe ceea ce văd,
nu pe ceea ce mi se spune, pe lecturi, la urma urmelor...
Drept consecinţă, am învăţat să caut răspunsuri şi să nu
cred păpuşilor (cică la noi există şi „păpuşari”, dacă nu
aţi uitat de ei). Acei care au făcut perestroïka nu au ştiut,
de fapt, să facă acest lucru. Perestroïka lor a constat în
a schimba o păpuşă pe alta. Au reuşit. Şi s-au apucat de
educat generaţii. Fiindcă ei erau atunci făuritorii, pe cînd
copiii perestroïkăi erau încă mici. Acum fiii perestroïkăi au
crescut, dar îi au în faţă pe acei care au făcut Perestroïka
şi în spate pe acei care au fost educaţi de acei care au
făcut Perestroïka. Copiii Perestroïkăi sunt strînşi între două
fălci ale menghinei compuse din acei care manipulează
păpuşi... Şi presiunea este mare... Elitele de altădată îşi
promovează, ca şi oricare dascăl, ucenicii.” („Rastignac vs.
Quijote sau Pana morilor de vînt”, 09/01/2014)
- Cum apreciați activitatea culturală a diverselor
asociații din Diaspora, cu care dintre ele colaborați?
- Primesc foarte des invitații de la diverse asociații sau
organizații guvernamentale pentru activități culturale.
Există, într-adevăr, o activitate intensă în acest domeniu.
Nu pot să am o altă apreciere decât una admirativă pentru
acele persoane care organizează regulat evenimente
culturale în străinătate. Pe mulți îi cunosc personal, mai
ales pe acei de la Paris, desigur. Dar la fel precum și în
cazul publicațiilor culturale, răspund solicitărilor ad-hoc,
75
 sintagme literare
la întâmplare, în funcție de timpul disponibil. Din păcate,
deficitul de timp mă împiedică să am o activitate mai
mare și mai directă...
- Ce legături mai păstrați cu țara de origine?
- Foarte directe, pe de o parte și foarte mici pe de altă
parte... Directe, fiindcă prima mea carte a ieșit la o editură
de la Chișinău, a fost lansată la Chișinău și a fost susținută
de oameni de la Chișinău, pentru care le sunt profund
recunoscător. Mai există și activitatea mea de editorialist
care constă în a comenta săptămânal evenimentele din
Republica Moldova. S-a întâmplat o deplasarea graduală
spre meta-realitate, virtuală în mare parte... Dar am
pierdut contactul cu realitatea. Chiar dacă revin constant
în țară, simt că m-am depărtat. Sunt, pentru a utiliza un
clișeu consacrat, un străin în țara mea... Îmi dau seama
că este oarecum inevitabil și deseori mă gândesc că este
zădarnic efortul meu de revenire. Dar în același timp nu
cred că există o altă soluție... Cale de întoarcere nu poate
exista. Voi zice și eu ca marele poet: „Patria mea este
limba română”.
76
Interviu
- Cum vedeți evoluția societății românești/moldove-
nești actuale?
- E subiect aici pentru volume întregi... Îmi place, în linii
mari, ceea ce se întâmplă în România. Încet (prea încet
pentru unii), dar sigur, România devine un veritabil spațiu
european. Din toate punctele de vedere, dar în special mă
încântă faptul că devine un spațiu în care există loc pentru
dezbateri de idei, pentru lupte valorice care țin de esență,
nu de superficialitate. Mai puțin – în Republica Moldova,
care continuă să rămână un câmp de luptă geopolitic...
Trăiesc în speranța să văd ziua când hotarul de pe Prut va
dispare. O dată și pentru totdeauna!
- Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de
scriitor?
- Aștept cu nerăbdare să-mi iasă și primul volum de
poezie, care bate la ușă și care, dacă nu intervin catastrofe
majore, va apare la Editura Vinea, în România (și mă
bucură nespus de mult anume acest lucru). Mai departe
nu zic nimic: prea multă incertitudine... Dar, vorba veche:
„Nu aduce anul cât aduce ziua!”
 sintagme literare
NICOLAE
ROTARU
Între Ego şi Sine
● Ce profesor ai vrea să fii acum când nu mai eşti...
profesor simbriaş? ● Aş vrea să fiu dascăl de sănătate. ●
Cu ce plante ai putea compara marea majoritate a
masterandelor tale? ● Cu nişte iedere. Sau cu alte vegetale
agăţătoare! ●Se tot invocă interesul naţional. E o formulă
necesară? ● S-o fi invocând, dar în România, pe soclu,
şade dezinteresul naţional. ● Ţi s-a interzis îngheţata, dar
vată pe băţ ai putea să consumi. ● Poate viaţă pe băţ vrei
să spui. Trai în baston, cum ar veni. ● Când dialogăm, la
ceas de toamnă exact după ce ai fost degrevat de servituţi
contractuale la Academia Naţională de Informaţii „Mihai
Viteazul”, au dispărut doi artişti: Gury Pascu şi Sebastian
Papaiani. ● Da, pe primul l-am premiat la aniversarea
revistei Pentru Patrie,pe care o conduceam, iar piteşteanul
Bică Papaiani era cetăţean de onoare al Argeşului,
desemnat împreună cu Irina Petrescu, Mircea Diaconu,
Gheorghe Dinică, lângă care m-am aciuat şi eu. Vorba
cuiva, Brigada Diverse a lui Saizescu s-a refăcut în ceruri,
în ordinea ieşirii din scenă: Dem Furdui, Toma Caragiu ,
Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Iurie Darie, Jean
Constantin şi, în fine, plutonierul Căpşună alias Papaiani.
● Se pare că 2016 a fost mai vorace în privinţa actorilor.
● Păi să recapitulăm: George Alexandru, Theodor Danetti,
Mircea Albulescu, Radu Beligan, Marin Moraru, plus cei
doi abia amintiţi şi, dacă nu e o asociere forţată, George
Şovu, marele scenarist al Liceenilor, în raport cu 2015
când au plecat George Motoi, Eusebiu Ştefănescu şi
Mitzura Arghezi, sau cu 2014 care ne-a lăsat fără Mişu
Fotino, Szobi Cseh şi Aurel Cioranu. ● Spune, ce bani ţi-a
plăcut cel mai mult să numeri? ● Câştigul obţinut după
colindatul de la sărbătorile de Crăciun. ● Credeam că
darul de la nuntă. ● Nu, acei bani au fost număraţi şi
reţinuţi de socrii, care au văzut nunta noastră ca pe o
afacere a lor. ● Ce sunt pentru tine disputele electorale? ●
Un festival grotesc de acuzaţii şi minciuni. ● Sunt oameni
care te consideră urâcios? ● Poate că da, însă aceia sunt
neoameni. ● Pentru ce ai remuşcări? ● Remuşcări şi
regrete că n-am să mai predau lecţii de desfătări la
cohortele de marionete. ● Ai considerat vreodată stihuri
ale tale drept psalmi. ● Nu numai că am considerat, dar
am şi scris psalmi. Mai mult negatori, ca unii dintr-ai lui
Arghezi. ● Cum ai vrea să fie surprizele care ţi se fac? ●
Delicioase şi preponderent feminine. ● Cum sunt unele
versuri ale tale, din plămada destul de stufoasă pe care ai
scos-o în lume. ● Pădurea stufoasă are şi uscături. Unele
poeme ale mele sunt sinucigaşe, îşi varsă sevele şi se
Interviu
dedau îmbătrânirii premature. Inutilităţi cu rimă sau
utilităţi cu metaforă netrebuincioase. ● Nu ţi-e frică de
molima plagiatului? ● Ba bine că nu. De câte ori citesc
vreo carte care-mi place, mă suspectez c-am scris-o eu şi
mi s-a furat manuscrisul. ● Dar invers? ● Eu nu sunt în
stare să culeg şi să tipăresc ceea ce am scris, darămite să
mai copiez de la alţii? ● Crezi că există dragoste cu sila? ●
Da, dar se cheamă viol. ● Cum îţi mai duci zilele care au
început să-ţi fie independente? ● Trăiesc sălbatic şi vulgar
într-o ţară domestică şi diabolică. ● Ştiu că nu ştii să înoţi,
dar în ce ape ai vrea să te scalzi? ● În râurile Acheron şi
Styx, ca şi în Marea Moartă. ● Da, bine, moarte uşoară ca
să-ţi poţi satisface dorinţa! ● Mulţumesc. Cred că te-ai
referit la cea de peste 34 de ani! ● Facă-se voia ta şi a
Celui de Sus. ● Amin. ● Ce rol principal crezi că are degetul
arătător? ● Să apese trăgaciul armei îndreptate către
neoameni, cum se mai numesc animalele bipede. ●
Aoleo! Dar mijlociul? ● Să devină, la vedere, obeliscul
obscenităţii sexuale internaţionale ridicat mai ales de
şoferi şi şoferiţe pe arterele vulgarităţii. ● Ce este pentru
tine politica - profesie, îndeletnicire, artă, meserie? ●
Toate la un loc şi toate murdare. ● Ce părere ai despre
politicianul cu nume de poet preferat al tău? ● A spus-o în
glumă cineva pe internet: a fost reţinut Blaga, urmează
Arghezi se pregăteşte Coşbuc, după care vine Sadoveanu.
Ultimul fiind nume de clan ţigănesc. ● Ce n-ai vrea să
poarte numele tău? ● Nimic, dar mai ales o toaletă
publică. ● Ştiu că eşti vânător. Ce-ţi place să vânezi? ●
Greşeli de fabricaţie a bipezilor. ● Îţi place să te dai citit?
● Nu. Prefer să fiu citat. ● Ce-ţi plăcea s-asculţi la radio,
pe Valea Seacă natală? ● Cotele apelor râurilor. Mai ales
ale Argeşului. ● Nu ţi-e frică de viaţa trăită la bloc? ● Mi-a
fost, la Câmpina, când am locuit la etajul nouă din zece.
După aceea, ca bucureştean, am avut noroc doar de
etajele doi şi trei, în blocuri de patru niveluri, fără lift. ●
Deci de lift ţi-e teamă. ● Da, deşi n-am rămas blocat, de
fiecare dată, abia aştept să mă eliberez din acea celulă
umblătoare. ● Eşti solidar cu fundaţiile şi organizaţiile ce
iau apărarea necuvântătoarelor patrupede? ● Sunt, sau
aş fi, pentru că aşa ceva nu există, solidar cu fundaţii şi
organizaţii ce iau apărare suferinzilor bipezi atacaţi de
semeni şi de lătrători patrupezi. ● Cum crezi c-ar fi de s-ar
reintroduce în codul penal pedeapsa capitală? ●
Pilduitoare şi preventivă. Deci foarte eficientă. ● Ţi se
pare că ai un comportament normal? ● Nu, sunt victima
unui behaviorism simulat. ● Eşti înainte mergător, dar
înainte privitor eşti? ● Nu, am ochi zbanghii cu vederi
largi, dar ceţoase. ● Ai fi vrut să faci parte dintr-un clan? ●
Păi chiar mă consider membru al clanului Arghezi, Blaga,
Coşbuc, Doinaş, Eminescu... ca să numesc doar câţiva
membri, alfabeticeştie. ● Care crezi că e rima cea mai la
modă pentru România? ● Turnătoria. ● Te-am auzit auto
acuzându-te că pui totul la inimă. Mai faci această prostie?
● Nu, fiindcă nu mai am unde pune nici rele, nici bune,
fără să mă pască vreun monocord atac de cord! ● Cum îţi
place să priveşti oraşul? ● De după draperii. ● Ce-ţi place
la bisericile ortodoxe? ● Clopotniţele. ● Ce ţel din copilărie
nu ţi-a plăcut? ● Umblatul după potcoave de cai morţi al
77
 sintagme literare
lui tata, după spusele mamei lui şi maică-mare a mea. ●
Globalizarea e o stare de fapt? ● Da, una de import, la fel
de venetică pentru noi, ca şi comunismul. Să sperăm că
nu va avea toate „calităţile” acelui experiment din răsărit.
● Ce mai poţi spune c-a fost loviluţie, cum i se mai zice, din
decembrie cel anti-ceauşist? ● Un popor frumos, care
chiar l-a dat pe Făt-Frumos, o variantă masculină a
Afroditei, s-a repezit să apuce şi să molfăie flămând mărul
(discordiei) oferit de Paris (şi fiul lui Priam, regele Troiei, şi
oraşul lui Jean-Louis Calderon!) fără a simţi sub limbă
viermele aceleiaşi şi viitoarei discordii, care s-a instalat în
Grădina Maicii Domnului, în România noastră idilică şi
sângeroasă, pe piciorul de plai jalnic şi sufocat tocmai de
libertatea clocotitoare şi torenţială pe care o jinduisem şi,
aşa ni se părea tuturor, o cucerisem, apucând-o de călcâi
ca pe un Dumnezeu milostiv şi tolerant cu robii săi hulpavi,
dar credincioşi şi răbdurii. ● Vai ce răspuns pluvial. Un
adevărat eseu. ● Eseul eşecului. ● Aha, i-ai pus şi titlu. Era
bun pentru serialul de momente cu care vrei să-mpovărezi
facebooku-ul din acest debut de octombrie al redeschideri
anului universitar fără tine la catedră. ● Are apa mrene şi
buretele din ţeastă încă nu s-a uscat! ● Te tot văicăreşti
c-ai părăsit o instituţie. ● Nicidecum. Instituţia didactică,
aşa zicând, care eram, a devenit instituţia visătoriei libere.
N-am părăsit nimic, ci am părăsit un drum. E drept, n-am
semnalizat schimbarea direcţiei de mers. ● Cine ţi-a trimis
hrană la rădăcini, atunci când te-a afectat ariditatea? ●
Suferinţa şi speranţa. ● Tot hulim aleşii că istoria abuzurilor
şi potlogăriilor post electorale se repetă. Ai vreo soluţie? ●
Da. Exterminarea electoratului neghiob, credul, hulpav,
leneş. ● Păi nu cumva ceea ce face alegând aiurea este o
metodă de autodistrugere? ● Bineînţeles. Una lentă, dar
sigură. Pentru supravieţuire, ar trebui o terapie de şoc,
dar n-are cine s-o aplice şi nici nu e vreun interes naţional
sau... etranjer să se pună în operă. ● Ce părere ai despre
vecinătăţile noastre fluctuante? ● Într-o lume nefirească
aşa este firesc să fie. ● Crezi în exacerbarea războiului Est-
Vest? ● Deocamdată, se pare că şi Rusiei şi inamicului ei
NATO le convine lupta verbală, duelul acuzaţiilor şi
ameninţărilor. ● Ce este dragostea târzie sau amorul
vârstei a treia? ● Un îndelung şir de ezitări. ● M-am
aşteptat să spui şi de amintiri. ● La fel s-o fi aşteptat şi
moş Alzheimer. ● Ce-ţi mai inspiră plimbările de toamnă
pe dealurile şi prin codrii de pe plaiul natal? ● Ură şi
dorinţă de răzbunare haiducească. ● De ce? ● Fiindcă nu
mai pot culege coarne, măceşe şi gherghine, mere şi pere
pădureţe, hribi şi ghebe, nu pai pot vedea pâlcurile de
păsări rămase aici pitulându-se printre ramuri după
insecte supravieţuitoare, fiindcă lotrii au asasinat stejarii,
fagii şi ulmii, salcâmii, carpenii şi frasinii, dar mi-au alungat
şi căprioarele, iepurii şi vulpile, aricii, mistreţii şi viezurii.
Pe aceşti criminali i-aş căsăpi fără milă. Cu imensă scârbă
şi nesfârşită silă. ● Aoleo, unde era Pintea Viteazul sau
Radu lui Anghel din Greci. ● Eu cred că n-o să-nchid ochii
până n-oi apuca şi o asemenea răzbunare a vegetalului şi
animalului contra mafiei lemnului. ● Ce crezi că mai
reprezinţi pentru ziua de mâine, dragul meu individ de
timp trecut? ● Sunt încă propulsor de viitor. ● Tot invoci
78
Interviu
binele din vremea când o duceam rău, de parcă ai uitat
cozile la care ai stat. ● Stăteam la coadă să cumpăr, dacă
apucam, sănătate, nu ca azi, când găsesc fără rând, dar la
preţuri incredibile, alimente nesănătoase şi mortale. ● Ce
este în două cuvinte războiul rece? ● Pacea fricii! ● Ce
părere ai despre copiii care-şi duc părinţii la casa de
bătrâni? ● În acelaşi timp, ei ar trebui să fie duşi la casa de
nebuni, iar copii lor la cea de corecţie. ● Mai scrii versuri
patriotice? ● Cum respir. Iată, fără nici o pregătire
prealabilă: România mea frumoasă, / Eu aici mă simt
acasă, / România mea bătrână, / Îţi vorbesc limba
străbună, / România mea Unită, / Te cânt, patrie iubită, /
România mea vitează, / Îţi rămân soldat de pază, /
România mea cea Mare, / Te iubesc cu-nflăcărare, /
România mea eternă, / Dorm cu chipul tău sub pernă. ●
M-ai convins. Cum te simţi ca liber să nu faci nimic? ● Un
frustrat. Un rebut intelectual. Un nimic în simbria lui
nimeni. ● Ţi-ar fi plăcut să trăieşti în secolul trecut? ● Da,
dar numai dacă mă numeam Petrache Poenaru să inventez
stiloul şi să fiu primul român care a călătorit cu primul
tren din lume, care a circulat între Liverpool şi Manchester,
la începutul lui octombrie 1830. ● Cum sunt sentimentele
concetăţenilor tăi faţă de ţara lor? ● Mimate. Adică false.
Ori, că tot e la modă, plagiate. Mincinoase. Eronate.
Umflate. Sentimente-gogoşi. De fapt, comunismul a fost
înlocuit cu un mimetism democratic de tip occidental. Cu
jalnice reproduceri caricate. ● De ce întruchipări ale
emoţiilor ţi-e dor? ● De alea care reclamau implorarea
prietenilor la a-mi ţine pumnii! ● Cum sunt liderii noştri
politici actuali. ● Nişte mătăuze de ipsos. ● Spre ce tinde
ţara? ● Spre maidanizare. ● Ce reprezintă pentru tine
despărţirea apelor? ● Înseamnă o separaţie între cele
minerale şi cele plate, respectiv între apa adăpată (cu
gaz!) şi cea chioară (dar ambele cu plată). ● Cum crezi c-ai
să mori? ● Poetic, ca-ntr-un vers melancolic dintr-o elegie
de-a mea ratată.
NICOLAE ROTARU s-a născut la 28.03.1950, în localitatea
Glîmbocata, com. Leordeni, jud. Argeş. Liceul teoretic (secţia
real în oraş Găeşti, Dâmboviţa), Şcoala militară de ofiţeri de
transmisiuni (Sibiu), Academia Militara (Bucureşti), licenţiat
în Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, masterat în mass-media,
doctorat în psihosociologia comunicării (Universitatea din
Bucureşti), cetăţean de Onoare al comunei natale (2007) și
deținător al trofeelor: Fiu al Argeșului (2007) și Cetățean de
Onoare al județului Argeș (2011), este: scriitor, membru al
Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), autor a 113 cărți
de beletristică şi cercetare ştiinţifică, deţinător a numeroase
premii, diplome, trofee, jurnalist profesionist din 1983,
director al revistei Pentru Patrie a Internelor, titular de rubrici,
senior editor, membru în colegii de redacţie şi consilii ştiinţifice,
creator de reviste, deţinător al Ordinului Ziariştilor, cl. I Aur,
membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România şi dascăl
(profesor universitar dr. cu expertiză în ştiinţele comunicării &
jurnalism, psihosociologie şi management organizațional etc. şi
rezervist din Jandarmeria Română cu grad de general, decorat
cu Virtutea Militară în rang de cavaler. Este, cum îi place să
spună, pe un ton ludic, rebusist de performanţă, şofer (A şi B)
de duminică, familist cu nepot, numismat şi filatelist, optimist
incurabil şi patriot de profesie.
 sintagme literare
GROZDANA
, de sub el. Ca întotdeauna, pe uliţă curgea un râu de
OLUJIC
Prinţul Norilor
În clipa în care copacii au hotărât să fugă din oraş, în vârful
celui mai mare bloc-turn al oraşului trăia un băieţel care, mai
mult decât orice, dorea să zboare şi să devină Prinţul Norilor.
- Cum se zboară? - se adresă el păsărilor. În loc de răspuns,
păsările începură să fâlfâie vesel din aripi şi dispărură.
- Cum poţi să devii Prinţul Norilor? - întrebă el vânturile
atotştiutoare, însă acestea doar zâmbiră şi vâjâiră mai
departe.
Ce altceva putea decât să asculte, cu nasul lipit de sticla
coliviei sale din cer, norii ce-i aduceau poveşti din toate cele
patru părţi ale lumii? În blocul-turn al lui locuiau oameni
de afaceri şi calculatoare. Vedea alte fetiţe şi alţi băieţei
doar cum dispăreau îndărătul geamurilor de prin uliţele
învecinate, iar în depărtare, pe străzi, ca pietrişul în clisură,
vedea trecătorii lovindu-se unii de alţii, gândindu-se cine ştie
unde.
Nu era întâmplător că începuseră să-i placă norii, îndeosebi
cei mai neastâmpăraţi, matinali, care aveau puterea de a
se transforma într-un urs ridicat în două picioare, într-un
uriaş rău, într-o floare purpurie? Uneori avea impresia că-l
chemau să călătorească şi el cu ei, însă doar ce începeau să
navigheze pe boltă că de îndată se risipeau aidoma unor fire
de păpădie, dispăreau străpunşi de soare.
Cine ştie câtă vreme trecu până observă cum se lipea un
norişor de fereastra lui.
- Hei, tu! - îi făcu băieţelul norului cu mâna. Opreşte-te!
- Păi, m-am oprit. Ce doreşti?
- Să vin cu tine. Să devin Prinţul Norilor...
- Nu vorbi prostii! Până acum nu a zburat nici un băiat şi
nici n-a devenit Prinţul Norilor. Uită asta...- dădu norişorul,
aspru, din cap, negru de supărare, iar băiatul şopti:
- Cum aş uita? Şi de ce? Dacă există un prinţ al norilor
care coboară în amurg şi devine tovarăş de joacă unor
copii însinguraţi, de ce n-aş putea fi eu acesta? Şi-aşa sunt
veşnic singur... - îşi aplecă băiatul capul, iar norul îl mângâie
compătimitor pe obraz:
- Asta nu merge chiar aşa, prostuţule! Pentru ca să devii
Prinţul Norilor, ar trebui să treci prin Poarta de Aur, iar asta
până acum nu i-a reuşit nimănui!
Norişorul îşi luă zborul, iar băieţaşul se scufundă în tăcere,
într-o tăcere lungă, prea lungă.
- Ce se întâmplă cu băieţelul nostru? - întrebă mama,
îngrijorată. Nici nu se îngraşă, nici nu creşte, de parcă s-ar
hrăni cu cuie...
Mama simţi un fior în inimă, însă-l şi uită a doua zi. Pentru
că trebuia să coboare în jungla urbană, să câştige o coajă de
pâine. Băiatul rămase, ca de obicei, singur. Oare să fi trecut
o zi? Un an? O veşnicie? Cu privirea pierdută undeva dincolo
de geam, auzi vocea cuiva:
Universalia
- Salvează-mă, frate! Ajută-mă!
Cine oare putea fi? Băiatul se aplecă peste hăul
oameni. Dar nici unul să se întoarcă şi să-şi ridice
privirea. "Doar mi s-a părut!" gândi băiatul, însă
acelaşi glas continuă să cheme după ajutor:
- Salvează-mă, ce aştepţi?
Băiatul nu-l putea vedea pe cel căruia îi apar-
ţinea această voce, dar când privi mai atent în jos,
văzu cum, înţepenit între două scândurele, se chinuia un
guşter pătat să-şi smulgă coada.
"De unde acesta aici?" rămase băiatul cu gura căscată,
însă guşterul îi atrase atenţia să nu aştepte: el, Mersad, abia
a scăpat cu viaţă! Atent, băiatul apucă trupuşorul guşterului
cu două degete şi-l trase încetişor, temându-se să nu-i rupă
coada.
- Nu te teme, îmi va creşte alta! - spuse guşterul, iar
băiatul, deşi rămase uluit că acesta îi ghicea gândurile,
trase un pic mai tare. Ah, sunt liber! - răsuflă uşurat micuţul
prizonier şi dădu bucuros din coada zdrelită. Îţi mulţumesc în
numele întregului neam al guşterilor. Cere-mi tot ceea ce-ţi
doreşti! - se înclină guşterul într-un fel ridicol, iar băiatul, în
mirarea sa, îngăimă:
- Cine eşti tu? Şi ce-aş putea eu cere de la tine?
- Ţi-am spus! Eu sunt Mersad, un prinţ din Neamul
Guşterilor, care o singură dată la o sută de milioane de ani
părăseşte steaua Bangalore!
Prin ochii aurii ai lui Mersad trecu o rază de soare, iar
camera fu toată cuprinsă de lumină.
- Unde se află această stea? - se aplecă băiatul deasupra
lui Mersad, însă acesta dădu din cap.
- Asta nu-ţi pot spune! - şopti Mersad, serios. Este lung
drumul până la ea. E timpul să plec. Iată-ţi cămăşuţa mea
şi tot ceea ce-ţi vei dori îţi va fi îndeplinit, însă numai dacă
nu este ceva rău ori lipsit de sens. Asta să ţii bine minte. Dar
trebuie să mai reţii că nu-ţi pot îndeplini decât trei dorinţe.
Se auzi un foşnet, ca şi atunci când trece vântul printre
acele de pin, şi micul oaspete dispăru. Oare a şi fost vreodată?
Băiatul îşi întinse palma, mirat: în mână îi scânteia pieliţa lui
Mersad. Aşadar, nu a fost numai un vis?
- Să zburăm! - şopti băiatul.
Și, uite minune! Zidul de sticlă se deschise larg în faţa lui,
iar Vântul de Răsărit începu să-i vâjâie pe la urechi.
- Să zburăm, să zburăm şi mai departe! Să alergăm! -
îngâna vântul. Steaua Bangalore se află departe. Poarta de
Aur este departe.
- Despre ce povesteşte ăsta? - se înspăimântă băiatul,
însă nu era timp pentru întrebări. Zburau atât de repede că
se desfăceau norii înfricoşaţi dinaintea lor. Iar când ajunseră
la Muntele de Lumină, zăriră dinaintea lor o bătrână plină
de răni.
- Ajută-mă, fiule! - începu să se vaite bătrâna, dar băiatul,
fără a se întoarce spre ea, zbură mai departe. Îi părea rău, dar
mai rău îi părea să-şi nenorocească cea de a doua dorinţă.
Îşi astupă urechile şi zbură mai departe, călare pe spatele
vântului, dar, cu toate acestea, auzi glasul rugător:
- Doreşte-ţi să mă scap de răni, ajută-mă!
- Aş dori să nu te fi întâlnit vreodată! - mormăi băiatul,
supărat, iar Muntele de Lumină şi bătrâna dispărură de parcă
n-ar fi existat vreodată.
79
 sintagme literare
- Acum ţi-a mai rămas doar o singură dorinţă! - îi râse în
faţă Vântul de Apus. Mai bine ai fi ajutat-o!
- Asta ştiu acum şi singur, deşteptule! - izbucni băiatul.
Iar vântul, de parcă ar fi aruncat o pană, îl scutură de
pe sine şi dispăru. De teamă, băiatul porni să tremure.
Singur! Era singur pe lume! Dinaintea lui, parcă o uşă mare,
de aramă, închise întreg cerul. Nu putea nici să o sară, nici
s-o ocolească. În faţa ei, un broscoi înfricoşător, foarte
înfricoşător, cu trei capete. Din ele îi ţâşneau flăcări, iar din
gât îi bubuiau tunete. Îngrozit, băiatul închise ochii. "Ăsta
ţi-e sfârşitul, prostănacule!" gândi şi îngheţă când broscoiul
cu trei capete prinse a grăi cu glas omenesc, dar vorbi atât de
tunător că se cutremură tot cerul.
- Dă-mi apă!
De frică, băiatul încremeni. Albastrul fierbinte al cerului
vibra peste tot în jurul lor. Unde să găseşti aici un izvor?
Unde să găseşti un râu?
- Dă-mi apă! - îşi bulbucă broscoiul cu trei capete ochii
mari ca doi dovleci. Ori te voi înghiţi chiar în această clipă!
Tremurând, băiatul îşi aduse aminte de pielea lui Mersad
şi dori ca dinaintea broscoiului cu trei capete să se nască
un izvor. Şi nici nu apucă să-şi spună până la capăt dorinţa
că apa şi ţâşni, iar broscoiul se apucă să-şi stingă setea-i
nepotolită. În acelaşi moment, pielea lui Mersad dispăru din
mâna băiatului. Ce se va face acum? Băiatul ţipă de teamă,
iar broscoiul cu trei capete tună:
- Ce te smiorcăi? M-ai ajutat, te voi ajuta! În faţa ta se află
abia prima Poartă de aramă. Eu am sarcina să fac de strajă
dinaintea ei, însă te voi lăsa să treci. Dar dincolo de ea se află
Poarta de argint, iar dinaintea ei stă Mama Guşterului, de
care nu a trecut nimeni până acum...
- Atunci eu cum voi trece? - îndrăzni băiatul să întrebe.
Broscoiul cu trei capete râse atât de tare că jos, în munţi,
începură să se prăvălească stâncile.
- Vei trece, nu te văita. Ea ştie că i-ai salvat fiul. Te va
ajuta să găseşti Pasărea de Aur, iar la Pasăre, cântecul prin
care se devine Prinţ al Norilor. Acum, fugi! Focul din stomac
i se potolise, însă vocea i se trezea. Broscoiul cu trei capete
deschise cele trei guri ca nişte peşteri. Băiatul începu să
aerge din toate puterile. Şi cine ştie cât a alergat şi până
unde ar fi alergat de n-ar fi zărit în faţa sa Poarta de Argint,
iar dinaintea Porţii, pe Mama Guşterului, uriaşă, toată în
flăcări. "Aşa arată moartea!" gândi şi de frică închise ochii.
Când îi deschise, numai ce nu se puse jos de mirare auzind-o
pe Mama Guşterului că-i spune, zâmbitoare:
- Nu te teme, viteazule! Îţi mulţumesc pentru Mersad,
poţi trece, dar să ştii: dincolo de această poartă este o
grădină, iar în grădină, Lacul Negru. Când vei intra, apele se
vor desface dinaintea ta şi ţi se va arăta o cărare îngustă,
chiar foarte îngustă, dar tu nu ezita, ci fugi cât poţi mai
repede. De te vei înspăimânta ori te vei uita în urmă, apele
se vor închide deasupra capului tău. De aceea fugi. Pentru
că vei fugi pentru viaţă! Abia la capătul cărării se află Poarta
deAaur, iar în faţa lor, Mama Vânturilor. Pe oricine i se
apropie îl preface în gheaţă. Fiindcă este blestemată să aibă
inimă de gheaţă până nu o sărută cineva chiar şi aşa urâtă
cum este. Să nu te sperii! - Mama Guşterului suspină. Nu te
uita la crusta de pe faţa ei, nu te îngrijora că suflă dinspre ea
un vânt îngheţat, ci fugi de o sărută întâi pe un obraz, apoi
pe celălalt şi după aceea fă-te nevăzut. De la sărutul tău îi va
cădea gheaţa de pe inimă. Ea se va scăpa de blestem şi drept
mulţumire îţi va deschide uşa...
80
Universalia
- Şi-atunci? - se cutremură băiatul simţind că i se moaie
picioarele.
- Atunci totul va depinde de tine! De greşeşti, vei rătăci
prin lume fără oprire, ca vântul cel nebun! - Mama Guşterului
îi deschise Poarta de Argint. Lacul Negru îşi despărţi apele
şi în faţa băiatului se arătă o cărare albă, îngustă, chiar
foarte îngustă. I se părea că zidurile de apă se vor închide
în aceeaşi clipă deasupra capului, dar nu se uită în urmă,
nu se întoarse şi astfel ajunse până la capătul cărării. Acolo
unde o întrerupea Poarta de Aur. Dinaintea acesteia zăcea
un monstru tot plin de cruste, însă cu nişte ochi plăcuţi, din
care curgeau lacrimi. "Să fie oare Mama Vânturilor?" gândi
băiatul. "Cât e de hâdă!" i se opri lui, de greaţă, răsuflarea.
Se răsuci pe călcâie şi vru să se întoarcă, dar tristeţea din
ochii monstrului îl reţinu. "Trebuie să o ajut!" - îşi reveni el,
apoi sări şi o sărută întâi pe un obraz, apoi pe celălalt.
Atunci, deodată, începu ceva să ţiuie şi să pocnească.
Căzu gheaţa de pe bătrână şi se topi inima de gheaţă. Îi
dispăru şi crusta şi ea se transformă într-o fată frumoasă.
Doar ochii îi rămaseră aceeaşi, numai că acum erau bucuroşi.
- Îţi mulţumesc, flăcăule! - şopti fata, zâmbi şi deschise
Poarta de Aur. Nevenindu-i să-şi creadă sie însuşi, băiatul se
frecă la ochi.
În faţa lui se găsea o grădină cum nici în vis nu se poate
vedea. Era plină de lumină, de parfumuri şi de abia auzite
cântece de păsări. Iar în grădină, un trandafir. Unul singur.
De aur.
Vrăjit, băiatul se aplecă şi sărută trandafirul; din acesta
îşi luă zborul Pasărea deAur, toată strălucind. Băiatul începu
să tremure. "Pentru a se ajunge la cântec, ar trebui omorâtă
pasărea!" îşi aminti el, însă nu avea putere să o ucidă.
- Ce folos că am trecut de Poarta de Aur? Ce folos că am
venit până aici? Nu te pot omorî, păsărico! Nu pot deveni
Prinţul Norilor!
Pe obrazul băiatului alunecă o lacrimă. Din gâtlejul
păsării porni un cântec aşa cum băiatul niciodată nu auzise
şi-l învălui cu o mână caldă şi plină de tandreţe.
Deodată, el simţi cum devine transparent şi uşor, iar
pasărea îi spuse:
- Te salut, Prinţ al Norilor! De m-ai fi omorât, ai fi vâjâit
prin lume ca vântul nebun. Să-ţi fie drumul uşor! - îşi luă
pasărea zborul spre înălţimi, iar băiatul, după ea.
Cine ştie cât a zburat! Peste câţi munţi, peste câte pustiuri
şi mări a trecut până a ajuns în oraşul său natal!
Deasupra oraşului se lăsa deja amurgul. Sub cerul rece,
blocurile-turn reci şi cenuşii tăceau, însă în adâncul străzii
trecătorii încă se mai loveau unii de alţii. Încet şi cu grijă,
el căută propriul să bloc-turn şi se opri pentru o clipă. De
dincolo de sticla ferestrei îl priveau larg deschişi ochii unui
băieţaş:
- Uite, Prinţul Norilor! - exclamă micuţul şi deschise
fereastra. Şi-atunci, cât ai bate din palme, ziua trecu în joacă,
noaptea, în şoapte, iar ziua următoare, în râsete.
Abia când se înroşi marginea dinspre apus a cerului,
tresări şi Prinţul Norilor.
- E timpul să plec! - şopti. Ştii şi singur câte blocuri-turn
însingurate sunt, câţi băieţaşi şi câte fetiţe însingurate există
în ele...
Prinţul Norilor zâmbi şi-şi luă zborul.
Şi zboară încă şi acum.
(Traducere: Dușan BAISKI)
 sintagme literare Universalia

MARIA GRAZIA
Îmi golesc gâtlejul
de nevinovăția - stamine
pistiluri – lucind întreagă
dar nu se oprește-aici,

INSINGA
Rămân neatinsă:
niciodată.

în plantația de portocali casa

în casă odaia
Maria Grazia Insinga s-a născut la Capo d'Orlando (Sicilia)
în data de 20 aprilie 1970. După obținerea licenței în literaturi în odaie plantația de portocali.
moderne și absolvirea Conservatorului și a Academiei de
muzică, s-a consacrat activității concertistice și învățământului *Zahara – denumirea arăbească a florilor de citrice (în traducere:
secundar. În prezent predă cursuri de pian la Institutul „G. strălucitor de alb)
Verga” din localitatea Acquedolci.
În anul 2014, culegerea sa de poezii LA PORTA META FISICA
/ UȘA META FIZICĂ a fost propusă pentru Premiul „Lorenzo *
Montano”. În același an, cu sprijinul Oficiului pentru Cultură [Lighea* redată apei…/ Lighea resa all'acqua…]
din Capo d'Orlando, a înființat Premiul de poezie pentru tineri
„Basilio Reale” – Balena de Gheață, ajuns la cea de-a treia ediție. Lighea redată apei
În 2015, a câștigat concursul Opera prima, inițiativă editorială fără cele mai vagi noțiuni de înot
condusă de Flavio Ermini și îngrijită de siteul Poesia2punto0, - afazia – e un leșin
cu volumul PERSICA / PIERSICĂ (volum coeditat de Anterem și
Cierre grafica), iar anul trecut culegerea OPHRYS a fost finalistă
ce-năbușă glasul.
a celei de-a XXX-a ediții a Premiului „Lorenzo Montano”. Să-ți spun ceea ce nu știu, despre oase
Recent, Mariei Grazia i-a apărut, la editura Fiorina, cea de-a
patra carte de versuri, intitulată ETCETERA. nimic altceva – în depărtare – fiul
Textele de față fac parte din volumul PERSICA / PIERSICĂ. desăvârșit fără sămânță e o gară
orice gară un pelerinaj.
Partenogeneză/ Partenogenesi
Sine cera**, inadecvată
Tigroaica voia doar să scâncească-n mâna cuiva adecvată doar mie însămi
cred că era gravidă și nu exista pentru asta încă topesc, ascund
vreo explicație. Să-nțeleg pe unde anagogiei – pe-ntuneric – degetele.
intrase era cu neputință și-n ceasul durerilor
fără nimeni alături – în afara unei delte între deschizături – Și fiecare pătrar de lună
spintecam, citeam la-ntâmplare fracturile-n dungi e o coală-ndoită-n patru.
pelerinajul, puritatea roșcată mie ursită.
*Lighea – numele personajului principal din romanul SIRENA
al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa
Piersică / Persica **Sine cera – fără ceară (lat.); din cele două vocabule latinești
Pe promontoriul plin de turnuri dă-n floare prunul s-a născut cuvântul SINCER/A
grotă de jilave angoase palmieri
nicicând sărutați pistrui abia născuți Psalm/ salmo
de jur-împrejurul lumii nimic nu spun
nici nu grăiesc prin vorbe ori sunete În carte mulțimea tălăzuind.
totuși avertizează că gura Aici afară nimeni. Și-al nimănui
ne poartă în sala de muzică. trandafir al nimănui vers a nimănui direcție
al nimănui contra nimănui vânt al nimănui
Zahara* curent a nimănui răsucire al nimănui punct
și de la capăt al nimănui ultimatum a nimănui privire
De partea cealaltă a domeniului a nimănui comparație a nimănui apropiere
– tonele de-ntunecimi, a nimănui aproximare al nimănui sânge
hiperascultatul în tăietură – ai nimănui bani a nimănui apă ce picură
Doamnă a cochiliilor al nimănui revers al nimănui egalul nimănui
n-avem decât să ne prefacem deget mare al nimănui pictură a nimănui papirus
că în beznă există un afară. al nimănui monedă a nimănui credit al nimănui
Și nu m-asculta steag de luptă al nimănui psalm al nimănui nimănui.
de vrei să auzi. (Prezentare și traducere: George Nina ELIAN)

81
 sintagme literare Universalia

PALOMA
FERNÁNDEZ GOMÁ
Paloma Fernández Gomá s-a născut în anii cincizeci la până la a străbate bazinul văzduhului sau a deveni
Madrid, dar din 1969 locuiește la Algeciras (Cádiz). Licen- cuib de turturea lipsit de miresme.
țiată în istorie. Opera sa figurează în mai multe antologii de
interes național și internațional și a fost tradusă, printre altele,
Aripi în plin avânt depun
în arabă, engleză, franceză și italiană. sarea în mlaștini după ninsoare
A fondat și conduce revista literară internațională DOS atunci când culmea-și fixează albul în migdali.
ORILLAS http://www.revistadosorillas.com (fostă Tres Orillas). Semnul de pe uși păstrează varul de altădat',
Pentru poezia sa, Paloma Fernández Gomá a primit mai ceasuri de abstinență fără sens
multe distincții importante, printre care insemnele orașului dau târcoale corăbiilor de brumă spre-a descifra
Algeciras. De asemenea, este membru al mai multor organis-
me, printre care Consiliul Director al Asociației Internaționale irisul stelelor în care locuiește lumina dimineții.
HUMANISMO SOLIDARIO și Consiliul Director al Asociației Criti-
cilor Literari și Scriitorilor din Andaluzia. Chaouen*
Printre volumele cele mai importante semnate de această
autoare se numără: EL OCASO DEL GIRASOL / APUSUL FLORII-
SOARELUI (1991), CALENDAS / CALENDE (1993), SENDEROS Varul se strecoară prin nișele vântului
DE SIRIO / CĂRĂRILE LUI SIRIUS (2000), CÁLIZ AMARANTO și ia naștere un voiaj în alb-violet
/ CALICIU DE AMARANT (2005), ESPACIOS OBLICUOS / ce coboară prin piețe și pe străzi
SPAȚII ÎNCLINATE (2015), LAS EDADES DEL ALMA / VÂRSTELE spre albastrul ce face să amuțească totul.
SUFLETULUI (2016). Izvoare și puțuri cu apă hrănite
inundă fluxuri de transparență.
Îngerul amurgului/ Ángel del ocaso Ghicesc mirosul de izmă
Dacă lumina și-ar estompa respirația obosită, în spatele coșurilor pline de flori
o necuprinsă zare în declin ce se ivesc pe pervazul
unde un grilaj de acante
și-ar întinde ecoul prezenței
răsfrânge lumina printre zăbrele.
până la cedarea fazelor migratorii
E ceasul când trece sacagiul.
înaintea malurilor de nectar
ce-și așteaptă ziua de ieri, făcând să scadă nucleul * Chefchaouen sau Chaouen – oraș în nord-vestul Marocului,
sferelor sale în raze care converg supranumit Perla Albastră, reședință a provinciei cu același
spre un singur amurg orbitor de pistiluri. nume.
Necuprinsă e seara, închipuind zări
chihlimbarul și focul său, spumă oxidată Ángel azul / Îngerul albastru
ce prevestește corăbiile întoarcerii
în devenirea lor rătăcitoare de la Și a fost îngerul albastru, cel ce stăpânește distanțele
Al-Yazirat Al-hadra* din spornicul far al spațiilor.
și până la Tingis**. Doar el ține viu pulsul rocilor
în fața nisipului, în frecarea irisului, dacă privirea
* Al-Ŷazira al-Jadra (în arabă: al-ŷazīratu l-ḫaḍrā – „insula se face dungă pe apă
verde”) – a fost un oraș în Al-Andalus (teritoriu stăpânit de sau ecou ce durează
arabi, pe teritoriul Spaniei și Franței de azi, din 711 și până în până când pătrunde prin mâzga orelor
1492), fondat în anul 711 și distrus în 1379, rămas în ruine și
locuit cu intermitențe cel puțin până în 1704. Actualmente – cu tăcerea-i copilărească.
orașul Algeciras.
** Tingis – denumirea romană a actualului oraș marocan Tanger. Nu va fi eclipsă care să-ntunece fața
mării, în nemărginirea-i
ivindu-se din hăuri spre-a lumina
Îngerul zorilor / Ángel del alba o cărare plină de taine dezvăluite
ce emană clarviziune, subțiind nuanțele de ocru
Plină de lumină răsare dâra transparentă din antecamera luminii.
în urma suflării latente a furtunii lui,
în fărâme ce șovăie înclinându-se (Prezentare și traducere: George Nina ELIAN)

82
sintagme literare La curtile
, dorului

ION
I le-am făcut Borborosei,
Mai mici… La picioare
- O, maistor de fier, Crescurei
Alduit să fii Șî-o venit

CÃLIMAN
Șî de mine Roata-Porhoroata
Șî de Fiul Sfânt, Șî dintr-odată
Puțin să ciocănești, Mi i-o omorât.
Mult s-agonisești. - O, roască-broască,
Șî s-o luat Alduită să fii
Poezia riturilor de însănătoșire Maica Domnului Șî de mine
(NUMĂRĂTOAREA MARE ȘI ALTE DESCÂNTECE) Pe niște dealuri Șî de Fiul Sfânt!
Ascuțite Pe pământ
– XII – Ca tăișele Vei muri
Șî să-ntâlni Pe niște dealuri La cuțite, Șî te vei usca,
C-un maistor Ascuțite Tot plângând Nu te vei împuți!
De lemn în cale: Ca tăișele Șî suspinând, Șî izvoarele
- Bună ziua, La cuțite, Grele lacrămi Unde vei fi tu,
Maistor de lemn! Tot plângând Vărsând Apa bună
- Mulțămim, Șî suspinând, Șî căutând Va fi,
Maica Sfântă-a noastă! Grele lacrămi Pe Fiul Sfânt. Șî unde
- De ce plângi, Vărsând Se-ntâlni Nu vei fi tu
De ce te tânguiești? Șî căutând C-o roască- Apa bună
- Cum să nu plâng, Pe Fiul Sfânt. Broască-n cale: Nu va fi!
Să nu mă tânguiesc, Se-ntâlni - Bun întâlnit, Mai spunem
Că de când C-un maistor Roască-broască! O dată
Am pornit, De fier în cale: - Mulțămim, Vorba ta,
Toți fiii de maică - Bună ziua, maistor de fier! Maica Sfântă-a noastă! C-ai încălzit
I-am găsit - Mulțămim, De ce plângi, Inima mea.
Șî i-am cetit Maica Sfântă-a noastă! De ce te necăjești? - O, Maică Sfântă,
Șî i-am odresât, De ce plângi, - Da’ cum Nu mai plânge,
Da’ pe-al meu De ce te tânguiești? Să nu plâng, Că și io-am avut
Fiu Sfânt - Da’ cum să nu plâng Să nu mă tânguiesc, Nouă copilei,
Nu-l mai găsesc Șî să nu mă tânguiesc, Că de când Mititei-mititei,
Pe pământ. Că de când Am pornit, La ochi
Nu cumva l-ai văzut? Am pornit Toți fiii de maică Borborosei,
- De văzut, Toți fiii de maică I-am găsit La picioare
Nu l-am văzut, I-am găsit Șî i-am cetit Crescurei.
D-auzit, Șî i i-am cetit Șî i-am odresât, Șî-o venit
Am auzit Șî i-am odresât, Da’ pe-al meu Roata-Porhoroata
Că L-or prins Da’ pe-a meu Fiu Sfânt Șî dintr-odată
Cânii de jâdovi Fiu Sfânt Nu-l mai găsesc Mi i-o omorât.
Șî L-or pirolat Nu-l mai găsesc Pe pământ. - O, roască-broască,
Pe cruce de brad. Pe pământ. Nu cumva Alduită să fii
Șî-o zâs Nu cumva L-ai văzut? Șî de mine
Către mine L-ai văzut? - Maică Sfântă, Șî de Fiul Sfânt!
Să-i fac crucea - Maică Sfântă, De văzut, Pe pământ
Mai mică, De văzut, Nu l-am văzut, Vei muri
Da’ io, Maică, Nu l-am văzut, D-auzit, Șî nu
I-am făcut-o D-auzit, Am auzit Te vei împuți
Mai mare. Am auzit Că L-or prins Șî te vei usca.
- O, maistor de lemn, Că L-or prins Cânii de jâdovi Șî unde
Afurisit să fii Cânii de jâdovi Șî L-or pirolat Vei fi tu,
Șî de mine Șî L-or pirolat Pe cruce de brad. Apa bună
Șî de Fiul Sfânt! Pe cruce de brad. Numai, Mamă, Va fi,
Mult să cioplești Șî-or zâs Nu mai plânge, Șî unde
Da’ puțin Cătră mine Că șî io am avut Nu vei fi tu,
S-agonisești! Să-i fac Nouă copilei, Apa bună
Șî se luă Piroanele mai mari, Mititei-mititei, Nu va fi.
Maica Domnului Da’ io, Maică, La ochi – Va urma –

83