sintagme literare Poesis

ADRIANA În Cuvânt
Să încolţesc
Memorie vie
Scriu fiecare clipă
și-n imagini

WEIMER
în Cuvânt,
precum
grâul în toamnă; și clipa se va rescrie
și dincolo de timp
mai apoi, și-această clipă
în soarele verii, va fi o altă clipă
Mă-ntorc Clipe-iubire în spice-cuvinte prin retrăire,
rodind. prin reamintire
Dragostea mea, Sentimentul de tine, va dăinui
e vremea luminii! sentimentul de-aproape
Talantul primit – memorie vie,
Mă-ntorc spre tine – oriunde în lume aș fi, din memorie vie.
mereu și în gând. Am înmulțit înmiit
cu suflet senin
talantul primit
Ca-ntr-o spirală a timpului, la venirea mea-n lume, Poezia
– cum salcâmii în floare,
cum clipele-n destin. până în veacul din urmă
l-am rescris mereu Poezia
al dragostei noastre, se naşte greu
în lumină de stea
Râul iubirii clipe-iubire vom fi. – poartă aură
și dăruindu-l înmiit şi cunună
Am trecut mi s-a întors înmiit înapoi, de stele –
împreună, La infinit
de mână, cum dar din dar, Poezia
podul din vis; Împărţită în patru, cum lumină din lumină. se naşte greu
şi râul iubirii inima stelei
– şi în trup,
– şi a mea –
curgea
se divide
La masa cuvântului şi în spirit,
şi în Cuvânt.
din inima mea la infinit lumină.
La masa cuvântului
în inima ta, mă așez iar
Un cer de cuvinte
din inima ta Mereu înspre voi – ca întotdeauna –
în inima mea. Poetului Mihai Eminescu
Port să împart cu voi
povara stelei Atât de aproape de tine,
Steaua Polară hrană de suflet, Poete!
în noapte: hrană de spirit.
Eşti Steaua mea Polară, Între tei şi senin
ţi-am spus într-un vis; şi-n întuneric, La masa cuvântului! e un cer de albastru,
lumina-mi istorie pură,
după tine îmi rotesc se revarsă-n minune,
şi viaţa, priviri În lumină de stea tăcere…;
şi iubirea, mereu înspre voi.
şi norocul. Mă scriu între tei şi mirare
pe mine e un cer de cuvinte;
Echinox cu fiecare
Ceas stelar clipă
la picioare-ţi,
“Dorinţa”
În echilibru se îngână cu paşii-mi,
Despre şi fiecare
timpul dragostei noastre cu Universul spre tine,
sufletul meu clipă scrisă Poete,
îți șoptesc în taină, devine
intră în echinox veşniciei s-o dea!
ca-ntr-o lumină de suflet
la ceas stelar,
mănăstire în lumină de stea
cu emoția sevei
la renașterea-n fruct – cu smerenie. dăruindu-se.
din sămânță.

2
 sintagme literare
ADRIAN
BOTEZ
Nimeni nu mai ştie -
pe-acolo - ce-i…mărul !
duhul fiecăruia se-arată cu chipu-i
adevărat – un nor de lumină
sau cum i-a fost voia aici – iar nu după
vină:
totu-i spălat şi dereticat – Lună ! - ca-n
bătătura lui Făt-Frumos
ca-n Potir de Cleştar – şi nimic şi nimeni
nu mai e ticălos…
…acolo e linişte – mai ceva ca-n biserică
pentru că « fiecare » sunt toţi –
indiferent ce predică
fiecare pe fiecare nu-l vede – decât
dacă-l şi crede :
e o Armonie de vis – în acel loc unic -
numit Paradis :
om la om trage – jivină la jivină – într-o
nouă lume – ce-i crină…
pe-aici nu se ştie ce-i crimă divină
nu bat clopotele – doar miroase-
adormitor – a răşină…
da – şi pe-acolo sunt Munţi – sunt
Păduri şi sunt Stâne
dar nu de oi : stâne unde – de bunăvoie
şi-n fericire – făptura luminii rămâne…
…se-ncing hore – ca pe la noi – cândva -
şi fluierul sună
cum n-a mai făcut-o la noi - de-o vecie
şi-o lună…
…nu vă speriţi de ce veţi afla : va fi – în
sfârşit – Adevărul :
pe-acolo nu-s chipuri – ci-nvăpăiate
duhuri şi – în sfârşit – vii - făr’’ de
zăbranic ori Vălul…!
…nimeni nu mai ştie - pe-acolo - ce-i…
Mărul !
Aşa-i normal
e seară şi senin – păsările se duc
la culcare – Zâna Apelor primeşte
ciubuc…
aşa-i normal – într-o lume coruptă
şi mare
aşa-i normal : Zâna să fie – când
vrea – o oarecare…
priveşte la vatra din Munţi : al
Focului Zeu
trage şi-nvârte-n frigare o oaie – şi-
un derbedeu…
aşa e normal : dacă ucizi – să nu faci
segregare
ce-i crima ? – democraţie-n frigare !
Domnul priveşte în jos – prădalnic –
cu mare mulţumire :
aşa şi-a vrut Lumea – mereu –
întocmită dup-a Lui fire…
aşa-i normal :Domnul să facă de
toate
iar cei din văi – să-i clădească Altar
şi Cetate…
…nu tot găsiţi pricini : aici este
Raiul :
se-arată cum - de-adevăratelea -
sunteţi : ăsta-i tot baiul…
Copiii munţilor
iubito - rămâi culcată-n barca
norilor
nu mai ţine socoteală culorilor :
razele-amurgului te încunună
eşti regina scăpată pământului –
regina nebună…
fii - rogu-te - nebună cu mine-
mpreună
Poesis
trecem cu ochii peste cetăţi – iar în
strună
eu cânt măreţia-a tot ce nu este Cetate :
suntem copiii Munţilor – zarva Cetăţii la
noi nu răzbate…
să pogorâm de pe nori – precum tainicii
Magi
să intrăm – cu stele cu tot – în pădurea
de fagi
să vorbim cu blândele fiare de noapte
să-nvăţăm – de la ele – mii de-alte
şoapte…
…aici – abia – dacă - pe undeva - o fi
fericire
noi dat-am de ea : varianta IUBIRE !
De ce plouă-n pustiu şi se-
arată-n gheţi - soare ?
foaie verde de trei flori
cine ţi-a zis ca să mori ?
bine e să-i faci în ciudă :
trimiţi moartea-n văi – la trudă…
Munţilor – Poeţilor
e vremea bureţilor :
vom tăcea – ne-om bucura
umbra ne va aştepta
vom aduce stele – mii
în poienile-argintii
din bucium - Hristos cântă lin – pe
colnic
eu mă iau după el – cu-o lăută – calic
cântarea din Munţi se va duce spre
Mare
iubirea din Munţi văpăia-va altare
iar noi – rătăciţi sub alin de pădure
vom clădi soarta lumii în rugii de mure
Noi şi Munţii – o tovărăşie
ce n-au mai văzut-o nici semeni – nici
glie :
de ce plouă-n pustiu şi se-arată-n gheţi
- soare ?
fiin’ că noi stăm – cuminţi – în poieni –
la răcoare !
3
 sintagme literare
ADRIAN
IONA
Acum citesc
(e un fel de-a spune)
...de fapt – mai mult
mă interesează spațiile
dintre cuvinte
și punctele – da!
punctele ce-mi pun piedică
...adică mă împiedică
să mă gîndesc
numai la cuvinte
poate avea dreptate Pessoa
cînd spunea că „orice punct
e chiar centrul infinitului”
așa cum eul
(ca punct imaginar)
ar putea fi chiar
centrul acelor confuzii
ce-mi alcătuiesc viața
...de care devin conștient
doar atunci cînd citesc
sau mă rog – atunci
cînd erect și eretic
în numele unei rațiuni
fără necesitate – sau
al unei necesități
fără rațiune –
trec printre cuvinte
de fapt „un fel de
rătăcire tristă”
...în timp ce citesc
ca și cum aș trăi
o altă viață
în contratimp –
sau poate nu
Era în zori
iar mintea mea
ca o pînză întinsă
fără centru ori margini
se vălurea – parcă
sub „presiunea ușoară
a unui gînd”
4
Poesis
...și-n același timp
de-a mă lăsa trăit
(pînă la acea copulatio
dintre intuiție și reflecție)
de aceleași cuvinte
dar dacă nu se poate
atunci consolator îmi spun
(cu vorbele altcuiva)
că „împlinirea poate veni
a gîndului meu (și) din felul în care te ratezi”
din zori – mereu zorit
să dea contur clipei atunci – compensator
cînd deschid ochii va trebui să rabd
și constat că „într-un stil melancolic”
lumea există ...pînă cînd acea
eu exist „dorință fără de odihnă”
îmi va da o altă formă
* pe dinăuntru
Ceea ce mă face
să-mi doresc
ca viața să fie În capul meu
o perpetuă dimineață
pare să nu fie
chiar dacă mintea mea mare lucru: doar
va fi uneori un fel de amintiri
ca o pînză luată inventate
de vînt despre relația mea
cu lucrurile –
chiar dacă – alteori și cu mine ca lucru
voi simți cum timpul
trece prin mine cu toate astea
(ca prin nimeni) „plin de fermitate rectală”
spre nimic uneori încerc
să împrumut cîte ceva
din realitatea
Da – într-adevăr descrisă în cărți
mereu mi-am dorit despre care se spune
o altfel de viață că ar fi nu doar o
...dar privind în oglindă „pierdere desfătătoare”
mi-am dat seama ...sau o contraviață
că pentru a exista care în virtutea celor
o oarece potrivire între mereu virtuale
dorință și mine nu are decît prezent
ar fi nevoie ca eu
să fiu – nu un altul totuși – ideal ar fi
ci cu totul altfel să accept evidența
și-n același timp
în rest să lupt împotriva ei
eu – cel de acum
ne-gîndindu-mă la nimic deși „falic vorbind”
aștept ca „fantasmele libidoului” (cum bine zice pohetul)
(ce mă fac să confund nu pot anticipa nimic
poeticul cu eroticul) pentru că totul a fost
să mă învețe cîte ceva prestabilit deja
despre mine ...chiar și contraviața
ale cărei anapoetice
sau poate întru-chipări ar putea
confuzia este efectul să-mi dea în timp
încercărilor mele (sau odată cu timpul)
de-a trăi erotic cuvintele o altă formă pe dinăuntru
 sintagme literare
ALEXANDRU
-VALENTIN
PETREA
Biserica goală
Am adus și statuia înjurată
adineauri, o prințesă cu
arfe de mâță, născută
parcă din flori din amorul
ghebos al unui Michelangelo
flămând cu propriile sale
cratere, tabieturi ale unui
artist predestinat să se
scufunde doar odată cu
opera sa.
Religie îi facem, furăm tâmăie
ca să trăim, clefăim cântece
pentru a putea bea dintr-un
izvor prea cunoscut în urechile
şi nasurile foştilor zei, crestăm
păcate pe pieile gâturilor numai
pentru foșnetul acesta ce vine de
la stejarul pe care-l respiră toți,
dar a cărui fotosinteză nu-i știe
nimeni mama sau tatăl.
Şi îngenunchiem spasmodic,
plângem fals doar pentru a parfuma
nemernicia din noi, simulăm cerșitul,
apoi blestemata sete de diamant se
năruie în fața tinichelei la care ne
închinăm.
Şi cu ce rămânem? În ce abur ne
plimbăm prin lume?
Camera asta goală, sfârșitul ăsta al
lumii care se întrchipează el însuși
într-un gândac, mâncarea care ni se
cere înapoi...
Râșniță pentru nimicuri
Se măcinau până și
lucruri fără coloană
vertebrală, atât de
departe se ajunsese
cu mecanizarea relațiilor
interumane.
Un rege cu ochii scoși și
părul în stomac ne
contabiliza traseul
metalelor prin corp,
neștiind nici el cum să
interpreteze
flăcările care ieșeau la
iveală cu
prilejul
luptelor dintre
visele frumoase.
Totuși, cineva trebuia
să execute ceea ce
râșnița gândea, dar
erau prea mulți gândaci
pe lumea asta și Pământul
plină de idei, mai
ales de când s-a aflat
că râșnița mergea înainte
și neajutată de nimeni,
că oamenii scriu cărți fără
a se uita în jur,
că Universul nu fusese creat
pentru microbi
ca noi.
De nicăieri
O viață privată ca o
bulă de săpun ce nu se
stinge niciodată,
cu onorabili care-și cer
drepturile de pe scenele
unui teatru mort în
cabina de vot, pe când
preoții primesc ordin
să legalizeze
întâlnirile dintre
prieteni.
Și toate se fac precum
la Anul Nou ori Paște,
cetățenii asediind
cadouri așezate lângă
ziduri faimoase ori
fortărețe nesimțite,
Poesis
de netrecut pentru
cei care nu îndrăznesc
să arunce primii cu
pumnul de omizi.
Dezgropăm Americi
lovite pentru a fura nuanțe,
și alea zămislite din niște
păcate fără dată certă și cu
un genunchi lipsă. Galaxii care
se învârtesc fără să știe nici ele
unde-și au stelele!
În acest timp, arhiereii
ne amintesc
că, oricum,
timpul nu e creat de spațiu...
Antidiversitate
Privesc bucata de carne
din fața noastră;
chiar dacă ne judecă,
doarme, bea lichioruri
scumpe,
joacă la ruletă sau
înșeală eroi apocaliptici,
ea tot o să-și sufle parfumul
din ea și va fi trimisă
în vârf de munte.
Cică acolo ar fi
nemurirea, carnea s-ar
preface în abur înzestrat
cu nunți ori crimă,
mâncarea nu i-ar mai
trebui nici la prânz,
iar niște medici cu
aripi și Duh Sfânt, așa cum
scrie la cărțile sacre, ne
vor învăța să lăudăm cum
se cuvine pe cel care nu
se dă mirosit.
Totuși, nu toată lumea e
făcută pentru muntele
Olimp, acolo e congelarea
pentru globulele roșii
altădată în exercițiu,
acolo plâng maturii care
se voiau zei,
acolo, adică aici,
festivalurile sunt pentru
adularea creierului care
a fost
cândva.
5
 sintagme literare
ALINA
MARIETA ION
Timpul goanei
Cearșafuri curate de batist
ți se lipesc de trup
transpiri
e iarnă sau e primăvară?
îți aduci foarte bine aminte
de prima mireasmă
a vieții
zâmbești în pernă
privești marea
cu valuri însuflețite
ce mătură plaja.
Se lasă seara
încep apoi să iasă din ea
peștii-n agonie,
moartea nu devine viaţă.
Dincolo de bine şi rău
Cuvânt adevărat
din cuvânt adevărat
te-ai născut în ţărână
cu instinct
de animal sănătos.
Sclav sau stăpân
tot porţi în tine
cărarea unei ierni
care nu poate fi
oprită,
niciodată.
Fotografie
E dimineaţă,
se aud cocoşii cântând
6
în grădini,
miroase a lemn verde
pe lângă garduri,
au trecut anii
iar eu
de tine
abia îmi amintesc.
Ne ajunge
Trup și sânge
ne-am hrănit destoinic
chiar din tine,
NIMIC.
Cât de mult e omul
Toate întrebările copilăriei
și durerea de a crește
se topesc când înțelegi că atâta
ți-a fost viața
te pregătesti liniștită
de plecare
răul nu mai ispitește
te cufunzi tot mai adânc
prezentul e mai puțin
decât de obicei,
cuvintele se duc
în lumea nevăzută.
În viaţă
Atunci când n-ai ştiut
încotro s-o iei,
ori în zbor ori la luptă,
erai rănit şi singur
şi-ai plâns cu voce tare
Poesis
simţindu-te nevrednic
de toate.
Ar fi fost suficient
să ierţi
o singură dată.
Rugăminte
Lăsați pământul petrichior
să crească în mine ,
şi din Dunăre să-mi fie hrănită
iarăşi puterea.
Lasă-ți toți munții Măcinului
să mă vadă
printre vânt și marea de apă
când,
de la salteaua din piatră
o să mi se facă somn.
Dar voi mai stați,
nu m-asteptaţi
să vin prea curând…
Cât de mult e omul
Toate întrebările copilăriei
și durerea de a crește
se topesc când înțelegi că atâta
ți-a fost viața
te pregătesti liniștită
de plecare
răul nu mai ispitește
te cufunzi tot mai adânc
prezentul e mai puțin
decât de obicei,
cuvintele se duc
în lumea nevăzută.
 sintagme literare
ANA
ARDELEANU
Afară din propriul şablon
Cineva mă tot împinge afară
Din propriul şablon
Afară din propria ordine
Din propria înţelepciune
Până la urmă cine sunt eu
Să am pretenţii la şirul numeric
La trandafirul alb
Când totul în jur sângerează
Cine sunt eu să port coroniţa
De absolvire a idealului pe frunte
Să-i duc mai departe simbolul
Pentru a-mi impresiona semenii
Ce descoperă tot mai anevoios
Lucrul de taină
Eu îi aleg doar mătasea, croitoreasa
Şi locul l-aş putea etalata
În auriul care începe dimineaţa
Iar tu să rămâi ca o melodie
Cântată nu excentric, nu grav
Ci aşezat
Cum vată de zahăr
Pe axa lumii
Toate au un program
Bine stabilit în inima mea
De vindecare în doi paşi
În doi plus doi, să fie de rezervă
Să-şi pregătească alternutul pentru
viitor
Când frumuseţea
Cutreieră mintea omului
Fără a o abandona căci nu se cuvine
Iar eu nu pot îmbina modul acela de-a
trăi
Cu usturătorul fel
De-a îndoi cotul renunţării până la sânge
Pentru a-i afla grupa, statutul social
Tot ce se poate şti, până în locul unde
Răbdarea şi Dumnezeu permit
Pentru că nu poţi vedea chiar totul
Nu poţi evalua corect orice situaţie
N-o poţi aşeza în plan principal
Ca pe un personaj de forţă
Ce câştigă întotdeauna
La skandemberg
Toată noaptea
Am numărat în palmă rime,
Poemele care le revendică
Tivite cu roşu
Aşa cum tiveşti cămaşa de noapte
A tinerei mirese
Şi arunci pe ea bănuţii norocului
Toată noaptea am trecut suveici
Printre razele lunii
Căutând să ţes poeme eroice,
Pe care nimeni să nu le nege
De azi înainte
Ţesătura să rămână
Capodopera mea arta mea
Din a cărei realitate ar fi de reţinut
Acel linţoliu şi floarea albastră
Care dacă ar fi ruptă
Ar goli realitatea de esenţă
Iar sunetul ar picura
Precum ceara de albine
Pe geamul rece
A celor ce nu mai ştiu ce ştiu
Despre ei, despre mine
Despre efectul razelor gama
Asupra poemul
N-ai cum să-mi acorzi primul
ajutor
Pentru că n-ai cum să-ţi treci mâinile fine
Peste inima mea
Ca prin părul Cenuşăresei
Ceea ce simţi pentru mine e aproape o
apocalisă
Un cui de tristeţe ruginit
Ce penetrează frunza unei toamne târzii
Nu poate semăna cu nimic
Din ceea ce cunoşti şi numeşti
Cum numeşti tu orice lucru sau
fenomen
Ce îţi apleacă atent capul
Când intri în casa lui
Pentru a nu te lovi în pragul de sus
Din lemn verde, gorun, neam de Borzeşti
Aşa cum a fost el odată ca niciodată
Iar tu nu poţi întoarce roată
Cauciucul zilelor bune a fost înţepat
Poesis
Niciun înger-mecanic nu s-a oferit
Să umple cu emoţie cauciucul
Încât să întoarcă zilele bune
Cum ai întoarce pruncul la sân
Printre firele electrice ale zilelor de vară
Când toată urbea se află în vacantă
Nimeni nu mai rămâne pentru repetiţii
Pentru a asigura
Vacarmul existenţei
Dimineaţa
Pune dinţi de aur
Scrisului tău mărunt
Pentru a putea exprima
Cu zâmpet unic şi strălucitor
Metafora zilei
Lucrul cel mai interesant
Pare a fi
Modul cum ţii pe palmă
Stând într-un picior
Păpuşa de lemn
A neputinţei de-a te înfrâna
De la lucrurile bune care încercuiesc
Lucrurile şi mai bune
Iar tu te substitui îngerului
Ce îmbălsămează starea
Şi eliberează din ea
Iepurele alb
Ştii care-i lucru cel mai plictisitor
Să-ţi săruţi umbra peste gard
Iar soarele ei
Să nu apună niciodată
Gluga de stele
Te-ai oprit în locul poate prea senin
Pentru un gând vinovat
Să închini cu ziua de mâine
Un pahar de vin (sângele taurului)
Să te dezmierzi cu versuri
Dumnezeu îţi pune pe capul ras
Gluga de stele
Pentru ca nimeni să nu te poată afla
Acolo unde stai şi proiectezi
Mici păsări de fier
Faci desene cu şarpele anaconda
Aşezi sunetul vântului în coada lui
Mii de ochi ating apogeul simţirii
Locul parcurs nici nu mai există
E doar un schimb de picături iluzorii
Ce-şi spală rufele aurii în sângele tău
Poezia nici nu ştie cum să ţi-o
declame
Şi-ţi întreabă pe vecinul
Însă el dă din aripi
Zboară pe un alt gard
Zidit din câţiva îngeri
Pietrificaţi
7
 sintagme literare Poesis

ANA POP Drumul

Pustnicii sunt pe-aproape

SÎRBU
In memoriam
Copilă, înger, să nu mori,
Ondin, poetul, te așteaptă.
Hăitașul se trezește-n zori,
Veneră-ntr-un ocean. O treaptă.
”Iubită, dulce, o, mă lasă”
Închipuire, înger, ceață.
Adoarme-mă -n aceeași casă,
Un cer, o stea pe-a noastră față.
Cuvinte metalice
El e poetul.
Necitit de mulțime.
Își lipește auzul
De vocea ei,
De drumul lung
Tras de care cu boi.
Poetul,
Între semne
Și veac.
Nu-și astupă urechile,
Căci cuvintele vin
De sub tălpile pământului.
Calcă spre el.
Cele de ieri
Sunt și cele de azi.
Metalice,
Pline de semne.
Sunt cuvintele
Îngropate-n țintirime
Cele din unghere,
Cele de pe scoarța copacilor.
Și noapte și zi
Poetul atinge alte vocale
Decolorează răbdarea.
Pagini străine strânge la piept.
Același drum al inimii.
Același desen.
Pe nisip,
Pe trecut.
”Nu te pripi” ziceai,
Căci niciun sfârșit
Nu toarce în noi.
Ce vrem să trăim
E în alte oglinzi.
Și noapte și zi
Și ploaie și ploi
Ne vor acoperi.
Prin ferestre vedea-vom
Nevăzutul.
Se va așeza fluid
La pândă,
Pe viețile noastre străine,
Pe frunțile noastre.
”Nu te pripi” ziceai.
Imagini calde
Vor cădea din ierbare,
Pe fața acelorași semne,
Pe talgere pline de viață.
Atâtea părți vor curăți
Bucățile de nimic.
Poetul e-n fiecare bucată.
Alte claviaturi
El are meningele
De vultur.
Urcă decorul.
Taie pelicula.
O raniță plină poartă cu el.
Surâde,
Când lumea întreagă
Nici nu-l observă.
Portă în piept inima altuia.
Ștreang, praf și alte claviaturi
Sunt în ea. Toată viața îi este
”Un nu”, o addendă.
Zi de zi se uită
La raza crucificată.
O melancolie iremediabilă
Îi este pe-aproape.
Ar vrea să-i sculpteze
Sânu-i valpurgic.
În loc de marmură,
Caută cuvinte.
E imprudent cu tempourile
Și toate i se par
Întâmplări închipuite.
Sau la mică distanță.
Caută cartea,
Cartea din care beau
Ca dintr-un izvor.
E vară, ziduri și fum.
Brațul și mintea se-ascund
În snopii din carte.
Pustnicii au la piept comori
Și grâul verzui pierdut pe pământ.
Scântei sar din carte.
Șoaptele adorm în amurg.
Lunecă-ncet lemnul din carte.
Nimeni nu o mai deschide.
Doar drumul spre el
Mai dă fiori.
Călătoria
M-ați întrebat ce vârstă am
La ora micului dejun.
Mă concentrez să văd toate culorile,
Ascultând țipătul lor.
Am zece ani.
La cincisprezece ani
Vremea e un stânjenel împlinit.
Apa nu e tulbure în miezul zilei.
Încep să simt suprafața ecoului.
La douăzeci de ani,
Orionul rătăcește în noapte.
Ferestrele cuvintelor sunt larg deschise.
La treizeci de ani,
Desenez, desenez în piatră
Pe cei doi îngândurați.
Silueta ei, un cuvânt necunoscut.
Silueta lui, un val risipit
Ce fuge de glorie.
La patruzeci de ani,
Văd rădăcina pomilor,
Fără să-mi încovoi oasele.
O mângâi cu gândul.
Mă furișez mai departe.
La cincizeci de ani,
Picăturile de ploaie
Se-nghesuie pe iederă.
Și târăsc pocalul în turn.
La șaizeci de ani,
Pocalul devin tot mai nisipos
Și văd mai bine creasta timpului.
La șaptezeci de ani îmi spun:
”Încă nu e prea târziu
Să mă întorc la mine”.

8
 sintagme literare Poesis

ANDREI Femeile îşi amintesc

prin copii daţi
altfel te uită

CAUCAR printre taţi

femeia e otrăvitoare
dar nu atât de grav
dacă îţi ţii limpezimea
minţii
Poezia e mai grea decât Seara îmi număr poeziile şi ea femeia
durerea banii îşi caută cuib
când oricum trece
până la marginea cuvântului am mers e bine până mâine seară o pierzi
până la iubire am zis uneori greşesc şi mai iau de la alţii cu amintirea
până la râu învăţam copilul care am fost că poeziile nu au miros femeia e extraterestră
să se joace printre cuvinte seara îmi număr pantofii pantofii dacă mai vezi
dimineaţa nu mai sunt cum am fost o femeie
– dincolo era o pagină albă – spune-i
ce-am zis
E superb să trăieşti cu poeţii
Ce-ţi mai face moartea
deseară că dimineaţa e murdară săraca Acest poem nu trebuie scris
se termină banii şi ideile şi pâinea
baţi în calorifer să vină căldura îţi mai aminteşte îl recităm în uitare
şi laptele dulce cu mierea de când umblai ştim prea multe
cum ai promis până unde crezi la prăpăstii ne păzim
că merge fără să faci unde prânzeşte soarele la graniţele minţii
ce fac femeile de obicei săreai în gol cu două vipere cu două tăişuri
la subsuoară cele două
mergi îmbătat de otravă viaţa şi moartea
Dragostea se naşte şi moare un înger mai tăcut decât
toţi îngerii
noi trăim şi o ducem mai departe
îţi face semn Poezia de aseară
să taci şi
unde zarea îşi şterge ferestrele sparte să sari n-am vrut s-o mai citesc
acolo e un loc în care m-am ascuns în spatele unui copil
curcubeul nu se lasă îmi venea să plâng
Ce bine că n-am fost poet un apus dintr-un răsărit
dacă zmeura fulgerului educatoarea frumoasă
nu ar fi atât de deasă am intrat în librărie să caut un poet de nu ştia ce să facă
am alerga făcându-ne doi bani era să intru
un singur trup ’îl mai avem pe geam de mână scris îl sub fusta ei – de ruşine
– fără să ştie cineva mai vreţi’
unde mă rup ’nu că va fi ş’ăsta laureat de nobel
după ce-i vedetă de orice birt şi bordel Doamnă trebuie să aterizăm
(chiar şi împuşcat spânzurat belit şi fript)’ de urgenţă
Beau vin ieftin şi mănânc când m-am dus în bibliotecă liniştiţi-vă pasagerii
boabe de struguri şi nu mai erau poeţi evitaţi oglinzile
eram bun dar eram prea scump oricum e noapte
visez cum pot – dacă eram poet şi atunci l-am găsit pe john lennon şi nimeni nu ştie
umblam cu trenul pe drumul căruţelor cât am zburat
iubeam toate femeile ieşite cu nevoi şi mi-a părut rău că nu era daniel în trebuie să aterizăm undeva
tăceam când alţii vorbeau pentru mine preajmă eu nu sunt pilot
dacă eram poet fugeam de la şcoală ce bine că am plecat mai iute să tragă eu nu sunt poet
că nu mi-aş fi vândut poezia eu nu sunt înger
mă îmbătam până la uitare şi încă o dată
că muream şi nu ştiu eu nu sunt
îmi iubeam vecina cât măcar nevasta de-aveam motiv să înviu – pregătiţi-vă să cădem
şi nu-mi păsa că mor atât de tânăr

9
 sintagme literare Poesis

CARMEN-
ai crescut frumos în mine
n-am fost niciodată pe deplin sigură ce
ești mesteacăn smochin
sau poate chiar un gingko biloba

MARIA MECU
uneori priveam lumea prin ochii
tăi verzi tremura cerul
alteori amețeam mă durea tare
coloana
cervical ne încovoia zăpada

Poemele lui ino, IV * creșteau

* eu nu sunt
tu
ai vrea
să știi ino
câte se întâmplă
între căderile a două picături de apă.
hai să pipăim inefabilul
și să-i dăm forma zilei de azi
* salată
mă simt ca o râmă
albă trandafirie curată
strivită în picioare de trecători
tu cum ai reușit să nu mori la canal tată
pe tine cum de nu te-au ucis
bocancii și pumnii lor
privesc imaginea mea de la șapte ani
prima fotografie
ce fetiță delicată cu dințișori de șoricel
gata să râdă cum vrea mama
șic
prin aburii toxici ai istoriei
ino
încep să înțeleg
e noapte
mă simt ca o râmă
albă trandafirie curată
* *
sunt tot mai mult un
ochi ino
un ochi care privește lent
de foarte sus
viața ce bine realizat film de animație
rezist tentației irepresibile să cobor
prefer să rămân ochiul cu mii de gene
ochiul care nu clipește niciodată
un ochi atât de singur și de
luminat
prin el trece calea spre
nucleul lumii
lasă-mă să le spun
nimic din ce mi se pare că sunt
eu nu sunt
nimic din ce vi se pare vouă că sunt
eu nu sunt
o femeie un bărbat un fruct de avocado
o ciocolata amăruie o pagină murdară
un câine lovit în stradă
o tăcere scorțoasă un pian lunatic o
aici și acum
vă pot spune despre mine
un singur lucru inconturnabil
eu sunt
* *
lor nu le spunem ino
că timpul nu
există
nici despre tapiseria care se țese
fără timp
nu le spunem
ei văd virgine amăgind unicorni
noi știm
o licornă cu sân de ivoriu
își apără de privirile lacome
puiul
ehei uite că noi
n-am reușit să vedem superluna
poate că peste o sută cincizeci de ani
o să fim mai tineri și mai puțin triști
sau poate
peste o sută cincizeci de ani
vom fi doi lunatici
o să prindem o noapte lungă fără somn
și vom vedea cum ne face cu ochiul
superpământul
ce histrion
* cu o altă linie tristă
tu
nopțile tandre sporovăiam uitând cine
sunt de unde vin spre ce mă îndrept
speram doar că
vei reuși până la sfârșitul acelei toamne
să-ți coci fructele
apoi a venit o furtună chiar o tornadă
ne-a smuls rădăcinile mie mi-au
crescut altele mai firave
l-am întâlnit pe ino asta m-a salvat
urc din vreme în vreme cu el
să bem viață din grădinile paradisului
te-am iertat când ai vrut să fii secure
vezi dragule eu nu
mai aveam nimic de lemn
dragostea dezlegată de anotimpuri se
plimbă acum fără muguri
peste ape
mă uit siderată
printr-un geam gol
la un soare gol
dintr-un univers gol
și mă întreb unde sunt
ochii de dincolo de monitor când nu
mai sunt
și mă întreb unde sunt
cuvintele de dincolo de monitor când
nu mai sunt
și mă întreb unde sunt
nopțile de lumină când nu mai sunt
și mă întreb
ino
eu unde sunt
când nu mai sunt
*
sens unic
linie continuă
m-ai învățat
să exist într-o singură dimensiune
să aplaud cu o singură mână
să aleg un singur drum
o linie tristă ino
e doar o linie care nu se poate întâlni
la infinit

10
 sintagme literare
CARMEN
POPESCU
De ce
Mă-ntreb de ce-mi cresc rădăcini în cer
de ce nu-n lut sau vântul efemer
De ce tulpina-mpinge seva-n sus
din răsărit de viață spre apus
sau talpa frunzei de ce-așază-n vid
o formă fixă-n tremurul rigid
De ce-ntre brațe-ntinse crește rod
când odihnirea frunții e-n exod
De ce-n celulă crucea umple drept
o formă vie-nchisă-ntr-un percept
Hai spune de ce norii-și pică-n lut
un bob pe geana care l-a durut
De ce de-atâtea ori te-ntrebi de ce
până constați că drumul nu mai e
În muzeul cu amintiri
Asociezi unor călătorii nume de oameni
nume de localități de țări
de continente
nume de vânturi
Legi de gâtul lor pietre de moară
ca să aibă stabilitate la sol
și aștepți până încep strigările
Una câte una
amintirile se strecoară printre gratii
se agită pe marginea pervazului
cad în hăul introvertirilor ancestrale
dar se găsește un inițiat să înalțe din ele
zmeie
chingi pentru aripile păsărilor
ale căror pene
scriu formule de recurență
Nihilism controlat
E o variantă interesantă și de acceptat
dacă gândești liber
De fapt ce ne aparține
Simți că îți aparține ceva
E doar o iluzie
Simți că ești stăpân pe amalgamul ăsta
în acești câțiva ani pământeni
Te confunzi cu el
Eu nu
Sunt atâtea teorii și
dacă mă gândesc mai bine cea de mai
sus îmi vine mănușă
Pentru că nu m-am găsit niciodată
nicăieri
Ce ciudat să apară scânteia care să
deschidă ochii
Ca să nu te mai mai cauți în nicio
ecuație
pentru că nu te vei găsi niciodată
decât ca iluzie spusă de terți
Relativitatea îți scufundă viața
Și conflictele fac parte dintr-o schemă
iluzorie
Interventiile pe corp sunt rescrierea
codului
Se folosesc alte date
nici acelea nu-ți aparțin
Toți se joacă cu un tine
Ție nu-ți ești decât ca titulatură
Acest "tine" este uneori traumatizant și
pentru scriitorii de cod
Tu crezi în adevărul
Ce-mi ceri tu zi nebună să fac un pact
cu tine
Cu aripile întinse să zac în disoluții
La-ntâmpinări de mine deschideri prea
subtile
Vor să-mi recapăt zborul un pas în
evoluții
De ce-mi acoperi ochiul cu iarba de pe
slove
Cum să-mi adoarmă chipul pe umbra ta
din voce
Cum să răscumpăr spusei trăirea fără
vorbe
Pe mine să m-adaug pe brațul tău
veloce
Și cum ne-ar sta-mpreună desțelenind
atingeri
Tu crezi în adevărul ce toarnă în
minciună
Puținul de-mplinire când îmbrăcăm în
salturi
Priviri fără protecții aprinderi în furtună
Eu cred în libertatea de-a-mbrățișa
pâmântul
În vise-ngemănate să ne-nvelim cu cerul
Vezi tu în hăul vieții se-accentuează
chinul
De nu-ți cultivi răbdarea când dezgolești
misterul
Poesis
Noi reguli, noi misive
O limbă crește muguri sub ropotul de
ploaie
Prin boabele șiroaie își coace-n
toamnă struguri
Zemoase semne prinse cu virgule sub
tâmple
Trecutu-n linii umple metafore
surprinse
De rătăcirea minții ciclon peste iluzii
Trei puncte de concluzii citind te-apucă
sfinții
În epitete spusa mustește comparații
Complotul de vibrații în reguli noi
apus-a
O scriere poemă încorsetată-n leme
Exclusă prin dileme de mâna cea
boemă
Se poart-acum sedusă de libertatea
orei
Abrupta meteorei în limbi se vrea
transpusă
Noi reguli noi misive pentru un boț de
forme
Plimbate-n uniforme conclav de minți
active
Rondelul mâinilor nomade
Sub mâini nomade timpul e un vasal
în vis
Pe frunte cute aspre în mări ți se
deznoadă
Și ochi sfioși angelici ți se deschid în
nadă
Tot trupul se destinde și-adâncu-i iar
permis
Nimic în vindecare nu este compromis
Plăceri cu vocea-n hățuri vor iarăși la
paradă
Sub mâini nomade timpul e un vasal
în vis
Pe frunte cute aspre în mări ți se
deznoadă
Pe buze cresc vestale cuvântul neatins
Dansează infinitul în ochiul ce-o să
vadă
Iluziile sacre sub vălul de naiadă
Splendoarea nemuririi creație-n abis
Sub mâini nomade timpul e un vasal
în vis
11
 sintagme literare
CARMEN
SECERE
1.
mă trezesc dintr-un somn alb
speriată să nu uit numele mamei
azi e mai frig decât ieri
am îngropat sub pernă
glasul primei păpuși
ma-ma ma-ma
2.
ne privim în oceanul
din oglindă
îndrăgostiții sunt fragili
nu știu să numere
mai bine împrumutăm
tăcerea unui pește
3.
nu e noapte deși e intuneric
și-mi atârnă tălpile
pe toți ne trage pământul
dacă la început a fost cuvântul
de ce oamenii ucid vocile
suntem pacienții aceluiași ospiciu
a sosit medicația
somn ușor
4.
locuiesc într-un poem iberic
unde o dragoste austeră
se luptă cu morile de vânt
aici râsul este pedepsit
iar iertarea poartă mănuși
din latex
12
ultimul vers nu s-a mai scris
și-am căzut
în cel mai trist cuvânt
5.
în târgul de vechituri
poetul scrie despre o iubire palidă
ca un înger
întorc tabloul acesta
cu fața la perete
de teama frigului provincial
6.
doar tăierea sub limbă
ne mai vindecă
de tăcere
îngerii se-nchid în icoane
7.
sunt partea lsipsă dintr-o idee
pe care ai pierdut-o când mă că-
utai
printre cuvinte
e cea mai lungă tăcere mi-ai spus
coborând în tristețea meduzelor
și ce râs halucinant se-nvârtea de
unul singur
în caruselul acelei nopți
8.
departe de locul
în care plouă des
am construit o fierărie
uneori mă vizitează cai
scăpați din frâu
Poesis
zadarnic plânsul
ia forma fiecărui ochi
în locul viu al inimii
bat cuie
9.
cerul s-a împărțit deja muribun-
zilor
la jumătate
nimeni la capătul țipătului
în laptele orfanilor
se îneacă ursitoarele mute
cucuta se scutură
picătură cu picătură
în sânul pământului
încolțește noaptea
semnele sunt invizibile
peste umăr râul face un salt ca un
bum
înaintea lui ochiul tremură
în creștet iubirea
crește din cicatrici
rămân
10.
viața mea o continuă fugă
cu genunchii loviți de pietre
uită mereu drumul spre casă
goana pe o stradă nepavată
și întâlnirea cu destinul
scris pe biletul tras de papagal
aș fi vrut să mă opresc acolo
unde nesfârșește copilăria
dar gările au fost incendiate
prin fereastra acestui tren de
noapte
nu se mai vede nimic și
viața mea e o continuă fugă
 sintagme literare
CRISTIAN
LISANDRU
Ca și cum
mi-e dor de tine
ca și cum nu te-aș fi văzut niciodată
ca și cum trupul tău nu s-ar fi aprins
niciodată sub palmele mele
ca și cum m-aș fi pus singur pe o cruce
pentru a învăța să renasc cândva
dincolo de toate durerile acestea
botezate în sângele meu
mi-e dor de tine
ca și cum nu ți-aș fi murmurat niciodată
cuvinte
ca și cum nicio noapte nu ți-ar fi coborât
stele
pe umerii goi
ca și cum aș umbla fantomatic
între viață și moarte
luându-mă la întrecere cu semnele de
întrebare
răzvrătite între coastele mele
mi-e dor de tine
ca și cum n-ai fi
ca și cum n-aș mai fi
ca și cum
Iubirea lor, iubirea noastră
Ni s-a mai spus, nu-i nicio noutate,
Că dragostea e devalorizată,
Lovită cinic, ridiculizată
De toți perdanții vieților trucate.
Ostentative zvonuri dau năvală,
Ne mușcă atitudini insolente,
Pe surse vin dureri intermitente
Și triste răbufniri de vorbă goală.
Romeo-și caută prin urbe șansa,
Tot completând absurde formulare,
Iar Julieta, prin însingurare,
Păstrează dezolarea și neșansa.
Un Dante trist infernul reînvie,
Pe veci acomodat cu neființa,
Iar Beatrice-și plânge neputința,
Punând la coș Divina Comedie.
Orfeu se-nsoară pentru-a doua oară,
Uitând de zei și amintiri funebre,
Euridice, prinsă în tenebre,
Oftează lângă Hades, într-o doară.
Ulise stă la Circe de o vreme,
Iar Penelopa-i azi reprofilată,
Designer de succes și măritată
Cu un bătrân neguțător de creme.
Un Eminescu înșelat de soartă
O scoate din scrisori pe Veronica,
Apoi, luptând cu boala și cu frica,
Presară versuri noi din poartă-n poartă.
Din Cleopatra a rămas veninul,
Antoniu s-a retras în băutură,
Tot căutând o altă aventură
Spre-a completa, sentimental, destinul.
Dar eu îți spun că dragostea nu moare
Și peste vremuri se iubesc cu toții,
Râzând de știri, de zvonuri, de netoții
Ce-și fac blazon din crunta disperare.
Iar dintr-o dată toate sunt mai calme,
Trăiesc iubind, iubesc trăindu-mi viața,
La sânul tău visând când dimineața
Ne leagănă, odihnitor, în palme.
(Retro) poem la cântatul
cocoșilor
Ce simple-mi par acum acestea toate,
taverna ațipește, resemnată,
ca o natură vie, nesemnată,
iar un mesean își sprijină în coate,
cuprins de lene până peste poate,
melancolia.
Poesis
S-au risipit elogii sau acuze,
sunt stinse-acum petrecerea și jocul,
cu toții se grăbesc să-și afle locul
sub pleduri calde, pe lângă neveste,
ori poate pe sub geamuri de poveste
cu fete mari.
Poetul ce-ntr-un colț dădea citire
unor poeme lungi cât marea-i dramă,
pornește singur, nebăgat în seamă,
către aceeași veche amintire
(versificat descrisă drept iubire)
a vieții sale.
Un barman costeliv, de complezență,
întreabă din priviri ce să-mi aducă,
„încă un rând și niște coji de nucă,
să cad într-o solemnă penitență,
spre-a compensa nocturna mea absență,
în fața ei”.
Și plec apoi, cu zori de zi în plete,
mânat din spate de-ndoieli vulgare,
ca un actor cu roluri secundare
ce-nalță rugi la casa de bilete,
sperând să vândă două-trei regrete
la matineu.
În urma-mi doar taverna resemnată,
ca o natură moartă,
nesemnată.
Încremenire
ningea convulsiv
uitasem să îmbătrânesc cu încă o zi
la fiecare răsuflare
curgeau din mine ore minute secunde
copii îmbujorați băteau din palme
se aplecau să le culeagă
nu faceți asta
strigam nervos
în copilăria voastră nu e loc
pentru atâta timp pierdut
îmi amintesc și o cafenea goală
mese lăcuite rotunde negre
un chelner nemișcat
lacrimi țintuite la colțurile pleoapelor
ca o sentință definitivă
a unei ierni nesfârșite
ningea convulsiv în globul de sticlă
eu pășeam către tine
pe un minutar imobil
13
 sintagme literare
DANA
LOGIGAN
Te-ai înfrăţit cu lupii
Te-ai înfrăţit cu lupii ce urlă a pustiu,
Cutreierând cu foamea în ochi şi-n colţi de os
Prin codrii cu ninsoarea, ca frate să le fii.
De mine ţi-era foame. Voiai să mi te cos.
Răsună-n munţi un urlet, e lupul cel bătrân
Ce-şi poartă fraţii-n haită spre icnete de stâni,
Iar viscolul răzbate ca un fior nebun;
Li-i foame rău, de moarte. Ciobani spun
rugăciuni.
La lună urlă lupii, la pândă stau oieri
Şi câinii de la stână se-apucă de lătrat;
Sub gerul cel năpraznic ei încă au averi
Ce tolba le-o atârnă în vieţi de apărat.
Şi-or plânge ei mioare şi greii berbecuţi
De-or da năvală lupii la stână sus în sat,
La gât le-au pus alarme să sune-n tălăncuţi
Să nu le vină moartea ca ceasul secerat.
Şi urlă lupii tare; în noapte ochi sclipesc;
Sub labele de lupi zăpada-i scârţâită;
Ciobanii-nalţă focuri şi rugi spre cer mocnesc
Of, Doamne, de-ar vedea ei ruga-ndeplinită!
Şi doar de-i vrea Tu, Bunul, Atoatepăzitor,
Să le amâni iar clipa de-a da iama la oi
Le dă la toţi din haita cu glasul urlător
Un hoit de căprioară să nu mai fie goi!
Şi, Doamne, ruga lor şi mie mi-i aproape
Căci sânge şi durere nu pot a mai vedea
Și a muşca trup viu e clipa ce desparte
O viaţă de o moarte, viața lui de-a mea.
Acum Tu, Doamne, iartă pe lupi şi pe câinoşi!
Ascultă doar o rugă din suflet de păstor!
În gând şi inimi foamea şi răul să le coşi!
Şi picură-Ţi Tu harul cel sfânt şi păzitor!
Durere
Spre miezul nopţii luna în dangăt toaca-şi
bate
14
Poesis
Zborul meu uitat-a ape,
Plânge-n ochiul tău adânc.
De iubire să se-adape
Cată-n lacrimi legământ.
Nu mă vrei cu pene-n spate
Şi nici ţipătul din cânt.
Curmă-mi vise-naripate!
Mă pogoară pe pământ!
Şi-şi plânge printre stele o lacrimă de-azur,
E ultima secundă în care-mi eşti aproape,
Eu în genunchi plec gândul, mai mult nu pot Fă-mi din strigăt mii de şoapte!
să-ndur. Puful fă-mi-l iar veşmânt,
Şi dă-mi dorurile toate
Mi-i sufletul a foame cuprins de-o grea durere, Să le-atingem rând pe rând!
Un clopot nalţă bocet spre cerul înstelat,
Mă-nţeapă-n ochi şi-n oase zeci suliţe-efemere
Ce-n glorii pasagere destine-a-ncercănat. Vis negru-ndoliat
Mă roade-n plâns şi-n tâmple c-a răsărit durerea Dricul scârţâie-ntr-o parte,
Şi-n vântul cel tomnatic îmi zboară al tău chip, Calul spumegă în frâu.
S-a-nsângerat oftatul şi-a prins gustul de fierea Pe-un afiş ,,via spre moarte”
Cea roşie şi-amară, cu-obraz nedesluşit.
Scrie-n lacrimi mari de râu.
Tu pleci spre alte ţărmuri cu perle finisate
Nu mai tună, cade frunza,
Să-ţi dai prisos averii cu sâmburi de iubiri.
Eu plâng sub bolta-albastră în mii şi mii de şoapte, Iară cioclu-i mort de beat,
Vântu-mi suflă-n faţă pânza
Iar luna-mi ţine hangul în plânsul cu sclipiri.
De un negru-ndoliat.
Scrum Tremură pe deal un clopot,
Strigă crunt un pescăruş,
Cresc albastre-n palma-mi stângă Curg pe mine ploi în ropot
Păsări din totem Ce în groapă-mi fac culcuş.
Ciocuri galbene-ascuțite
Strigă să te chem. Ploile botează-n moarte
Şi natură şi sicriu.
Iar în palma-mi dreaptă roșu Pescăruşul n-are şoapte,
Sânge s-a ivit Ţipă-n zboru-i argintiu.
Colcăie spre ochi și tâmple
Visul ne-mplinit. Zăngăne-mi pe piept monede,
Flori de câmp se isprăvesc
Negre clipe curg spre ceruri
Şi mi-e sete…moartă-aş cere
Tu nu-mi ești acum
Și mă doare rău că-n palme Un vin roş, călugăresc.
Gri e tot și scrum.
Şi-aşa moartă şi-aşa mută
I-aş cuprinde zboru-n mâini,
De vrei să-ţi fiu Ultimul de mă sărută
Picura-i-aş vinu-n pâini!
Pescăruş îţi sunt în noapte?
Strigăt ce slomneşte-n vânt? Iară când să-mi bată cuie
Strânge-mi aripile-aproape, În capacul – lemn de brad,
Leagănă-le în cuvânt! Ochii i-am deschis să ştie
Că în veci îmi va fi drag.
 sintagme literare
DANIELA
RADU
Clepsidrele timpului
De prea multă așteptare
Clepsidrele timpului
S-au spart
Revărsându-și nisipul
Pe țărmul
La care nu mai sosește
Nici o corabie.
Pescăruși albi
Își caută țipătul
Rătăcit printre nori
Și se pierd pe rând
În zarea îndepărtată.
Doar gândul meu,
Înveșmântat în razele de lună,
Se întoarce mereu
Pe Insula nimănui
Ca să asculte
Cum crește în adânc
Lumina unui Nou început.
Șoaptele uitării
Nu am mai trecut demult
Prin visul albastru
De la marginea zărilor.
Mi-era teamă
Că vii
Să-mi iei din nou
Gândurile cu tine.
M-am oprit aici
Pentru o scurta veșnicie
Cu floarea mea de crin
În mâini
Să privesc zborul păsărilor
Prin anotimpurile
Despuiate de lumină
Și să ascult
Șoaptele uitării
Purtate de vânt.
Țărmul pustiu
Plutesc pe marea zbuciumată
Din adâncul meu
Azvârlită între Da și Nu
Poesis
Am dăruit-o
În prag de toamnă
Porumbiței
Cu ochi de cleștar
De la cumpăna
Timpului…
Acum privesc pădurea
Topită-n amurg
Cu ochi de Frunze
Ca o corabie din hârtie
Pe crengi de-ntuneric
Construită de mâna Și răsucesc pe degetele clipelor
Unui copil. Lâna de aur…
Vânturi reci
Mi-au alungat Rătăcire
Pescărușii bolnavi
Și-au spulberat Nu mă răstigniți încă!
Cenușa stelelor. Mai lăsați-mi
Visul albastru
Alungați-mi și valurile! Și această pasăre
- Am strigat – Care nu a învățat încă
Să nu le mai aud Zborul…
Țipătul sfâșiat
Când se izbesc Ramura mea de măslin
De țărmul pustiu. O port cu mine
De la-nceputul veacului.
Trebuia să o duc
Exil Celor 12 Apostoli
De pe Muntele Sfânt.
Cu aripile frânte
Mi se zbate în piept Dar am pierdut drumul
Pasărea tăcerii La o răscruce de vânturi
Și îmi alungă gândurile Și nu mai știu
Cu care aș fi vrut să te ating… Cum să ajung
Pe Tărâmul făgăduit…
Îmi cuprinzi ușor mâinile –
Frunze de plop fremătânde –
Aprinzând speranțe Album cu fotografii
În noaptea ochilor mei singuri
Și mă trimiți Iată diminețile acestea inutile
Să culeg nisipul În care ai uitat
Clepsidrelor sparte Drumul întoarcerii…
Din Țara nimănui…
Zâmbetul tău
Cu sufletul chinuit de neliniști, Închis acum
Rătăcesc pe țărmul pustiu Între coperțile cărții nescrise,
Și te aștept… Cuvintele nerostite
Până când Purtate pe aripa gândului…
Pașii mei obosiți
Se vor izbi Și întunericul acestor clipe
De marginea timpului… Coborât din noaptea
Ochilor mei singuri.
Lâna de aur Iată această vară
Cu marea furată
M-aș odihni puțin, Și pescărușii uciși
De privirile femeii păgâne…
Pentru câteva veșnicii
În umbra de plumb
A uitării… Toate se scurg ireversibil
Prin clepsidrele timpului
Lăsând în urma lor
Dar viața mea
O liniște stranie…
15
 sintagme literare
DAN
ROTARU
Sonetul uitării de sine
O lume-ntreagă doar din noi poți face:
ne potrivim ca două jumătăți
de timp, trăit și în război și-n pace,
mereu, de-ale iubirii vietăți.
E-n mine-amurg, în tine-i dimineață,
din inimă, fă-ți pernă tu, întâi,
nu pregeta nicicum, fă-ți somn din viață, și până-n sânge inima mi-ngheață.
căci, să visezi, ți-oi sta la căpătâi!
Ne vom iubi, nenumărat, cu rândul,
la fel, dinspre sfârșit către-nceput,
iar când simți-vom că ne moare gândul,
te voi uita așa precum ai vrut,
din ochi rupându-ți chipul și-aruncându-l
peste o gură ciungă de sărut...
Sonet de nepătruns
De când te știu, mi-e rău de prea mult
bine,
și inima-mi în piept respiră greu,
căci frumusețea prisosește-n tine,
precum te-a dat iubirii Dumnezeu.
Cu tine, ziua-i mult mai înțeleaptă
și-n mine curge timpul mai grăbit,
iar dincolo de viață, mă așteaptă
o moarte numai bună de trăit.
Nici spaima, eu nicicând nu ți-am ghicit-o,
că locu-n care-i e de neajuns.
Păstrează umbra ce ți-am dăruit-o,
și dă-i-o trupului, ca scurt răspuns,
când îngerii-l vor întreba, iubito,
de ce ți-e sufletul de nepătruns!
Sonetul zăpezilor din noi
Iubita mea, azi ninge între noi
cu ultima zăpadă de uitare,
16
ca-un gând de pace-n vreme de război,
și sufletul mi-e alb din zare-n zare!
Nu mă-ntreba ce-i iarna, că nu știu
cum lunile în anotimp se-ncheagă.
Azi ne despart troiene de pustiu,
și sania, renii-au obosit s-o tragă.
De pretutindeni geruri multe bat,
Ia viscolul în brațe, du-l în pat,
ca, de-cu-seară până dimineață,
să te colind, prin el, în lung și-n lat,
și din adâncuri către suprafață!..
Sonetul înstăpânirii
Să nu mă-ntrebi de ce m-am întâmplat
confuz, când trupu-mi tălmăceai cu
gura,
și nici de ce mi s-a evaporat,
când îi sporeai, cu palmele, căldura!
Să nu-mi ceri înapoi nici un suspin,
căci fără vânt, nici valul nu-i nimica!
Păstrează-mi partea de tine, c-am să vin
s-o iau, ros de târziu, bolnav de frică!
Ca să te pot privi din nou, ridic,
azi, lumile, și le anin de ceruri.
Dezbracă-te de dor, nu zi nimic,
chiar dacă vezi că-s bântuit de geruri:
la fel, te am imperiu, dar abdic,
biet împărat, în tine-n mii de feluri...
Sonetul formulei iubirii
Din toată lumea, câtă va să fie,
te cer lui Dumnezeu pe tine, atât
cât îndoială-a vieții-mi poți fi mie,
și cât să-mi ții de vis și de urât.
Poesis
Îmi vei uita formula, se-nțelege,
și jurământu-mi vei juca la zar,
sărutul de pe buze-mi vei culege
precum albina mierea din nectar.
În cuiburi, păsări zborul și-l adună,
că au atâta cer neînceput.
Murim în umbre numai împreună,
niciunul singur, cum poate-ai fi vrut.
Iubește-mă, și trupul ți-l răzbună
pe gura-mi ce se stinge sub sărut!
Sonetul iubirii târzii
De-l știi cumva pe-acel ce mi te-a dat
să te iubesc, nu te sfii și spune!
Colindă-mi nopțile în lung și-n lat,
și doar spre dimineață-n mine-apune!
Cu trupul nu-nceta să mă îmbii,
ca florile, albina, cu mirosul,
și ochilor, în timp ce-n ei mă ții,
să le-nmulțești și visul și frumosul!
Ma-ntâmplu, blând, după-ale tale legi,
iubesc numai atât cât se mai poate
ca doar după sărut să mă-nțelegi.
Când întâmplare-i tot și-un tâlc au toate,
nu pregeta, și vino să-ți alegi
poteci rămase-n mine necălcate!...
Sonetul din urmă
Să-nceapă ziua, inima-mi e gata,
cât într-o viață să iubească, azi!
Întinde mâna, lumii schimbă-i data,
și-apoi în brațe lasă-te să-mi cazi!
Vezi, soarelui să-i potrivești lumina,
să-mi fie cald, cât ție ți-este frig!
Aleg să-mi ispășesc muțește vina,
de-a te iubi, și-n vis, încet, te strig.
De tine, noapte mi-e, și mi-e fierbinte,
și gol, și ger, oriunde te-ai afla.
Nu semăna furtuni în jurăminte,
și calcă-n mine doar în urma ta,
doar de te-ncape și te ține minte,
că numai ea te-a-ndepărtat cândva!...
 sintagme literare
DORIAN
STOILESCU
Puțin mai multă apă
gramatica era un zeu dictator umilit de iubită
refuzând să respire, s-a asfixiat dincolo de stele,
a devenit un nou soare -
din acel moment ideile noastre au devenit noile lui planete.
din cratere noi, în lumini fumegânde, noi sentimente se-
adunară:
tu ești acum cea care aduce apa, pui bun început lucrului
nostru.
sângele meu trist s-a transformat în munți de granit,
m-a înghițit oboseala faptelor, acum,
când oceane, orașe, râuri, păduri și drumuri
deja le-am crescut împreună peste noapte.
precum noi agățăm cu privirea noastră copacii
în speranța generoasă că îi putem reda cerului
plămânii mei au început să fumeze
toate cărțile bibliotecilor lumii noastre,
când totul devine un smog trist și-întunecat
și se așteaptă ploaia.
iată, fumul dat de plămâni în afară
a devenit gând și țară, acum când, așteptând
iubirea, o vedem devenind însăşi realitatea.
șopârlele se uită curioase în ochii mei:
puțin mai multă apă să beau de la tine e tot ce-mi doresc.
Din colț de la chinezi
o pană digitală a început să gârâie și să mă înjure
atunci o tâmplă cu o stea postcomunistă a început să
crească de sub ușă
mi-a spus că mă bate la fund dacă mă fac că nu înțeleg și
mă port ca un prost
i-am spus să-și facă niște rate la mersul pe cărbuni aprinși în
piețele suferințelor publice
dar ea mi-a spus că nu are nevoie
pentru că submarinul diamantin de aer i-a crescut în spate
și că nu vrea să aibă parte de nici o infecție
dar eu i-am spus că sunt cumătru cu ciobănescul mioritic
și că am un covor de gâze cu vocale din moldova
unde de altfel mi-am pierdut inima
și că mărgelele mele alabastre curg
Poesis
din capitala ţării în sens invers
sunt cărate de vapoarele nerusești și nebritanice
ale dorurilor nerambursabile
și că vreau să mă întorc
ea mi-a spus că sunt un copil
iar că atunci când apare factura o să încep cu buldozere pe
uranus
și că „o să spui ca era mai bine pe vremea știi tu cui”
dar eu i-am spus că nu comentez
apoi ea a început să râdă din trei taste și o claviculă
unde-i vara mă întrebă
i-am zis să-și ia niște acțiuni la piețele financiare
din pădurea noastră nebună
dar ea mi-a spus că nu vinde și că nu cumpără nimic
pentru că aici râmaru s-a dus s-o urmărească pe sfânta
paraschiva
în schimb eu am urlat
ţuţea
samurai de legendă
eu i-am mai spus că sunt un fel de seismograf demodat și că
mi-am adunat feelingul
din vocile de siliciu cu briceag de verișor
că inima mea dintr-o vitrină râde plângând prăbușita-n
sondaje
și că arde ofrande visând la stelele în cloroform dintr-un
țărm uitat
apoi ea mi-a zis să mă duc în america
la falusurile financiare ca niște zgîrie nori
ca să mă rog la ele
sau să fac social media la uterul de nisip rânjind ca un
concord
și mi-a mai spus disprețuitoare
cum nimic nu mai e demn aici de pe vremea lui decebal
eu i-am spus că dintre ceauşescu și anticipate
am ales brandul no name
și că batista nu-i exclusă pentru extracția cuvintelor din
culori și lacrimi
ea mi-a spus
tu dacă vrei o să ai parte de e-uri și adi minune
sau gropi cu pedofili și caritas
sau ceva trichineloză și c v tudor
sau apaca cu maidanezi și cu vântu și cu mama fni-ului
ori ceva blonde la protecția consumatorului și un
europarlamentar
din surse care doresc să-și păstreze anonimatul
eu nu i-am zis nimic şi am tăcut eroic
atunci ia comisia mea de experți mi-a spus ea
i-am spus că dintre răsărit şi apus îl prefer pe leonard
doroftei boxerul
că a fost elevul lui mama și că s-a întors și încă pocnește
bine
atunci ea s-a supărat şi a plecat
și m-a trimis să cumpăr de vizavi de la chinezi
17
 sintagme literare Poesis

EMIL
Non culorii noastre?
Iubiţi acum, prieteni
Zilele se scurg!

DRUNCEA Trenuri
Îmi plac migdalele
Şi trenuri goale
Circulă prin lume,
Noi vom vorbi De pieptul unui ţărm
Călătoresc spre calea
s-a alipit o barcă.
Singurătăţii-n doi,
Din zborul lor Dar nu e Doamne
Cad litere Pe pământ minune
Pe case, Când iubeşti
Iar trenurile mele
Pe vitralii Circulă greoi.
și pe garduri. Când iubeşti,
Cât este Câmpia lumii
Noi vom vorbi de mare!
De râuri, Şi Munţii lumii,
Poveste
De culori, Cât de înallți! Alergam pe şesuri ca-n rai,
De trupuri vom vorbi, Aveam zâmbet şiret,
Când va pleca străinul. Galopuri de cai…
Despre ninsori, de veghe Muzica sferelor Azi merg agale
Adevărul. Caii la pas,
Vom desena tablouri Muzica sferelor Păstrez amintiri
Şi vom sculpta decorul. Sminteşte muritorii, Pe cadranul de ceas.
Iubirea e mai aprigă
Dansând.
Procreere Colindul verii
În ceruri Vise lungi Să fie grâul
Herghelii de cuvinte. Curgere de mâini,
Unele se întorc Pe la ferestre, vara,
Pe scările tocite Să ne colinde macii!
Pe umerii mei:
De-atâtea renunţări,
„Păsările noastre
Atârnă vise lungi
au murit.
Desenează-ne Nerânduite. Fiu al ceţii...
În alte păsări
Care se nasc!” Fiu al ceţii,
Feeric loc… Fiu al bălţii,
Pe lungi diguri cenuşii.
Dorinţe ard O barcă pe lac, Omule
Feeric loc De ce nu vii?
Al iubiri eterne S-a deschis culoarea verde,
Inele-copaci,
Mâine, tu nu mai erai,
De cer aşternuturi. Te aşteaptă cercul mare.
Se-aud râsete Testament de Lord de cai.
În casa vânătorului, Grădini
Dorinţe ard
Pe lacuri de pescari... Dacă ar fi Despre noi
...Sălcii pletoase Cuvintele flori,
Jefuiesc amintiri. Câte grădini suspendate! Floarea
Despre oameni
Despre picturi,
Sărut ancestral Dilemă Dalta,
Despre pietre,
Râul curge. E primăvara Despre sculpturi,
Prin ceaţă Toamna Se duce clipa,
Se aude sărutul. Se rătăceşte ora.

18
 sintagme literare
GABRIELA
ANA BĂLAN
Am visat
Eram un singur mal
Acolo unde se întâlneau trei ape
Izvor ocean lacrimã
Le arātam fotografia ta nu te
recunoșteau
Se ascundeau în sticluțe
Parcã știau cã pentru mine Dmnezeu
Le va preschimba în cernealã
Abia așteptau sã le mângâi cu pana
Sã storc din fiecare picãturã poezie
Parcã știau cã dorm și numai în vise pot
scrie
De teamā am șoptit și s-au evaporat
Întâi oceanul pe urmã izvorul
Nu m-am trezit eram mal unei lacrimi
Îi arãtam fotografia ta
Te recunoștea
Îți sãruta prima oarã obrazul.
În zori te-am invitat la cafea
Mi-ai adus în dar un toc
Din lemn de trandafir și-o cãlimarã
Le-ai gãsit într-un cufãr
Lăngā o coalã albã de hârtie
Și te-ai gândit la mine
Ai visat cã încercam sã îți spun te iubesc
Și nu aveam cu ce scrie
Celelalte exemplare
după vizita la zoo,
ai vrea să vezi
celelalte animale
în libertate,
după vizita la grădina botanică,
vrei să miroși flori de câmp
și tot așa, dacă ai o piatră
vrei un munte întreg,
paharul cu apă te duce la izvor,
săruți alte femei
doar ca să poți recunoaște
gustul meu
până când vrei
o felie dulce, groasă din moarte
argument că s-a terminat cu viața
amară
nu ai avut timp destul?
pictează celălalt timp,
lângă un fluture roșu, unul albastru
dacă toată viața ai privit spre un singur cer,
vei avea ce privi toată moartea, în jos!
pune-ți o mână în plus,
ține cartea cu poezii,
să te recunoști care ai fost
să-ți faci mai ușor o idee
despre cum vrei să fii
pentru că și moartea își va dezveli,
când te va scăpa o clipă din gheare,
în toată splendoarea, celelalte exemplare! fără să-i pese de poezie.
Ochii leului berber
(leii berber - singurii
regi care se îndrăgostesc de-adevărat)
ochii leului berber - tabu,
acum când scriu,
doar doi,
pe ultimul exemplar
nu l-aș clona,
l-aș ruga să mă sfâșie,
să urlu că doare
mușcătura
dar și mai tare dispariția speciei rare -
visez un pui,
mă dau peste cap în căutarea mamei
leone
prin munții Atlas
- nu aș invita-o la cafea,
să nu citească jurnale - luăm
o știre la întâmplare: ,,o familie gay
a început operațiunile de schimbare de
sex
la un copil de 11 ani
înfiat/ cumpărat" -
leoaica ar simți că un copil neîntrebat
e ca un pui vânat -
am găsit-o la zoo, ultimul exemplar,
își crește puii în cușcă,
plătesc bilet să o privesc
felina îmi întinde o coajă de banană
printre gratii
Poesis
de parcă eu mi-aș ascunde libertatea
într-o captivitate tra-
dițională
de cealaltă parte
nu mai visez nimic
nu-mi place să mint privind în ochii
leoaicei.
Acolo unde umbra mea
nu am închis un ochi toată noaptea
am stat de strajă lângă picătura de
sânge
smulsă din inima acestui poem
acum aș scrie dar ochii
se închid ca o cortină
mâna se clatină
vinul nu poate spune adevărul
în cupă e numai un sâmbure
de strugure vândut la tarabă
acolo unde umbra mea
vânează lei
Fir de nisip
Cealaltã femeie sunt eu
legatã de alt fir de nisip din clepsidrã
azi dresez caii timpului mai târziu mā
vor cãlca sub copite
vãd cu câtā ardoare mângâi drumul
pe care plec iubite
mi-am pus douã oglinzi pe pereți
poți alege în care vrei sã mã vezi
în una râd în alta plâng
în una am sicriu în alta mãsuța la
care scriu
alege dragul meu cum vrei sā fiu
alege restart alege delete
proiecteazã-mã pe perete
fā-mi aripi petale inimioare
joacā-te de-a Dumnezeu și
decupeazã-mā din coasta lui Adam
scrie-mã cu majuscule
hai înapoi la butonul de start
cailor le e sete dā-le un like
sacrificã-te ieși la fereastrā
mã recunoști cealaltã sunt eu mai
blândã mai dulce
femeia care trece
prin singura rețea disponibilã
aceastã clipã
acest fir de nisip din clepsidrã
pe când nu exista 4G
trec desculțã prin colbul timpului pe
poteci de maci
intru fac duș și cânt la pian
mã distribui prin sute de pixeli și mã
lași în prizã la încārcat
pânã nu mai știi care femeie sunt eu
în ce oglindã masã de lucru sicriu
când mã nasc când iubesc când scriu
stinge laptopul e târziu
iubitul meu fir de nisip argintiu
de mâine încep amintirile mele
19
 sintagme literare
GHEORGHE
VIDICAN
Amintiri de ultraș
din pălăria de paie ies păcatele nopții fluieră a pagubă
oboseala coapselor prin rouă
târăște șarpele somnul mă privești ca pe un ratat îmbâcsit
cu citate din umberto eco
sub piciorul tău scârțâie dimineața ne învățăm umbrele să
joace barba oarba
legate la ochi prin răsăritul soarelui plătim cu un card
piratat fumul țigării
doar fumul a mai rămas din arderea clipei în scrumieră ard
voci altcineva
vine la subsuoară cu un snop de mirosuri altcuiva îi pasă de
visele tale
paharul de votcă m-a învățat șeptica americană m-am
săturat să pierd
uneori îmi doresc să mă strecor prin trupul tău alteori să
hoinăresc
pur și simplu să hoinăresc prin mine de mână cu tine singuri
să-ți cumpăr buzele cu umbra oglinzii te ascunzi în rouă
de trecerea de pietoni trecătorii ne bârfesc fărdelegile
prin iarbă ne curg tălpile crăpate de mesageria vocală
voci fără trup se rostogolesc prin demnitatea dimineții
mă înveți să înot în lacrima ta îți simt mirosul picură
în ghiozdanul școlarului bătrânețea bunicii foșnesc
ridurile unui poem optzecist prin paharul de votcă
mă înfurie ratările lui pițurcă pierdem pe mâna lui jocul
precum un birjar antrenorul înjură frumusețea femeii
filozofează despre ratările glorioase ale echipei
țipătul nașterii îmbracă euforia golului marcat
spectatorii își asortează fericirea cu zâmbetul
învingătorilor prin lacrima ta noncoment
existența învinsului devine certitudine
3 – 1 pentru steaua
ultrașii prezenți la meci își devoră carnea
îți cumpără buzele cu umbra oglinzii frica e albă
rochie de mireasă prin conversația pașilor tăi zboruri
câteodată singurătatea mea cât un stadion îmi fură umbra
încerc să mă simt miros de cafea pentru vecinii zgomotoși
dorești să îmi cuprinzi cu brațele victoriile în lacrimă mii de
dedublări
sărutul vede cu ochiul liber depărtările o gară părăsită
mocnește în noi
ultrașii își urcă bucuriile în tren călătorii voci bolborosite în
parfumul tău
rămășițe din toată lumea în alte rămășițe îți simt cutele
buzelor îmi taie respirația
îți aranjezi vânătăile o numărătoare inversă prin fondul de
ten al obrajilor noi riduri
aglomerație pe trecerea de pietoni cine ești cine sunt ne
întreabă vecinii plini de euforie
prin zâmbet cineva pleacă cineva vine noi suntem singurii
care ne despărțim de noi păsările
zbor prin tine spre mine ploaia așează în fotoliu gustul
lacrimei norii sunt zgârâiați de curcubee
ochii obosiți șarpe prin mirosul trădării mă privești ca pe un
ratat îmbâcsit cu citate din umberto eco
fredonăm în urechile vecinilor răsăritul meciurile de
egalitate ne sparg foamea devenim săraci ieri
pe magheru cîâinele tău lătra la lună mi-ai spus mergi în
20
Poesis
patru labe și latră la lună îmi sărutai umbra
asortată cu foșnetul rochiei tale niște frisoane ni se
zbenguiesc prin mâinile legate de imaginația ta
de gojdistă infatuată orele de literatură cu talianu îmi
terorizează umbra nietzsche chiulește de la ore
interfonul de la blocul copilăriei e mut mă întorc în
amintirile mele ca într-o supă făcută în cuctă ieri
colega mea de amintiri a condimentat-o cu lacrima mamei
sale treizeci și trei de minute a fiert ochiul spirtierei primită
cadou de la un cetecist la metalica poveștile de dragoste
pline de extratereștri știm despre noi hoinărim prin orele
de literatură cu mâinile legate la ochi
de bacovia suntem noi în noi îmbrățișări în lacrima mamei
purtând soarele în mâini
Viitorul
lui Nichita Stănescu
după ușă se deschide o altă ușă duce spre viitor o casă la
care zidești ferești
zidești întâmplări scripeți pentru ridicat amintiri
și de ce nu lătratul câinilor maidanezi la umbra degetelor
noastre
ne luăm de mână prin imperiul fricii
pe calea borșului macii roșii cresc până la brâu
miros de porumb copt prin poemele inedite ale lui nichita
dora stănescu e un poem al viitorului
pașii ei plini de capcane îi aud plimbându-se prin muzeul
literaturii române
dorul de nichita e un viitor postmodern al singurătății
un fierăstrău taie trunchiul poemului
lupii mișună prin viitorul zidit în scârțâitul îmbrăcat în blugi
al ciuturii
setea iscă conflicte concentrice în lacrima dorei
la desești pașii lui nichita sunt un festival
se scrie cu sângele lui pe frunzele toamnei
viitorul un oaspete drag oglinzilor
încolțește pe buzele poemului cu iz de mir
curge subțire pe fruntea dorei
vremelnică poticnire în mirosul pălincii
metalizate amintirile sătenilor din desești poartă viitorul
prin trupul lui nichita
umili șerpii șuieră prin mărul trădării
viitorul are parte și de trecut
prezentul respiră în noi provizoriu
ne despărțim de el mereu
poemul despre nichita e cu gura în viitor
pielea lui împachetează viitorul dorei stănescu în trecutul
hergheliei de cai din desești
casa la care zidim ferești e a viitorului
hazardul e o necesitate prezentă în noi
nichita zâmbește în bombăneala noastră euforică
la desești viitorul șade la taifas cu cazanul de pălincă a
poetului gheorghe pârja
picioarele desculțe ale poemului simt murmurul pietrelor
bandajați la ochi cu bucuria sătenilor poeții devin o cișmea
plină de sete
carnea viitorului miroase a pâine coaptă
rădăcinile spală tălpile dorei stănescu
respirăm rotund în poemele pline de lună nouă
dedesubtul încolțește iarba viitorului
de deasupra nori de ploaie
învață mersul pe bicicletă respirația poemelor
mustește a sete poemele lui nichita
dora stănescu îl plimbă prin literatura românească
postdecembristă
poemele se hrănesc cu lacrimile lui nichita
dora stănescu cu scârțâitul ușii între dinți recită poemul
viitorului
 sintagme literare Poesis

GINA
În urma lui, gărgărițele au invadat cerul, ca niște picuri de mir
în candela inimii.

Nu mă aștepta
ZAHARIA astăzi mă voi opri sub salcâmi
voi înnopta acolo odată cu iarba din cântec de greieri
patul meu din raze de lună se va întinde
ca un curcubeu la pețit
Prin suflet ce mai e nici foame nu-mi este
ultima oară am adunat comori de suflet
Am auzit pe cineva bătând din palme pentru masa aceea goală
și am ieșit afară să văd ce e. și nu mă sperie șuieratul șarpelui din spatele zilei
Era Iuda cu o talpă de pământ
și o cingătoare de fier, Îmi spun rugăciunea și cânt
alunga dușmanii mei nevăzuți.
voi intra în somnul tău ca un soldat gelos pe floarea
Și am auzit o fâlfâire de stele din părul iubitei
și m-am dus mai la vale să văd ce e. îți voi deschide descifra codul inimii și voi hoinări cât e
Era Iisus care-l alunga pe Iuda noaptea de mare
să pot zări livada în care se coceau deodată pantofii mei vor lăsa urme peste tot
măslinii. cu bucuria unui oaspete pierdut într-un pahar de vin
Și am ridicat privirea fără să știu Mă răsucesc într-o chemare și atât
că pe sub genunchii mei trecea Iordanul.
Era vară și era frig, după mine un roi de gânduri se întrec
oglinzile asudaseră într-un strop de credință cu foșnetul căprioarelor
și am alergat să văd ce mai e prin pădurile virgine
prin sufletul meu. atinse de grindină

Bătrânul cu ochi verzi Până la ziuă

Cu siguranță că și bătrânul cu ochi verzi a iubit cândva. te știu la fereastra mea
Trage amintirile în piept odată cu fumul de țigară, apoi le ești acolo
aruncă în vârtejul timpului. noaptea te acoperă cu marama lunii
Nu știu de unde coboară, nici dacă cerul de la fereastra lui mă privești cum cos la gherghef dragostea
e încruntat, apoi o așez într-un leagăn de multe ori am tors gânduri
dar îl zăresc în fața blocului meu, pe o bancă, mereu în mă joc cu singurătatea
același loc. eu îi fac zestre
Privirile sale zgârie pământul cu atâta finețe ea îmi spune că mă trimite în lume s-o vând
că amețesc iarba,
le cerne printre razele primăverii și parcă le așază într-un plic. mă înțep cu un crez argintiu
Cine știe, undeva la capătul gândului pe linia destinului firele sunt drepte
e o cutie poștală. dar cos mai departe nu vreau să știi că mă doare
Și un parfum puternic, poate un con de brad și o oglindă. sângele meu umple pânza de nori
în pumn am râuri de ieri de azi și mai am câteva șoapte
Peste drum, o echipă de fotbal amestecă sunete scăpate din inimă
și cifre,
un autobuz plimbă străzile într-un film vechi, vezi
câteva gânduri tușeșc lângă poarta zilei, așa vei învăța și tu să coși dorul
un cerșetor adoarme peste ele, poate îl vei înhama la carul stelar eu nu mă tem de comete
trecutul clocotește ca un țipar într-o barcă de salvare. atât de multe sălbăticii sunt în liniștea mea
Și totuși, bătrânul cu ochi verzi prinde asfințitul în pumn că fiecare val mă învață să înot
și îl duce acasă. până la ziua

21
 sintagme literare Poesis

IONEL literele coborau din carte povestea

trenul cu îngeri urca spre cerul fericirilor mute

BOTA în templu păzitorii cuvintelor așteptau

...și amintirea mamei
pe țărm femeile dezbat
canonul bărbaților în floare
eu am deschis fereastra donjonului
și am chemat cavalerii să admire panoplia maestrului
am construit podul de mărgean
peste valuri împletind lumina și întunericul
bucuria nădejdea și amintirea mamei care te năștea
citind fericită epistola împăratului viselor fără de sfârșit
cerb în arhivele melancoliei
dintotdeauna așezând
în paradigmă litera
o adorăm
ca și cum sâmburele lumii își împrăștie roada
și noi alături de sfinții pribegi
ducem spada ceremoniei
în sala în care maestrul
termină chiar acum tratatul de metafizică al
singurei cetăți
gheișa din memoria secundă
pe canapea se-așterne anotimpul o dată cu noi
vai, e-atât de bătrân versetul victorian
bufnița vede muntele fuji la răsărit de zâmbetul tău
eu văd moartea la apus de limpedele semn al
petalei cireșului
femeia îl așteaptă pe haijin îl invocă și plânge la
căderea stelelor
carnea trupului ei înflorește în dorința bărbaților
în baia împăratului pe un piedestal așează inima
iubitului
apoi dansează goală topind în flăcările oglinzii visul
despre templul din labyrinth
să răsune orga marelui arhitect
în centrul ochiului soldatul măsura mireasma zilei dintâi
se deschidea ceasul și clopotul din turn anunța
intrarea întrebării pe poarta orașului
cavalerul aducea răspunsul
sub platoșa mirosind a vâsc din ținutul ultimelor îndoieli
doar în sala tronului împăratul melancoliilor deschidea
cartea
și literele coborau să încoroneze femeia
trenul cu îngeri intra în marele real
și mireasa dăruia mirelui toată povestea
și era cerul fericirilor mute
deodată deschis deodată deschis
și ziua dintâi
ziua nunții de aur închinată
de amurg
vei înțelege chiar dacă prin aceste cuvinte mă înălțaseră
cândva femeile zâmbind valurilor fiecărei dimineți ale
amintirii de purpură și disperare.
Astfel se scrie despre cel care-am fost. Astfel se scrie despre
cel care sunt. Astfel se scrie despre cel ce va fi osândit
pe cadranul ceasului când apele revărsa-vor în Menorah
fericirea flacării dobândite. Gândurile s-au desfăcut de mult
și mă cuprind printre nouri o dată cu aceste cuvinte prin
care mă înălțase cândva zâmbetul tău. Acum voi muri și voi
învia dar tu vei vinde cenușa mea o dată cu semnul de pe
lespedea luminată de cântecul stelelor arse.
Ah, pribegi-vor oasele mele în galantarele veacului de fum
și Dumnezeu va cânta singurătății mângîindu-i obrajii cu o
vedenie. Apoi se va închide cartea și triste vor fi paginile
acestea la lăsarea întunericului. Dumnezeu spală cerul.
Acum plânge. Acum râde. Acum e aspru cu zborul îngerilor.
Spre seară femeia va mai veni să aducă hărțile lumii și va
cânta frigului, vai, frigului postum din grădina suspendată
între cele nouă ceruri. La loc de verdeață mă așteaptă mieii
vârstelor să-mi țină de urât de frumos de amurg

22
 sintagme literare
IRINA
ALEXANDRESCU
Eu....gara cu șine de lemn
Trenurile au opriri
în gările cu molecule albastre
și sânge negru pe mâinile călătorilor
cu brațe lungi
și ochii adânciti între semiîntunericul
dintre două șine!
Bate clopotul de la biserica de pe
colină
și copii ies la cerșit, pată de gri
pe ochii turiștilor cu dinții albi
și buze crăpate de râsul pentru un
instantaneu!
Ei! când vor mai putea fi oare așa regi?
O vale a plângerii este gara, un leșin
lucid
cu gust ciudat de sânge
după o izbitură in creștet!
Părăsită,
linia veche nu are parapet,
linia moartă, istorie!
Vagoanele se plimbă în sunetul
goarnei
toate trec
ca un hohot homeric,
își leapădă unul câte unul
compartimentele
pe piei jupuite de arbori,
pe coji exfoliate de om...
Din când în când hematoame sordide
invadează arterele
căii ferate
....aceasta este de fapt viața mea
înăuntru-groaza, crima, lovirea și
trădarea,
ticăloșia orgasmică
stau boite cu roșu
lângă o masă cu băuturi tari...
Sfinții au fugit din icoane
plâng pe rămășițele trupului meu!
Ca o bandă producătoare de morți
îmi contabilizez scârbită trăirile
și le arunc ca un bumerang
în gara cu vagoane pe șine de lemn
și traverse ruginite.
De ce n-ar fi?
Este sărbătoare în acest burg,
Femeile își scutură fustele maron
închis
Și-și agață ciorapii în pantofi cu toc
Foarte înalt...
Miresele merg pe jos
cu limuzinele... pe lângă
Și soții lor
sparg ușile bisericilor... cu mănuși albe.
Preoții își calcă sutanele în picioare
... au pantofi de un mare lac..
Florăresele își anină trandafiri negri
în părul alb,
Bolnavii și-au pus perfuziile la
butonieră,
Iar mamele nasc azi cu tăieturi în cruce
pe pântecele plat..
Nu mai plâng pruncii,
Nu mai zboară vrăbiile!
La un colț,
un câine cară un bufet plin cu
friptură...
Peste tot ard bani,
Oamenii se bucură de focul acesta,
iarna...
Este sărbătoare în acest burg...
De ce n-ar fi?
Valsul redundant al morţii
Șapte mii de cruci duc astăzi pe un
umăr fără nume
Și mă-nec de-a lor povară în căzute
cimitire ,
Nu mai am dureri la poartă, las fanfara
să mai sune
Valsul redundant al morții, teatrul meu
cu mii de fire !
Într-o viață ca o scenă am fost
saltimbanc pe-o ață ,
Foc am "înghițit" și săbii și un clovn cu
suflet plâns...
Din "Cunoaște-te pe sine", sorții i-am
durat prefață ,
Dar m-au otrăvit mișeii, eu am plâns
cât ei n-au râs !
Poesis
Ce vă puneți steag la poartă, care
doliu, ce valtrapuri?
Când veneam la masa voastră cerșetor
de visuri mute...
Ce acoperiți azi caii, le pictați copite-n
trapuri?
Mi-ați frânt mâinile în cruce și
genunchi durerii mute !
Ce vă perindați prin față-mi și vă tot
uitați la hoit ,
Nu-l știați dansând prin cârciumi și
țipând "alandelună"?
Azi veniți cu flori din plastic și îi puneți
pânzei roit ,
Dați mai bine demn capacul,
cimentați-i o falună !
Eu mi-am asumat o viață și-am băut-o
pân' la sânge ,
Nu mai am dureri și patimi și nu plec
din lume-nvins ,
Ce veniți la pomenire, epitaf ingrat
pe-o cruce?
Plec din anotimp de toamnă în
pământul negru...nins !
Aceasta nu este viaţa mea !
Aceasta nu este viața mea și
nici nu a fost !
Eu trăiesc mereu înapoia sau după
minele retușat cu turbă
în toate zilele impare .
În zilele pare am alte treburi..
îmi reconstruiesc venele smulse,
spăl geamurile ochilor cu iriși
înfipți haotic în barul de azi noapte,
când am jucat darts,
aorta o leg bine de inimă.
mi-a scăpat de câteva ori
și a făcut ravagii...
Îmi ascut durerea și scrijelesc
pielea degetelor până la os...
cu falangele las mai ușor
urme pe sufletul oricui,
plus că ...sunt albe!
Toată bucătăria asta de
autoaranjare sintetică o împachetez
linistită!
și liniștită o arunc în abisurile mele...
doar balenele ucigașe o mai ciopârțesc
uneori
lovind un ocean de vise
cu coada îndoită...
Eu doar mă uit!
Este un spectacol uluitor !
am gene bune...din păcate…
23
 sintagme literare
IRINA LUCIA
MIHALCA
Un timp, în timp - o flacără vie Aşteaptă, nu pleca
Lumea pentru mine se formează
din două cordonate: până la tine şi cu
tine!
Avem nevoie de iubire,
de simțirea noastră, istoria se parcurge:
înaintea erei noastre şi-n timpul erei
noastre.
Aşa şi iubirea, toate se parcurg,
am nevoie de tine, frumos mă tulburi,
dorinţa-mi este nebună!
Îţi voi căuta palmele, liniile
şi-ţi voi călători cărările!
Simt pasiunea-n sângele meu,
simt adevărul, dorinţa-i vie,
te ştiu din totdeauna, iubirea mea
divină!
La un moment dat dispar trupurile,
rămâne starea de nedescris,
o neputință, o dulce durere,
aroma împlinirii,
(să rămâi prin durere cu mine!)
o alchimie a iubirii, un dans este totul,
simțiri profunde, un schimb divin de
energie.
O durere interioară, atemporală!
Nuferii se deschid în constelația
cerului nostru
la lumina pe care-o simțim şi purtăm.
Adâncă-mi este iubirea,
dincolo de această lume te doresc
şi dorinţa nu separă corpul,
te voi pătrunde adânc cu iubirea mea,
cu tot ce am, împart cu tine totul.
Simte-mi mâna caldă, mângâierea,
sărutările!
Ne-am activat soarele intern,
dorința ta m-a deschis - femeia-floare,
femeia-lumină, femeia-femeie!
Odată căzută în braţele mele clepsidra
va curge în sus, divinitatea aşteaptă.
Trăiesc o mare iubire,
un timp, în timp - o flacără vie!
24
Poesis
vei găsi sensul pe care-l tot cauți.
Cu o mână poți cuprinde şi înţelege,
privește prin lumina degetelor,
unele iubiri nu se uită,
rămân în adâncul şi strălucirea cuvintelor...
Ca soarele şi luna, uneori
De vină să fie lumina primăverii
sau vântul, în trecere,
Desigur, iubirea există,
prin câmpul însângerat de petalele
cu sau fără titlu de împrumut,
macilor?
iris pierdut prin culorile Paradisului
De vină să fie mireasma ploilor de vară,
- gând între cer şi pământ -,
luna plină sau exploziile solare,
fiorul de viață chiar dacă
pentru paşii purtați peste pragul visului,
ai pășit, de-atâtea ori, pe cablul
trezind, ca o adiere, suspine
perfect întins peste Poarta Cerului,
care ne-nsoțeasc lacrima de neoprit?
acolo unde clipele par veșnicii,
Poate că, aşa suntem noi,
acolo unde timpul
ca soarele şi luna, uneori.
e suspendat într-o lacrimă.
Un continent pierdut ce crede-n
regăsire!
Oriunde ai fi, oriunde ai merge,
Îţi simt absența din fiecare trecere,
oriunde ai căuta, așteaptă, nu pleca,
precum sunetul înăbuşit
citește în ochii mei tot ce nu ne-am
al clopotului scufundat în adâncuri
spus!
şi zidul înălţat, ca un pumnal între noi,
Tristă-i tăcerea, ochii îţi sunt închişi.
şi lumina ce pâlpâie înspre ţărmul
Ascultă, nu pleca, privește-mă cu inima
întunecat.
- o epifanie prin care te plimbi,
Sub cerul infinit stelele-au amuțit,
cu degetele, în căutarea unui sens -,
am închis muzica, am stins valul,
acolo unde lumina se-arată în noi.
ştii bine, la puțini li se arată stelele.
Spune-mi, unde o vom mai regăsi?
E mai bine acum?
Căutări, mirări,
Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!
adâncimi în noi universuri,
Suntem singuri în oceanul acesta,
speranțe care-şi așteaptă înflorirea,
risipeşte absența şi umbrele rănilor
bucurii, abisul neliniștilor,
neînchise în trecere.
antracitul durerilor, lacrimi...
Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!
Ce ai? De ce plângi?
Speranța, ca o rază de soare,
Un bărbat rareori plânge!
ce-aşteaptă să străpungă abisul durerii,
Zâmbetul pe care mi l-ai dăruit
uimirea și necuprinderea ei.
lasă-l să zboare în cântecul ploii,
în lumina din noapte,
În viață ne căutăm tot pe noi,
acolo unde pietrele dorm.
atingerea ființei, o clipă, doar,
În tăcere te-ai risipit,
prin care râul-și oprește curgerea.
să nu mă rătăcesc
Tu, eu - o respirație,
îţi las semne fără sens.
un gând care se dăruie -,
lumina ce trece prin umbrele
Desigur, iubirea există
strânse, laolaltă, de norii înfloriți,
- nu ești niciodată singur -,
lumina risipită, apoi,
ieși din tine, intră în poveste,
prin aerul străveziu al inimilor noastre.
ascuns printre litere,
regăsit în dragoste,
 sintagme literare Poesis

LETIȚIA
și sub zîmbetele lor
nu mai descopăr
nici măcar indiferența.
La Gara de Nord

VLADISLAV mă așteaptă singurătatea.

Din fotografiile ascunse de

mama
Ca mîna ta tinerețea stropește cerul
și nu mă recunosc în nimic într-o valiză veche,
vibrează sufletul adormit lăsînd povara viselor, pentru că uneori, oamenii
peste nisipul încins, ca un sac de gonoi plămădesc istorii din nimic,
ai venit prea tîrziu, aruncat la colțul Universității, în casa cu numărul șapte
dragoste, abandonate copilăria n-a plecat niciodată
ori eu m-am născut prea devreme, în mine... și ochii mei, în galbenul timpului,
nu mă întreba nimic mă urmăresc neliniștiți
cuvintele mele n-ar putea ca niște păsări
da răspunsuri. Nu te mai pot măsura ce-și apără puii.
Îți leagăn amintirea
și adorm în nimic,
visîndu-mă marea de iarbă prăfuite, zac șoaptele tale în sertare, Nu am avut niciodată o
vuind sub degetele lunii. pîinea dospită între două tramvaie păpușă,
nu mai are gustul cuptorului
și perinile aerisite fie și una din cîrpe,
păsările mă învățaseră
S-au pierdut marinarii ți-au aruncat mirosul în aer.
să visez cerul și copilăria dincolo de el,
Am alunecat unul spre altul
peste pojghița rotundă și eu îl asemănam
prin bodegile din Cartagena
a nopții. cu durerea,
și umbrele s-au deschis singură, în spatele fîntînii,
înghițindu-le foamea, Cîndva
s-a făcut ziuă. eram arhitectul unei lumi
ascunsă, trăiesc și eu abia descoperite.
pe jumătate Moartea venea numai vara,
în mine, pentru că nu inventasem
el, mi-a rănit călcîiul A căzut peste mine lacrima o coasă pentru zăpadă.
și nopțile înalte lumii
lăsîndu-mi nostalgia
ca un blestem
pe iris.
îngălbenit în haos,
Vîntul se joacă,
la răscruce de drumuri
printre lumile mele
Noapte pe Lutherană îmi pierd nebunia,
nu mai cad frunze
singurul As
și miroase a zmeură,
și miroase a tei plictisiți, ce acoperea iluziile, sufletele decupate
prea multe minciuni învelite uitasem că se poate plînge în pumni din Krestianskii
în hîrtie parfumată, cu lacrimile mamei încearcă să zboare
prea multe vise schiloage și îngenuncheasem fără pașaporturi,
sub luna de iunie, în fața nebunului în vreme ce orizontul
cînd nu mai ai nimic de așteptat de la intrarea în piață se îndepărtează
colivia din tine așteptînd binecuvîntarea nopții. îngreunîndu-le evadarea din rai,
miroase putred... fratele meu a crescut
și nu-și mai poate înhăma
Viață în reluare calul de lemn
Îmi văd umbra subțire la traista cu cărți.
pe șinele trenului, Europa Liberă ne declară liberi,
călcînd peste pragul intrării blindate, ca un ulei contra ruginii cu ochii la cer,
vrăbiile din jur ciripesc curg amintirile mă întreb
aproape omenește, în anii ce se acoperă cu vară și tac, ce o fi însemnînd acest cuvînt
precum o fîntînă arteziană oamenii au alte chipuri ciudat...

25
 sintagme literare Poesis

LIUBA
căci tu mai mult ca alții vei gusta din
miere

LIUBASTRA
și din suferință,
cum cel ales să lupte în credință și dârz
să fie…

BOTEZATU
când pentru a primi din plin iubirea,
durerea-ntreagă pe umeri să o poată
ține. Vezi tu mărețul dar ce-ți stă în cale?
Și înțelegi de ce iubirea ta mi-e jertfă?
Căci una vreau să fim și tot ce e al meu
Ora H îți aparține,
căci eu sunt tu,
știi în ce constă poezia? iar tu ești eu
în puntea dintre două linii verticale legându-se. și te iubesc cum mă iubesc pe mine…
nu punctul, nu virgula, nu litera o scrie,
nici scăpăratul pietrei, nici amnarul,
nici fulgerul din ochi, nici grindina, nici ploaia nu o scriu... Selfie
nici mintea!
ci un ciob dintr-o răspântie Religia lui Eu cocoțat deasupra lumii
oglindind nopți și zile devenise trend
cu neantul a două linii verticale, și nu era nimeni mai sus,
numit poezie. Narcis domnind peste tot.
poate fi semn O sete nebună de sine-afirmare copleși Pământul,
de carte, de zodie, de întrebare, ,,Nici eu nu-s mai prejos!" răsuna în fiece duh,
de fatalitate ori deochi. ,,Iată-mă!" - perfecțiune întruchipată pe Terra,
poate fi cruce ce întretaie doiul în unu legat Me, Myself& I cu figură drăguță, cărând în spate
ori unul dezlegat în doi... tone de egocentrism.
poate fi orice, Aceasta e lumea lui selfie
o lacrimă zâmbind sărat în soare ,,și ca dânsa suntem noi...", murmura Poetul,
ori un rictus pal din umbra lunii... dar cine să-i pătrundă plânsul?
și poate fi nimic!
așa cum numai Poezia poate fi
și Dumnezeu. Desen în cărbune
noaptea ciclopului roșu tremura
Întâi iunie... gri-închis-violet în apele tulburi de râu.
Hai să ne iertăm azi, niște copii surdo-muți se jucau de-a orbii
înălțându-ne deasupra noastră, în ploaia vineție a lunii.
peste angoasele și nervii adultului, gluma de-a întunericul îi făcu să-și zgârie retina albită de
peste muntele de orgolii, negru,
mările de griji și de îndoieli, nechezând de durere.
spălându-ne sufletele în apele copilăriei.
Hai să fim cei dintru început, trecători sfioși, prefăcuți evlavioși
puri, inocenți și ușori își frecau mâinile mulțumiți,
cum îngerii care am fost odată făcându-și cruce cu limba la gândul că s-ar putea molipsi
și mai putem fi... de păcatele nevăzătorilor,
și cădeau în neant strangulați de șerpii măririi.
Catharsis unii, mai egoiști, preferau indiferența tabloului din jur,
alegând să binecuvânteze și să ierte întunericul.
Povară grea – iubirea mea asupra ta,
cel care ,,câtă prostie!", gândeau alții, înălțându-se trei secunde
te-ai încumetat să-mi răscolești simțirea, și-un sfert.
căci vei plăti neîncetat greșeli ce-ți aparțin din alții,
ce e al tău, ce-a fost al lor, dintr-un colț de deasupra mansardei, călătorul așeza
pe toate, cuvintele
ca și cum un nor cu ploaia lacrimilor lui la modul imperfect,
s-a auto-pedepsit să spele din rănile ce încă dor. redând trecutului perfect continuu ideea de prezent al
Povară grea – dragostea mea asupra ta, viitorului.
străine călător,
sfârșit.
26
 sintagme literare Poesis

MEDEEA
pe axa dintre om și semizeu,
insomniaci cu semne de întrebare.
ce-a fost nu va mai fi dar poate da,
răspunsul paște simplu în fiecare,

ROȘCA pe turma mea de îndoieli, pe turma ta,

se răstignește în sine o chemare.

Promisiune
Mai am un vers de ținut în "nu plânge, mamă,
căpăstru cântă, uite așa: te voi iubi cu strofe, Toamnă,
verde crud m-oi lecui de vară încet,
Am trăit o dată - din ochi- încercuiește-mi, scumpă Doamnă,
focul acela verde crud, cu ploi, tandrețea de poet!
ca un mag neștiut mugur alb si
uneori despart cu el roz si pur,
continente de fum pâna in Siberia, Și totuși
culorile calde și reci pană la iarnă
pe mine de mine să fiarbă gerul sălbatic și totuși ne ierți cu întreită îndurare,
până mi-acopăr sângele când mă cauți fugind, știind că greșim repetat, înadins
cu cireși de mătase să stea soarele în loc ca unii care vând un regat pe-o
și aud cum cineva pentru trandafirii care mâncare
coase amintirile se roagă sau însuși hotarul dintre necuprins și
plânge și coase în tine cuprins
poate mai am și nimeni să nu ne condamne și totuși ne iubești, Dumnezeule Mare,
un cuvânt oval de atâta iubire, când îți sângeră rana de Tată respins,
un vers de ținut în căpăstru mamă" când, răstignit, Fiul Tău încă o dată mai
poate o să-ți spun moare,
cu inima descheiată privindu-ne larg și parcă, parcă
la nasturii din spate Mi-e primavara surprins
ce mult și totuși ne vrei nu într-un fel oarecare
ce mult te-am iubit Doamne, aseară am prins un înger în ci într-un fel absolut sublim, nepretins
pleoape pentru cea mai gătită din cer
și vedeam albastru sărbătoare
Tata, nu plecaaa și cerul se înclina unde nu va mai fi învingător sau învins.
într-o parte.
Doamne, Zorii, apoi, ciuguleau bucăți
de ieri parcă ne pândește un corb cu din zi și din noapte Întrupare
lunetă și ochii mei
simt că tata știe abia mai zăreau mai mult decât ghiocel
și flutură mâna spre mine îngerul cu aripi curbate. pot să fiu pot să fiu
ca o batistă de lacrimi Mi-e primăvară, Doamne, vântul de primăvară
închid ochii și dragostea miroase a care se joacă
adun între buze iarbă vernil pe la tâmplele tale de-a dragostea
soarele în cârje și-mi vine să chiui de iubire care te ajută să uiți
și deschid ușa in aceasta rotundă lună că sunt unele lucruri în viață
unui urlet de leoaică de april. serioase și aproape triste
rănită ca de exemplu
tatăăăăăă dar să nu mă gândesc la asta
nu plecaaaa Între timpuri mai mult și poate chiar mai presus
nuuu decât vântul de primăvară
eram parcă mai altfel cu un veac eu pot să fiu tu
și nechezam solar a mânji sălbatici, ca să știi tot ce n-ai fost
Mamă de înger adulmecând miracolul ca leac, în mileniul când nu eram
într-o iubire pentru singuratici. când nu mă născusem
Îngerul tău face semn ori prea ori mult prea fără Dumnezeu, eu
cu mânuța, ne coboram, urcând, prin întâmplare,

27
 sintagme literare
NICOLAE
NISTOR
Înainte de ecou
A scrie la trecut
fără să strângi în pumni tristețea
care ascunde durerea
ferecată prin strigăt,
este ca și cum arunci
un toiag înainte de sfârșit,
așa, ca trecutul să fie prezent,
când ecoul te va cuprinde până la
surzenie,
și vei fi de mult adormit,
când se vor opaciza oglinzile
minții și trupului,
numai atunci scrisul tău
va plânge!
Prorocul
Prefer să merg desculț,
las șireturile pentru
țesătorii de ițe,
sinucigașilor
amprenta piciorului meu.
Nu are număr, nici ADN,
pot înșela vânătorul,
moartea
sau pe tine, dragă.
Valul a șters legătura noastră
până la reflux,
urmele noastre se vor căuta
când prorocul umblă desculț,
iar câinii de pază se vor roti
până la prima ploaie.
Întâlnirea cu viața
Sunt prima poveste
de la facerea lumii
dintr-un glob minune.
Mama mă simțea în palme,
iar eu o ciupeam de foame,
ea povestea ce voi vedea ,
eu înotam în apa botezului
până adormeam…
Când mama a strigat,
28
Dumnezeu ne-a dat
întâlnire cu viața.
Dialoguri între Adam și Eva
Eu nu eram femeia ta când au apărut
copacii,
atunci nu era nimic… Eram noi,
ne ciondăneam cine să plângă mai
mult,
nici nu știu de ce eu să procreez.
Am auzit în somn ce am de făcut,
apoi tu mă priveai buimac, nu știam
de ce,
când am văzut apa am privit în oglinda
ei,
eram altfel, nu-mi dau seama cum
foamea vine odată cu dragostea
- un măr căzut din copac,
apoi am început să trăim legați de
două fire,
unul alb și altul roșu,
apoi tu l-ai împletit pentru mine,
mi l-ai așezat pe burtă și am născut.
El semăna cu primăvara noastră
când furam mere…
Nu mai știu cine pe cine a ademenit,
poate de vină erau smochinele
de atunci. Noi am înflorit lumea!
Libertate legată la ochi
De ce să nu-mi pun cătușe la ochi,
cătușe la mâini,
să-mi cos buzele de taină
să nu cadă noaptea pe lacrimi
care desenează în oglinzi opace?
Apoi, ce are de ascuns fugarul
sau cel care cerșește libertatea
pe străzi legate cu lacăte?
Numai melcul disperat
trece peste capătul de linie
al unui tramvai
care apare numai noaptea,
când singurătatea este aievea
și lumile se suprapun
Poesis
cu zgomotul roților de circ
unde flașnetele aruncă
clopoțeii uitați…
Ce încătușare de gânduri
când libertatea este legată la ochi!
Pegas călător al nopților…
Între noapte și zi se deschide falie,
între speranțele lui Pegas,
fântânile Hippocrene
și Furiile ce transformă iubirea,
somnul tău și privirea mea,
eu prea departe,
iar timpul nu iartă întunericul…
Tu numai lacrimi prinse
între noapte și zi
sub perdeaua genelor
înspăimântate să deschidă…
Este somnul care doare
când îl veghez
și multă fericire când te privesc
cum fugi de spaimele nopții
timp în care eu
privesc neputincios
cum Pegas învinge furtuna
și el iubitor și muritor ca noi!
Iluzii și ivoriul de
contrabandă
Se vinde tot ce mișcă,
ivoriul de contrabandă
în volatile piețe online,
fracuri împrumutate,
el, cel amanetat
unei dame
cu sâni obosiți
rătăciți în arginți
la colțuri de stradă…
Pileală de lux,
multă propagandă
în piața mașinilor de lux,
se strigă:
„Cumpărați scheletul
din cimitirul cu elefanți,
cumpărați călătoria
în lumea de căscați,
punga cu arginți colorați!”
Pe o altă stradă
mulțimea ce strigă:
„Nu zăpada trebuie să învingă,
ci noi cei abonați la arpacaș,
ce suntem protagoniștii de pe sticlă,
prea triști să ne mai fie frică!”
 sintagme literare Poesis

NORICA Scrisoare dintr-o eră

postumă
de când ai plecat

ISAC
Timpul vişinelor
mama
face dulceață de vișine
o dulce speranță
ca o poartă încă deschisă
pentru atunci
când nu va mai fi cine
să le culeagă
și voi dori ca din nou
să mă chemi acasă
pentru că nu-ți este bine
și vrei să mă vezi
o dulce speranță
ca o mângâiere
lăsată testament
pentru când nu vei mai fi
celor neiubiți
iartă fețele ascunse
ale gurilor asasine
(s-ar putea ca lumina
să cadă pe chipuri cunoscute
și nu vei mai avea timp de iertare
vei muri de durerea neiubirii lor)
actele lor de vânzare
te-au descompus
în bucăți
și umblai putrezind prin lume
căutându-ți casa...tu
melc strivit sub propria-i cochilie
nicio dramă
îți brodezi săptâmânal
ziua liberă
pe iluzia unui zbor compensator
planificat în prealabil
în corespondența virtuală
dar strada
pe care-ai uitat cum se calcă
la pas nu în goană
îți claxonează la prima intersecție
tivul iluziei
cu fiecare mișcare
ți se deșiră broderia
într-un ritm existențialist
nicio dramă,
obișnuitul cotidian
pe fondul unei zile anoste de vară
într-o alta, caniculară
îți vei aminti răcoarea zilei de azi
femeia-iarnă
o iarnă năpraznică
vine pe urmele mele
și-mi culege roadele
câte-odată mi-o ia înainte
unde știe că plec
și-mi usucă pădurile
îmi pârjolește lanurile
îmi seacă râurile
mă-ntâmpină cu pustiul
ridicând oștile unui regat subteran
să-mi verse sangele
dar iarna asta e oarbă
prin vise mă caută
trece pe lângă mine
și nu mă poate vedea
și nu mă poate-ngheța
ultima oară-am zărit-o
într-un oraș deșert
din ea rămăsese
doar un fuior de negură
animale urlau
poem desenat
respir pe fereastră
te aburesc
si-ți desenez pe față
chipul meu
cel dintr-o altă vreme
când te căutam
iar tu nu credeai
în transparența păpădiilor
acum
te port la braț
ca pe-un stâlp
de care să-mi sprijin
gândurile
obosite
te desenez cu degetul
pe aburul respirației
cât încă mai ești
mi-e teamă de-acea dimineață
când fereastra
va avea obloanele trase
și nimeni nu va mai cânta.
atunci
voi scrie
un poem modernist
despre o fereastră
cu becul verde
furtunile au mutilat pacea
și-au purtat cu ele semințe mutante
îți scriu
să știi unde să mă cauți
și cu ce nume să mă chemi
când te vei întoarce
mă vei găsi schimbată -
un fir de iarbă
hrănind o pășune
pe tărâmul în care
vacile au gusturi carnivore, devorând
leii,
dacă pe culmea timpului va mai trece
vântul,
cândva le vei zări coama...
ai putea crede
știu că scopul final este cerul
dar ca să-l atingi
trebuie să crești
iar creșterea doare
așa cum doare carnea pubertății
și ca să scrii
trebuie să simți
convulsiile mușchilor, oaselor
sub pielea încă imatură
a copilăriei
tot mai orfane de inocență
dar să nu mai crești
să nu te mai doară
și să nu mai scrii
să trăiești pur și simplu
ai putea crede că există un zbor spre
înalt pentru tine?!
copăcel cu scoarța bătrână
Într-un alt timp (poetului
George Nina Elian)
inima ta are ridurile mântuite
în meritul atâtor absențe
în meritul tuturor plecărilor
celor duși prea devreme
din soarta ta
înainte ca iubirea lor să te treacă
punțile inevitabilei creșteri
înainte ca tu, rătăcind,
să fii așteptat cu iertarea ca și cu o
masă întinsă în locul
numit acasă,
fiindcă inima ta este cel mai fin
porțelan șlefuit de destin cu aripa
îngerilor
tu ai învins orice vârstă
tu
ai rămas un copil în așteptare
un copil ce adastă pe marginea
timpului ziua în care copilăria-i va fi
întreagă
într-un alt timp

29
 sintagme literare
OCTAVIAN
MIHALCEA
1 5
Punct după punct în zona ochilor
subțiri
plus echilibrul ondulat din sudul
cuvintelor
vrajă liberă ploi bogate peste foc
ar putea fi câștigat sângele cercului
profil smuls deasupra mergător
ne atrag amintirile numelui brun
am fost odată acolo cu genunchii
aprinși la întâlnirea porților strâmte
pentru că marmura cheamă
numele pe nume
2 Aripile pot să mai stea aici
Inimi verzi pe cer
vise afară din somn
faruri alte faruri înrămate
Napoleon peste frig
unghiurile se schimbă neînvinse
doar prin balanțe tulburătoare
nu poți trezi nicio uitare
numai porții atinse
podiumul finelor mângâieri
urme tinere trezesc visul
ascultă – pașii ating zilele
3 cununa învingătorilor de mâine
Puls continuu oglinzi ude
ochii verzi m-au privit destul
linii cu vagi retrageri
cu focuri aproape
aici plutește fluturele uscat
pădurile acoperă locul
unde se pierde ceea ce
de obicei va fi pierdut
4 Aruncăm deoparte zăpada
Arpegii îndreptate către
cel dintâi peisaj supus cuțitului
culoarea cinstește avid privirea
urma sigur va lovi
îngemănările de dincolo
te uiți la obrazul
peste care se lasă noaptea
fumul veștilor bune
30
Dulce dulce undeva
cine va mai ști
că sunt gânduri
ascunderi după ascunderi
pereți închiși
evadare cu cifru
fina înviere aproape
cine întreabă
al cui vârf sângerează ?
6 ar putea fi câștigat sângele cercului
zborul cumva amintire întreagă
alături de profilul înălțat
pe când sclipeam doar noi
doar aceleași ierni
bătute cu pietre ascuțite
7 Inimi verzi pe cer
Nu se-ntâmplă
nu se-ntâmplă orice
cred că va mai fi ceva
care să rupă carnea încinsă
va ieși alt soare
soarele viitorului
ca un diamant
poveste rătăcind
printre lumi
8 Puls continuu oglinzi ude
poate în oglindă
brusc lichid încet lichid jos
vocea roșie cenușa
care strigă numele cleștilor
se umflă obrajii
parcă văd ultimul scaun
Poesis
9
Mergi pe o rază
pur și simplu inima lui Mercur
înviat miracol păianjenul
semnul tandru
în spate trece o apă
peste petale allegro
s-ar zice că vișina încearcă
tăria fierului
voci pure – ființa
celor tremurătoare
înțelese departe
10
Punct după punct în zona ochilor
subțiri
plus echilibrul ondulat din sudul
cuvintelor
vrajă liberă ploi bogate peste foc
profil smuls deasupra mergător
ne atrag amintirile numelui brun
am fost odată acolo cu genunchii
aprinși la întâlnirea porților strâmte
pentru că marmura cheamă
numele pe nume
11
vise afară din somn
faruri alte faruri înrămate
Napoleon peste frig
unghiurile se schimbă neînvinse
doar prin balanțe tulburătoare
nu poți trezi nicio uitare
numai porții atinse
podiumul finelor mângâieri
urme tinere trezesc visul
ascultă – pașii ating zilele
12
ochii verzi m-au privit destul
linii cu vagi retrageri
cu focuri aproape
aici plutește fluturele uscat
pădurile acoperă locul
unde se pierde ceea ce
de obicei va fi pierdut
 sintagme literare
OVIDIU CRISTIAN
DINICĂ
Sângele
(Tragedie la Colectiv)
Sângele se preschimbă în durere
aerul toxic te învăluie gata
să acopere sirena ce te orbește
cu sunetul ei
de la capăt sunt rândurile
arate în toamnă în care berzele
își au cuibul în cuvinte
totul sună atât de straniu
încât ecoul se pierde
sub lespezi de apă fierbinte
am pieptul încordat de căutare
platoșa grea de nerespirat
strivește numele tău Doamne
Asfinţit
ascultă mama
cum cad colțuri de cer
din inimă se ivește asfințitul
cum se ridică aburul nopții
numele tău este strigat
din litere prea ninse
ascultă cum se ivesc zorii
din piepturi de cai
cum se ridică de pe masă înserarea
Piatra
Dintr-un început
se numește piatrã lovirea adâncã
a cuvântului în fibra ploii
se numește piatrã
felia de țãrm dãltuitã
de fulger la întretãierea cuvintelor
În orașul de piatrã am adus un fir de
iarbã
un pește și un pom
toate acestea în locul cuvintelor
ce riscau sã-și spargã capul
în piatra orașului
a venit din furtunã îngerul
cu el
am alcãtuit din cuvintele salvate
poemul
sã-i redau zborul în orașul de piatrã
din piatra orașului sã pot distinge
începutul
Stelele
Pereții galbeni din camera mea
sunt plini cu ochii peștilor
pe care îi aleg să cuprindă
în amurgul verde
lacrima uitată a tăcerii
din care să apară
chipul tânăr al tatei
așteptând
ora exactă,
când aripile mele, prind contur
aduc mai aproape cerul cu vulturi,
iar inima mea, desenând
stelele, se va aprinde
să învețe mersul aștrilor.
Sărutul
Lasă-mă să-mi curăț oasele albite de
teamă
să deschid ușa dulapurilor din care să
fugă
iepurii maronii ce s-au hrănit din
morcovi
răsăriți nu se știe cum tocmai din
scândura
dulapurilor
apoi lasă-mi dulapurile cu ușile
deschise
să pot aerisi interiorul viselor
adunate în colțuri apăsate de
greutatea cuvintelor
și doar uneori adu un lighean mare
în care să încapă tot sângele
trandafirilor
cu care vrei să pedepsești sărutul
de acum
Slovele
Am să pun botniță plânsului
să rămână mut la poalele munților
iar râsului o să-i fac
Poesis
legământ cu norii
să aducă primăvara cu zâmbetul ei
pleșuv
revărsat peste câmpii
cu rod de cai
să se spargă tăceri
să se nască iubiri
voi citi în inimi slovele
până la ultima literă rătăcită
pe buze furate sărutului
Timp
i-am zis pietrei piatrã și ea a tãcut
pãdurii i-am dat cerul și ea s-a înãlțat
pânã la el
îngerului cu aripa ruptã i-am cerut sã-
mi stea pe umeri
și el mi-a dat lacrima sa
vântului i-am cerut glasul iar el a râs
ploii i-am cerut sã-mi spele picioarele
ea s-a colorat cu pãcatele mele
apoi a râs,a plâns pentru timpul nãscut
orb
Anotimp periculos
În centrul orașului de pâslă
se trăiește periculos
se trage cu arcul în ceasul cu cuc
din casa tâmplarului
ce anunță cu o octavă mai sus
toamna
câteva săgeți rătăcite țintesc silabele
cuvintelor
dintre tâmplar și soția acestuia
Ultimile săgeți țintesc inimile acestora
ca tăgadă a faptului că cei doi își vor
spune
vreodată că se iubesc sau că se vor iubi
în căsuța lor de turtă dulce
Nesomn
Strâng
săgețile lunii
din apa curată a fântânilor
trag apoi linia
peste aerul rănit
de lăsatul zorilor
în cumpătul dimineții
aștept liniștea
să se aștearnă peste insomnia
cerului
odihnit de nesomn
ajung să citesc în toamnă
umbra frunzelor cu degetele timpului
31
 sintagme literare
SEBASTIAN
GOLOMOZ
Moartea e unica femeie
moartea e unica femeie
imposibil de cucerit
cu ea nu poți negocia
în tandrețea diminutivelor
nu cunoaște nici
sensibilitatea dialogului ochilor
pentru ea vârsta-i
doar o cifră vulnerabilă
întunericul e complice
cu aluziile neortodoxe
și sărutu-i un zbor nocturn
în care corpurile sunt
deposedate de lumină
în cearșaful nuptial gândul
e cel mai viril mădular
cea mai ascuțită lamă
o are cuvântul
moartea e singura femeie
pe care visezi s-o iubești
fără preludiu.
Ştiu că mă iubeşti
chiar dacă îți porți orgoliul
ca pe o decorație
spunându-mi că s-a sfârșit
povestea noastră
ochii tăi mă strigă
ca din gură de șarpe
să rămân lângă tine
și mie-mi place
să mă învârt
în cercul nehotărârii tale
îmi întorci spatele
trăgându-ți peste umeri
privirile mele
cu o delicatețe emoționantă
te prind de mână
când două răni se întâlnesc
durerea intră-n moarte clinică
și din sărutul
a două puncte
iese învingătoare
linia inimii.
32
În braţele lui Hades
e frig în camera de foc
mireasa mea secretă
de când degetele tale
nu mă mai cheamă
cu tandrețe
liniștea mea e hărțuită
de tăcerea ta -
buton de panică în sufletul
unui bărbat inteligent -
pendula îngrijorată mă anunță
că e trecut deja
de miezul nopții
și risc să devin
fiul insomniilor
ce mai contează
când Nike m-a abandonat
în brațele lui Hades
în iubire inima dă
întotdeauna ora exactă
ay ce (g)ard sentimental
într-o singurătate fidelă.
(M)apa gândurilor mele
într-o tăcere altruistă
stătea ghemuită
inima mea
orfană de iubire
pe drumul către tine
ploua indecent
iar speranțele
mi se stingeau
într-o suferință mută
în intimitatea ultimei iluzii
ignorând capriciile umbrei
sufletul vinovat de frumusețe
a deschis
(m)apa gândurilor mele
mai albastră decât cerul
citind în ea
că zâmbetul e
câinele de pază
al seducției.
Poesis
Muzica ploii
ploaia ca spovedania
unui cer încruntat
transformă orașul într-un
acvariu nepăsător
străzile suspină
după trecători
la periferia visului
locuiește îndoiala
indezirabilă
precum o muscă
tăcerea se învață
n-am nevoie de cuvinte
acum ascult
muzica ploii.
Arma iertării
Indiferența ta – orgoliu neîmblânzit
trăiește doar până când ochii mei
se oglindesc în alți ochi
în clipa aceea te dezbraci
de pretențiile născute prematur
și te descalți de pantofii cu toc
peste vini masculine
iar trupul tău redevine obsecvios
în fața inimii ce eliberează iubirea
ținută până atunci
sub lacătul verbelor metalice
dorința ta se ondulează pe retina mea
într-o intuiție reconfortantă
din nou zâmbetul simpatetic
te-a scăpat cu fața curată
gura ta m-a mințit de-atâtea ori
și totuși o sărut fiind conștient
că doar iertarea poate ucide
distanța dintre noi.
Cuvintele nerostite la timp
dimineața flirtează cu un soare indecis
în spirit de haiku
copacii suferă în tăcere
prin baletul frunzelor
așternute peste amintiri
fata cu părul de cupru
își anunță vizita
pașii memoriei strivesc liniștea
abstractă
cât dor de copilărie
răspândește ecoul sfaturilor
primite de la bunici
dar viața are regulile ei
dincolo de subtilitățile poetice
acum îi privesc
doar în fotografii
iar tăcerea lor
mai tristă ca un drum la cimitir
naște lacrimi în cascade
pe sufletul neîmpăcat
cuvintele nerostite la timp
purtând amprenta unui convoi de vise
staționat într-o gară străină.
 sintagme literare
SILVIA C.
NEGRU
Plânsul Sfintei Marii
Măicuța Sfântă plânge.
Lăcașurile se-aburesc.
Din lacrima-lumină,
Rădăcini ciuntite cresc.
Și crucile ne scriu
cu Pace, Sihăstria.
Cuvântul bate lin,
Dinspre Sfânta Maria.
În rugile sfioase
Și Dumnezeu ne-aude,
sub bolțile albastre
El vine-n ore blânde.
Măicuța, dacă plânge,
e-n căutarea ta.
Fiu risipitor în lumea rea!
Cu pasul revenirii tale,
Se-așează-o nouă stea.
Măicuța ne surâde,
ne cheamă lângă ea.
Icoana-i revelată
de Fiul și de Tatăl
de lacrimă curată,
de-o pânză sacră,
așezată!
A nins în deşertul Sahara
Pe nisipul auriu,
sunt prinse candelabre de cactuși;
Perene, în verde și alb semețiu;
Se-aprind pentru noi.
A nins în Arizona,
iar neaua bizara,
voia să umple pustiul Sahara!
Aici, e mare nevoie de alb;
albastrul e-n rândul nescris,
ca o ansă din mare ocean,
dintotdeauna, neînvins!
E șansa contemplatorului,
să poarte rândul cu sine,
întru sfințenia călătorului,
din fulgii pereni se deschid, căile-
alpine.
Atunci, un astru aprinde în noi,
cu iubire de sine-n nespus.
Se pare că nu va apune...
E fulgerul sau pânza albă de sus?
Sau amândouă iubire ne sunt?
Ne dă, mereu, înțelepciune,
Când ninge pe Pământ.
Munte lângă munte
Curați, în mantia luminii,
ca două vârfuri singuratice de munte,
ce-acoperite veșnic de zăpadă,
își duc neprihănirea de pe frunte.
Cuvinte vin, în ceasul înfloririi noastre,
ca de Înviere, păreau mai înstelate;
un fanion de flăcări, ne-a fost
Priceasna sfântă;
cărarea de speranțe, astăzi, nu se mai
cântă!
Ce pârtii luminoase! Ce glas de îngeri
dragi;
băteau, la mine-n suflet și te-am iubit
suav.
Un vârf de munte către altul a venit –
Intrare fericită în Cetate – ca de Paște!
Un Paște ca Acela n-a mai fost;
și nici nu se va naște!
Fast
Aveam nevoie de un salt, fără plase și
riscant,
ca să mă reconstruiesc pe mine însămi,
cea de altădată.
Ispitele, însă, să-mi intre în sân.
M-am încărcat cu idei din unde și linii
reflectorizante
Am conturat gestul extrem, de fast
hapsân;
dar în abundența factorilor mari,
mai port în tâmplă zvâcnetul unor roți
ruginite;
tensiuni ridicate, cu-întinderi de arcuri
nervoase
Cineva deschide fereastra spre mare.
Brize din zorii – aburinzi ne dau
ființarea, –
ascultând, cu migală, scoicile părăsite
de miez;
sunt puntea trezirii – în refrenul regal;
inscripție pe un blazon albastru, să
fie...
Acesta-i destinul meu alb,
scăldat în lacrimi curate,
să pot gusta, din interferența trăirilor,
glorie
ca un rafinament decontat,
foarte târziu, fast in memoriam,
dincolo de țărm, pământ și apă.
Poesis
Decantarea
Când s-au ridicat pânzele,
erau, la bordul vasului, mirenii.
Priveau largul mării,
iar cuvintele lor erau liniștitoare.
Se arătau iubitori de moarte,
știind că, după aceasta, începe viața.
Lucrurile toate tăceau;
lăsau loc cântării atât de trepidante,
că peștii înnebuniți dansau în perechi.
Nu se știe de unde a apărut,
tocmai în mijlocul mării,
un copac pe jumătate înflorit.
Părea un catarg înălțat iubirii de
oameni
Mirarea cuprinsese mirenii
și căzură toți în genunchi,
în rugăciune la Cer
Șapte faruri aveau lumină intermitentă
și au aprins stelele cerurilor, în șapte
trepte,
în jurul copacului înflorit, în verde,
albastru și alb.
Arcul inimilor mari s-a deschis
și a îmbrățișat marea mirenilor.
S-a ales drumul cu muzica, florile
și iubirea;
toate, plutind ca mare salvare,
dincolo de saltul valurilor care sărutau
cerul.
Pasăre galbenă
Să pot uita nesomnul hrănit de mari
angoase,
de-o pasăre galbenă,
vestitoare de toamne bogate,
scriu. Diminețile îmi par iscoditoare.
Gândul aleargă. Mintea mi-e grea.
Un musafir dintr-o altă galaxie,
se ospătează și râde-adânc de tresăriri
percutante.
El știe de durerile mele,
de neputințele înverșunate între ele.
Și nu îl impresionează
că mie-mi creștea apa-n fântâna
dimineții,
că sângele-aortă se tulbura...
Crengile smulse de vântul drumar al
nopții
s-au împotmolit la mansarda vecinului
care le arunca nervos în drumul
trecătorilor nefericiți, împleticiți...
Aceștia înjurau printre dinți.
Durerea m-a învățat să tac.
Pasărea galbenă are, azi, un fular
alb de mătase,
parcă rulat din filele–manuscris –
pe care căzusem,
când le-am purtat,
prin ochii deschiși ai șarpelui casei.
33
 sintagme literare Poesis

ȘTEFANIA
el se trezea dimineața
lua undița în mâna stângă
cu dreapta se închina la cer

OPROESCU
ROGVAIV
Roșu
Am văzut
când asfințitul a devenit
mai roșu
decât sângele meu,
când rubinul a supt asfin¬țitul
ca mielul prima gură de lapte,
am văzut cerul hrănind pământul,
am văzut cine sunt,
cine nu mai sunt
și învelită în roșul pleoa¬pelor închise
îmi odihnesc plecarea.
Oranj
Totul ar fi simplu
dacă aș putea să tai vara în două
ca pe un fruct,
în paharul răsăritului
să storc jumătatea lui roșie,
jumătatea galbenă în paharul
asfințitului,
să le amestec în tăria transparentă
a miezului de zi
licoarea oranj s-o sorb
printr-un pai de grâu
secerat proaspăt.
Atunci, sigur m-aș preface în vară
și nu mi-ar mai fi teamă
că durează atât de puțin
mirajul curcubeului.
Galben
Întomnare între afară și mine,
solzi galbeni de frunze
unduiesc în fereastră,
sirene răscolind delirantul miraj
al clipei zemoase
zvântată de arșița cărnii.
Dansul lor ademenitor
pornit din minciuna cântecului
în care se ascunde ierna¬ticul „după“,
solzi galbeni de frunze
prin a căror transparență
ochii caută flămânzi
nopți prelingându-se
în ruguri aromate de lună.
Verde
Merg printre plante verzi din plastic,
arbuști în ghivece din plastic,
pline cu pământ din plastic,
flori, fructe asemenea alcătuiesc
grădini fără miros, fără gust,
în care natural e doar praful.
Închid ochii preț de-o secundă,
Văd oameni de plastic surprinși
în mișcare, ca de-un îngheț,
animale de plastic,
păsări de plastic,
în aceeași secundă îmi imaginez
cum Dumnezeu privindu-și creația
se minunează găsind-o atât de
cuminte.
Albastru
Pescarul visa noaptea albastru
se trezea dimineața flămând,
pleca la pescuit, prindea pești
cu solzi albaștri,
femeia îi punea pe jar
dădea mai întâi copiilor să mănânce,
mâncau ei, restul îl dădea vecinilor,
se închina la apă,
între două răsfrângeri de albastru
pescarul învăța pas cu pas
prima lecție a cuvântului
mâine
pe care îl punea ca momeală
în cârligul începătorului.
Pescarul visa noaptea albastru,
trezirea lui era curată
ca dimineața dintâi
cuprinsă între două răsfrângeri
de senin.
Pescarul învăța pas cu pas
prima lecție a cuvântului mâine.
Indigo
Nemărginiri de ape
cuprinse brusc de amocul înălțării
la ceruri, pe drumul indigoului
despicat de toiagul fulgerului.
În pântecul norilor borțoși
împreunări demonice
între catarge dănțuind isteric
și buze de spumă fremă¬tând
pofticioase,
dans nupțial al morții,
respirația ei grea
într-un necontenit preludiu.
Violet
Pe violet ar trebui scris
FRAGIL
înăuntru sunt farduri
ale anotimpurilor încer¬cănate.
Ele trebuie folosite cu grijă,
ușor, pe îndelete, ca și cum
umbli cu petale veștede
altfel, se sparg irizând liniștea.
În violet pulsează singurătatea,
de la violet mai departe nu știm
Mare Tăcere. Și-atât.

34
 sintagme literare Poesis

TEODOR
(e singurul lucru
pe care-l știu despre mama)

DUME
Faţă în faţă cu mine
azi stau față în față cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună și
cât sunt eu
ceea ce înseamnă
că fac parte din lumea
lucrurilor ce încă respiră
azi voi învăța cât
să dau vieții
cât morții și cât să
las lui Dumnezeu
apoi
mai am de făcut
un singur drum
unul singur
poarta o voi lăsa întredeschisă
să intre toți rătăciții pământului
și când moartea
mă va căuta pe acasă
eu
voi fi departe
departe
departe...
Dumnezeu, vis sau realitate
m-a privit în ochi și
mi-a numărat bătăile de inimă
ca și cum aș fi pierdut câteva
semnificația gestului
făcea parte
dintr-un
scenariu ascuns ochilor
privirea sa mută mă trecea
dintr-un gând într-altul
traversând pustietatea din mine
am avut impresia că am murit
era prima oară când
m-am văzut
alergând prin copilărie
pe un drum către ceea ce am fost
l-am văzut pe tata punând
țigle pe casă
mama întindea rufele la uscat
fratele cel mic
îmi fura din bomboanele
puse sub pernă
Dumnezeu
cocoțat pe un nor
îmi vorbea din priviri
eu îmi țineam inima în mână
și zâmbeam
sunt sigur că am fost eu
dialogam cu mine
cu tata cu mama
cu fratele cel mic
și cu Dumnezeu
sunt eu
mi-e dor de atunci
mi-e dor de mine
mi-e dor de ai mei
mi-e dor de voi
mi-e dor de Dumnezeu
trist
îmi pândesc amintirea
timp în care
citesc pe silabe iubirea și
neputința de a mai fi
ceea ce am fost...
Viaţa, un tren fără călători
noapte de noapte mă uit
spre fereastra
unui tren
ce n-a oprit de multă vreme
în gara în care aștept
e un tren fără călători
viața mea depinde de el
și de ultima sa oprire
din ziua în care mama
m-a învățat
să respir și să consum
puțin câte puțin din timpul meu
mi-am pregătit valiza
pentru un drum lung
mi-am luat ustensilele de ras
fotografia de familie de pe noptieră
câte ceva de-ale gurii
costumul cel nou păstrat de la
botezul fiicei mele
am tras
jaluzelele am stins lumina și
gazul
cheia am lăsat-o sub preș
știu că trenul va opri
o singură dată în gara
din care
n-a mai plecat
nimeni niciodată
mi-e frică
șuierul prelung al trenului
se aude până târziu în mine
apoi
tăcere...
Cineva mă strigă, teo…
de câte ori ți-am spus
să nu mă mai strigi pe numele mic
că s-ar putea ca vecinii
să creadă că
suntem amanți
oricum fericirea crește între noi
o privim prin fereastra de la răsărit
din când în când o purtăm în brațe
ca și când
s-ar fi născut
din prima noastră dragoste
uite
trecătorii au ură în priviri
vântul sălbatec ne suflă tăcerea
timpul ne bate pe umăr și
se adapă din noi
tăcere
cineva de dincolo de gard mă strigă
teo...

35
 sintagme literare
CAMELIA
ARDELEAN
O iarnă de coșmar
(inspirată dintr-un fapt real)
Căsuța de la poalele muntelui părea gata să se prăbușească
sub mormanul de zăpadă care o învelea. Veche și sărăcăcioasă,
cu zugrăveala scorojită peste tot și ferestrele afumate, prin
crăpăturile cărora vântul se strecura cu nonșalanță, ori de
câte ori prindea ocazia, se bucura acum de hăinuța nouă de
nea, ca de un veșmânt neprețuit. O liniște de piatră plana
ca o regină peste întinderea albă și pufoasă, neîntinată de
picior omenesc, liniște tulburată, din când în când, de țipete
și râsete de copii, care se auzeau din interiorul casei.
Deodată, ușa de la intrare se deschise cu un scârțâit scurt,
izbindu-se cu putere de perete. O mogâldeață de băiețel
cu ochii mari și verzi, ascunși sub gene lungi și stufoase de
culoare roșcată, la fel ca sprâncenele, o zbughi afară. Era
îmbrăcat într-un pulovăr vechi și scămoșat de atâta purtat și
o pereche de pantaloni pe măsură. Să fi avut vreo zece ani,
deși după privirea vioaie și șmecheră, îi dădeai mai mult, iar
după trupul pipernicit, mai puțin.
- Unde fugi, mă Ionică? Vino-ncoa, că te-oi răci și-apoi oi
vede` ce curele ți-oi da! Parcă n-ai ave` alte încălțări, taman
teneșii ăia rupți i-ai găsât? se auzi o voce spartă de femeie,
răcnind din toți rărunchii, de pe pragul ușii.
Băiețelul care tocmai avusese curajul să se aventureze
pe covorul catifelat al iernii nu păru să se sinchisească de
amenințările mamei. Se apucă tacticos să-și confecționeze, cu
mâinile goale, câțiva bulgări. Îi piti cu grijă după un butuc aflat în
apropiere și așteptă, zâmbind ștrengărește, cu ochii țintă la ușă.
Mama intrase deja în casă, bombănind de una singură
ceva legat de „grijanie” și „brăcinar”. De la geam pândea o
zgâtie de fată de vreo patru anișori, blondă cu ochii verzi, cu
părul inelat și pielea albă ca laptele. Era Măriuca, sora cea
mai mică a lui Ionică și frumoasa familiei, pe care o iubeau
cu toții, ca pe ochii din cap. În curând își făcură apariția, unul
după altul, de după ușa care se legăna ca o liană bătută de
vânt, trei băieți, toți tunși la chelie, ca fratele lor.
- Haideți, bă, odată, să facem un om de zăpadă! le strigă
Ionică nerăbdător. Cei trei se apropiară cu grijă. De la ultima
șotie, când Ionică le turnase apă clocotită în cizmele de
gumă, erau foarte precauți în ce îl privea.
36
Prozã
Profitând de un moment de neatenție, Ionică își luă
„proiectilele“ făurite în ascuns și începu să-și împroaște cu ele
frații. Pe unul îl nimeri drept în frunte, iar pe ceilalți, pe unde
apucă. Se-ncinse o hârjoneală și o veselie de zile mari, veselie
mai ales din partea lui Ionică, fiindcă iar le trase clapa. Trecură
așa vreo trei ore, timp în care băieții se udară până la piele,
fără să simtă frigul. Apucaseră chiar să clădească o jumătate
de om de zăpadă, strâmb și vai de capul lui, săracul, dar cui îi
păsa? În ochii lor, era cel mai frumos de pe fața pământului!
- Haidarăți la masă, că vi-i bugăt zbenguiala pe ziua de
azi! Executarea! strigă hotărâtă mama din ușă. Era o femeie
de cel mult un metru și jumătate înălțime, destul de voinică
și autoritară atunci când era cazul, altfel nu ar fi făcut față
„armatei de prunci” lăsată în grijă de tatăl lor. Nu trebui să
zică de două ori, că năzdrăvanii, lihniți de foame, intrară în
fugă și se înghesuiră în jurul mesei, înghiontindu-se, de când
se apucară de mâncat, până la ultimele resturi de mămăligă
cu fasole din strachină.
Masa se termină, ca de obicei, în chiote și hârjoneli, dar
nu înainte ca mama să-și toarne încă un pahar de pălincă
(al câtelea o fi fost, al treilea?), nărav moștenit de la soacra
ei, care o învățase că „pălinca îți înveselește viața și îți
descrețește fruntea la nevoie”. Uită, însă, să-i spună că efectul
„leacului miraculos“ e de scurtă durată și că, după ce dispare,
pârdalnica de viață e chiar mai cenușie decât înainte. Seara se
încheie cu o rugăciune spusă de mamă cu voce tare, în timp
ce băieții chicoteau și își dădeau ghionturi pe sub masă.
- Ia mai terminați, că acu` iau brăcinaru` la voi și vă croiesc
de nu vă vedeți! se răsti ea. Băieții la adus lemne, fetele la
spălat vase, executarea (ăsta era cuvântul ei „magic”, atunci
când voia să se facă ascultată), că acuși ne trezim cu tată-tu
că intră pe ușă și la noi îi ca în grajd!
Argumentul fu suficient de puternic, ca să îi ridice pe
toți deodată de la masă. Îl vedeau destul de rar pe tatăl lor,
cam o dată la câteva luni, când venea de la pădure, unde
lucra ca tăietor de lemne sau pe post de om bun la toate, iar
zilele astea se împlinea sorocul să vină și nu voiau să îl supere
tocmai acum.
- Ați venit, mă, cu lemnele, că acuși se stinge focul? insistă
mama, când îl văzu pe Ionică moțăind lângă soba din fier,
care încălzea toată casa.
- Mamă, pe mine m-o cam luat cu frig! răspunse el zgribulit
și se trase mai tare lângă plită.
- Ei, na, ia uite cum l-o pleznit lenea! spuse mama
neîncrezătoare, mângâindu-l pe chelie. Mă copile, tu arzi! se
neliniști ea, după ce-l atinse. Ia bagă-te-n pat, să-ți pun un
ștergar ud pe frunte! Nu trebui să-i spună de două ori, că
Ionică se și cuibări sub pătura de lână, tremurând ca varga.
- Eu ți-am zâs să te-mbraci, da´ n-ai vrut, c-așa știi tu
s-asculți de mă-ta! se lamentă ea, vădit îngrijorată, în timp
ce-i punea compresa. Hai, la culcare toți, că mi-ați mâncat
zâlele! Asta nu fu valabil însă și pentru ea. Toată noaptea
 sintagme literare
stătu la căpătâiul copilului, care începu să tușească și să
respire greu, dându-i ceai de soc și udându-i, din când în
când, compresa. Degeaba, dimineața Ionică ardea ca focul și
abia mai avea putere să se dea jos din pat.
Ziua decurse într-o liniște neobișnuită și fără nicio
schimbare în bine pentru Ionică. Frații vorbeau în șoaptă, să
nu-l obosească, cu ochii țintă la ușă, doar-doar o veni tatăl.
Niciun semn, însă, liniștea trona peste întinderea albă, ca o
regină mută, aducătoare de nenorociri.
A treia zi, dis de dimineață, mama nu mai rezistă și le
spuse fetelor mai mari:
- Sofică, tu vii cu mine, Lenă, tu rămâi să ai grijă de prunci!
hotărî ea.
- Da` unde-om mere, mamă, pe vremea asta, că ninge de
nu vezi la un metru `naintea ochilor? întrebă Sofica, speriată.
- L-om duce pe Ionică în haltă, să luăm trenu` spre oraș,
draga mamii, că altă cale nu-i! Acolo or fi doftori buni, să-i
dea ceva leacuri, să-l facă bine, că acasă ne moare cu zâle! o
lămuri ea. Se apucă să-l îmbrace grăbită pe băiat. Îl înfofoli cât
putu mai bine, apoi îl înveli pe deasupra într-o pătură de lână.
- Îs patru kilometri până-n haltă! Cum îl ducem, căruța
îi la tata și afară îi neaua până la genunchi? întrebă Sofica,
uimită.
- Nu-i bai, ne-om descurca noi, ne-o ajuta bunu` Dumnezău!
o încurajă mama, încurajându-se pe sine, în același timp.
Apoi îl luă pe Ionică în spate și ieși afară.
Înaintau foarte greu. Peste noapte ninsese întruna și
pătura de zăpadă avea aproape jumătate de metru înălțime.
Sofica mergea înainte, să croiască drum, iar mama venea
după ea gâfâind, cu Ionică în cârcă. Drumul dură câteva
ore, cu tot cu pauze. Ajunseră în haltă către amiază. Mama
era sfârșită, abia mai respira. Mai trebuiră să aștepte vreo
jumătate de oră, până veni trenul. Făcură aproape două ore
cu personalul până în oraș. Acolo găsiră un șofer care se
îndură de ei și îi duse direct la spital. După ce îl consultă pe
Ionică, doctorul fu destul de rezervat:
- Băiatu` ți-o răcit la plămâni, trebuie să rămână aici, să-i
dăm leacuri! Vino peste vreo săptămână, să vedem cum
reacționează la tratament! Du-te să-ți vezi de prunci până
atunci, de el avem noi grijă!
Ilona abia se stăpâni să nu-i dea lacrimile. Nu fusese
niciodată despărțită de vreunul dintre copii. Îi mulțumi
doctorului și îl rugă să-i facă băiatul bine, apoi îl sărută pe
Ionică apăsat, de bun-rămas și fugi repede cu Sofica la tren.
Ajunseră acasă frânte de oboseală și înghețate de frig, către
miezul nopții, când dormeau cu toții.
A doua zi, dimineața, copiii se buluciră în jurul mamei,
nerăbdători să afle vești despre fratele lor. Ea îi liniști cum se
pricepu mai bine, dar ochii îi trădau îngrijorarea, iar ei simțiră
asta, motiv pentru care ziua trecu într-o tăcere chinuitoare.
Spre seară, se auzi zgomot afară, apoi pașii cuiva care se
scutura de zăpadă în fața casei. Dintr-o dată, ușa se dădu de
Prozã
perete și un uriaș își făcu apariția, aplecându-se mult ca să
poată pătrunde înăuntru.
- Tati, tati! țipară băieții cu bucurie, împingându-se unii pe
alții, să-i sară în brațe.
- Haidarăți la tata, crailor! râse uriașul, scuturându-și
hainele și părul de neaua înghețată. Apoi îi cuprinse pe toți
deodată în brațele lui imense și îi sărută, pe rând. Da` unde-i
Ionică? întrebă neliniștit.
- Bine că te hotărâși să mai dai pe-acasă, Niculaie, acu`, în
pragu` Crăciunului! interveni mama cu reproș. Unde să hie,
acolo unde trebuia să-l duci tu! și îi povesti de-a fir a păr
toată istoria.
- Da` tu de ce n-avuseși grijă de el, să nu răcească, doară
altă treabă n-ai? îi întoarse Niculaie reproșul.
- Ia nu vă mai ciondăniți! sări Lena, neștiind cui să-i
țină partea. S-o face bine, că-i tânăr! De-al` dată să fie mai
cuminte, ca să nu mai pățască de-aiestea! făcu ea pe dura,
privindu-și frățiorii cu subînțeles, ca un profesor care spera
că elevii își învățaseră lecția.
Se liniștiră ca prin farmec și, preț de câteva clipe, se lăsă
o tăcere deplină.
- Măi muiere, noi n-om duce-o bine cu comuniștii ăștia!
schimbă Niculaie subiectul, de frică să nu se ia din nou la
harță cu nevasta.
- Da` ce-i baiu`? întrebă Ilona mirată.
- Nici n-or pus bine mâna pă putere, că vor să confiște
averile oamenilor, să-i lase în turu` gol! o lămuri el cătrănit.
- Poi și ce treabă avem noi? Suntem săraci lipiți, abia ne
ducem traiu` de azi pe mâine, ce să ne ieie, zâlele? întrebă
Ilona, nedumerită.
- Mă femeie, da` ușoară mai ești de minte! își pierdu
Niculaie iar cumpătul. De hectarele de pădure primite de la
tată-tu uitași? Dacă ni le-or lua comuniștii, ce-om face? Alea
îs siguranța noastră păntru zâle negre! Eu, decât să le dau
ceva, mai bine mor, să știi! își vărsă el năduful.
- Taci, mă omule, nu mai grăi de-aiestea, că spării pruncii!
îl ocărî Ilona. Om vedea noi ce-om face, amu` du-te și
mânâncă, doară oi fi flămând după atâta drum!
Niculaie se conformă, simțindu-se dintr-o dată sleit de
puteri. Ciuguli ceva pe fugă, apoi merseră cu toții să se culce,
mai devreme ca de obicei. Deși nu se văzuseră de vreo trei
luni, evenimentele neplăcute din ultimele zile le cam tăiaseră
cheful de vorbă.
A doua zi, abia se crăpă de ziuă, că se auziră bătăi zdravene
în ușă:
- Niculaie, deschide, mă! Hai, că avem o vorbă cu tine!
strigă o voce autoritară de bărbat.
Niculaie sări din pat ca ars, își trase repede nădragii pe el
și deschise furios ușa, curios să vadă cine-i stricase odihna.
- Ah, tovarășu` Mitică, matale erai? întrebă el cam neliniștit,
nu de alta, dar de câte ori acest funcționar al Primăriei
apărea pe undeva, aducea cu el numai necazuri. Da` care-i
37
 sintagme literare
baiu`, de mă sculași din somn `nainte de cântatu` cocoșilor?
„Tovarășu`“ nu așteptă să fie invitat, împinse ușa și
intră, aducând cu el încă trei gealați, cu fețe ciudate și ochi
iscoditori.
- Niculaie, am auzât că te lăudași pe la vecini că nu vrei să
dai dărabu` tău de pădure la stat! Drept îi? Acu` îi dată lege,
mă, statu` suntem noi, nu mai avem chiaburi! Să faci bine să te
supui, că de nu, meri la pârnaie! Adusărăm cu noi niște hârtii,
să le semnezi! spuse Mitică și dădu să pună un dosar pe masă.
- Ba n-oi semna nimic! se oțărî Niculaie mohorât. Eu nu-s
chiabur, am șepte prunci, pădurea o țân păntru ei! Statu` ce
mi-o dat mie? Nimic! I-oi vinde-o, dacă îmi plătește bine, da`
pă dejaba nu!
- Da` cine te-o pus să-ți faci atâția plozi, te-am pus eu?
Asta nu-i treaba noastră! Auzi, ce obrăznicie, să încerci să
faci comerț cu tovarășii de la partid! Nu ți-i rușine? Semnezi
au ba? insistă Mitică, căruia îi sărise muștarul rău de tot.
Niculaie dădu ferm din cap, arătând că hotărârea lui e deja
luată. Mitică făcu un semn discret însoțitorilor lui, care atâta
așteptară: puseră mâna pe Niculaie și-l traseră cu putere
spre ușă. Acesta se împotrivi vehement, iar gealaților nu le
fu ușor să-l țină, căci aveau de-a face cu ditamai omul. Se
luptară așa câteva secunde bune, până ce Niculaie reuși să
scape din strânsoare și-l trânti pe unul dintre ei de perete.
Omul, furios, scoase un pistol din buzunarul hainei și îl
îndreptă spre el. Lui Niculaie atâta îi trebui, ca să se înfurie
și mai tare:
- Te pui cu mine, mă hoțule? Grijania mamii voastre de
bandiți! Nu vă mai satură Dumnezău! și sări ca un ghepard la
atacator, să-i ia arma din mână.
- Niculaie, ogoaie-te, mă! Dă-o-ncolo de pădure, ducă-se
pă pustii! strigă Ilona cât o ținu gura, încercând să-i despartă.
Copiii începură să țipe și ei de-a valma. Era un vacarm
îngrozitor, presărat din belșug cu înjurături din toate părțile.
Deodată, se auzi o împușcătură. Pistolul se descărcă brusc în
abdomenul lui Niculaie, străpungându-i ficatul. În secunda
următoare, acesta căzu ca secerat, iar cămașa de pe el se
îmbibă de sânge, un sânge negru și gros.
38
Prozã
Ilona scoase un țipăt și se prăbuși pe podea, lângă soțul
ei. Copiii începură să plângă în cor, iar Măriuca îl strângea de
mână, rostind printre lacrimi:
- Tati, trezește-te, tati! Nu înțelegea ea prea bine ce se
întâmpla, dar după reacția celor din jur, bănuia că era vorba
despre ceva grav.
Tovarășu` Mitică și însoțitorii lui ieșiră val-vârtej pe ușă,
făcându-se nevăzuți, înainte de a mai apuca cineva să le
adreseze vreun cuvânt. Niculaie gemu încet, apoi mișcă
puțin degetele, semn că voia să spună ceva. Făcură cu toții
liniște.
- Să ai grijă de prunci, că eu m-oi duce... la Tătuca! rosti
el abia șoptit, cu o grimasă de durere pe chip, fixând-o cu
privirea pe Ilona. Să nu semnezi nimic, orice ți-or zâce! Auzi?
Nimic! Ionică... Doar atât mai apucă să spună, în timp ce îi
mângâie cu privirea pe toți, apoi își dădu duhul, strângând-o
pe Măriuca ușor de mână, ca de rămas-bun.
*
Crăciunul și Anul Nou trecură pe nesimțite, într-o liniște
mormântală. Cu hainele și sufletele cernite, locatarii căsuței
uitate printre troiene nu mai trebuiră să-și facă griji cum îi vor
da lui Ionică vestea neagră despre moartea părintelui său. Se
stinsese în spital, la o zi după tatăl lui, chiar de Crăciun, când
împlinise zece ani, fiind prea slăbit să suporte tratamentul.
Ilona stătea împietrită la masă, înconjurată de cei șase
copii rămași. Era tot ce mai avea și numai datorită lor nu
înnebunise de durere. Credea că i se terminaseră necazurile,
dar se înșelase. Peste câteva zile, avea să-i trimită pe băieți
la o casă de copii din județul învecinat, la insistențele fratelui
ei, care-i spusese că aceasta era singura soluție, ca să nu
moară cu toții de foame. Fetele cele mari urmau să-și caute
de lucru la oraș, să-i poată trimite bani, ca să o crească pe
Măriuca.
Numai Dumnezeu știa ce le mai rezerva viitorul! Cu sufletul
destrămat, familia de la poalele muntelui se ținea de mână,
într-o rugăciune mută, ca un scut viu împotriva încercărilor
ce aveau să vină...
 sintagme literare
DANA
GHEORGHIU
Memoria imaginilor
— Încotro, acum?
Coborâseră, pe rând, cele câteva trepte ale intrării
Hotelului, şi întrebarea era destinată lui Iuliu.
Soarele îşi trimitea razele piezişe în direcţia clădirii,
poleindu-i faţada. Alexandra simţi că-i lăcrimează ochii,
în vreme ce Gloria şi-i acoperi pe ai săi cu palmele, într-
un gest spontan, menit să-i protejeze. Obişnuiţi cu semi-
obscuritatea camerei abia părăsită, strălucirea după-amiezii
le părea agresivă. Conţinea acea învăpăiere, câteodată
orbitoare, pe care o emană astrul în anumite momente
premergătoare înserării, sau unei ploi, venind de undeva,
din depărtare. Nimic însă, în clipa de faţă, nu prevestea o
asemenea eventualitate, iar ei înaintară către şosea, de-
acum acomodaţi cu lumina, care părea să devină firească,
domolindu-se pe măsură ce vederea li se obişnuia cu ea.
— Încotro ne duci? insistă Gloria, odată intraţi în Parc
şi urmând traseul şerpuitor al unei poteci, flancată de câteva
tufe şi tulpini fragile de tei tineri, abia înălţaţi. Îl trase de braţ
şi bărbatul, întorcându-se, îi apucă vârfurile degetelor. Le
adună în palma sa, strângându-le uşor — gest care nu scăpă
privirii rapide a Piei, aprinzând în miezul irişilor o pâlpâire
fugară, imediat stinsă — ca apoi, slobozindu-i mâna, s-o
cuprindă pe după umeri.
— Ne întâlnim cu Liana şi Radu, o lămuri. Cred că te va
interesa, îi spuse, îndepărtând-o. Vă va interesa, se corectă
imediat, adresându-se Piei şi Alexandrei, aflate la câţiva paşi
de ei.
Ajunseseră destul de repede în dreptul celor două
terenuri de sport, lăsate de izbelişte, aflate-n apropierea
fostelor Băi Feruginoase. Pe vremuri oferiseră, însă,
posibilitatea unor partide „încinse“ de tenis vilegiaturiştilor
angajaţi, adeseori, în confruntări amicale cu unii localnici,
iubitori ai sportului alb. Ceva mai târziu, îşi schimbaseră
destinaţia iar marcajele de pe zgură dispăruseră, fiind
înlocuite, la extreme, de câte doi stâlpi înalţi, susţinând
coşurile de baschet, inexistente, în prezent. Un singur stâlp,
c-un coş aproape destrămat, confirma faptul că vremea
competiţiilor sportive din Parc apusese, nefiind, totuşi,
exclusă ideea ca, pe viitor, să fie organizate din nou.
Prozã
Aşa cum îi conducea drumul, către Aleea Centrală,
trecură pe lângă buveta lui Moş Bâzieş iar Iuliu se opri să
bea puţină apă.
— Uh, se scutură, nu-mi place! Da’ zic şi eu, aşa, că-i
bună la rânză ori măţăraie şi trag câte o gură. Să mă întăresc.
Nu ştii ce pacoste te-ar putea lovi, aşa că prevederea ...
Îşi roti cozorocul şepcii la spate, după care le făcu
un semn cu ochiul.
— Bine faci că-i numai atât, îl gratulă Pia, ignorându-i
îngrijorarea. Altfel, n-ai fi o pildă prea bună. Dacă Alin şi Coco
şi Anisia ar adăsta p’aci, pe termen lung, cei de la Bar ar avea
pierderi considerabile!
— Nici să nu te gândeşti, râse Gloria, nu fac ei greşeala
asta!
Din partea opusă a aleii, alergând cu paşi mărunţi, se
apropie de ei un puştan. Lovea cu râvnă două nuci între ele
şi chema, la răstimpuri, cu glas rugător:
— Ma-ri-ana! Ma-ri-ana! Vi-noo!
Era acelaşi copil, îşi dete seama Alexandra, întâlnit în
urmă cu două zile. Numai tricoul îşi schimbase nuanţa. Se
uită după bunică şi-o zări, nu departe de el, cum îl urma.
— Lasă-le că-s pitite şi-amu dorm, căuta să-l consoleze,
alinându-i amarul.
De astă dată se înşela, căci Mariana îl auzi. Mai mult, i
se înfăţişă, pe neaşteptate.
Din rămuriştea unui stejar bătrân coborî în grabă,
fluturându-şi coada neagră, o veveriţă. Fugea cu repeziciune
către copil, asemenea unei umbre animate, spre uimirea
acestuia. Aproape speriat, băiatul se lăsă pe vine şi-i întinse o
nucă, iar mica vietate, agilă, o înşfăcă. O ţinea între gheare şi,
înălţată pe labele din spate, la câţiva paşi de copil, o sfărâmă
cu dinţii ascuţiţi, alegându-i miezul.
— Uite, Buni, uite! o îndemna băiatul, cu glas înăbuşit.
Rostogoli înspre veveriţă şi cealaltă nucă, îmbujorat de
emoţie, apoi îşi duse un deget la buze, de teamă ca paşii
femeii să n-o alunge.
— Ci stai pe loc, îi ceru.
La rându-i, Alexandra se bucura că veveriţele n-au
pierit de tot, sfârtecate de câinii hămesiţi ai iernii trecute, aşa
cum le spusese unul dintre angajaţii Hotelului. Dimpotrivă.
Au supravieţuit, însă deveniseră mai prudente. Nu se mai
arătau aşa lesne. De-acum şi ea, şi puştanul puteau să fie
siguri că Parcul se va repopula, din nou, cu micile animale
care, şi ele, îi sporiseră faima.
— Şi, totuşi, cât ne mai „păstoreşti“? întrebă Pia,
arţăgoasă. Nu mă mai ţin picioarele, află! îl anunţă. Şi nici nu
ai răspuns ca lumea întrebării. Ne întâlnim cu Liana şi Radu.
O.K., s-a marcat. Dar unde?!
39
 sintagme literare
— Ei, păi asta-i surpriza, zise Iuliu, scoţându-şi şapca şi
trecându-şi o mână prin păr. Da’ cum ni-s deja pe-aproape,
uite c-o dezleg: mergem să vedem Vila Imperială.
— Hm, mustăci Pia, cumva dezamăgită. Pentru căsoaia
aia atâta drum? Pe-o căldură ca asta?
— Căsoaie, necăsoaie, da’ ce de poveşti în jurul ei!
— Ei, da, are dreptate, acceptă Alexandra. Hai, încă
puţin, că se zăreşte şi clădirea prin al cărei pasaj vom trece!
2 septembrie 1898. Memoria imaginilor a consemnat
acea dată ca pe o zi de mare însemnătate, asimilată istoriei
localităţii, asupra căreia şi-a pus amprenta. La aplicaţiile
militare cezaro-crăieşti, desfăşurate timp de-o săp-tămână
pe Dealurile Silaghiului, a venit să asiste, pentru câteva zile,
însuşi Împăratul. Era interesat, în mod deosebit, de prezenţa
aerostatelor, folosite în scopuri militare, care „navigau“,
asemenea unor caşaloţi întunecaţi, pe cerul senin al acelor
zile de toamnă. Poate că la fel de senine ca şi cele de-acum, la
mai bine de-un secol distanţă. Uriaşele aeronave stârniseră
interesul mulţimii şi, mai ales, entuziasmul copiilor, care
le urmăreau de pe sol, alergând şi ţinând, oarecum, pasul
cu deplasarea lor înceată şi silenţioasă. Chiar tainică, într-
un fel, pentru minţile încă crude ale puştanilor, nedeprinse
cu strategiile războiului, cu manevrele şi pregătirile pentru
posibile clipe viitoare, când pacea ar putea fi tulburată iar
conflictul armat declanşat oricând, pericol ce nu trebuia să
te ia prin surprindere. Pe moment, însă, ei nu vedeau decât
atât: nişte „baloane“ imense, umplute cu aer cald, acoperind
cerul, asemenea unor nori ciudaţi. Nori neaducători de
ploaie, ci purtători de veşti, cum nu mai văzuseră vreodată.
Şi într-un „coşar“, cum îi ziceau, arătându-l cu mâna, fără
a şti că se numeşte „nacelă“, se zărea cum stăteau aşezaţi
câţiva ofiţeri, ce pluteau pe cer, fără să se teamă ori să
ameţească. Iar dumnealor supravegheau, de la mare
înălţime, cu binoclul, „mişcările“ inamicului. Ca mai apoi,
edificaţi, rotind de manivela unui telefon, să le transmită
poziţiile, la sol. Informaţii preluate, în grabă, de câţiva curieri
călăre şi purtate, în trap nebun, spre comandanţii lor!
Era pasionant şi riscant, totodată! Iar băietanii
urmăreau, ore în şir, cu răsuflările tăiate, ceea ce se petrecea.
De dragul acestui spectacol uitau de foame, sete ori joacă,
abia de-i adunau părinţii de-acolo!
Ştiau, cu toţii, că acest „filaj“ aerian putea sfârşi,
oricând, foarte prost. Doar un glonte bine ţintit, pornit din
tabăra inamică, ar fi fost îndeajuns ca să străpungă prelata
aeronavei. Şi-atunci, prin acea fisură mică, aerul să-şi
găsească drum de ieşire şi s-o lărgească, şi nu peste mult
timp „balonul“ să înceapă să se dezumfle. Să se rotească tot
mai iute şi, la urmă, să cadă, strivindu-se de pământ — un
40
Prozã
adevărat dezastru!
Ce erau „zmeii“ lor, ţinuţi de câte-o sfoară, smuciţi
şi răsuciţi şi purtaţi de vânt, pe lângă ăşti giganţi? Simple
jucării de carton, pentru ţângăi, oricât s-ar fi fudulit cu...
altitudinea atinsă! Drept urmare, Hans şi Ionică vor fi primii
care or să renuţe la ei, începând chiar de săptămâna viitoare.
Îşi vor târî pe câmp, într-un loc deschis, toţi zmeii şi-i vor
călca în picioare. Ca, pe urmă, fără niciun regret, să le dea
foc, urmărind, liniştiţi, cum îi mistuie vâlvătaia. Şi cu asta —
gata: adio balauri, şercani, dragoni fâlfâindu-şi cozile lungi,
de hârtie! Întrecându-se, care mai de care, s-ajungă colo sus,
cât mai sus, în azur! Joacă-se alţii, de-acum înainte, căci ei,
acuşi — nu-i rost de nicio îndoială! — vor deveni bărbaţi. Şi
se vor înrola, îndată ce le va miji întâiul tulei de mustaţă, în
Armata Imperială.
Din motive de securitate, vestea vizitei Suveranului nu
a fost declarată public decât cu puţin timp înaintea sosirii.
Totuşi, o bună parte dintre oficialităţi cunoşteau data, încât
pregătirile primirii sale să poată fi făcute cu temeinicie.
Astfel, din custodia Fondului Religionar a fost aleasă o
vilă c-un etaj, îndeajuns de retrasă şi totodată încăpătoare,
spre a găzdui ilustrul oaspete şi o parte din suita sa. În
numai câteva zile, clădirea a fost golită de cele conţinute şi
remobilată, cu mult bun gust. În locul vechilor candelabre
s-au montat altele noi, cu braţe curbate, din cristal de
Bohemia. În camerele de oaspeţi, fotoliile Bidermeier
repetau coloritul şi textura raiată a tapetelor alese s-acopere
pereţii, în vreme ce-n dormitorul imperial s-a instalat un
pat cu baldachin. Iar pe-o măsuţă specială, un discofon
— piesă rară şi pe gustul Cezarului — stând mărturie
preferinţei sale pentru valsurile vieneze. Toate, laolaltă, au
făcut ca ambianţa clădirii să fie extrem de primitoare, mai
ales că o parte a suitei era cazată-n încăperi învecinate,
începând chiar cu aceea a cameristului principal, separată
doar printr-o uşă de apartamentul Suvera-nului. Nu lipseau
nici cei doi vânători-gardieni, amplasaţi în odăi alăturate,
pe coridorul de la etaj, şi nici aghiotantul-şef, contele Parr,
însoţit de căpitanul Dittl, asigurându-i Împăratului confortul
şi-o pază discretă, în interiorul clădirii. De reuşita cazării se
îngrijise, în mare parte, Ministrul Cultelor, dr. Wlassics Gyula,
custode principal al domeniilor Fondului Religionar şi gazdă
de rang înalt, ieşind primul în întâmpinarea Excelenţei Sale,
îndată ce caleaşca, în care se afla, s-a oprit în faţa vilei.
Desigur, majoritatea acestor detalii nu au scăpat
atenţiei corespon-denţilor de presă. De la un ceas la altul,
de la o zi la alta, noi şi noi informaţii asupra desfăşurării
evenimentelor erau transmise şi publicate cu rapiditate,
ele constituindu-se în ştiri de ultimă oră, aflate pe primele
 sintagme literare
pagini ale ziarelor sau revistelor şi răspândindu-se pe întreg
teritoriul Imperiului. Şi fie că era vorba de-un „zeitung“, un
„lap“ sau o „foaie“, numeroşii cititori ai acestor publicaţii
au luat cunoştinţă, pas cu pas, de toate etapele vizitei
imperiale: începând cu sosirea aleşilor oaspeţi şi primirea ce
le-a fost făcută de către oficialităţi şi continuând cu cazarea
acestora în vila anume destinată. N-au trecut neobservate
nici momentul de închinăciune al Împăratului, în faţa
altarului bisericii din oraş, şi nici parada militară desfăşurată
sub cele două Arcuri de Triumf, construite în onoarea Sa. La
fel ca şi prezenţa diurnă a grupurilor de români, îmbrăcaţi
în port popular, care-i aşteptau trecerea pe dinaintea
Izvoarelor. Dar cele mai mediatizate momente s-au dovedit
a fi legate de participările Suveranului la aplicaţiile cezaro-
crăieşti de pe platourile dealurilor, fiind înfăţişat, de-a lungul
câtorva zile, alături şi printre soldaţi. Cu minuţiozitate, orice
eveniment demn de semnalat, a fost prezentat la timpul
cuvenit, neomiţându-se nimic din fastul şi agitaţia unei
săptămâni memorabile, atât de de răscolitoare şi plină de
urmări benefice pentru viitorul destin al Staţiunii.
Şi poate că reuşita anumitor relatări şi reportaje nu
ar fi fost deplină dacă, alături de jurnalişti, nu s-ar fi aflat şi
„magicienii cutiilor negre“ — cei mai cunoscuţi fotografi ai
Imperiului — întrecându-se în realizarea unor instantanee
de senzaţie! Niciunul, însă, n-a avut şansa lui Joseph Kossak
Bohr, a cărui reputaţie, deja existentă, a sporit, datorită unei
fotografii de excepţie, devenită, în scurt timp, cunoscută pe
teritoriul Împărăţiei, depăşindui hotarele şi menţinându-şi
faima peste ani. Chiar şi după trecerea în nefiinţă a Kaiserului.
Ţinea de-o întâmplare, de destin, sau de fler, ori de
toate trei laolaltă. Şi se petrecuse în după-amiaza zilei de 6
septembrie, în spaţiul dinaintea Vilei…
Trecură prin dreptul Izvorului Iosif, depăşindu-i
pavilionul, şi pe lângă platanul uriaş.
— Ştiţi la ce mă gândesc? spuse Alexandra, însă
întrebarea era, fireşte, retorică — nu aştepta niciun răspuns,
ci, mai degrabă, se dorea a fi un mod de-a le atrage atenţia.
— De câte ori văd platanul, continuă, cu sau fără
plăcuţa asta care indică trecătorului că arborele a fost sădit
în urmă cu mai bine de două sute de ani, îmi dă prin minte că
Împăratul a păşit, la rându-i, pe lângă el. Poate chiar s-a oprit
o dată să-l contemple, căci avea deja pe atunci trunchiul
impozant, şi nu ştiu de ce lucrul acesta mă impresionează.
C-un mic efort, pot vizualiza secvenţa.
— Zici bine, confirmă Gloria. N-ar fi exclus. Pe mine
însă, mă incită altceva, mărturisi. Uite, ceasul de sus, acolo,
deasupra balconului. Întinse braţul, îndreptându-l în direcţia
vilei, al cărei pasaj urmau să-l străbată. Are arătătoarele
Prozã
oprite la unsprezece şi un sfert şi n-aş putea să-mi dau
seama dacă ora asta ţine de momentul zilei sau al nopţii,
dar mă intrigă. A rămas aşa, de când? Şi de ce? Semnifică,
oare, ceva? Poţi broda diverse scenarii şi, printre altele, mă
împinge gândul, fără să vreau, înspre Roza Moss. Către ceva
legat de dispariţia ei, sau altceva, misterios şi straniu...
— Ba mai bine renunţă, o sfătui Iuliu. Vila ta de vis
şi de mistere, deşi ar fi meritat şi ea o anumită menţionare
alături de Colonadă şi Cazinou, fiind „pusă-n circuit“ în
acelaşi an 1875, a funcţionat multă vreme şi după ce
legendele s-au stins. A fost, câteva decenii, un spaţiu de
cazare pentru sindicalişti, apoi, clădirea s-a privatizat,
cumpărată de-o „nemţoane“, cum îi ziceau localnicii, plecată
de aci în Deutschland şi revenită cu puşculiţa plină. I-a
schimbat numele, din Bazar în Stil Diwal, ceea ce n-are nicio
noimă, căci aşa se numise iniţial şi găzduise, un timp, unul
din atelierele foto ale lui Joseph Kossak. A întreţinut-o, în
schimb, cu destoinicie, sporindu-şi profitul. Revândută, de
câţiva ani, pare a nimănui, aşa decrepită cum o vedeţi. S-ar
zice că-i abandonată.
— Păcat, suspină Gloria. Avea un aer retro, pe gustul meu…
— Iar ceasul, zise mai departe Iuliu, e posibil să se
fi oprit şi acum cinci ani, ori zece, şi-n urmă c-o jumătate
de secol şi nu e niciun semn ocult în asta, ci doar dovada
neglijenţei proprietarilor, oricare au fost. Pricepi?
— Da, admise. E logic. Îmi tulburi, însă, visele...
— Dă-le încolo de vise! o bruscă Pia. De asta ne
arde? Unde-i Radu? îl luă din scurt pe Iuliu, săgetându-l cu
faimoasa-i privire iodată, semn că era pe cale să se enerveze.
— Vai de mine! se căină bărbatul, părând a intra în
alertă. Mai un picuţ şi-i sare doamnei muştaru’! No, stai,
aşa, liniştită, o îndemnă, căutând-şi într-unul din buzunarele
şortului telefonul mobil. Îi dau un bip şi să vezi cum apare,
mintenaş!
— Ar fi cazul, bodogăni Pia, că eu d-aci nu mă mai
urnesc. Deocam-dată, adăugă, în timp ce se aşeza.
Stătea pe-o bancă, nu departe de fântână arteziană
din faţa clădirii. Şi chiar dacă, de multă vreme, aceasta nu
mai despletea şuviţe de apă, spre a răcori aerul, aşa cum
era amplasată banca, între arbori înalţi, se afla, constant,
într-o zonă de umbră, uşor schimbătoare, după târcoala
soarelui, ce cuprindea, pe rând, şi vila, şi Izvorul Iosif, şi
aleile învecinate, fără ca razele să penetreze, întru totul,
prin rămurişul protector al pomilor şi sajungă să-şi reverse
incandescenţa maximă.
Pe Aleea Ionilor, luându-i prin suprindere, trecu în fugă
o veveriţă, căţărându-se pe unul dintre platani şi pierzându-
se în frunziş.
— Ei, priviţi, sunt iarăşi prin prejmă codanele noastre!
41
 sintagme literare
le alintă Alexandra. Şi îmi închipui ce multe trebuie să fi fost
odinioară!
Schiţă un gest amplu, cu mâna, rotindu-şi braţul
deasupra capului, spre a sugera două secole depărtare, de
la data când a început să fie amenajat Parcul. Generaţii de
horticultori, aduşi din Imperiu, munciseră şi înfrumuseţară
locul, de-a lungul mai multor decenii, extinzându-l treptat
şi, mai ales, diversificându-i zestrea vegetală, astfel încât
„plămânii verzi“ ai arborilor să purifice tot mai mult
atmosfera încât, de la un timp, aeroionizarea Staţiunii să fie
echivalentă aceleia de la o altitudine de 1 000 de metri. Aer
montan, într-un spaţiu de pustă...
Fără îndoială, reflectă Alexandra, Parcul trebuie
să fi avut, dintr-un bun început, o magie a lui. Un fel de
„îndrăgosteală“ te cuprindea, îndată ce ajungeai pe teritoriul
lui şi cutreierai zile şi seri, la rând, aleile şi potecile sale, ori
traversai Colonada, ca, în final, să zăboveşti, după bunul
tău plac, pe una dintre numeroasele bănci, din preajma
Cazinoului. Să stai aşa, cuprins de-o neînţeleasă beatitudine,
moleşit, poate şi niţel hăbăuc, stare dintr-al cărei magnetism
să nu doreşti să te desprinzi. Vraja asta nu ţinea neapărat de
virtuţile tămăduitoare ale apelor sau de bogăţiile subsolului,
şi nici de puritatea aerului. Era ceva mai presus de toate,
era un soi de „vrajă a locului“, care se insinua, pătrundea în
fiinţa ta, pe nesimţite şi, revenind acasă, îţi silea gândul să
se întoarcă, adesea, înspre „acolo“. În inima acelui paradis
vegetal, ce îţi dădea o stare de linişte şi de confort lăuntric,
cu totul speciale. Asta era, aprecie Alexandra şi nechemat,
ca o confirmare venită din neant, auzi râsul molcom şi vocea
de frunză uscată a doamnei Elvira — octogenara mătuşă a lui
Sabin. Dumneaiei, deşi trecuse pragul veşniciei, venea acum
să-i confirme supoziţia, prin propria-i pildă: nu se putuse
42
Prozã
dezlega niciodată de pământul natal. De Parc, îndeosebi. Cu
toate că avusese prilejul. Un tânăr regizor o ceruse de soţie.
Şi-i etalase multitudinea avantajelor pe care le poate oferi,
unui cuplu, capitala. Iar ea, cu toate că l-ar fi dorit de bărbat,
pusese mai presus de toate condiţia unică: aceea de-a trăi
laolaltă, însă aici.
Proiectul matrimonial s-a destrămat. Femeia n-a avut
tăria să-şi abandoneze „locul“, însă n-a regretat niciodată.
Mai târziu, a considerat că plimbările, aproape ritualice,
prin Parc îi prelungiseră viaţa. Menţinând-o în formă, vreme
îndelungată. „Platanii, dragilor, să ştiţi, ei curăţă aerul. Să
credeţi asta. N-a fost zi să nu trec pe sub ei. Să le ating
trunchiurile. Să le admir coroanele. Ba chiar să le vorbesc.
Şi să-mi răspundă, în felul lor, discret-foşnitor, întărindumă.“
Tăcu, un timp, ca să-şi ofere răgazul de-a le cerceta
chipurile. Să citească pe ele dacă i-a convins, ori, măcar, le-a
stârnit interesul. Dacă ei, atât de tineri, aflaţi în primăvara
vieţii, puteau înţelege ce înseamnă să te simţi legat de ţinutul
natal, ca şi cum ar fi o fiinţă. Şi nu una oarecare, ci una iubită,
până la disperare, parte-pereche cu sufletul tău. Să te bucuri
de tot ceea ce este înspre binele lui şi să te întristeze tot ceea
ce l-ar putea minimaliza, până la mutilare. Şi orice lucru să-ţi
pară însemnat. Să iubeşti, de pildă, străzile unde ai copilărit şi
să cauţi, la maturitate, urmele paşilor înaintaşilor tăi. Despre
care să-ţi spui: au trecut pe aici. Acum, e rândul meu. În casa
asta au vieţuit — aşa cum se trăieşte o viaţă, cu bucuriile şi
suferinţele ei. Şi nu s-au dezis nicicând, chiar dacă au fost,
uneori, nevoiţi să-şi ducă traiul pe alte meleaguri. I-au purtat
în gând, oameni şi locuri, laolaltă, socotindu-i ca alcătuind
un spaţiu unic: cel de „acasă“. „Acasă“, unde nu poţi fi decât
o dată şi pentru totdeauna.
(Fragment de roman)
 sintagme literare Prozã

DANIEL
la fel de ușor ca cea fizică, am înțeles că nu e de ajuns să vrei,
trebuie să și poți să învingi și invers, am înțeles că bucuria nu
stă doar în zâmbete, de multe ori își face cuib în amintiri, am

LĂCĂTUȘ
înțeles ce n-am putut în anii de școală; ce înseamnă radical
sau vertical, compus și descompus, perfect, imperfect sau
mai mult ca perfectul, noțiuni probabil banale pentru cei mai
mulți, dar în care se regăsește esența acestei lumi. Cât de
multe altele am mai înțeles în acea zi de treisprezece...
Adolescența și maturitatea lui s-au împlinit cu chitara,
În acea zi de treisprezece instrument care i-a adus multe bucurii și tot mai multe
amintiri pe măsura trecerii timpului. Ar mai fi mângâiat din
În acea zi de treisprezece, orașul semăna mai mult cu
când în când corzile chitarei dacă îi permiteau puterile, cum
un cimitir, un fel de culoar spre cealaltă lumea, în jur totul
cânta în tinerețe. La scurt timp după acel treisprezece aprilie,
mirosea a flori și a tămâie, chiar a uitare.
singurii care i-au cântat au fost preoții, prohodul.
Mă simțeam ca un stăpân peste cetatea abandonată;
Treisprezece aprilie, atunci l-am văzut ultima dată, avea
niciun picior de om în jur, niciun zbor de păsări deasupra,
capul acoperit cu o căciulă din lână, ținând parcă în mână
doar picuri mărunți de ploaie ca niște note muzicale, părea
șiragul cu amintirile de peste zi, astăzi el e amintire.
un vals trist, sau plânge Dumnezeu? M-am întrebat. Și
plouă... „plouă, plouă”, ar fi continuat Bacovia. Picurii, care
semănau tot mai mult cu sunetele de chitară, îmi dădeau
senzația că mă aflu la un bal de toamnă și asist de fapt la
Casa celor fără casă
încoronarea mea ca rege.
(fragment)
Printre ruinele primordiale sculptate sub poala
Pereții sunt murdari și plini de desene grafice, scaunele
munților Retezat, pe Valea Streiului, în ținuturi pe care mi
de plastic sunt reci, iar becul nu se mai aprinde de mult. Cu
le arătau furnici îmbrăcate în doliu și unde liniștea zbârlea
toate acestea, în acest loc, unde totul pare o grotă cenușie,
coama tigrului, între zădărnicie și nesomn, între neputință și
pentru alții semnifică „acasă”. Aspectul lor fizic, părul
smerenie, își ducea viața singurul cavaler din cetate. Vorbea
neîngrijit, hainele rupte și nespălate, dinții cariați sau lipsă, ne
răgușit, stins și molcom, aproape îl auzeam. Mi-era teamă și
tentează să îi ocolim, fără să realizăm că dincolo de înfățișare
să respir în preajma lui, trăiam cumva cu impresia că cea mai
se ascunde un om, cu sentimente la fel ca ale oricăruia, cu
mică atingere îl putea fărâma ca pe un castel de nisip. Nu mai
răni ascunse discret și drame. În fața gării, unul dintre ei
avea vise, nu mai avea speranțe, iar chipul palid, care cândva
vorbește cu Dumnezeu. După ce își încheie monologul se
deborda de optimism, mă privea în ziua aceea obosit. Sta
așază pe bancă și aprinde o țigară, agitat. La intervale scurte
întins în pat, când am intrat, și aștepta să treacă, dar timpul e
revine și îndrugă cuvinte despre sfinți. Vorbește singur, dar
mai bătrân decât oricine și se mișcă încet. Grea așteptare. De
are sentimentul puternic că-l ascultă mulțimi de oameni.
cum începea ziua, din mintea lui se rostogoleau ghețarii spre
- Nu vreau pe nimeni, dacă mor, să se roage pentru mine,
prăpastia fără fund a instinctului său, unde infernul flamba
sau să aducă flori la mormântul meu, nici să participe la
exterminarea și sideful. Trăia fiecare zi ca pe ultima, încât a
înmormântarea mea vreun preot, sau păstor, sau guru și
ajuns să înțeleagă mai bine decât alții veșnicia.
orice alți învățători mincinoși, toți vor bogății, ar face slujbe
Între pereții camerei sale mă simțeam ca într-un spațiu
pentru bani și frunzelor când mor. Nu știu cum ar fi moartea,
mioritic; calmul său, starea bacoviană, mi-ar fi putut oricând
dar viața în schimb mă sperie, și mă sperie pentru că nimic
aminti despre o baladă din Ardeal și chiar de doină. Nu am
nu-mi mai aparține din tot ce am dobândit. Pe obraz încep
stat mai mult de cinci minute în cameră la el, dar parcă au
să îi curgă lacrimile și în vene un sânge asemănător cu lava.
fost „un veac de singurătate”. Am plecat de acolo răscolit de
- Curva dracu! Și tace brusc. Nu înțeleg foarte bine cine
sentimentul că aș fi fost orfanul pe care-l ascunde buciumul.
este „curva”. Se referă, probabil, la faptul că viața e o curvă,
Abia atunci am înțeles de ce plouă; „Vorbea un glas, un
sau, dacă nu cumva ar fi avut probleme în dragoste? Poartă
cântec sfânt", citându-l pe ”poetul țărănimii”, Coșbuc.
în buzunarul de la piept o poză încrețită, ca pielea de pe
În acea zi de treisprezece am dezlegat taine, mituri și
fruntea lui. Să fi fost a mamei, a iubitei infidelă, sau doar el
legende, am înțeles pentru prima dată ce glas are liniștea și
în tinerețe? Altă întrebare care parcă mă roade, dar aproape
că nu-ți trebuie întotdeauna vorbe ca să te faci înțeles, e de
că mi-e teamă să i-o adresez.
ajuns să taci. Am înțeles că durerea interioară te poate sfâșia
La un alt peron cineva stă și face exerciții de imaginație.

43
 sintagme literare
Compară trenul cu anii din viața lui, care trec și nu mai vin;
gara cu această lume, în care clocotește viața, cu bune
și rele; șina de cale ferată cu omul, traversat, la fel ca ea,
de greutăți. Încerc să-l abordez, are însă mai mult gânduri
decât cuvinte. Ezită inițial să-mi acorde atenție. Mă privește
câteva secunde suspect, ca pe un urmărit prin interpol, nu
mai crede în oameni. Nu vreau să insist, de ce i-aș provoca
omului depresii sau insomnii, după ce că trăiește așa, să-i
mai înfig și eu cuțitul în rană? Îmi zic, și dau să plec. Când
tocmai începe să mi se confeseze, pe un ton răgușit, aproape
îmi lasă impresia că și-ar fi înghițit limba. Ochii îi are aplecați
tot timpul în pământ, cumva cu teama să nu-l îngroape.
Întrebat dacă nu-l sperie viața monotonă din gară, răspunde
senin că a ajuns să se complacă în singurătate.
- Nu te sperie moartea? Întreb.
- Dacă nu mor iarna asta de frig, mor la vară de foame,
glumește cu mine.
- Nu ai nicio grijă? Insist cu interogatoriul.
- Grija mea o poarta alții, răspunde. Am înțeles târziu că
se referea la organele de poliție care-i alungă deseori din
interiorul gării.
La un moment dat, în conversația purtată, aproape
am impresia că face apologia suferinței umane. Durerea
este înțeleaptă, spune cu un ton debordând de optimism,
pentru că sunt clipe ca acelea când trăiești fiecare secundă
în bătăi de inimă, dar cu impresia că ești mort. Nu mai simți
niciun fel de dureri trupești, dar simți în schimb o satisfacție
interioară și asta pentru că știi că durerea purifică, mântuie,
ai puternicul sentiment că l-ai întâlnit pe Dumnezeu.
- Te-ai născut sau ai devenit sărac? Îl întreb.
- „Născut sărac” este un mit, toți ne naștem bogați.
- Să înțeleg că nu te simți sărac?
- Știi, mama obișnuia să îmi spună zilnic povești de tot felul,
dintre toate am reținut-o cel mai bine pe cea a regelui
și a înțeleptului. Regele, îmi povestea mama, a crezut
întotdeauna că dacă a primit tot aurul din regat, toate
bijuteriile, palate impunătoare și cele mai frumoase femei
din regiune, ar fi găsit fericirea. Dar, după ce a analizat atent,
a constatat că tot nu era satisfăcut de viața pe care o ducea.
S-a gândit că, probabil, altele sunt lucrurile care l-ar putea
face fericit. A petrecut ore întregi de reflecție cu gândul
la ce i-ar putea lipsi, pentru că avea deja totul, credea el,
și tot nu a reușit să simtă fericirea. Într-o zi a auzit despre
existența unui om înțelept în regatul său. Deși sărac, însă
fericit. Înțeleptul locuia într-o căsuță sărăcăcioasă, împreună
cu soția lui, un cățel, o pisică și multe plante. Regele a fost
surprins să vadă că o astfel de persoană ar putea fi fericită.
- Cum poți să fii fericit dacă nu ai nimic, care este secretul
fericirii tale? Eu sunt rege, și, deși am totul, nu mă simt
44
Prozã
împlinit. Înțeleptul a răspuns:
- Aici am tot ce și-ar putea dori inima mea: am o soție cu
suflet mare, pe care o iubesc, am o grădină plină cu plante
care întrețin armonia, doi prieteni frumoși, alături care mă
joc. Sărăcia nu este lipsa de bani, este lipsa de iubire.
Ca să continui, în aceeași idee, Africa este cel mai
frumos continent pentru peisajele sale uluitoare, datorită
florei și faunei exotice, a animalelor sălbatice, realitatea
africană este însă dramatică, peste trei sute de milioane de
oameni trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi, populația nu
are apă potabilă și peste toate acestea, numărul ridicat de
boli venerice. Situația este tulburătoare și pentru că trăiesc
zilnic înconjurați de violențe; conflicte armate, masacre și
purificare etnică. Interesele economice valorează în aceste
locuri mai mult decât viața unor oameni. Situații similare
întâlnim și în multe dintre statele arabe. Cine crezi că este
mai fericit, cel care moare curat sufletește sau mizerabilul
care ucide? Acest lucru nu se va schimba cât timp trăim
într-o lume nebună, unde suntem conduși mai degrabă de
clovni triști și specii rare de babuini, un fel de templu unde
conviețuiesc farisei antici și antihriști care ucid în numele
dumnezeului lor, o lume în care niciodată cuvintele nu vor
avea mai multă forță decât armele. Nici holera sau cancerul
nu au adus atâta moarte câtă au adus conflictele dintre
niște popoare care pretind că au descoperit civilizația, deși,
practic, ele nu au trecut de primitivism.
La fel, sunt țări în care tehnologia a făcut progrese
temeinice, dar în care civilizația nu este mai evoluată decât
în multe triburi din Africa, Asia sau Australia. În SUA, unde
nivelul de dezvoltare materială și spirituală se presupune
că este mai crescut, te-ai fi așteptat ca armele să nu fie la
discreția oricărui adolescent rebel, care înțelege să își facă
dreptate cu gloanțele și luând ostatici, te miri prin ce colegiu
de elită. Cu fiecare cuvânt rostit, îi simt durerea ca pe-o mie
pe pumnale care-i străpung inima.
Încă stăpânită de o armată de neguri, gara
supraviețuiește. Este cea mai mare vizuină democratică, aici
durerea ține conferințe și smerenia se plimbă cu coroană pe
cap. Am întâlnit oameni, cândva cu bani, astăzi doar cuvinte
secătuite. Am întâlnit oameni, cândva cu familii și copii,
astăzi întinderea tare a serii este singura lor soră. Am întâlnit
oameni, cândva bucuroși în cluburi de seară, astăzi noaptea
pășește în zdrențe. Am întâlnit oameni, cândva atei, care
au înțeles că harul stă în umilință. Cum, la fel, am întâlnit
oameni, cândva copii instituționalizați, dar nu orfani de
Dumnezeu. Pe toți în gară. Niciunul dintre ei viitori călători
cu trenul, decât călători prin viață. Unii, după înfățișare,
bătrâni ca vremea, alții doar copii bătrâni.
 sintagme literare
IRINA
ALEXANDRESCU
„Condeietele”
Erau săraci ai lu Gherase ! Săraci rău! Ridicaseră greu o
casă din chirpici..seara se adunau la masa mică...direct pe
pământ, tăiau mămăliga cu aţa şi mâncau o ciorbă verde,
de ştir.
Iarna... prindeau o bucată de carne, o ureche, un şoric de
pe la taiatul porcului...pe la altii. Oho, bucurie mare...erau
unşpe guri, că Lenuţa nu scapa neam de Gherase când venea
“luat” acasă...şi deh, mai mereu o vedeai cu burta la gură.
- De fa, Leano, mai opreşte a făcătură! ziceau babele când
o vedeau.
Lenuţa pleca încet capul, strângea sub barbă basmaua
si nu raspundea.Trecea grabită pe lângă ele, ferind corpul
pirpiriu...
- Ehei, frumoasă fu fomeia asta şi bună gospodărie avu
săracu tac-su›... O băgă pe mă-sa-n pămant când făcu copil
de fată mare. Mai ştii, fa cand o găsiră pe Sanda spânzurată
în vie? zise ţaica Lica, scuipand pe marginea gâldăului.
Plouase seara şi acum ieşise lumea pe la poartă, cum
e obiceiul prin satele din Oltenia. Ascultam cuminte lângă
maica, străbunica-mea... Mă înfioram de multe pe care le
auzeam: ca a lu ‘ Gogu Drinici se îmbată si joacă seara în
batatura si doarme afară, sub viţă... că bărbatul n-o mai
primeşte in pat... (Ei, zicea tanti Paula, păi n-o are, ghea, pe
Frânca, din capu’ satului? Ce sa stea cu beţiva la căpătâi?)
Ma minunam şi eu...eram mică şi mi se părea ciudată
lumea asta ...de vacanţă...Maica se uita la mine câteodată...
si când muierile mai povesteau “deocheate’ se ridica , mă lua
de mână si pleca. Eu mă uitam şi mai mirată in urmă... să mai
prind incă ceva...
- Hai, zicea maica, hai ca nu-i vorbă ce zic ele...hai să ne
culcăm, ca mâine mergi cu “condeietele”!
Era primul meu Paşte la ţară... şi aşa era obiceiul...Copii
mai mari sau mai mici mergeau cu coşurile si strigau la porţi
“ Două ouă condeiete la Măria pe perete ! Ne dati?” Si
veneau femeile cu câteva ouă şi împărţeau. Ăi mari apucau
mai multe, amărâţii mai mici plecau cu un ou, două după o
zi de colindat...
Mă trezi maica de dimineaţă, mă îmbrăcă si mă dusei
la poartă. Erau cateva fete pe care le stiam... Nuti, Ionica,
Mirelica si un baiat Ion. În spatele lor, jerpelit, cu capul
plecat si un coş amărât, sta Vasilică al lui Gherase...de erau
unşpe frati...
- Mă, cu voi vorbesc,să nu dea dracu să vă luati de ea sau
Prozã
să-i furati ouăle, ca vă afurisesc! zise maica
Plecaram toti...eu mai pe urmă, cu
ştrampi, rochie şi o haină de fâş peste...
ei cu picioarele goale, sareau in gâldaie...
numai Vasilică al lu’ Gherase se ferea,
mergea tăcut si cu grijă. Ii luai seama...avea
si el camaşă albă...si pantaloni suflecaţi...
picioarele...tot goale. Incepurăm să strigăm
“Două ouă condeiete la Măria pe perete” ...ei tare, eu încet,
Vasilică ...si mai incet... Ieseau femeile cu oua mai multe, mai
putine, după cum le lăsa sufletul şi oborul... ne bucuram mai
mult la alea de câţă, ca spageai tot cu ele. Încet...se umpleau
coşuletele... Ne oprirăm să le numarăm .Al meu avea
vreo cinşpe, ăi mari... aveau peste 20. Ma uitai la cosul lui
Vasilică... avea si el patru ouă... Când ridică ochii din coşulet,
îi văzui lacrimile unite in barbă... si o neputinţă dureroasa in
ochi. Luai coşul meu si ma dusei lângă el. I-l intinsei. Nu se
miscă deloc. Il lăsai lângă si fugii acasa plângând.
- Maică, eu nu mai duc la “condeiete”...să nu mă mai
trimiţi...
Paparudele
Ei, călduri mari erau şi altădată...că mergeam desculţă
pe uliţă şi-mi luau foc picioarele! Pe dalele de ciment de pe
marginea drumului simţeai sfârâiala pân la suflet...
- Ce facuşi, ghea Ană, de unde luaşi apă...că auzii că-ţi
secă fântâna?
- Ce sa fac Lenuţo, mă duc în capu’ satului cu căruţa! Rea
căldura !Ne topim... Mi se uscară roşiile pe arac... Când dau
să le ud, parcă mai rău le mânesc. Se supără Dumnezău pe
noi, că de! Cin’ ne puse, nu luarăm oasele lu’ Sfâtu’ Ilie de le
dusărăm la Maglavit?
- Aşa..aşa! Auzi fa, de ce n-om pune paparudele?Ia de zi-
le tu astora, tigăncilor lu’ Bălteanu, că să tot aibă 5 fete...să
iasă cu paparudele, că nu mai putem!
Aveam opt ani când vorbea maica, strabunica mea cu
ţaţa Lenuţa şi eu mă gândeam: Ce-or fi paparudele? şi de ce
ale lui Bălteanu , ţiganul de peste drum de casa maicăi? Ce-o
mai fi şi asta?
Seara, se strânseră toţi sub dudul lui Ion a lu’ Buzatu.
- Ce facuşi ghea Ană? Vorbişi? Că şi eu le zisăi ăstora ale
lu’ Spoitoru... să iasă mâine la prânz, când e căldura mai
grea...
- Vorbii, ies maine...le taiai şi nişte creci subtiri de dud...
Numai eu ştiu cum am dormit atunci...
Veni dimineaţa... şi prânzul. Şi cum stam noi aşa pe
prispă, odată se auziră voci de fete:
PAPARUDĂ-RUDĂ VINĂ DE NE UDĂ CU GĂLEATA RASĂ,
PLOILE SĂ VARSĂ!
Eu o luai fuga spre poartă şi ieşii în uliţă. Maica venea şi
ea repede după mine cu cantă plină cu apă.
Doamne! N-oi uita câte zile am! Frumoase paparudele...
ţigănci tinere, cu corpul de cătran şi ochii mari, cu gurile lor
45
 sintagme literare
pline şi picioare jucând... erau acoperite peste sâni şi mijloc
cu crenguţe de dud, legate de o sforicică... Ce păr aveau,
despletit şi negru... unele mai nurlii, puseseră trandafir roşu.
La fiecare poartă ieşea o femeie cu omul şi copiii şi arunca
repede câte o cantă de apă rece, apoi se uita la cer şi făcea
semnul crucii...
Se infiorau ţigăncile sub apa rece şi ici şi colo ieşea câte
un sân nurliu...da ele mergeau cu capul sus şi se unduiau...
Dănacii se uitau cu jind... şi mai auzeai
- Ia de nu te mai uita aşa, păcătosule...ce...iar să dau la
sapă? Făr’ de apă, făr’ de nimic...Făcuşi cruce, spurcatule?
Şi ţigăncile tinere râdeau şi parcă mai rău se unduiau şi
se stropeau pe faţa îmbujorată de căldură... Da! toate erau
lăsate să facă paparudele...că doar ele chemau ploaia... şi cu
toţii ne holbam la aşa spectacol...
E... trecură pe uliţă, plecară spre capu satului...eu mă
uitam în urmă şi rămăsesem cu râsul lor sănătos în inima...
şi cu bucuria femeilor când le udau şi făceau semnul crucii...
După doua zile ...plouă! Se făcură gâldaie de înfundară
toate podeţele ...dar lumea râdea...
- E, ghea Ană, nu zisăi eu că trebuia să punem paparudele?
Eu, în ploaie, cu picioarele goale, cântam:
PAPARUDĂ RUDĂ, VINO DE NE UDĂ ...CU GALEATA RASĂ,
PLOILE SĂ VARSĂ!!!
- Plecă, blestemata, cu ăsta al lu’
Mușturoagă...!
— Hai, hai cu mamaie, Irina, lasă, mai sunt zile... ia, să te
spăl și să mănânci, mâine plecăm cu noaptea-n cap!... zicea
mamaie și eu mă indreptai desculță și prafuită din drum, de
la “stegarii”...
...Să tot fi avut vreo opt ani și nu știu cum îmi amintesc
astea toate, parcă ieri ar fi fost!
— Ionico, vorbiși cu ai lu’ Opran? Maine la 4 să fie caii-
nhămați, că ne-apucă noaptea dacă nu!
— Eee, Niță, tu le știi pe-ale tale, vorbii!
Vorbii și cu ai lu’ Valică și cu Sanda Potecică, cu fetele-
astea ale lu’ Floarea lu’ Pică, cică vin și băieții lu’ Mușturoagă!
— Păi, mă femeia lu’ Dumnezeu, unde avem loc într-o
căruță?
— Na, păi eu ce zisei, Niță! Să-ți vezi d-ale tale, că arvunii
încă o căruță, vine și țiganu’ ăsta... Balteanu și nevastă-sa.
— Da, vine...să bea și să mănânce, că muncăăă...!
— Bombăni, bombăni, da’ acu ce vrei, de unde luam încă
o căruță????
Mă uitam la bunicii mei, nu se certau...aveau ei vorba lor,
un domol în glasul bunicului și o uitătură urzicată a mamaiei.
— Irina, hai mamaie de te scoală, hai, că-s căruțele gata!
M-azvârlii din pat afară, era încă noapte dar îmi bătea
inima de bucurie! Mergeam la Călugăreni, spre Dunăre, să
culegem via, cu căruța cu caii.
— Mamaie, eu vreau pe capră, lângă Bălteanu, să văd
46
Prozã
mai bine caii!!!
— Hai, îmbrăcă-te repede și hai, stai...lângă Bălteanu!
De afară se auzeau voci tinere și râsete...
— Ce făcuși, Nuțico, iar îți luași nădragii? Fa, când oi fi tu
pe rând, mai muncești ca ăștia???
— Ete, na! În ce să merg, în rochie?, că mă urzică
buruienile!!
— Hai, fa, Catică, las-o ghea, e tânără și dănacii-s dănaci!
— Fa, coboară, ia-ți rochia ‘a lungă de pânză, se auzi
vocea lu’ tanti Floarea-mamă-sa-, mă faci de râs!
Plecarăm... ca o familie, fiecare cu ale lui... eu priveam
caii, fetele râdeau cu băieții, muierile se uitau cu ochii goi
și oftau în răstimpuri, bărbații fumau tăcuți... aproape că
ajunseserăm.
Doamne! Cum să descriu eu mai bine răsăritul peste
baltă, cu toată liniștea lui...
Tăcurăm toți și ne uitarăm la galbenul roșiatic...
— Ete că n-o să plouă, haideți!... ne trezi mamaie din
mirarea fiecăruia.
Luară coșurile și intrară pe rânduri. Îmi dădu și mie
mamaie un coșuleț împletit cu roșu pe toartă.
— Ia de culege și tu, că a ta o să fie!
Rupeam și eu strugurii negrii, cu stângăcie!Fetele și
băieții mai glumeau, femeile vorbeau te miri ce, ba că le
mâncară graiurii via, ba că furară țiganii strugurii, ba că asta
a lu› Floarea ar fi în vorbă cu ‹ăl mic al lu› Mușturoagă:
— Păi, fa, Sando, nu vezi ca se tot duce pe rându’ ei și
chicotesc și stau aplecați...?
— Ia de taci, că te aude Floarea și te bate iar, asta nu știe
de capu› ei!
— Ete, na, ceeee...ea ce păzi? Că tot satu› vorbește! Să
bată, ghea, tot satu›!
Când ajunse soarele sus de tot, curgeau apele de pe toți.
(—Fă, Nuțico, zise Lie al lu› Mușturoagă, hai, fă să ne
scăldăm în Călugăreni...!
— Zisăși vorbă și tu, rușine nu ți-e? În cămașă să vin???
Că te spui mă-tii!)
— Haideți, zise mamaie, hai să mâncați, că pe lipăru›
ăsta nu se mai poate!
Ne strânserăm toți la umbra dudului din capu› viii, pe
rogojină, unde pusese mamaie doi pui fripți, brânză, roșii,
pâine-n țăst și ouă fierte. Mâncarăm cu poftă.
— Na, de mai apleacă-te acu’, ziceau.
— Tanti Ionică, las’ să mai stăm și noi oleacă, că dăm tot
afară de ne-om apleca!
Încet, încet, se goleau rândurile și se umpleau sacii...
— Ete scârba, ce mă mușcă, fa, e plin de sânge, ăsta ne
supse pe toți...
Se lăsase seara...trimiseră căruțele cu sacii plini acasă...
— Auziți, zise ‘ăl mic al lu’ Mușturoagă, hai să facem foc,
că mă mâncară țânțarii!
Luăm coceni de la locu’ lu Mahâna, că și așa e pirlogit!
Se apucară băieții și fetele să strângă coceni, îi tăiau cu
secerea și-i puneau baloti, găsiră si-un cauciuc, foc mare se
făcu!
 sintagme literare
Râdeau femeile, râdeau și bărbații la o țuică! Eu mă
uitam la cei tineri cum săreau peste foc!
Frumoasă fata asta ‹a lu› tanti Floarea, Nuțica... Păr
negru și ochi verzi, gropite în obraji și gură plină mereu
râzândâ...așa mi-o amintesc.
Ei, veniră căruțele, plecarăm. Acasă, când puse mamaie
masa pentru toți, cum se face, auzii strigând:
— Ionică, mă, tanti Ionico, ia de vino la poartă!!!
Era Floarea, mama Nuțicăi, plângea de sărea sufletul din
ea...
— Ce făcuși tanti Ionico, de ce nu fusăși cu ochii pe ea!?
Plecă, blestemata, cu ăsta a lu› Mușturoagă...
Eu zâmbii la gândul fetei cu gropițe și gură râzândâ...
Scurtă „autobiografie”!
Ţipă durerea în toate venele. Unele, de teama
crestăturilor în oglindă, au luat-o spre un sanatoriu de
glumeţi în forme mai mult sau mai puţin comice. Nu ştiu
ce s-a întamplat cu tragicul. Stă ascuns sub paşii mei, de o
viaţă! Nu am o flotă de aripi, am o pană degerată pe un unghi
ascuţit la zece grade...Metamorfoze trăiesc doar noaptea,
când am ochii deschişi şi pot dansa o Mata Hari mincinoasă,
fără uniformă, cu mâinile îndoite concav... pentru ploaia ce
va curge din păr. Ştiam că va fi furtună, dar când nu este?!
Hei, astăzi am coliere de vânzare, spune din când în când un
gând adăpat de rachiul prunelor băut de tata în ziua facerii
mele. Da! M-am născut dintr-o sticlă de rachiu şi o mamă
în roşu...aprins, la marginea unei case cu firma dansantă!
Gemetele îmi sfredelesc şi astăzi auzul...de aceea ...eu tac!
Tic-tac...pe suflet! Care suflet? Nu am...am o zăbală din care
muşc în fiecare dimineaţă pentru curajul unei alte lumini.
Când am iubit prima dată, mi-am pictat o inima în podul
palmei şi am pus-o pe fruntea lui. M-a cuprins în braţe şi
mi-a făcut un buchet din dracila de la marginea bălţii - “Ia
de sângeră acum!” mi-a spus încet, şuierător...şi a plecat
râzând în hohote. Am sângerat, dar nu eu! A doua zi i-am
adus doi nuferi galbeni... i-am pus pe coşciug, zâmbind în
colţul asimetric al gurii.
Restul iubirilor a fost de o formă diformă. Toţi aveau
mustăţile lui Dali, dar gândeau ca Diego Rivera...comunist...
cu cartele raţionalizate la orele de făcut dragoste şi un gust
total neadecvat pentru vin...alb! Mă încorsetau hidos sub
privirile lacome, dar se mişcau încet...lent, le număram câte
doi neuroni...rar. Ce Frida ar fi stat aşa? Mi-am întors privirea
spre o femeie...neagră! Ele ştiu să numere, să facă dragoste
şi copii...şi au gustul strugurilor, tămâioşi!
Mda...cam asta se întamplă în viaţa oricui, nu?
Nu intra, deci... în biserica mea!
Ce tot îmi spui tu că mă iubeşti? Ce tot mă ameninţi cu
urgia pământului şi pedeapsa Domnului? Îţi rupi genunchii
în fiecare seară în faţa mea şi crezi în Domnul? Sunt eu
...»cuminţenia pământului”? De ce-mi săruţi urmele paşilor?
Prozã
Le-am călcat spinii rozelor ca să poţi lecui tu rana sângerării?
Cine sunt eu? Ştii măcar durerea sau necredinţa, păsarea
sau uitarea sufletului meu? Ai întrebat-o în spasmele unirii
trupeşti ...Aveai atunci pe Domnul? Mă umileşti şi pui la colţ
pe coji de nucă mâncată la prânz... dar ai aruncat firimiturile
peste cozile peştilor hăcuiţi ieri cu plăcere... Da, ieri ...când
eu ţi-am lăsat o coală pe care am scris YHWH. Mi-ai spus că
hulesc! Ştiu... era poate mâna păcătoasă... dar ai înţeles???
Ce te rugam, eu?
Bun... voi scrie de 7000 de ori “TETRAGRAMĂ”!!! Ia şi tu
o Biblie şi peste şapte zile îmi spui dacă am greşit!
Eu plec la Marea Moartă cu un harleţ şi o bucată mare de
pânză albă...
Când mă intorc ...să nu te mai găsesc!
Încă ceva...
În biserica mea nu sunt sfinți. Sună cântece din anvon, în
şapte note si numele este spirit. Mâinile nu se împreună în
cruci, degetele nu se iubesc doar pentru o triadă. Oamenii
îngenuncheaza doar de dureri, ochii nu știu să privească
vreodată sus-ul, buzele nu sărută chipuri. Biserica mea nu e
un loc, e pretutindeni! Nu intra, deci, în biserica mea!
Eu - cuminţenia pământului?!
De ce vei fi crezut tu că eu sunt “cuminţenia pământului”,
nu ştiu... Ţi s-a părut tata dăltuind înainte de faceri şi mama
piatră albă? Ai văzut tu ramaşiţele mele după facere?
De ce vei fi crezut tu că sunt Eu? N-ai tras cu ochiul pe
nicio desfacere de uşă să mă vezi iubindu-mă? Nici în amintiri
neştiute de tine? Nici măcar iluzoriu? De ce mă porţi acum
în braţe prin suflet ca pe o comoară? Pentru că am plete...
pentru că stau în şezut? Poate mă spăl cu pumnii strânşi... La
asta te-ai gândit? Tu ai uitat de Tristanii şi Napoleonii şi chiar
de un Henric al optulea ce-a inventat o nouă religie pentru
femeia lui cu şase degete, Anne prea Boleyn? De ce aş fi eu
“cuminţenia pământului”? Oare eu nu m-am purtat cu sânii
goi pe lângă eşafoadele altora şi nu mi-am înselat regele cu
copilul lui de suflet? De ce mă porţi în braţe prin sufletul tău?
A ...tu nu iubeşti cuminţenia... tu doar o “miri” cu ochii
mari! Tu ştii că sunt zglobie până la ceruri şi puteam fi şi
Mata dacă inventam… UN DANS NEORIGINAR. Dar...nu mă
ştii mincinoasă...şi da, ai privit în boudoir-ul meu cu amanţi…
şi da, m-ai vazut spasmodic în gând ....dar “Oublions!”
EU SUNT CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI!
Eu te iubesc cu inima grea de piatră de calcar şi am o
ştiinţă de mine şi sunt inexpresiv de haotică în lume. Eu sunt
făcută pentru a tăcea. Eu sunt făcută pentru a face ...Eu sunt
tezaur în inima ta de foste odalisce... Ascultă! Ai grijă!
Eu sunt doar “cuminţenia pământului”, nu
toată “Cuminţenia Pământului “!!!
47
 sintagme literare
Plictisul festonează
Îmi festonează plictisul corpul..până ajung eu la tine şi
la cărările pe care scormoneşti după arginţii bulelor de vin
băut acum o lună…
Ştii că mă invitasei la un festin cu scoici goale şi rapane
din Marea Neagra. Am mâncat doar scoici goale.
Şi am schiţat o mie trezeci şi unu de surâsuri. Ultimul era
pentru tine... restul, de complezenţă! Habar nu ai ce calm
prefăcut arborasem la steag. Tu te uitai la sânii mei şi te
gândeai la cum ar fi arătat cu carne... scoicile...
Era un timp îngrozitor pentru mănuşile mele din păr de
cal. Vrusesem să te impresionez cu cadavre la încheieturi. Şi
tu ai vărsat vinul pe muşama.
Apoi ai început să-mi faci o curte fără zorzoane. Nu m-am
împiedicat în ea...
Am jucat «cine pierde, caştigă!» Şi am caştigat eu. Mi-am
dat seama ca tu nu ştiai să pierzi.
Pe un vinil scria «La Paloma». Şi l-am pus, dansând ca
la balul inocenţilor. Nu te-ai prea uitat... dar fluierai ...calm
«Johnny Tu N›es pas un Ange»...
Am tăcut în tandem şi ne-am izbit cu fruntea de duhoarea
putredă a tăcerii noastre. Mi-ai spus să mă rujez. Cu roşu.
Semănam cu muşamaua, ai zis....dar m-ai rujat tu. Şi pe nas.
Arătam ca un clovn. Eram un clovn. Plângeam deja ca un
clovn.
Tu ai râs peste mine şi m-ai sărutat pe ureche. Atât.
Atunci mi s-a părut crunt, dar acum îmi festonează plictisul,
corpul. Când mai ajung eu la tine, noaptea, pe muşama... să
mâncăm scoici goale?
Scrisoare despre plimbarea
prin cimitir şi lalele galbene
Am fost aseară în cimitir, iubito! Tu erai plecată în
gândurile tale cu unghii lungi pe sufletul meu. Îţi aluneca
părul şi-l ridicai molatic, dusă sub orbite. Nici nu ştii când
am ieşit pe uşă. Mi-a fost aşa teamă că nu mă observi, încât
iubito, n-ai facut-o... Şi eu am plecat cu moartea în suflet pe
străzi...
Iubito, tu ştii căde jos capul tău părea inima agăţată de
noapte? Şi mâinile-ţi sunt transparente şi te uiţi în nemine.
Ce puteam să-ţi mai spun? Doar necuvinte...Mă gândeam
că de pe acum eu sunt cel prădat, cel ce a avut lumina lânga
trupul din care ai plecat singură...
Privirea ta era de-ajuns pe atunci ca să auzi bucuria din
48
Prozã
mine, pe pamânt. Iubito! Învaţă-mă cum să înteleg acum
timpul, fericirea, când singuratatea de tine mă biciuie peste
tot cordul şi absenţa ta nu mă părăseşte? Cum să te inventez?
Visând? M-am dus iubito, m-am dus în cimitir ca să citesc
morţi tinere! Groaznic remediu... Mai ţii minte când ne
plimbam în primavară prin cimitir? Îţi luasem lalele galbene
şi tu le-ai pus la crucea unei femei frumoase, sinucigaşe... Şi
i-ai plâns durerea, iubito! Şi eu te-am luat în braţe şi te-am
legănat... Atunci te puteam linişti... acum nu-ţi mai sunt...
Şi a început să plouă, iubito şi tu ai rămas în urma mea cu
o lalea galbenă în mână... ca să rămână numarul par, jertfa
morţii...
Iubito, ce fac eu în cimitirul nostru? E iarnă şi s-a înserat.
Plânge cineva, undeva...sufletul lui... unde eşti tu?
Mi-e frig!
Monolog cu tine
Iubito, astăzi m-ai supărat aşa de tare că am vrut să
te descolăcesc de pe cordul meu! Tu, care mi-eşti iederă
mereu! Da, da, aşa am vrut! Cum ai crezut tu că plec pe alte
portative “cu ochi lungi, cu gene lungi”? Şi cum să începi de
ieri să-mi fii inaccesibilă?
Să-mi troieneşti drumul până la tine? Cum?
De ce taci? De ce-mi taci? Nu-mi mai eşti?
N-ai cum...Zi şi noapte mi-ai fost!
Tu auzi? Împreună cu tine nu sunt ruperi!
Ce faci? Plângi? Tu???
N-am crezut să ajung să-ţi dor eu ochii vreodată… Iubito,
de ce eşti copilă?
Tu crezi că-mi poate fi altcineva matrice?
Mai ţii minte când te tot adunam sub sufletul meu şi-ţi
prindeam rădăcini? Cum aş putea să te divid? În matematica
mea... eşti doar UNA!
Doar nu vrei să-mi arăţi ce poţi lăsa în urma ta?! Îmi…
pleci???
Eu nu ştiu “viitoruri” fără tine...
De ce stai nemişcată? Ce ceartă-i asta? Noi mereu am
fugit în tandem... Nici nu te uiţi la mine... Mai bine nu te uita
decât să văd tăişul ochilor cu care parcă mă blestemi...
Dă-mi mâna, hai, cu toate degetele tale!
Mai ţii minte când iţi scriam cu degetul pe sâni “Mi-eşti
dragă !” şi tu îmi sărutai ochii şi destinul din palmă?
Iubita mea, tu ai uitat căt ţi-am vegheat insomniile? Cum
aş putea eu privi “somnuri” străine?
TU NU ŞTII CĂ DOAR TU ÎMI EŞTI?
Hai... nu mai spun nimic...
 sintagme literare
IRINA LUCIA
MIHALCA
Fata din Vis
Noli foras ire, in interiore homine veritas!
( Nu vă duceţi în afară,
în omul interior locuieşte adevărul!)
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se
vede pe sine însuşi.” – Shakespeare
„Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,
visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate.” – din
scripturile antice tibetane
În serile calde de mai, prin fereastra camerei, aerul
e plin de miresmele dulci de regina nopții, suave arome de
levănțică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi și mentă. În faţa
casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă
ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte
de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea
oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.
Adolescentul prefera nopțile astea pentru lumina mistică,
în tăcere reflectată. Câte un țipăt pierdut în depărtări. Citea,
citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalți.
Îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite
decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face
prieteni, chiar şi o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca
să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute.
Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din
grădina casei? Să fie vis sau realitate?
Se ridică, din câțiva pași ajunse afară. Nedumerit, încercă
să afle de unde venea acea chemare abia șoptită. În curtea
casei, cumpăna fântânii despica luna plină. Încet, un glas
suav îl chema: «- Vino, hai vino! ”.
Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, pe aleea ce ducea
spre fântâna din care se răcorea încă de mic.
Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic
al unei fete de o fermecătoare inocență, luminat de razele
lunii. La vederea lui schiță un zâmbet și-i spuse:
- Ai venit! Sunt eoni de timp printre timp de când te
caut. Nu-ți fie teamă, hai cu mine, hai vino, vino în Orașul
Solar, Heliopolis! Pășește aici, ai să-l recunoști, ai să-ți
reamintești!
Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri
de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea
cunoscută, nu-și amintea cum și de unde. O mai văzuse, era
Prozã
sigur, simțea asta intens, dar unde și cum, căci totul părea un
vis real, încă neînțeles. Ca în transă, începu să coboare treptele
ce duceau spre adâncul fântânii, spre oglinda apei.
Păși prin oglinda apei, trecând printr-un tunel la capătul
căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară
spre o lume paralelă, scăldată într-o lumină neobișnuită,
intensă și pură.
Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc.
Zâmbindu-i îi spuse: - De când te-aștept, Chanchala Sarvaga,
tu știi asta, privește și-ncet vei recunoaște totul de când ai
plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!
O senzație de liniște, un sentiment de pace interioară și
încetinire a curgerii timpului. Ce ciudat, își aminti numele
fetei, Shanti Ramya!
Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pajură de o rară
frumusețe. Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de
azur, cu pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură și
aur, iar în ochi îi scânteia o tainică lumină. Privindu-i adânc,
le transmise mental să se urce pe aripile ei largi, spre ținutul
Soarelui-Răsare al Templului de Aur. Cu viteza gândului
trecuseră peste ținuturi cu o magnifică natură tropicală,
peste câmpii întinse și pășuni, peste vegetații luxuriante
brăzdate de fluvii și râuri ale căror maluri erau mărginite de
palmieri și ferigi uriașe.
Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene.
La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea
spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată
deschisă reda din curtea interioară „o lacrimă pe obrazul
timpului”, un templu magnific așezat pe o terasă de marmură
albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată
de construcții impunătoare.
Templul n-avea acoperiș pentru ca razele Soarelui-Ra să
pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în fața templului și dispăru tot
așa cum apăruse. Era templul alb din visele ce i se succedau
periodic prin timp.
Cu pași mici, Shanti Ramya porni spre templu însoțită
de tânărul cu ochii negri, strălucitori. Intrară în templu,
aprinseră okoro, bețișoare parfumate de tămâie, smirnă și
santal, priviră fuioare de lumină ridicându-se în încercarea de
a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande
de flori, simțiră pacea și albul liniștii, făcură câțiva pași în față
și îngenuncheară, ținându-se de mână. Privind, prin ochii ei,
se derula trecutul unei povești, povestea vieții lor. Știa că
a mai fost aici, o recunoștea ca fiind sufletul-pereche, știa
aceste locuri și viața prin care a mai trecut cândva, asemeni
unei pelicule derulate in viteză.
În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipat
lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic. Lacrimi îi
inundară ochii, îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv
despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de
teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui.
[ Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a
vieții sale, iar viața lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar
nimic! Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna
49
 sintagme literare
și stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experiențele triste
urmează una după alta, norii se întorc după ploaie. ]
Ieșiră din templu scăldați de lumina blândă a apusului
de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă
seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc
să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porții Stelare.
Cu lacrimi in ochi, Shanti Ramya îl îmbrățișă strâns,
îi mângâie chipul și-l sărută, redându-i gustul tuturor
primăverilor, acel dor nedeslușit după care tânjea.
- Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai, zâmbește,
Chanchala Sarvaga. Știi că ți-am înțeles frica, te-am înțeles și
te-am iertat, trebuie să te ierți, să fii liber, singur va trebui
sa descoperi pașii pierduți. Ai repetat lecția prin atâtea vieți
și-o vei repeta până o vei parcurge. Te voi aștepta, voi avea
răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!
Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii și, fără să-și dea
seama, se trezi la masa de lucru, în camera sa.
Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de unde durerea
lăuntrică, de ce simți lacrima aceasta curgându-i pe obraz? Și
parfumul ei, și chipul, și gustul ei, totul sa fie doar vis?
Pe masă o floare albastră de nu-mă-uita și-o foaie de
hârtie în care, caligrafic, era pictat cu cerneală, asemeni unei
ideograme:
Ne trezim amândoi dintr-o altă realitate,
încercând să oprim clipa,
continuarea
unui alt timp, în acest timp.
iar dedesubt completase:
Oare ne vom întoarce?
Oare ne vom regăsi, mai tineri
decât moartea ce ne-a chemat,
despărţindu-ne,
mai curaţi decât cerul primăverii?
Copil plutind în lacrima timpului,
ţipând după mireasma gândului tău!
Oare ce-naltă iubire
ne-a pedepsit cu uitarea?
Te văd alergând lângă mine
cu surâs de mărgele, cu privirea ta caldă,
întinzând mâna să-mi prindă suflarea,
să-mi alunge întristarea.
Oare vom mai fi NOI?
Oare, visele, trăirile, pot fi visate de două ori, precum
scăldatul în același fluviu de două ori sau va trebui să renunți
la ele? Amintirile, temelia pe care poți zidi înscrisurile culese
de-a lungul întâmplărilor!
Prețioase fragmente cu care poți întregi tot.
O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care
încerci sa le urci îți amintesc de splendoarea unui templu.
Toate alcătuiesc comoara de absolut necesară unui suflet.
Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e
deșteptată printr-o întâmplare de un lucru simplu care a
concretizat-o... și, când nu le mai ai, toate acestea, e greu
50
Prozã
să te regăsești. Ca-ntr-un obscur subteran, cobori în sufletul
tău, proiectând lumini ca să poți afla ceva.
Te-apleci asupra inimii și-asculți cum bate în ea trecutul,
ca și cum ai pune urechea la pământ ca să auzi din depărtare
un zgomot surd.
Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat. Culori,
arome, sunete și forme. Văzul și auzul urmează să le păstreze.
Scânteia aceea ce a dormit o clipă sub cenușa parfumată,
scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu
vântul care bate, simți că va renaște.
( povestea, poate, va continua )
ELEGIA I pe firul gândului călător
Dincolo de granițele acestei lumi,
un val plesnește-n noapte
şi un câmp se bucură de apă
după arșița unei vieți...
- E cineva pe aici sau doar lumina lumânării? te întrebam…
- Bine te-am regăsit lumina păcii! mi-ai răspuns.
- Viaţa implică destinul şi factorii de destin! Se poate
ca tu să-mi fi influenţat radical acum ceva, posibil eu să-ţi
influenţez emoţional şi definitiv o parte a senzitivului tău,
poate într-un mod aparte! îmi spuneai cândva...
- Viața poate să fie deviată, asemeni unei corăbii, dar tu,
cel de azi, cel din momentul Acum, ce-ți dorești? îți spuneam.
- Sunt aici, astăzi, îţi aparţin, sunt exact pe structura ta,
îmi dai un centru de greutate, adică mă înfig bine în pământ
cu picioarele! Ai grijă de lumina păcii! Contează atât de
mult, oriunde! Sunt fericit că mă primeşti în fiinţa ta intimă
şi vulnerabilă, nu în sensul de slăbiciune, ci în sensul de
sensibilitate, de fragilitate! spuneai tu...
- Cred că spiritele noastre comunică cu mult mai mult,
o profunzime interioară, dincolo de viață și situațiile ei! îți
spuneam.
- Două zile de şoapte şi atât a durat până a plecat pe
acel drum! De atunci încerc să găsesc o definiţie lucrurilor!
mi-ai scris...
- În acele clipe ți-a spus totul, privirea a contat mult. În vis
vă regăsiți! ți-am răspuns printre litere.
- Ai plecat? te întrebam... iar tu:
- Timpul nu curge într-o singură direcţie pentru toţi! Mai
presus de toate există ceva. Nu ştiu ce este, dar există. O
energie pozitivă, ceva ce te face să pluteşti şi să te desprinzi
uşor de tine.
- În spatele pozei sunt eu, uşor decopertat acum. M-ai
văzut rău şi amnezic în unele situaţii, nu-i aşa? mă întrebai…
- Rău? Nu, dragul meu. Doar voalat și o mare durere și
temere, așa percepeam. Dincolo e adevăratul suflet. Poate
că, sufletul meu e sufletul tău. Ești Tu sau sunt Eu? Privindu-
 sintagme literare
te, simțeam cum pătrund tot mai profund dincolo, în planul
nevăzut, în adevăratul Tu! îți răspundeam.
- Te-am bulversat rău, ca să vezi ce reușesc! Scot tot din
adâncul omului! ți-am spus…
- Ştiam! Sufletul unui om este mai mare decât fundul unui
ocean! îmi răspundeai.
M-ai întrebat:
- Accepţi să citeşti trei rânduri scrise cândva, o mică
scrisoare?... ți-am răspuns:
- Da! și, “fără titlu”, mi le-ai redat:
” Privesc la cel ce-mi stă înainte, la planul lui atât de stupid
şi amar, la dorinţa lui de a mă apleca într-o zonă noroioasă
şi crudă. Am nevoie de timp, de toată puterea şi lumina
din mine, pentru că el este prea sigur de reuşită. Îl privesc
încruntat pentru că am gustat prea viu din primejdie. Vreau
să-l contrazic, dar, ridicându-mi ochii, mă izbeşte expresia
privirii lui. Cineva mi-a spus odată, că în schimbul durerii se
pregăteşte întodeauna ceva, mă gândesc că, poate, ar trebui
să accept durerea şi să o las neatinsă, ca pe o taină.”
Ai completat:
- A scrie, nu înseamnă a avea încredere că poţi s-o faci! Aş
posta un tablou alb, aş scrie ceva şi aş fi eu:
„Nu știu să scriu scrisori, știu doar să le citesc!”.
Scrisul implică altele, apare momentul de gândire cu
sufletul, doar spiritul aşezat în inimă să-l ai. Destinul?
Rămâne nota lui ca individ, rămâne stabilită de Sus. Nimic nu
schimbă nota Do. Este Do de sus sau de jos. Nu ştie nimeni,
unde va trăi în nota respectivă!
Viaţa înseamnă destin, iar cei din jurul nostru peisajele,
decorul şi întâmplările sunt influenţate de factorii de destin!
- Până la un punct contează mult, dar putem schimba
decorul de încercăm. Prin voința fiecăruia pășim peste o
graniță, chiar dacă atâtea împrejurări au dus spre acea
direcție. Omul e pus într-un complex de împrejurări, dar are
libertatea deciziei. Mintea pusă în situații limită acționează
surprinzător. Pas cu pas învață omul. Ai uitat că și mersul
doar cu încredere ai reușit? Lasă-te purtat pe aripile visului
tău interior și adu, la suprafață, lumina din tine! ți-am spus.
(Pe firul undelor, un cântec transmis în poarta viselor.
Ecoul lui doar revine în dansul lunii, prin umbra chiparoșilor.)
- Închide ochii și spune-mi ce simți ascultând cântecul?
te întrebam...
- Frunze pe alei, asta am simţit şi eu, o frunză pe alee
purtată de vânt! îmi spuneai.
- Erai frunza sau zefirul ce purta frunza în zbor?...
- Nu ştiu ce eram, eu asta am văzut!
- Frumos erai tu, acolo! Liniștit, luminos, cel real.
Păstrează-ți amintirea să bată, acolo, în piept! îți spuneam
privind pe fereastra timpului...
- Mereu sunt aşa! îmi spuneai...
Te-am întrebat:
- Ce părere ai despre toate - viață, lume, univers?...
- Nefiind în comuniune cu tine nu poţi fi nici în viaţă
prezent, nici în lume nu exişti, şi nici univers nu există! Este
Prozã
starea mea! Aşa sunt mereu! mi-ai raspuns.
Glasul meu îți scria:
- Mă bucur! Nu toți reușesc să redea clar asta, ecoul răsună
tot mai adânc. Înaintăm în propriul labirint, ghidându-ne
după cântecul lăuntric. Visele subterane vor umfla izvoarele
ce ne conduc printre anotimpuri.
Glasul tău îmi îngâna:
“Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică n-o să-mi mai apropii
barca de malul tău”.
Eu îți spuneam:
- Da!...
- Nu! îmi spuneai.
- Este un contrast divin acest Da al tău cu acel Nu al meu!
Ce se ascunde se vede! Am fugit din mâna morţii, rămân
aici! ai șoptit pe unda vântului stingher…
- Undeva-cândva! am șoptit.
- Da, chiar! O vibraţie te înalţă sus, pe scara cerului!
Te aştepta momentul, dorul implică o poveste, o stare, un
sentiment, un vis! Trăindu-le într-o armonie, în urmă rămâne
dorul! În vis suntem noi! mi-ai spus...
- Un zburător, zburătorul meu cel luminos și divin de
frumos, cel care m-a dus sub marea oglindă, în fundația
petalelor de maci care ne-așteaptă, în cerul nostru interior
de un albastru pur! ți-am spus.
- Doar, pur şi simplu! mi-ai zâmbit...
Drumurile recuceresc câmpia mlădioasă din noi, doar
vântul ne schimbă destinul! îți șoptea aerul ce multiplica
gândul meu în spațiul mistuit.
ELEGIA II pe firul gândului călător
El e în oglinda ochilor ei, în fântâna adevărului,
are culoarea ochilor ei, culoarea liniștii,
cufundat în umbra ei cu același contur
nu poate dormi, ochii ei îl privesc mereu.
Prin oglinzi aerul multiplică singurul lor cântec,
visele ei evaporă în abur lumina solară.
Îl fac să uite de el, să râdă, să vibreze, să simtă
şi să vorbească, pur şi simplu să fie El.
- O, privighetoare a inimii și sângelui Lui!
- Eşti Tu sau sunt Eu? Propagăm aceeaşi emoţie! Nu am
cuvintele potrivite pentru simţirile mele. Aş vrea să-ţi scriu ce
simt, dar nimic nu se aseamănă cu trăirile mele. Îmi dai un
sens deosebit emoţiei! continuă El...
- Hai, lasă-te purtat, dragul meu, pe aripile visului și
readu lumina din ploile înlănțuite în spațiul ce se mistuie,
oprindu-se în preajma inimii, dincolo de ochiul insinuant
ațintit asupra noastră! Peste noi sunt desfăcute larg aripile
delicate ale fluturelui Regina Alexandra (Ornithoptera
alexandrae). Un fluture ce ne călăuzește drumul prin simple
bătăi de aripi, apărându-ne inima mai puternic decât orice
51
 sintagme literare
alt scut! i-a răspuns Ea.
Prin puntea dintre maluri, în trecerea de dincolo de
cuvânt, prin umbrele oculte ce-și caută lumina, printre
lianele sufletului ce par să respire aceleași miresme ale
paradisului sau infernului cine o înțelege, înțelege tot!
- Am gura plină cu litere sângerânde şi ce mai lipseşte din
normalitatea scrisului, a gândului exprimat! i-a spus El... și
Ea a scris stângace:
- În cântec și-n amintiri se apleacă trestia iubirii, prin
vârtejurile ceții. Am venit aici doar să visăm, șoapta ecoului
vibrează adânc în noi!
- Ceaţa este o stare, nu te scoate nimeni din ea. Artificiile
nu îmblânzesc vremea nimănui! a spus El...
- Oare ce este iubirea? l-a întrebat Ea.
- Acel punct de topire sau atingere a luminii şi-a stelelor
cu mâna, împlinirea şi completarea întregului! La baza
tuturor stă străfulgerarea. Iubirea durează cât strigătul
unui luceafăr ce se stinge în mare. Ar trebui să-i facem loc şi
confort deplin în dorul nostru intim! a redat El.
- Da, energia iubirii e vitală, mai ceva decât aerul, apa,
hrana! a spus Ea.
- Ca să mă înţelegi trebuie să fii pe scară cu mine sau mai
jos! Acum depinde unde mă aflu eu. Singura moarte dulce,
este din iubire! a răspuns El…
- Și, oare, ce le lipsește oamenilor să păstreze iubirea,
emoția ei? a întrebat Ea.
- Iubirea nu este perfectă niciodată, adică de aici până
aici. Dacă nu au un centru, în zadar este tot! Mulţi nu au
curajul să dărâme un zid. Acolo unde-i libertate este motiv de
creaţie a sufletului. Iubirea nu există, există doar o continuă
căutare a ei! i-a răspuns El...
- Un vis! În rest suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe
scări diferite! a completat Ea.
- Nimic nu influenţează spiritul omului. Ce este aşezat în
el nu poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai
încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E
greu să acceptăm asta, dar acesta este adevărul! a urmat El,
pe firul emoției...
- Poate că scenariul a fost de toți trasat și aici avem
libertatea opțiunii, a schimbării! a continuat Ea.
- La ceas de seară luminiţa ta pâlpaie, încă. Ce frumos
când apuci să zici iar azi! rosti El pe unda gândului...
- Să simți intens clipa, fiecare clipă! îi răspunse Ea.
- Acum sunt o baladă a durerilor negre, dulcea ei
asperitate, pentru a-i simţi atingerile de catifea, umbroasa
mea! Da, un om cu umbră, un om care vine şi pleacă, dar
rămâne umbra lui ce te cuprinde definitiv, ce este în tine, cu
tine! îi şopti El....
- Dincolo de sfârșitul timpului, mergând pe verticala
eternitatii vom respira nemărginirea universului! i-a șoptit
Ea.
- Ştii ce este cel mai greu? întrebă El...
52
Prozã
- Spune-mi, suflete drag! spuse Ea.
- Să ascunzi ce se vede! Nu există spaţiu pentru a ascunde
acolo câte ascunde un om în sufletul lui. Unde te-am întâlnit
eu pe tine? Frumoasă eşti! Ai carismă de duci omul pe urmele
viselor! Umbroasă eşti şi porţi omul în visare! îi spuse El...
- Cum sufletul unui om e adânc, multe pot fi depuse
acolo, de-a lungul vieților. Totul e să căutăm. Și pierderea ce
este? îl întrebă Ea.
- Să nu poţi să mai spui “pur și simplu”, adică fără pur şi
fără simplu, fără natură şi naturaleţe! Toate-s iluzii. Mâine vei
constata că ai pierdut ziua de astăzi. Iată adevărat pierdere!
Pierderi mai sunt anii din viaţă trăiţi condiţionat, timpul
neîmplinirilor, tot ce trece şi nu ne mulţumeşte, pierderea
naturii tale, a celor dragi! răspunse El... și Ea a completat:
- Mare adevăr, dar toate au un rost! Pierdem timp pentru
a învăța. Asta-i pierderea! Atunci când vom fi întrebați: „ce-
ai făcut cu timpul acordat>” ce vom răspunde? Și una, și
alta!
- În ce constă lecţia dorită? Cine a pus subiectul lecţiei?...
- În ce- ai dorit, tu! Ți-ai dorit experiența asta!
- Cred în destin. Ştiu că putem influenţa partea
negativă a lucrurilor prin voinţă şi dorinţa de a a face acel
bine, dar mai mult nu putem! a spus El…
- Și totuși, la nivel interior, tu ai dorit să experimentezi
acel ceva. Tu ai ales condițiile și scenariul, hazardul plutește
în verticala stelei! a zâmbit Ea.
- Dar în momentul trimiterii mi s-a şters tot, nu am venit
cu notiţe de acolo!…
- Altfel nu mai aveai liber-arbitru! Scenariul a fost scris
dinainte cu alții și apoi aprobat de toți. Aici trebuie să alegi
o direcție sau alta. De aici se vor tot modifica planurile. E
posibil să-ți amintești frânturi, acel ceva știut lăuntric, un
ecou!
- Să lăsăm atunci predicatul să dea viaţă subiectului, deja
sufletele ne sunt uşoare! Cei mai mulţi oameni habar nu au
ce-i cu ei!...
- Se vor trezi ei, dincolo de lumea materială e adevărata
viață!
- Omul poate, omul nu poate! A rezona înseamnă să poţi,
dincolo de trup este adevărul! a continuat El...
- Să-ți deschizi inima, taina ei se va risipi din adâncuri prin
lumina difuză! completă Ea.
- Este o primăvară gândul tău! Între uitare şi taină alerg
spre tine! îi șopti El... cu glas stins, Ea îi răspunse:
- Eternitatea clipei! În veșnicia rece doar piatra zâmbește!
Suntem piatra dintre izvor și cer. În adâncul amintirilor doar
copacii mai știu frunzele scuturate în liniștea absentă! Mâine
e doar inscripția piatrei din deșertul tăcerii: BANA IASTI ICI
TIVA, CA BRUMA DI TAHINA... CANDA CHIARI VREAREA!
Iar pe verso doar două litere – I.L.!
 sintagme literare
IULIAN
MOREANU
Bătrânul cabanier
Inițial, și el și Corina și-au zis că se produsese o eroare,
ceva, or fi fost reactivii de vină, neîndemânarea vreunei
asistente, aparatele „decalibrate”, cumva, cine știe ce altceva
s-o fi întâmplat, așa că după o săptămână au reluat analizele.
De fapt, cele două analize care împreună conduceau către
un diagnostic alarmant. Așa a zis doctorul de familie, prima
dată, ca să nu îi panicheze - alarmant, nu neapărat grav sau
foarte grav, doar alarmant, adică ceva care să te pună puțin
pe gânduri și să cauți să vezi ce și cum, dar apoi, pentru că
și a doua oară analizele nu au ieșit deloc bine, a spus că ar
fi cazul să se adreseze unui spital din capitală. Adică, nu că
doar ar fi cazul, ci chiar trebuie și, dacă se poate, cât mai
repede, iar Cristian a înțeles că asta însemna imediat. Unde?
a întrebat, iar doctorul a zis că va scrie o trimitere, nici o
problemă, ceea ce a și făcut. Dar să nu mai întârzie. Și de
data asta a fost ceva mai ferm. Cei doi soți au ieșit din cabinet
și abia afară s-au uitat peste hârtia primită de la doctor și,
citind-o, au înlemnit. Era vorba de Spitalul Fundeni. Cum de
altfel parcă spusese și doctorul. Sau asta era doar în minte
lor, acum, după ce aflaseră numele spitalului? Că parcă nici
nu mai știau bine ce vorbiseră cu doctorul.
Știau amândoi ce „renume” avea acest spital. Amândoi
au fost străbătuți pe șira spinării de un fior rece, fiecare
dintr-un alt motiv, văzându-se într-o altă viitoare „ipostază”
și nu au fost în stare să scoată nici un cuvânt. Doar după mai
bine de o jumătate de oră de mers cu mașina, văzând că
traseul nu era cel spre casă ci că se înscriseseră deja pe DN
1, Corina l-a întrebat:
- Unde mergem?
- Ai să vezi, i-a răspuns Cristian, a trecut mâna dreaptă de
după gâtul ei și a încercat să o apropie de el, însă centura s-a
opus intenției sale.
I-a zâmbit, iar Corina l-a privit cu un aer ce avea în el
deopotrivă mâhnire și recunoștință. Și supunere. Nu puteau
cădea amândoi în depresie, unul trebuia să fie mai tare și
acest rol nu putea să-l aibă și să-l joace decât el. Mașina rula
fâșâind liniștit pe drumul nefiresc de liber, parcurgând la
intervale egale, cu o regularitate de metronom, kilometru
după kilometru. La un moment dat, Cristian a dat drumul
la muzică, așezând în fanta player-ului CD-ul preferat la
drumuri mai lungi: Wish you were here al lui Pink Floyd.
Corina închise ochii și-și lăsă capul pe spate. Înțelegea că
dragul ei Cristian încerca să-i abată gândurile de la necazul
Prozã
care se abătuse brusc asupra lor. Ar fi vrut să-i mulțumească
pentru asta, dar nu reuși decât să-și așeze o mână pe umărul
lui. Cristian îi sărută degetele reci și simți că nu-și va mai
putea struni lacrimile care-l dureau de cât de mult încercase
până atunci să le țină ascunse.
Bănuia unde voia s-o ducă și nu avea să se înșele. Cristian
urmase un curs de training în urmă cu doi ani la Ploiești și la
final cursanții au sărbătorit terminarea cursului la Pârul rece,
la o cabană mai retrasă, unde, avea să-i spună, s-au simțit
foarte bine. Atât de mult i-a plăcut acolo, încât i-a promis
Corinei că neapărat o va duce și pe ea la cabana aceea, care
era chiar o cabană, durată din lemn masiv și nu chestii de-
astea de-acum, futuriste, în care te simțeai ca într-o navă
cosmică. Însă au tot amânat, invocând și unul și celălalt
un motiv după altul, complăcându-se în așteptarea unui
moment mai liber și mai potrivit care, iată, avea să vină abia
acum, și când s-ar fi putut lipsi de el fără cea mai mică urmă
de regret. Dar uite că azi Cristian nu mai stătuse pe gânduri și
luase drumul spre locul mai de mult promis, fără să mai ceară
părerea Corinei. Totul era ca ea să nu înțeleagă din asta că era
vorba de un „cadou” înainte de… înainte de… își zise simțind
că îi tremura gândul și se alarmă când o lacrimă obraznică
începu să-i alunece pe obraz. Corina părea că ațipise.
Au fost singurii turiști timp de două zile, cât au stat acolo.
Cabanierul, același bătrân cu trupul obosit de vârstă și de
boală, pe care Cristian îl știa de la petrecerea de după cursul
acela de trening - dar care desigur că nu îl mai recunoștea
-, avea să-i servească de-a dreptul regal, cu o politețe și cu
maniere interbelice. Răspundea la orice întrebare a celor doi
soți cu promptitudine și cu o sumedenie de amănunte. Se
apleca ușor în față când i se spunea ceva, ca pentru a auzi
mai bine și li se adresa numai cu „domniță” și „domnișor”.
Nu era nimic lingușitor în atitudinea lui, omul era pur și
simplu din alte vremuri, din alt veac.
Cristian l-a întrebat pe cabanier dacă merge treaba și a
primit un răspuns previzibil, trist. Nu, nici pomeneală, abia
dacă se descurca, mai făcea și câte un împrumut, când nu
mai avea încotro… „Nu, nu mai e cum a fost cândva”, a oftat
cabanierul, cu ochii apoși, pierduți în niște timpuri definitiv
pierdute. Apoi, pensiunile astea de acum, care au răsărit ca
ciupercile după ploaie, au început să fure clienții, și e tot o
goană după turiștii care sunt din ce în ce mai needucați, dar
cu ifose cât cuprinde. „Mai ales ăștia care muncesc pe-afară,
vai mama lor, dar care vin cu mașinile lor la mâna a treia și
nici nu mai știu să vorbească românește, scuzați, domniță.”
Corina zâmbi. „Îl mai știți pe fotbalistul ăla care a jucat prin
Italia și nu mai nimerea cuvintele?” „Răducioiu?” întrebă
Cristian. „Da, ăla… mai toți vorbesc ca el, de zici că sunt niște
oi bete, scuzați, domniță.” I-a cerut apoi voie Corinei să-i
permită să-i desfacă el de oase păstrăvul fript, și cum Corina
nu a avut nimic împotrivă, ba chiar s-a dovedit curioasă,
bătrânul cabanier a efectuat respectiva operațiune cu un
cuțit și o furculiță, scoțând întregul sistem osos al peștelui
care arăta ca un mulaj didactic. În tot acest timp, parcă
53
 sintagme literare
lucrase la o operă de artă. „Mai doriți ceva?” întrebă apoi,
iar cei doi soți au ridicat din umeri a „deocamdată nimic.”
Cabanierul s-a îndepărtat neauzit, frânt din mijloc, lăsându-i
să mănânce liniștiți, nu înainte de a le ura bon appétit, cu o
figură care răspândea pur și simplu bunătate și bucurie.
Au mâncat bine și au băut un Sauvignon Blanc
recomandat de cabanier care, după terminarea mesei,
cinstit cu un pahar, a sorbit mai mult din politețe cam cât ar
fi intrat într-un degetar, după care s-a așezat lângă ei și i-a
întrebat dacă vrea să le spună pe scurt istoria cabanei. Cum
să nu? s-au arătat curioși cei doi. Bătrânul cabanier nu mai
putea de mulțumire.
Așadar, începu acesta și-și trecu palma prin părul cânepiu
și rar, cabana fusese construită de bunicul său, în anul 1930.
Se ridică de pe scaun, merse la un panou de lângă Recepție,
plin cu o sumedenie de poze, luă una și reveni cu ea. Era
o poză veche, maronie, ai fi zis că era o bucată de carton,
pe care scria caligrafic, cu penița de la toc, numele cabanei
și anul construcției. Fusese ridicată odată cu construcția
șoselei Predeal – Râșnov, de către regina Maria. Denumită
inițial „Pârâul Rece”, cabana a fost prima unitate din zonă,
iar numele îi fusese inspirat de izvorul ce trece în apropiere.
Din 1950 a fost naționalizată, a ars în 1965, iar după ce a
fost refăcută, a fost administrată de către OJT Predeal.
După revoluție, avea să revină proprietarilor de drept, sub
denumirea de Cerbu. Din cauza activității destul de restrânse,
în ultimii ani bătrânul era și ospătar, și bucătar, fiind ajutat
de fiul său, un tip care nu s-a arătat la față. „Și când aveți
vreun eveniment?... Că sper că mai organizați și revelioane,
nunți mai restrânse…” „Da, răspunse cabanierul, și botezuri,
reuniuni, revederi, banchete… Atunci, chem câteva fete din
zonă, care au fost angajate aici și care vin să dea o mână de
ajutor. Le plătesc, desigur…”
Bătrânul cabanier se opri din povestit, parcă obosit.
De ani, de amintiri, de bolile pe care sigur le avea ca orice
om de vârsta lui. Corina își aruncă privirea pe fereastră,
neștiind ce să zică și dacă trebuia să zică ceva, iar Cristian
se gândi că biografia cabanierului și istoria cabanei sale ar
fi putut reprezenta o mină de aur pentru un scriitor. Chiar
și pentru un realizator de televiziune. Dar, cine mai avea
timp pentru așa ceva, pentru „subiecte” ce nu mai erau pe
gustul cititorilor sau al telespectatorilor, care căutau lucruri
mondene și mult mai palpitante?
„Să vă aduc o cafea?” l-a trezit din gânduri cabanierul
care se ridicase de pe scaun. A răspuns Corina, da, și bătrânul
a dispărut dincolo de ușa bucătăriei.
Corina afișa un zâmbet fericit și Cristian se întrebă ce
efort enorm făcea aceasta pentru a părea astfel, când cu
siguranță șarpele fricii începuse să o roadă pe dinăuntru, cu
fiecare zi care trecea, tot mai insistent și mai dureros. Deja
începuse să nu mai suporte să știe că soția lui se lupta nu cu
54
Prozã
o boală care, în mod paradoxal, nu-i producea nici o durere,
încă, nu-i producea nici o durere -, ci cu gândul, cu ideea
că sfârșitul îi era foarte aproape. Foarte curând va începe să
urmeze tratamentul acela mutilant, care o va slei de puteri
și o va deprima până la disperare. Și vor apărea și durerile,
pe care și el le va resimți ca fiind ale lui însuși. Ar vrea să
spună că la o intensitate chiar mai mare, dar asta ar însemna
să spună un neadevăr, pentru că nimeni nu va rămâne cu
semnul arsurii în palmă precum cel care a simțit pe pielea
proprie văpaia focului. A, așa, să fii alături de cel care suportă
durerea, asta e altceva. O întrebă pe Corina dacă se simte
bine, „mă simt foarte bine”, îi răspunse aceasta, bineînțeles
că el nu credea și se ridică de pe scaun. „Mă duc să mă uit pe
pozele alea. Vii?” „Nu, aștept cafeaua.”
Era mai bine că nu-l însoțea. Pentru că își dădea seama că
nu va mai trece mult timp până nu va mai putea să simuleze
o purtare normală față de ea, fără adică a i se vedea durerea,
durerea lui de soț care o iubise dintotdeauna și acum parcă
și mai mult. Trăia o situație paradoxală: ar fi vrut să nu o lase
o secundă singură, dar nici să-i simtă suferința nu reușea. Iar
cale de mijloc nu vedea.
Era un panou măricel, din placaj care se scorojise pe
alocuri și pe care erau așezate nu neapărat într-o anumită
ordine poze mai vechi, foarte vechi sau mai noi cu
cabana, din diferite unghiuri. În unele apăreau și oameni:
„întemeietorul”, bunicul cabanierului, îmbrăcat în ținuta
vremii, apoi părinții acestuia, alți inși, probabil din personal,
iar în una chiar regele Mihai, copil încă, alături de figuri
necunoscute. Sepia, alb-negru ori spălăcit-color, fotografiile
înghețaseră pentru eternitate momente de istorie care nu
se știe dacă mai interesau pe careva dintre cei care călcau
pragul cabanei. Mai degrabă, nu. La un moment dat, vor fi
aruncate, își zise Cristian, și într-un fel sau altul vor intra în
circuitul natural al naturii, sau cum s-o numi. Se gândea că
locul acelor poze era totuși într-un muzeu, dar nu-și putea
da seama în ce fel de muzeu. Pe acele bucăți de hârtie, spre
știința celor care le vor petrecere cu privirea, era scrisă cu
grijă, data la care fuseseră făcute. Cristian se întrebă dacă
bătrânul cabanier i-ar putea face cadou acel panou cu poze
sau dacă i l-ar vinde. Ce-i trecea prin cap! Cum putea crede
că acesta s-ar fi lipsit fie și de câteva secunde din viața lui,
care intraseră în acele poze?
Se întoarse la masă. Cabanierul îi ținea companie Corinei.
Avea și el o cafea în față. Probabil îi spusese ceva amuzant
Corinei, căci aceasta izbucni în râs, un râs tonic, tineresc,
sănătos… Of, cum suna acest cuvânt, sănătos, referitor la ea!
Aproape ca un fel de batjocură. „Îi povesteam domniței o
întâmplare din copilărie…” zise cabanierul parcă scuzându-
se, când Cristian se apropie de ei și chiar avu intenția să se
ridice de pe scaun și să plece.
(Fragment din nuvela Tinerețe online)
 sintagme literare Prozã

VERONICA
avea mirosul pe care și acum îl simt în nări.
Deși poate mă duceam de două –trei ori pe zi în curtea
lor, nimic nu se compara cu momentul ăla al zilei când

BACIU
ziua se pregătea de sfarșit, soarele se ostoia după crengile
salcâmilor și duzilor și vitele de pe câmp ajungeau cu boturile
mari, umede in fața porților și cineva trebuia să ia drugul ce
le ținea o vreme închise. Ăla era momentul care-mi plăcea
cel mai mult și trebuia s-o înduplec întotdeauna pe mama
să mergem la ei exact la ceasurile alea când veneau vitele
La locul cu cruci de la câmp , erau mulse, după care toți se așezau osteniți la
masă,. Mamei nu-i era cu voie, se simțea prost, nu era un
O lăsaseră acolo, la locul înțesat de cruci, năpădit de
moment potrivit oricât de apropiați ar fi fost, dar nu scăpa cu
ierburi de tot felul .Soarele cădea nemilos și ea stătea
una-cu –doua de mine și uneori ceda doar ca să-mi facă mie
neclintită, învăluită în trusoul mortii, cuminte și sfântă în
hatârul cu iubirea ei aspră și nesfârșită. Acum cred de fapt
cutia ieftină de lemn și cu mânere aurite pe margini. Câteva
că-i plăcea și ei, îi amintea de propria ei copilărie de care-mi
fire serafice de păr ieșeau țepene de sub batic și mai
povestea uneori, cu zgârcenie. Așa că o trageam pe mama
aminteau că a fost un om, o femeie cu bărbat și doi copii,
de mână nerăbdătoare până mă vedeam în curtea imensă,
ce a pătimit în astă viață. Altfel, privită din alt unghi părea
plină de tot felul de lighioane, dar tot timpul măturată și
deja o mumie, expusă neglijent, printr-un sacrilegiu de care
orânduită. Când veneau vacile mi-era frică, stăteam lipită
se făcea vinovată doar nepăsarea, sub soarele arzător. Nu
de mama, dar era un spectacol inedit pentru mine, nu l-aș
puteam decât să constat neputincioasă graba aiuritoare
fi pierdut pentru nimic în lume. Priveam lacomă, pentru că
cu care se petreceau secvențele unui scenariu prea bine
eram la adăpost, nu mi se putea intâmpla nimic cu toată
cunoscut, cel al ultimului drum, drumul de îngropăciune. Îi
lumea acolo de față, animalele mari, cu burțile umflate și
venise rândul ei, după ce-i jelise pe toți, de-mi vin în minte
ugerele abia petrecându-se printre picioare, buzele mari,
si acum cuvintele ei, jelania cu care i-a petrecut pe toți pe
cărnoase ce încă mai mestecau fremătând și din care se
drumul fără întoarcere.
scurgeau în țărâna fierbinte bale spumoase.
Era sora cea mica a mamei, cea care-i fusese cea
Îmi luam scăunelul și mă așezam, fără să mă invite cineva,
mai apropiată și ca vârstă, dar și sufletește, astfel că-și
în jurul mesei rotunde, cu picioare scurte- o altă fascinație
cumpăraseră casă, când l-a luat pe tata, mai tânăr decât ea
pentru mine -și așteptam să se așeze toți ceilalți. Mama
cu șase ani și din a doua casătorie a amândorura, în așa fel
protesta, nemulțumită de manierele mele, dar unchiul nici
încât să fie cât mai aproape de casa ei, asta cântărise cel mai
nu vrea să audă și pe lângă mine mai striga și alt nepot al
mult în alegerea casei. Așa traiseră, cu bune și cu rele, peste
unui frate de care-i despărțea doar gardul. La masă începeau
cincizeci de ani într-o apropiere de care nu știu dăcă mai sunt
poveștile, de oameni mari, din care eu nu pricepeam
în stare oamenii astăzi și din care era plămădită și viața mea.
nimic, dar le înregistram ca și când aș fi fost la teatru.
Toate aveau legătură cu lumea aia din care am plecat fără să
Reținusem câteva personaje de care mi-amintesc și acum
pot rupe legăturile.
și care populaseră lumea lor, fuseseră sau erau reperele
Nu știu dacă curtea și casa noastră a însemnat ceva
lor în lumea asta fabuloasă : Tica, Muma – erau bunicii lor,
pentru copiii ei, care erau oricum mai mari decât mine și
Dădica, era mătusa unchiului Vasile, țața Mița, a lu’Ou , a
care la rândul lor acum se apleacă spre bătrânețe, dar știu
lu’ Mezdrunchi, erau vecini, Moșu’Ilie, era unul din unchii
că pentru mine curtea lor însemna tot universul copilăriei.
mamei și ai mătușii Maria, a lu’ ‘Țițirigă Clanaristu’, Maica-
Aud și acum foșnetul crengilor de dud pe care le schingiuiam
Mare, care era soacra mătușii Maria … Sunt toți duși de mult,
în balansarea neoprită a leagănului pe care ni-l improvizase
dar în cazul unora le mai știu copiii sau nepoții care nu sunt
unchiul Vasile, bărbatul mătușii. Îmi lăsam capul pe spate,
deloc, unii, demni de imaginea acestei lumi curate, pierdute
închideam ochii și lăsam razele soarelui ce pătrundeau
pentru totdeauna. Acum mă gândesc că și mama simțea la
printre crengi să-mi mângâie fața. Curtea lor mi se părea
fel față de lumea asta în ultimii ei ani pentru că foarte ușor,
imensă. Unchiul ne strângea pe toți, mai mari sau mai mici,
din te miri ce își amintea de tinerețea ei, de întâmplările și
cu bunătatea lui și nu ne lăsa, deși nu era bogat, să plecăm
oamenii de atunci, ceea ce altădată se întâmpla după mari
din curtea lui cu mâna goală, sau cu burta goală. Niciodătă
și insistente rugăminți. Memoria ei rămăsese intactă până la
n-am mai mâncat de atunci fasole cu mămăligă sau lapte
sfârșit, nu uita și nu uitase nimic. Pentru mine, care am avut
proaspăt cu mămăligă așa de bun ca acolo, niciodată nu vor

55
 sintagme literare
dintotdeauna o memorie foarte selectivă, memoria mamei
era o amenințare.
În ograda mătușii Maria ouăle frământate în tigaia încinsă
pe vatră aveau alt gust și miros decât în bucătăria noastră.
Acolo am trait un crâmpei din lumea părințilot mei ce
apusese deja, o frântură din care mi-a rămas în suflet mirosul
de lemn vechi, uscat, bătut de soare al coșerii în care erau
adăpostite vitele, amestecat cu mirosul de bălegar uscat și
iarbă proaspăt cosită pe care-l respirasem în curtea asta.
Plecaseră pe rând pe lumea ailaltă. Întâi unchiul Vasile,
într-o noapte, în urma unui atac cerebral, apoi mama la
câțiva ani, după ce orbise și trăise țintuită la pat mai bine
de zece ani. Acum venise rândul mătușii Maria. Murise de
bătrânețe, că altfel inima i-a fost bună până la sfârsit, doar
că n-o ajutau picioarele să se mai deplasese singură și tot
stând la pat vreo 3-4 ani - și asta era tot un fel de moarte-
ajunsese să nu mai aibă importanță ca om ,ci doar ca umbră
a unei vieți adusă la stadiul în care omul devine prizonierul
propriului trup .Ultima data o văzusem cu două săptămâni
înainte, cuprinsă de apele morții, redusă la toate alea de
care se lepădase toată viața. A avut puterea să mă întrebe
de cei care nu-i mai trecuseră pragul de mulți ani și care, ce-i
drept, se cam împuținaseră. Doamne, câte lucruri de care ne
pare rău facem într-o viață!
Acum ne grăbeam să ne lepădăm de umbra unei vieți, să
ștergem pentru totdeauna urmele ei. Hainele, patul în care
zăcuse 2-3 ani până când escarele ajunseseră până la os, erau
scoase, îngrămădite, aruncate cine știe unde, poate arse.
Camera urma să se zugraveasca pentru a-i da altă destinație.
Am avut timp s-o privesc, așa cum era, piele întinsă pe os.
Doar fruntea amintea de femeia de altădată. Cât trăise nu-
56
Prozã
mi dădusem seama, dar fruntea ei îmi amintea de mama.
Fusese o femeie preocupată de înfățișarea ei, mereu atentă
la gura lumii și care avusese tot felul de ambiții mărunte.
Acum nu mai era nimic. Uneori ne e rușine de moarte ca de
un defect fatal. Atunci uităm că toți oamenii mor. Moartea e
uneori atât de josnică și de degradantă încât nu mă puteam
mândri cu nici un mort de-al meu.
În biserică cântările celor doi preoți, vocea lor care se înălța
dincolo de condiția socială și păcatele celor duși, mi-au trezit
o durere amorțiță în mine. M-a cuprins toată deznădejdea și
amărăciunea de viață a neamului meu, un neam de oameni
învinși. Trebuia să dau drumul nodului greu ce-mi urca până-n
gât și mă sufoca. Și atunci lacrimile au început să curgă, multe,
nu se mai opreau. Nu-mi era rușine că mă lăsasem copleșită,
că-n mine se prăbușea ceva și-n același timp mă eliberam de
toată durerea veche pe care o ștrangulasem ca să nu treacă
de limita unor aparențe. Mă uitam la cutia simplă de lemn și
îmi revedeam murind toți morții mei și odată cu ei, trecerea
mea pe drumul pe care n-am să-l mai parcurg niciodată și care
stă scris definitiv în viața mea.
La poarta cimitirului pașii se cufundau în pietrișul
năpădit din loc în loc de buruieni. Se lăsase liniștea. Liniștea
ultimului act, pe care groparii au spulberat-o din câteva
mișcări în dăngătele clopotului de la biserică și cântările
lâncezite ale celor doi preoți. Mecanic m-am aplecat să iau
un pumn de pământ, urmând gestul celorlalți, și mintea mi
s-a golit pentru câteva secunde, cât bolovanii au căzut parcă
în ropote, amplificat, ca o ploaie ce te biruie prin lipsa ei de
semnificație.
 sintagme literare
ADRIAN DINU
RACHIERU
Emil Botta – Măștile eului liric
Arheologii receptării vor fi, poate, surprinși aflând că Emil
Botta culegea la debut (1937, cu Întunecatul April, adunând
83 de poeme) aprecieri entuziaste într-o epocă populată, se
știe, de mari valori. Vl. Streinu deslușea tonul grav și „semnele
noi de lirism” (RFR, septembrie 1937) iar Eugen Ionescu, cu
un an înainte, comenta în Ideea românească ciclul Marele
Păianjen, evidențiind (încântat) reîmprospătarea lirismului.
Considerând că avem de-a face cu o poezie damnată, M.
Sebastian, și el branșat la eveniment, vedea – perspicace
– în placheta debutantului „mărturia unei inimi tragice”: o
sinceritatea dusă „până la cenușă”, frenezia dionisiacă, dar și
„primejdia literaturii”, semnalând ecouri livrești, amestecul
de sarcasm și inocență, coexistența ironiei cu badineria. Un
lirism convulsiv, hibridat, avertizând asupra metamorfozelor
(„demonica natură ascunsă a florilor”), confirmat și în Pe-o
gură de rai (1943), poetul, alungând insomniile, încercând să
vadă „lucruri neobișnuite”, copleșit însă de imensul asfinţit
(întrezărit). Şi oferindu-şi o promisiune (neonorată): „Ca
Saul omorând vrăjitoarele, aşa voi ucide Melancolia”.
Se cuvine să observăm că, prin râvna exegeților, frontul
critic s-a polarizat. E drept, mesajul poetic (ambiguu)
rămâne o continuă provocare, o invitație la criptanaliză
(cum zice U. Eco), în lumina unui cod neprevăzut de autor,
descifrând și îmbogățind astfel seria semnificațiilor posibile,
chiar peste ideo-portanța textului. Fundalul tragic al poeziei
emil bottiene, dorul „fără sațiu” (declamat), spaima și
iluzia, pendularea între angoasă și beatitudine, alternanța
sărbătorescului (viață / moarte), colocvialitatea, imaginarul
carnavalesc (terifiant), histrionismul, teatralismul implorativ,
trecerea de la solitudine la extaz (și retur), apocalipticul
suspectat de artificialitate etc., au condus la opinii divergente
în postumitate. Încât „labirinticul” poet (cf. Arșavir Acterian),
deopotrivă prozator și publicist, dar, înainte de toate, un
mare actor, întreține „gâlceava”.
Dacă publicistica sa e „fanată” iar prozele (v. Trântorul,
1938) „ilizibile”, cum observa N. Manolescu, în pofida
Atelier critic
oniricului și poematicului infiltrate în exercițiile
prozastice (așa-zisele nuvele), poetul, de o
sensibilitate maladivă, și-a tăiat partea leului.
Chiar dacă același N. Manolescu îi denunța, la
prima impresie, afectarea; „furișat sub travesti”,
iubind lemnul scenei și costumația teatrală,
distanțarea ceremonioasă (eclipsând persoana
întâi), Emil Botta (n. 15 septembrie 1911 – m. 24 iulie 1977)
propunea, negreșit, în ipostaza arlechinului tragic, viețuind
sub aripa morții, un lirism artistizat, parodic, de infuzie
culturală, artificializându-și trăirile, uitând de sine. Ceea ce
nu anulează amplitudinea cosmică, melancolia selenară,
amenințarea nopții „tutelare”. Pe bună dreptate, Doina
Uricariu, într-o solidă Postfaţă (v. Un dor fără saţiu, Editura
Minerva, 1991; Antologie, postfață și bibliografie selectivă
de D.U.), respingea, pe urmele lui I. Negoițescu, caracterul
teatral. Și, denunțând eroarea, constata că opera citită din
unghiul teatralității a alterat judecata critică. E vorba, în
cazul poetului-actor, de o strategie a rolurilor, ca „o opțiune
a textului scris” (vol. cit., p. 253). Și tot acolo D. Uricariu
evidenția ardoarea expresionistă, primitivismul superrafinat,
poza lunatecă, spectaculosul fantasmagoric etc.
În travesti, deci, având drept interlocutori Mierla, Luna,
Îngerul sau Moartea, convocând îngerimea (suspectată de
„șarlatanie”), ingenioasa Colibri sau alte păsări „nu prea
zglobii”, Emil Botta își multiplica, prin acest „alai vorbitor”,
ființa și propunea un adevărat „autoportret cu măști” sau,
mai degrabă, prin mulțimea de voci, întreținea anonimatul
polifonic, cum sugerează D. Uricariu.
Poetul, redescoperit târziu, recuperat odată cu volumul
de Poezii (1966), cunoscut până atunci doar ca actor,
s-a bucurat, brusc, de o „glorificare înverșunată” (nota
Alex Ștefănescu), cu tentă apologetică, închinându-i-se
monografii „evlavioase”. Această relansare nu se datora
însă unei adaptabilități zeloase, sub bruiaj ideologic sau
unui jalnic oportunism, impregnat de vinovăție; după cum
noile volume (Versuri, 1971, cu ciclul Vineri, un „ecou palid
al robinsonadei”) și Un dor fără saţiu (1976), mărturiseau,
dincolo de măștile eului liric, dincolo de teatralitatea
mereu invocată de armata comentatorilor, depoziția unui
poet obosit, sastisit de rolurile vieții, filtrate cultural. Chiar
dacă sângele își urma „itinerariul din fiece zi” (v. Nirvana).
Ar mai fi de adăugat că reeditările, remaniate cu sârg,
suportând „modificări notabile” accentuează impresia
de somptuozitate și prețiozitate. Rătăcit într-un „vis rău”,
57
 sintagme literare
hoinărind într-o „cetate săracă”, purtând ecourile splendidei
tinereți (pierdute), poetul „negru de tristețe” împacă
exuberanța cu retorica funebră. Scrie parcă în transă, cu
fervoare și himerism; pecetea elegiacă, gravitatea sumbră
ori fanfaronada (căzând în exhibiție) pot susține acea „lirică
a rolurilor” (W. Scherer), departe de a cădea în vinovată
impersonalizare.
Chiar dacă fraternizarea mioritică și țesătura motivică,
de cert rafinament, cresc, uneori, pe imaginarul folcloric,
vădind – mai degrabă – capricii „de estet”, tumultul vieții e
surdinizat, prizat prin livresc: „Prin ziduri de foc, prin baia
de sânge /, trecuse tabloul / și pânza lui abia se ținea” (v.
Mausoleul). În fiece rând Emil Botta își deconspiră fibra
cărturărească, metabolizând realitatea secundă. Chiar dacă
e vorba de „verii păcurari” într-o „îngânare folclorică”, de
trunchiatul Ion Vodă Armanul, cel sfârtecat de cămile sau
de alte figuri voievodale, poetul scoate efecte scenice, într-
un joc dramatizat, funambulesc. Ca biet arlechin „speriat de
moarte”, el copleșește prin intensitatea emoției, actoria fiind
trăită „la limita calcinării”, nota Victor Durnea. Încât vibrația
sinceră, angoasantă și convenția teatrală, transportându-ne
în „irealul halucinației” conviețuiesc în acel ego multiplicat,
oscilând între derizoriu și terifianță (îmblânzită), între
exasperare și consternare sub asaltul „orelor negre”,
înscenând (și bravând) ritualul crepuscular. Dar scrisul
rămâne un act magic. Iar arta ne oferă șansa de a descifra
„spiritul ascuns al lucrurilor” crede „ipocritul” poet-regizor,
în atâtea rânduri blamat pentru natura cameleonică (cf. Gh.
Grigurcu), rătăcitor în imperiul fantasmelor sale, pierdut „în
desime”, în codrul – „titanul cu brațe o mie” (v. Briareu),
înscenându-și dispariția și etalându-și gama trăirilor, împinse
la limita suportabilității.
Fiindcă lumea, surdă la dureri, își desfășoară, parodic,
propriul ei spectacol în „marele teatru”; iar poetul, canonit,
încarcerat în moarte, amenințat de „unghia morții” își
contemplă amurgirea știind prea bine că „orologiul demențial”
lucrează: „Iad înseamnă timp”. Tiranicul, „întunecatul April
e pe urmele mele” (v. Ordin) descoperă, sub aparențe
ludice, delirante, cel ce se voia „calfă de înger”. Moartea,
„canalia cea luminoasă” vestește chiar o stingere cosmică:
58
Atelier critic
„Steaua era pe sfârșite”. Cortul pădurii, galeriile, „coclaurii
nopții”, rănile iscate de „dolenta moarte”, toate anunță
inevitabilul, sunt o „documentare” asupra melancoliei, ițind
amenințător lujerul negre. Între „timpul mierlei” (Preistorie)
și „otrăvurile amurgului” se cheltuie, în zbaterea-i terestră,
în criză identitară, poetul, asuprit de amurgire și tăcere,
ambele „hămesite”. Un binom definitoriu, subliniem. Și dacă
tăcerea e corectată / înfrântă prin dialogism și polifonie, prin
travestiuri (trăite cultural), spaima de neant trezește viziuni
coșmarești într-un suflet „ce se dizolvă”, tăgăduind învierea.
Și culegând tristeți, precum în câteva Note (bacoviene), în
timp ce, dimpotrivă, „graiurile demonilor” îl fermecau,
chiar dacă „ziua judecății e încă departe” (v. Am văzut-o).
Certamente, un fond tragic hrănește acest lirism, capabil
de clownerii și jonglerii, apt de stilizare și ambiguizare,
cercetându-se în „glaciale oglinzi” sub un soare sumbru.
Poetul, îmbrățișând o ținută protocolară sau căzând,
repetat, în stări tenebroase, se declară învins de acel „dor
fără sațiu”, plătind „amarnicul preț al cenușei”. Și vădind, ca
poeta artifex, un „trist entuziasm” (amalgamându-și trăirile
sisifice, de „nepace”), sorbind voluptuos potirul „plin cu
otrave”. Jucându-și, așadar, rolurile, rânduite sub nemiloasa
sentință a tragismului condiției umane.
O prelungită, nerezolvabilă „criză de identitate”
amprentează, după Gheorghe Grigurcu, acest lirism
„suprasaturat de teatralitate” (e drept, dezinvoltă, distinsă,
înnobilată, evoluând pe un „făgaș formal dramatic”),
gata de a se autodevora, apt, câteodată, de a evada din
„acvariumul imaginilor”. Să uzurpe actorul E. Botta pe
poet, cel „gata de drum”, încercând a se lepăda de „visul
rău”, insinuând îndoiala și înscenându-și – somnambulic
– propriul sfârșit, sub „fluturarea hidoasă” a Morții?
Zbuciumată, autocontemplativă, simulantă, luxoasă, dar și
sinceră, vibratilă, în pofida „hamletismelor”, poezia lui Emil
Botta se îmbibă luxuriant cu un lexic tragic, dizolvat într-un
estetism patetic. Încât violența imagistică se estompează,
livrată voalat prin absorbție culturală, artificializându-se.
Iar Emil Botta poate candida, așa cum pasional propunea
Doina Uricariu, la un loc de frunte în peisajul nostru liric,
completând lista marilor B.
 sintagme literare Atelier critic

ADRIANA
În volumele precedente, se simte mai mult matematicianul,
care vine cu forme geometrice ascuțite, unghiuri în care
uneori te înțepi, cu o tăietură sigură, dreaptă, de bijutier
ce știe să taie în cristal. De data aceasta, Daniel, cred că a

TOMONI
fost atins cu iubire, de o aripă de înger. Versurile lui sunt
duioase, iau forme de cercuri, cercuri neînchise, nuanțele
transformându-le în spirale, ce se înalță spre necuprins. Pline
de originalitate și prospețime, neînlănțuite în canoanele
clasice, se desfășoară într-o expresivitate lirică unică.
Fără înflorituri de prisos, dar cu metafore rafinate, care
doar te lasă să întrevezi trăirile omenești cu o mare încărcătură
Daniel Marian, emoțională, învăluite într-un diafan mister - îți încântă lectura.
,,pe malul de vest al adolescenței” Ne face să ne tresalte sufletele de bucurie, ne sfâșie
țipetele pescărușilor, ne înflorește zâmbetele pe buze
(Daniel Marian – Revelaţii, resuscitări, - în lumină și în întuneric, cu rouă și uraniu, în tropotul
hergheliilor de cai ai timpului, ce mușcă din viață.
regrete” – Ed. ECREATOR, 2018) Uneori, este ,,copil de-o șchioapă care învață literele ca
pe niște păsări”, (,,pe malul de vest al adolescenţei”).
Să prinzi în câteva cuvin- Într-o fină introspecție, de om înțelept, spune: ,, veneam din
te complexitatea unui om ca mine însumi și tot spre mine însumi mergeam”, fugind totuși de
Daniel Marian și multitudinea el, omul. (,,fuga de sine”). Acestea fiind căutările în profunzimi,
scrierilor lui de diverse fac- ale unui spirit arzând, care vrea să înțeleagă rostul vieții.
Ca un fel de carte a existenței, în care profesorii vin și
turi, este aproape imposibil.
pleacă, spunând lucruri banale, doar unul fixează repere:
Un erudit nerecunoscut la nașterea și moartea, între care, trebuie să ne trăim rănile
justa lui valoare, de o aleasă - afirmă în poezia ,,şcoala modernă (generalizare)”.
modestie, generos, care știe În ,,joc reflex”, analizează până și psihologia pietrei – el
că ,,lucrurile scumpe sunt fără ascultă „simfonia pietrelor fugite într-o noapte sub copite” și
de bani”, un om de nădejde, renunță la aripi, pentru mersul călare.
care poate fi un prieten de Spre deosebire de alți poeți - lucid - ne spune că nu avem
drum lung, într-o permanentă aripi, dar putem zbura cu un ,,sentiment legat de tâmple”.
devenire, căutător al frumo- Un fel de joc între a fi și a nu fi, extratemporal, ,,aproape
sului și al armoniei. ireal, pierdut în universal stratificat în cer și cealaltă iarbă”,
Jurnalist cu ochi ager, ce mai are puțin până la ,,necioplitul arbore dintr-un zeu”
(,,fh”), afirmă poetul într-o metaforă alambicată.
surprinde cotidianul cu un
“Cu privirea poetului se zugrăvește cuvântul/ pe pajiște,
firesc neobișnuit, obiectiv și mereu prezent. făcându-se râu,/ stelele răsar din cuști de pietre și prin sentimente
Critic literar apreciat și solicitat, care nu ucide, dă valoare, revelatoare se naște zborul păsării”.(,,miza”) Magnific!
găsește cuvintele potrivite să te facă să crești. Consider de asemenea de excepție: ,,cluj-napoca, piața
Născut din frumoasa poezie de viață a unei lumi ce libertății”: “primește sărutul o aripă caldă/ vezi pasărea
adeseori pare încă nedescoperită, Daniel Marian are în el un aceea ce ne ciugulește din/ palma întinsă a gândului –
ocean de slove, nescoase încă total la lumină. grăunțe/ iubirea/ mâna mea alunecând ca o rază/ iluminând
Efluvii lirice nesecate, îi umplu ulcioarele cu versuri alese. conturul trupuluitău/ în ringul de noapte sufletele noastre/
Cuvintele se cheamă unele pe altele și se așază cuminți în ritmul bătând de amiază poftite/ să cineze mărul/ cel de taină”.
simfoniei inimii. Pendulând între certitudini și incertitudini, ,,idee şi bici”,
Scrisul îi este însăși viața, îi curge prin sânge precum un mirări, revelații și subtilități filozofice, ne poartă într-un
nesfârșit. Scrie cu lacrima, cu fericirea, cu furia, cu neliniștile periplu sufletesc arzând de trăiri intense.
căutătoare, în algoritmi, este și vechi și nou, îi place mirosul În timp ce ,,nu am înţeles”, spune: ,,chemat în arenă să
literei tipărite, credincios epocii Guttenberg, dar ține și pasul trăiesc și să mor în același timp – nu am înțeles niciodată”,
modernității IT. este acel curajos joc de-a viața și de-a moartea.
Simte cuvântul și sacralitatea lui, îi percepe rezonanța și Bărbat puternic, are curajul să mărturisească discret, că
i se închină. uneori, mai și plânge: ,,prin cascade de lacrimi câmpul aleargă spre
Pare a trece prin viață fluierând, dar de fapt, este un ziuă și lumea curge liniștită prin mine”(,,pastel sentimental”).
om profund! Acest lucru îl vezi, dacă ai răbdare și vrei să îl Nu mi-am propus să prezint fiecare poezie. Puțin mister,
cunoști cu adevărat. nu strică. Vă las pe voi să vă bucurați de fiecare vers.
Noua lui carte, cu o copertă atrăgătoare, cocepută de o Pentru Daniel, poezia este oaza lui de liniște deopotrivă
Doamnă mărinimoasă, Sandra Segal, din Canada, și un titlu cu reconsiderată neliniște, care îi oferă evadarea și în același
plin de semnificații, legat de teme existențiale serioase, cu timp adâncirea din/în tristețile existențiale. Cernută prin
greutate, începe cu accente chopiniene, într-o ,,nocturnă”, sufletul lui de om blând, ne este oferită spre înfruptarea din
ce ne transpune în alte dimensiuni. Pătrunde în miez, frumos. Cu siguranță, este o poezie ce va rezona în sufletele
extrăgând esențe - ,,pomii pământului sapă cu îndârjire până avide de lumină ale cititorilor.
aproape de vise”, spune, iar ,,sucul din caisele pumnilor tăi”, Având în vedere că este doar ,,pemalul de vest al adolescenţei”,
este o ,,realitate fragilă”. mai are timp să ne bucure sufletele cu multe alte poeme.

59
 sintagme literare
CEZARINA
ADAMESCU
Nevoia de a te regăsi. O poezie a
confesiei necesare
Teodor Dume, Lacrimi de pe altarul
trupului, Editura PIM, Iași, 2018
Încă din Sfintele Evanghelii se specifică faptul că trupul
nu e altceva decât templul Duhului Sfânt și de modul cum
vom ști să-l păstrăm curat, ne vom mântui. În Epistola întâia
către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: ”Sau nu ştiţi
că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în
voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai
voştri?” (1 Cor. 6, 19). De aici, sintagma din titlu, aleasă de
autor pentru a sugera o curățenie absolută, care, numai prin
lacrimi se poate realiza. ”Lacrimi pe altarul trupului”, un
titlu frumos și plin de semnificații adânci în ceea ce privește
viața creștină. A-ți așeza lacrima pe un altar, la poalele crucii,
este o întreprindere necesară și chiar, o datorie creștină. Nu
numai casa, curtea, hainele, trupul trebuie primenite, dar și
sufletul, pentru a ne înălța din nou la demnitatea conferită
prin Taina Botezului, aceea de copil al lui Dumnezeu.
De aici, nevoia de confesie, de curăție permanentă,
pentru a nu fi invadați, cu sau fără voia noastră, de prihană.
Dumnezeu ne-a acordat, ceea ce îndeobște s-a numit ”a
doua scândură de salvare”, posibilitatea de a ne albi, precum
zăpada, de zgura păcatului. Și tot din nevoia de a se regăsi,
prin intermediul poeziei, autorul spune: ”tot mai mult mă
afund în mine / caut lucruri pe care / nu le-am folosit niciodată
/ eu cred în acele lucruri / le simt / pulsează prin vene / din
când în când / se contractă / şi devin trepte pe care urc înspre
cer // mi-e frică de prea mult înalt / închid ochii şi rostesc Tatăl
nostru / lumina se despică în două / o parte se loveşte de
trupu-mi gol / ca de un zid / cealaltă se hrăneşte cu / ce a mai
rămas / o umbră rătăcită într-o urmă de Om”.
Teodor Dume, nume cunoscut în poezia contemporană
românească a înțeles importanța cuvântului în primenirea
spirituală și, în volumele sale, își scutură gândurile și
intențiile de orice fir de praf sau urmă de zgură de pe
învelișul sufletesc, pentru a se prezenta în plină Lumină. Cu
un palmares bogat, cu intenții majore în creația pe care, până
la această vârstă a scos-o la iveală, din adânc de ființă. Dacă
ar fi să aruncăm o privire la titlurile pe care le-a oferit până
azi, există unele determinări și categorii ce le putem scrie cu
60
Atelier critic
majuscule: sângele (Fără grupă sanguină), rănile (Temniţa
de sub rană, Colecţionarul de răni, Durerea din spatele
cărnii, Vitralii pe un interior scorojit, Azil într-o cicatrice),
moartea (Moartea ca un fluture alb), adevărul (Adevărul
din cuvinte) și întoarcerea în universul copilăriei (Strigăt din
copilărie). Fie și numai aceste titluri metaforice, ne pot da
o imagine clară a intenționalităților acestui poet interesant,
deosebit de original, care este Teodor Dume. Poezia lui, în
ansamblu te face să speri într-o fericită întoarcere a Poeziei
în acasa sufletului și să-ți regăsești, citind-o, starea de grație
dintruînceput, ingenuitatea și candoarea din timpurile când
nu exista atâta pervertire a spiritului. Un drum luminos,
ascendent, spre culmile la care năzuim fiecare.
Alegând ca modalitate de expresie, poezia modernă,
neîncorsetată în canoanele clasice, liberă de măsură și ritm,
dar având un ritm interior și rimă întâmplătoare, Teodor Dume
își manifestă propriile trăiri cu dezinvoltură, uneori cu aplomb,
mânuind condeiul cu pricepere și profesionalism desăvârșit.
El și-a creat un stil confesiv, aproape epistolar, în care
gândurile își urmează cursul, cu valori de semnificație atât
pentru autor, cât și pentru cititor.
Imagini și situații aparent obișnuite, pornind de la viața
personală, cu toate personajele ei, la situații rămase ca urme
pe relieful obrazului, toate acestea vorbesc în locul poetului,
alcătuind un portret din piesele de puzzle numite poeme.
Nicicum nu poți cunoaște mai bine un om decât după ceea
ce el creează. Acolo nu se dezminte, sinceritatea fiind pilonul
de susținere. Și dacă reușește să împrumute și stările sale,
el devine cu atât mai veridic, pentru că se știe, omul caută
peste tot, similitudini. Și când le găsește, intră de-a dreptul
în peisaj, își revendică locul pe care, altfel, îl proiectează în
propria imaginație. Emblematic și original, mesajul poetului
pătrunde în diferite medii cu aceeași intensitate și putere de
penetrație. E o modalitate de a sta față în față cu tine, pentru
a vedea cât adevăr și câtă minciună există în ființa ta.
În liniștea care înspăimântă, pierderea tatălui dezvăluie
forța durerii omenești, pe când ”Dumnezeu priveşte şi
tace”(Tată, e 4 aprilie). Sinceritatea trăirii și a confesiunii
impresionează cititorul. De la plecarea tatei, viața e aceeași,
primăvara e la fel, ”toţi oamenii se împlinesc / ghioceii sunt
mult mai ieftini/ decât în anul în care ai plecat / mama şi-a
înghiţit ultima lacrimă / spunând că /te-a visat în livada / din
spatele casei / dormeai sub prunul / pe care l-ai plantat / la
naşterea mea”. (Tată, e 4 aprilie).
Și în aceste două versuri este adunată toată durerea fiului,
la dispariția tatălui: ”fără tine nu mai suntem noi // toate
lucrurile sunt mici”. Ceea ce se poate distinge la acest poet
este atitudinea umană, care invită la gesturi peste măsură de
firești, fie și atunci când bem un pahar cu prietenii. În toate
acestea ne recunoaștem ori ne punem într-o situație sau alta,
și nu observăm nici o deosebire de atitudine. În fața unui
interlocutor imaginar care-i ține tovărășie, poetul își pune
sufletul pe tavă: ”auzi, Gicule, mă distruge gândul ăsta / şi
mă roade rău de tot că mă duc / şi uite lucrurile nu-s rânduite
 sintagme literare
/ aşa cum ar fi trebuit, iar ăla mic, / venit ca o picătură de
astâmpăr / e la oraş cu ale lui / vezi, toate acestea adunate
/ într-o respiraţie, mă sufocă încet // mi-a ieşit igrasie pe
oase / pielea nu mai ţine nici o căpuşă flămândă / of, uneori
nici nu mai ştiu de mine / parcă şi zidurile au riduri şi apa /
din fântâna de la uliţă / e mai tulbure şi mai neagră decât
/ cerul în furtună / nici frunza căzută din nucul găunos / nu
mai pluteşte deasupra / pe margini înverzeşte piatra...// hai,
Gicule, noroc şi sănătate! / lasă şi tu o înghiţitură / pentru cei
duşi...”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut). Curios că
în aceeastă lungă confesiune, se aude un răspuns, de parcă
spiritele s-ar întoarce la vechii prieteni: ”auzi, Teo, pe mine
nu mă mai sperie nimic, / nimic, înţelegi? Nici viaţa...” (La
terasa lui Teo, glazură cu miros de lut).
Umorul și spiritul ludic nu lipsesc din aceste fermecătoare
texte care trimit cu gândul la un reper fundamental al
literaturii lirice: Marin Sorescu, cu ale lui povești în versuri
din volumele ”La lilieci”. Autorul ne face cunoscute aceste
experiențe din lupta cu viața, cu singurătatea, cu tristețea
și cu amintirile. Părerea lui e că ”Viaţa este o tranşee în
care se luptă şi se moare mereu”. La orice reîntoarcere în
sine, el se redescoperă, ca la întoarcerea acasă ”după un
voiaj emoţionant”. El nu caută în nici un fel să îndulcească
realitatea, ci prezintă lucrurile frust, așa cum sunt: ”dau să
aprind lumina şi mă uit / spre poartă, dar ce folos...//nu plec
nicăieri şi nici / nu vine nimeni”(La terasa lui Teo, glazură cu
miros de lut). Și altundeva: ”...mă întorc la singurătatea / din
spatele casei, / singurul însoţitor al fumului de ţigară / dus în
rotocoale spre cer şi cânt”.
Evocările autorului sunt însoțite de gesturi de
autointrospecție, mai întâi exterioare, apoi, pe dinlăuntrul
ființei: ”L-am privit pe Gicu, apoi mi-am / înconjurat trupul
cu privirea / ca şi când aş fi vrut să fac cunoştinţă / cu cineva
foarte drag” și apoi: ”i-am privit pe dinăuntru neputinţa / un
adevăr ca o pierdere / îmi înstrăina trupul / în absenţa lui
doar nepăsare...”
Și de fiecare dată, în spatele ochilor, o altă lume, de
cercetat, de luat în posesie: ”fără atingere tăcerea coboară
cu miros de lut.../ în spatele ochilor o nouă lume”(La terasa
lui Teo, glazură cu miros de lut).
Mici segmente de viață, cărora le aștepți cu sufletul la
gură, urmarea. Viața, despre care poetul spune: ”vezi, e
ca o coşmelie viaţa, adunăm obiceiuri, conservăm tradiţii,
sudoare, facem prunci şi într-o bună zi / vine rândul, se
năruie totul...”(La terasa lui Teo, glazură cu miros de lut).
În viziunea autorului, viața este ”un tren fără călători”. Un
mare accent pune autorul pe o manifestare care indică
prezența vieții și anume, respirația: Pentru că, până la urmă,
totul se reduce la o singură respirație: ”simt cum se împrăştie
respiraţia / prin mine”; ”fac parte din lumea / lucrurilor ce
încă respiră”; ”vezi, toate astea adunate / într-o respiraţie,
mă sufocă încet”; și: ”mi-ar plăcea să mă prefac / într-o
respiraţie” (în infinitul infinitului cu umbre, doar eu). Și tot
despre respirație, poetul spune: ”lasă noaptea să respire din
mine / ca-n tăcerea ei să-mi pot / înveli chipul / pentru o altă
zi” (Casa de la răsărit).
Atelier critic
Dimensiunea spirituală este foarte pregnantă. Dar,
dincolo de credință, mai există rămășițe de superstiții,
obiceiuri moștenite de care nu poți să te lepezi, de pildă,
adăpostirea în mormânt a lucrurilor pe care le-ai îndrăgit și
care te-au slujit întreaga viață, obiecte umile dar folositoare,
cum e cureaua din piele pe care își ascute briciul, moștenire
de la tata, care ”și el o moștenise de la bunicu / ca dar de
nuntă / și briciul să nu uiți briciul...” La care se adaugă,
întoarcerea oglinzii cu fața în jos pentru ca mortul să aibă
liniște în lumea de dincolo.
Credința moștenită a rămas la imaginile din copilărie,
când: ”Dumnezeu / cocoţat pe un nor / îmi vorbea din priviri
/ eu îmi ţineam inima în mână / şi zâmbeam / sunt sigur că
am fost eu / dialogam cu mine / cu tata cu mama / cu fratele
cel mic / şi cu Dumnezeu // sunt eu / mi-e dor de atunci /
mi-e dor de mine / mi-e dor de ai mei / mi-e dor de voi / mi-e
dor de Dumnezeu / trist / îmi pândesc amintirea / timp în
care / citesc pe silabe iubirea şi / neputinţa de a mai fi / ceea
ce am fost...”(Dumnezeu, vis sau realitate). Și: ”doar cerul
căzut pe genunchi / plângea cu sughiţuri / dar cum azi / nu-
mi voi extrăda gândul / o să-l rog pe Dumnezeu / să aprindă
ultima lumânare”(Viaţa rămasă pe genunchi).
Multe din versuri sunt aforistice:”dincolo de întoarcerea
zilei / există doar o cărare ce duce / înspre margini”(Viaţa
rămasă pe genunchi);”singura diferenţă între şansa
bogatului / şi cea a săracului este Moartea / bogatul moare
subit iar săracul / primează pentru că el / ştie să întâmpine
moartea...”(Om bogat -Om sărac). Și: ”în fiecare tăcere e
o înfrângere”. Iar unele poezii constituie adevărate pilde
morale: ”Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri”,
în poezia cu acest titlu.
Tăcerea este o altă componentă a versurilor sale:
”tăcerea se răzvrăteşte / nici fluturii nu mai zboară / în acest
decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentaţie”(Mă rog lui
Dumnezeu să mai aştepte). Altă poezie are în spate un decor
în care umbrele se confesează:”în războiul cu tine însuţi / nu
moare nimeni / nu există pradă şi / nici prădători / câmpul
de luptă e doar / un spaţiu al însomniilor / dintre două clipe
// durerea ta e şi a celuilalt // doar unul îşi potriveşte paşii /
după mers / şi acela eşti tu cărând în rucsacul de pe spate /
toate spaimele morţii”(Confesiunea unei umbre). Cele mai
multe sunt poeme de bun rămas:”adevărul e că mi-e frică //
dorm cu lumina aprinsă şi / mă hrănesc din singurătăţi / ce-
nmuguresc în mine”.(Mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte).
Și asta, cu atât mai mult cu cât nu există alternativă: ”cineva
sângerează în mine/ dimineaţa / la amiază şi seara / nimănui
nu-i pasă / evadarea în afara dimensiunii / ar fi un alibi / o
realitate care / erodează timpul / într-o viaţă fără duminici
şi / fără nici un Dumnezeu / schimbarea nu ar fi observată de
nimeni / doar lumina ar exersa ivirea / între două începuturi
/ totuşi / în ziua a şaptea / mă voi odihni / apoi / voi mângâia
ceea ce voi lăsa în urmă / apa / pietrele / şi vântul / despre
plecarea mea spre nicăieri / sau spre un alt tărâm / unde
începe singurătatea / nu voi vorbi cu nimeni // gestul va
salva o lume”(Alibi).
Mai multe poezii au ca subiect Moartea. ”mai stai o clipă
61
 sintagme literare
moarte stai / nu cer să-mi dai mie nimic / dacă mi-ai fi dat
un semn / oricât de mic / îmi pregăteam valiza / cu toate
cele necesare / un aparat de ras / un creion o mapă şi un
plic”(Moarte, tu n-ai nume de Om). La un moment dat,
autorul spune: ”nu / nu mi-e frică de moarte ci / de neputinţa
de a mai fi / ceea ce am fost”(Timpul, o execuţie lentă).
Și umbrele ocupă un loc special în lirica lui Teodor Dume:
”deconjind carnea se / înfăptuieşte un ritual / singurul /
prin care / poţi cunoaşte / sensul semnelor // niciodată
acelaşi”(ritualul umbrelor). Și suferința ocupă un loc
important în poezia lui Teodor Dume: ”la urma urmei orice
suferinţă / e un început de viaţă” (în infinitul infinitului cu
umbre, doar eu) în timp ce : ”iubirea e doar o iluzie / şi nimic
mai mult”. Teodor Dume se poate lăuda că a găsit ”Drumul
umbrelor”: ”azi e o zi în care nu mă grăbesc / calc încet /
şi-mi ascult umbra / cum îmi trece prin vene / o simt / poate
e o cunoaştere de sine / sau poate o lacrimă strivită / între
două priviri / tac / e multă linişte în jur / mă uit în stânga /
mă uit în dreapta / nimeni / pe drumul umbrelor / doar eu /
şi / ultima lacrimă pe care / am păstrat-o pentru voi”.
Nu o dată, poetul spune:”mi-am pus inima în palme”
(Numele ei în limba maternă, mama).
Poetul este memoria omenirii, memoria eternității.
Cronicar vigilent al clipei poetul notează cu scrupulozitate
tot ce poate constitui o știre cotidiană: ”undeva la ora asta
se moare spune poetul / îndrăgostiţii împart sentimentul la
doi / undeva la ora asta se naşte un copil / pe care Dumnezeu
îl va legăna / pe o aşchie de lumină / toate lucrurile astea
există / însă tristeţea pe care o împart la unul / sfredeleşte în
mine / ca un vierme / cu rana sub piele. / (...) / aerul se dizolvă
/ sub perdeaua / nemişcată de o vreme / se instalează frica
/ ştiu că sunt neputincios şi că tata / mi-ar fi întins o mână /
mi-e dor de tata şi de oamenii care / mă strigau pe numele
mic / uneori îmi vine să le scriu o scrisoare / dar am impresia
că tata s-a mutat / aş scrie şi fratelui meu plecat / în ziua în
care / cireşii plesneau de culoare dar / negrul de afară îmi
juleşte privirea / şi nu-i amintesc decât / de mama care /
strângea durerea între palme / ca pe o amintire / undeva la
ora asta se moare / îndrăgostiţii împart sentimentul în două
/ undeva la ora asta se naşte un copil / şi toate lucrurile astea
există / deşi seamănă cu un cimitir fără cruci / în interiorul
meu e cald / acolo îmi îngrop sentimentele / şi adulmec
fiecare clipă / dar n-am să mai vorbesc despre mine / sunt
prea bătrân şi mi-e teamă / nu mai am nimic / nu mai am
nici prieteni / doar o secvenţă pe care o derulez / dimineaţa
la amiază şi seara / ultimul gând se desprinde de mine / ca
o coajă de nucă toamna / dezamăgit mă închid pe dinăuntru
/ şi aştept...”(A doua scrisoare cu destinatar necunoscut).
Din corpusul poeziilor se pot desprinde unele
micropoeme de 3-4 versuri, în spirit de haiku, de ex. ”doar
lumina împachetată / între pleoapele abia deschise / pâlpîie
obscur”(poate într-o zi...); ”un labirint / de vise neterminate
/ aşteaptă clipa prin care / te strecori în zi” (poate într-o
zi...); ”în jurul meu multă linişte / şi un tic-tac obosit...”
(poate într-o zi...); ”durerea se joacă de-a v-aţi ascunselea
62
Atelier critic
/ golindu-mi dimineaţa de vise”(confesiune); ”în strălucirea
unei raze / am arhiva cu tot ce am fost” (confesiune);”azi mi-e
dor de mine / şi mă caut” (confesiune); ”din când în când /
sunt lovit de o frunză / asta înseamnă că exist” (confesiune),
și multe alte asemenea respirări de poezie autentică,
picurată prin gâtul clepsidrei și adunată mușuroi, din care
omul se poate înfrupta pe alese. Sintagme remarcabile,
ele însele constituindu-se în poezii de sine stătătoare: ”la
o distanţă de o tăcere e frig”; ”timpul – singurul infractor
din ţara aerului”; ”moartea se preface că nu ştie nimic
/ despre actul de fericire în doi”; ”o privire acum către
atunci / ar da impresia unei ierni / fără zăpadă”; ”distanţa
dintre noi / se măsoară în singurătăţi”; ”mă împiedic de/
umbrele celorlalţi”; ”ordinea lucrurilor nu mai are nici o
logică”; ”umbra i se micşorează vizibil / sunt în derivă”;”aud
depărtarea cum se sparge de margini”;”timpul ne bate pe
umăr şi / se adapă din noi”; ”din când în când / lumina /
se aprinde pe la colţuri”;”Dumnezeu ne face cu mâna”;”e o
iarnă cu miros de ploi / cozonac şi fum”; ”în apropiere se
conturează o umbră / pare să spună o poveste”;”ziua în care
mor oamenii / are forma unei lacrimi”;”umbra nu cunoaşte
sensul / rotirii pământului”;”poate n-a ştiut niciodată / de
unde începe sfârşitul”; ”tristeţea măcinată mărunt / îmi intră
prin piele”;”lăsaţi timpul să-şi vadă de treabă”, ș.a.
Poezia și credința că ”va fi dragoste” îl întărește pe poet
astfel încât să nu se teamă de moarte, simțindu-se apărat
de aceste repere cristice, la care se adaugă speranța:”stau
în genunchi şi-i spun lui Dumnezeu / că o să plec / respir
sacadat / uneori / mă întorc în timp şi mă ascult / spun în
gând Tatăl nostru / sperând că-n următoarea clipă / voi fi
altfel / mai mult decât atât / voi şti unde se tot duc oamenii /
în pământul de sub pământ / sau în cerul de sub cer / voi şti
sensul multor lucruri / pe care cu bună ştiinţă / le-am ignorat
/ voi împărţi sfârşitul lumii / în cioburi / câte unul pentru
fiecare / nu voi fi trist / din lumea mea se va naşte / o altă
lume cu un singur rege / supus sufletului // ...şi va fi dragoste
/ şi va fi dragoste” (...şi va fi dragoste).
Spre sfârșit, poetul scrie: ”cu degetele încărcate de
cuvinte / scriu ultimul bilet şi / din când în când / dialoghez cu
singurătatea”(Timpul, o execuţie lentă). Și vorbind despre
sine la timpul prezent, autorul spune: „în întunericul din jur /
doar eu o oglindă spartă / din care lumea adună cioburi / şi
nu-i puţin lucru...(şi atât...)
Teodor Dume – un poet emblematic al poeziei moderne
românești, interesant și original, care și-ar găsi un loc
foarte onorabil pe un eventual podium al celor mai buni
reprezentanți ai geniului liric, dacă critica de azi ar avea
înțelepciunea de a-l recepta, așa cum merită.
Pentru Teodor Dume, respirația înseamnă Poezie și
poezia respirație, adică Viață. Nu e de mirare că scrie precum
respiră. Și ne aduce nouă, sărbătoare în casa sufletească. Și-
ar putea dori cineva mai mult?
 sintagme literare
CONSTANTIN
STANCU
O armonie complicată în
vremuri de tranziție
Radu Igna este un ro-
mancier dedicat, romanele
sale, proza scurtă îl reco-
mandă ca unul serios, cu stil
propriu, cu o viziune care
pune în valoare timpul tră-
it și mărturisit. S-a remar-
cat în literatura română cu
„stropi”, proză scurtă, care
concentrează fragmente
semnificative din viața per-
sonajelor reale și închipuite,
unice în economia vieții.
Cartea Armonia Snack
Bar*, ediție revăzută, în limba română și limba engleză,
apărută la Iași: Editura PIM, 2018, reia o parte din textele
apărute inițial la Editura Agerpress, 2008. Proza scurtă pune
în valoare lumea pierdută a tranziției, dinamizată imediat
după anul 1990, cu umbrele și luminile ei, cu tragediile
apărute brusc în viața oamenilor. După mai bine de zece
ani de la apariția cărții și la mai bine de douăzeci și cinci
de ani de la întâmplările care marcat societatea, textele au
altă greutate, în noua lumină se pot zări personajele care au
făcut posibilă tranziția de la comunism la un capitalism cât
de cât acceptabil, glisând în labirintul economiei de piață.
De altfel cartea despre viața de veșnică tranziție, de la
superficialitatea de fiecare zi la viața fără orizont, a individului
clasic, aflat pe holul istoriei, are ceva special. Atmosfera din
spatele scrierilor este cea a României de ieri-astăzi în căutarea
unei identități pierdute, a oamenilor în cătarea timpului stins
și a viitorului iluzoriu. Deși cartea are mult umor în felul de a
scrie al autorului, conține și o undă de tristețe, toate modelate
de moralistul bine intenționat, ea lasă loc optimismului de
provincie, adică astăzi e bine, mâine va fi mai rău…
Titlurile schițelor sunt relevante: Drumul mare; Sacoşa
de vinilin maro; Supeu pentru refacerea vieţii; Ori mori,
ori rămâi tâmpit; Armonia snack-bar; Maşina de ocazie;
Bună dimineaţa, doamnă consilier… etc. Toate refac
Atelier critic
lumea pierdută în ceața tranziției, acolo unde domina
parvenitismul, lipsa de cultură, prețiozitatea, foamea
după avere, mândria fără acoperire, șmecheria cu stil,
escrocheria care te face „serelist”.
Este o ironie fină în interiorul textelor, dar autorul are
puterea de a cuprinde esența gestului de fiecare zi, se
focalizează pe firea persoanelor care devin importante
prin excesul de idei prinse în zbor de la televizor, din ziare,
de la vecin, de la șef, din subconștientul social care apasă
omul modern în mare viteză după banalități, consumatorul
care este deschis la vorba subțire… Întâmplările cotidiene,
care par fără însemnătate, devin teme de război major în
colectivitate, autorul găsește supra-mesajul, ideea care
ucide derizoriul și arată spre o lume care ar putea fi mai
bună. Recunoaștem unitatea mesajului din aceste scrieri,
personajele sunt cam aceleași, ele se multiplică prin alte
personaje apărute ocazional, acțiunea se petrece cam în
aceeași localitate de provincie, Subdolmă. Această unitate
lasă o impresie puternică asupra cititorului.
Scriitorul pune în texte și ceva din viața sa, în narațiune se
simte tristețea după vremuri care puteau fi mai bune, ceva
din tinerețea sa, ceva din viața de profesor, ceva din viața
de familist, întâmplări care au greutatea trăirii. Speranța se
simte în spatele mesajului, după cortină, de la gestionarii de
întreprinderi care devin patroni de societăți comerciale, de la
ingineri cu funcții la vânzătorul de ziare, de la omul singur în
fața vieții la cel care caută partenerul într-o lume mișcată, fără
morală. Sunt taximetriști de ocazie, trăind de azi pe mâine,
dar pozează în oameni de afaceri prin lumea largă. Fuga
după avere și titluri, forme fără fond, sunt aventuri pe care
personajele le trăiesc acut, ca pe sfârșitul lumii. Ele au nume
cu impact asupra cititorului: Șpan, Nămolatu, Nuțy, Șurub,
Cașoleanu și frizerul Spumescu. Energia lor este de nestăpânit,
sunt prinși în valul schimbării, ei preferând să rămână aceeași:
oamenii tranziției permanente, fără să se poată fixa într-un
cadrul social stabil, solid. Numele îi definește.
Scriitorul își închide personajele în lumea îngustă a unui
bar pentru a putea naviga în liniște în facil, în neantul necesar
al fiecărei zile. O lume flămândă după gloria capitalismului
sub presiunea interioară a conștiinței de tip conservă
implantată de propaganda socialistă insistentă ce agresa
lumea înainte de 1989, dar ale cărei umbre au atins omul
simplu, care din om al muncii trebuia să devină capitalist. Un
capitalism care nu începea de la muncă, de la bancă, el se
declanșa la bar, în mod armonios, de altfel, cu ritual…
Cărțile sale sondează zona obișnuitului de fiecare zi, fără
ca autorul să facă eforturi de a inventa istoria, el constată
mișcarea lumii cu atenție, cu puțină ironie, cu multă căldură,
63
 sintagme literare
parcă ne-ar vorbi de aproape. Este o luptă pentru viață, o
luptă pe care o dau personajele sale, după modelul lor
limitat, lipsit de orizont, prinși în nămolul erorilor proprii.
Oamenii poartă o sacoșă maro în care pun toate lucrurile
pe care le cumpără, marile nimicuri ale vremii, cu o poftă
de a acapara cât mai mult, semn al lăcomiei care punea
stăpânire pe oameni. Brusc, sacoșa a fost abandonată lângă
containerele de gunoi, emblema capitalismului cu orice preț
s-a topit în filmul zilei. Șurub, cel cu simbolul maro, a devenit
omul cu autoturism elegant, având alături, pe bancheta din
față, femeia șablon a localității Subdolmă.
„Erau la al treilea rând de cafele, când aflară - știrea o
aduse Butuc – că sacoșa lui Șurub se afla abandonată undeva
în spatele blocurilor lângă containerele de gunoi. Părăsiră
barul, surescitați… Sacoșa se afla în adevăr acolo, pe niște
boarfe ca un animal în putrefacție” (p. 17).
Un bărbat în căutarea fericirii se întâlnește cu femeia
care o căutase, constată că în casa acesteia exista o situație
materială bună, care depășea cu mult media socială, dar nu
a găsit vreo carte. Lumea aceasta a lucrurilor fără suflet îi
marchează existența, relația dintre cei doi nu se poate lega
din acest motiv. O lume a materialismului excesiv, de vitrină,
fără speranțe, agresiv prin obiectele de fațadă. Radu Igna
descrie cu atenție apartamentul femeii, Margareta, Margo
pentru prieteni, descoperă mult lux și bunurile de așa-zisă
valoare. „Toate cele patru încăperi sunt mobilate după
recomandările revistelor de specialitate, cu fotolii de piele,
colțare, dulapuri îngropate în perete, vitrine cu porțelan și
cristal: apoi dormitorul tip Ludovic al XIV-lea, recondiționat,
dar mai scump decât garsoniera mea confort unu sporit:
tablouri originale, stampe, vaze cu flori proaspete prin toate
colțurile, televizoare color în fiecare încăpere, instalație de
aer condiționat. Nu pot să nu admir frumusețea exponatelor
ce degajă, trebuie să recunosc, multă poezie. Lipsește
biblioteca. Nicio carte în toată casa, exceptând cele două
aduse de mine, observație cam răutăcioasă dacă avem în
vedere că e plină lumea de case fără cărți” (p. 25).
În plină campanie electorală pentru alegeri locale, în
localitate apar partide de toate culorile, se fac înscrieri, se
înregistrează trădări, toată lumea bună dorește să ajungă
consilier local, primar. Este ocazia de a ieși în față. Locul
disputelor politice este în bar, acolo se dezvoltă programe
practice. Maricica, nevasta cu pretenții, nu reușește să
ajungă consilier, motiv de dramă, de divorț, de tragedie
fără rezolvare. Evenimentul politic schimbă oamenii, toți
afișează un optimism exagerat, sunt pretențioșii care își
fac loc în istorie, printre emisiuni locale la radio și televizor,
frecventând barul ca pe un templu.
64
Atelier critic
„A intrat în bar tocmai în timpul amintitelor comentarii
domnul Șurub, patronul, în sacoul lui cel roșu, cămașă albă,
cravată de mătase strălucitoare și pălăria trasă pe ochi, întocmai
cum o poartă directorul Nămolatu când este furios” (p. 57).
Lumea bună se degradează, patronul Șurub o trădează
pe Nuțy, se încurcă cu Mary, angajata de la bar. Drama se
consumă cu eleganță, partenerii de afaceri nu se ceartă,
aparent ei au interese care le consolidează căsnicia. Au ajuns
cineva în localitate. Dar finalul povestirii arată că lumea se
maturizează, fiecare trage la interesul său cu sânge rece.
Banii învârt lumea de acum.
Ultima povestirea dezvoltă soarta scriitorului aflat într-o
lume a derizoriului. Scriitorul și cărțile sale devin o problemă
socială, cartea sa Drumul spre subterane, are un destin
ciudat, crunt, literatura iese din istorie printr-un spasm,
aventura se termină sub semnul ironiei. Semn că toate
lucrurile bune trebuie pedepsite…
Fiecare povestire are ceva special, lumea se recompune
sub ochii distinsului receptor dintr-un unghi pe care îl bănuia
ascuns, dar realitatea sare în fața oamenilor cu energie.
Radu Igna are un stil curat, are umor, ironia sa este fină,
bine disimulată în fraze construite atent și exact. Simpatizează
cu personajele sale, pare a le cunoaște de aproape. Îl simte
pe cititor ca un aliat în acest script al realității, prinde esența
evenimentelor și lasă acțiunea să curgă spre un final cu o
subtilă cheie morală. Dialogurile au pecetea realismului exact,
personajele folosesc cuvintele ca pe brichete, luminează sub
arcadele lăcomiei și viciului bine lustruit.
În prefața cărții, Daniel Dragomirescu, cel care a gestionat
apariția ei în limba română și engleză, notează: „<<Armonia
Snack Bar>> este chiar metafora acestei lumi noi, minată
de vechi și incurabile defecte omenești. Înzestrat cu duhul
blândeții mioritice și cu pana ascuțită a unui autor satiric,
Radu Igna imortalizează nenumăratele aspecte de bâlci și de
carnaval ale lumii românești de azi” (Lumea ca un carnaval).
Cititorul de limbă engleză va descoperi că există tare
morale universale, că viața poate fi un carnaval și că nu
există locuri perfecte în lume.
Radu Igna a rămas constant crezului său, literatura poate fi un
mijloc prin care oamenii se pot privi în oglindă și se pot corecta.
*Radu Igna, Armonia Snack Bar, proză scurtă/ short
prose, ediție revăzută/ revised edition, limba română și limba
engleză, 146 pagini, cu o prefață de Daniel Dragomirescu,
Iași: Editura PIM, 2018.
 sintagme literare
Daniel Dragomirescu și literatura fără
frontiere
În colecțiile revistei pe
care o conduce în calitate
de redactor șef, Daniel
Dragomirescu a lansat un
Dicţionar intercultural al
revistei „Orizont literar con-
temporan”/ CONTEMPO-
RARY LITERARY HORIZON.
AN INTERCULTURAL DICTIO-
NARY*, promovând un nu-
măr important de scriitori
din întreaga lume, formând
o rețea în care se regă-
sesc iubitorii de literatură.
Dicționarul a apărut la Iași:
Editura Pim, 2017 în limba
română și limba engleză.
Pasionat și implicat, autorul a colectat o bază de date
bogată despre cărțile scrise în lume, despre scriitori,
prezentându-ne o panoramă relevantă despre fenomenul
literar actual. Barierele au căzut, astfel că mulți scriitori au
intrat în relație unii cu alții, s-au cunoscut și se cunosc, iau
contact cu ultimele noutăți.
Daniel Dragomirescu** (12 aprilie 1952, București) este
prozator, eseist, publicist, traducător și editor și Membru al
Uniunii Scriitorilor din România. Este licențiat al Facultății
de Filologie a Universității din București. Este, de asemenea,
redactor șef al revistei „Orizont literar contemporan” și
coordonator al colecției de cărți interculturale bilingve
„Bibliotheca Universalis”, promovând scriitorii din întreaga
lume, am putea spune că este artizanul literaturii fără frontiere.
Dicționarul ne prezintă pe scurt date despre scriitori,
cărțile publicate, activitatea artistică, totul sub algoritmul
unei seriozități bine coagulate. Sunt luate în seamă operele
celor pasionați de literatură și împreună formează o
comunitate solidă, o grilă de valori pe care se poate construi
identitatea interculturală a lumii.
O panoramă de temelor și ideilor contemporane ne
dă imaginea lumii în care trăim: Apocalipsa după Kosovo
(Afrăsinei, Cătălin); În labirintul cărților (Albu, Mihaela); Biblia
pentru minte şi trup (Mark Atkinson, traducerea Apetrei,
Ioana Gabriela); Cabala de la luz (Arroyo Silva, Antonio);
Memoria artificială (Blumenreich, Julia); Ultima carte despre
întuneric (Dan, Bianca); Vâltoarea (Radu Igna) etc. Titlurile
cărților exprimă frământările unei lumii dinamice, marcată
de schimbări dramatice și necesitatea frumosului pe un fond
de suferință. Istoria recentă și revoluțiile de tot felul stau la
baza cărților publicate de autorii cuprinși în acest dicționar.
Din activitatea scriitorilor aflăm date esențiale pentru
fenomenul literar actual. Fernando Toledo din Argentina a
fondat împreună cu Hernan Schillagi editura independentă
Cărţile Pietrei Infinite, publicând mulți poeți. Vôgaluz
Miranda din Brazilia a compus texte (librete) pentru formația
ONG și prin scrierile sale a satirizat politicienii din țara sa
Atelier critic
pentru incapacitatea de a aduce bunăstarea și normalitatea
socială pentru cetățeni. Sally Evans editează publicația
„Poetry Scotland” și este editor de poezie pentru Centrul
Filologic Scoțian etc.
Despre Ion Lazu putem afirma că inițiativele și proiectele
Plăci memoriale pentru mari scriitori dispăruţi și Memorialul
scriitorilor români încarceraţi sub regimul comunist, aduc
o contribuție importantă la istoria literară din România și
fixează în memoria colectivă ideea că se poate rezista prin
cultură, iar tăvălugul istoriei este înfrânt de poezie și poveste.
Mulți dintre scriitorii promovați în dicționar au fost sau sunt
activi din punct de vedere social, implicându-se în proiecte cu
impact, în mișcări politice, promovând poezii, eseuri, proză prin
toate mijloacele de comunicare în masă, au o personalitate
bine conturată și dorința de a colabora cu alte persoane.
De asemenea, mulți sunt traduși în limbi de circulație
mondială sau traduc cărțile confraților, au puncte de vedere
legate de faptele scriitorilor în secolul al XXI-lea.
Acest dicționar atrage atenția prin generozitatea culturii
în raport cu marketingul literar actual și valorifică imensul
rezervor spiritual al lumii. Este un exercițiu de frumusețe
într-o lume marcată de convulsii, sugerând că viața are valori
care înnobilează cititorul. Deși datele despre scriitori și cărți
sunt minime, efectul asupra cititorului este maxim, capitalul
literar se extinde cu forță într-o societate aparent amorfă.
Daniel Dragomirescu merită respectul nostru pentru
această realizare culturală densă care pune pe gânduri
lumea literară.
*Daniel Dragomirescu, Dicţionar intercultural al revistei
„Orizont literar contemporan”/ CONTEMPORARY LITERARY
HORIZON. AN INTERCULTURAL DICTIONARY, 226 pagini, Iași:
Editura Pim, 2017.
** Daniel Dragomirescu (12 aprilie 1952, București).
Prozator, eseist, publicist, traducător și editor. Membru al
Uniunii Scriitorilor din România. Licențiat al Facultății de
Filologie a Universității din București. Debut poetic la ziarul
„Teleormanul” (Alexandria, 1971); debut în proză cu povestirea
„Corabia lui Noe” la ziarul „Păreri tutovene” (Bârlad, 2001).
Colaborări la revistele „România literară”, „Convorbiri
literare”, „Nord literar”, „Revista 22”, „Memoria” și altele.
În 1988 a depus la Ed. Cartea Românească volumul de proză
scurtă Sfârşitul nopții, care nu a fost publicat.
Cărți publicate (selectiv): Cel din urmă rapsod şi alte povestiri
(2002, debut editorial), Liviu Rebreanu. Romancierul şi lumea sa
(2002), Nimic nou după Cortina de Fier (2003, roman), Deşertul
roşu (2004, roman), Zodia secerii (2007, roman), Cronica
Teodoreştilor (2008, roman), Orizonturi interculturale (2012,
eseuri), Sfârşitul unei dictaturi (2015, publicistică), Întâlnirea cu
Cerberul (2016, povestiri), Dicţionar intercultural (2017).
Nominalizare la Premiul pentru Proză al USR Iași în 2009
pentru romanul Cronica Teodoreştilor. Premiul pentru proză al
revistei „Nord literar” de la Baia Mare (2016).
Referințe critice (în volum): Geo Vasile, Prozatori şi eseişti
(EuroPress, București, 2008), Boris Crăciun, 1500 scriitori
români (Ed. Porțile Orientului, Iași, 2010). Redactor șef al revistei
„Orizont literar contemporan” și coordonator al colecției de
cărți interculturale bilingve „Bibliotheca Universalis”.
65
 sintagme literare Atelier critic

ISTORIA, CA PARABOLĂ - ÎN SCRIERILE LUI obiceiului vremurilor de la mijloc de istorie.

ADRIAN BOTEZ Întâmplările ciudate au ca bază valorile divine, date
omului, ca zidire în timp.
Adrian Botez continuă Impulsul crimei, cel care a venit din faptele lui Cain
Adrian Botez proiectul literar propriu și (personaj cunoscut al Bibliei), greu de explicat pentru cei
ne propune o carte de proză apropiați - rădăcinile lumii, care s-au manifestat, implicit,
e câte le-ai
se confirmă,
lucruri mai
ai înalte, mai
NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO
-vol. al II-lea-
ăite, aici şi
nsă, tocmai
a este legată
*
OCHIUL SFINXULUI
scurtă și un eseu important, în viața socială - eterna luptă a omului de a urca Muntele
ADRIAN BOTEZ - NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO

... Ambrosio
întrebă:
bate: să mai
Sfânt – tot
(eseu despre romanul poliţist mondial)
despre romanul polițist. Edi- - spiritul precreștin al incașilor, manifestat într-o altă zonă a
ilabă a mea
tura Rafet a publicat cartea lumii – invizibilul, ca forță de a potența vizibilul...
Noile năluciri ale abatelui Ber- Abatele (ordinul franciscan), ca slujitor religios, aparținând
de începeau

ât un teatru
eţoasă, care,
trădanie, de
de deasupra
nardo – volumul al II-lea - şi unui ordin catolic, apare ca un preot al vremii, atent la viața
Ochiul sfinxului (eseu despre
pe care s-o
nezeu-Crist,
TOR...întru
neţe şi Viaţă
sa simplă, acționând într-o lume săracă, ignorând ispitele,
astă scurtă şi
...pe buzele
romanul poliţist mondial)*. curios să ducă mesajul creștin mai departe. Călătoriile sale
nt! - dincolo
! - MAGUL După cum vedem, temele sunt etape ale inițierii și reprezintă călătorii spirituale, în care
„nălucirea”

sunt complexe. Ne vom referi,
Editura RAFET
în textul prezent, la prima
parte, Noile năluciri ale abatelui
Bernardo, o continuare a primei părți, apărute la aceeași editură,
în anul 2014.
Această proză scurtă merită toată atenția, pentru că este
o reușită a scriitorului, unul prolific, care a făcut, din scris,
o misiune - pentru exprimarea adevărurilor complexe ale
lumii în care trăim. Putem spune că acest gen i se potrivește,
cărturarul se întâlnește cu naratorul, sociologul cu istoricul,
profesorul cu teologul. Preocupările autorului sunt multiple,
iar proza scurtă îi dă posibilitatea să prezinte valorile umane
– pozitive și negative – care au făcut / fac lumea mai bună
și încăpătoare, pentru toți. El nu exclude misterul, puterea
cuvintelor de a modela mintea cititorului, istoria ca film bine
regizat de Dumnezeu, pentru a duce la punctul final creația sa.
Abatele este un alter ego pentru Adrian Botez, el se
transpune foarte bine în pielea călugărului Bernardo, preluând
valorile sfințeniei reale, miturile care încheagă lumea în
diferite zone ale planetei, potențând rădăcinile lumii, care ne
țin, pe noi, ca participanți la istoria dinamică de azi.
Se simt nuanțele vechi, ale evului mediu, foamea după
cunoaștere, lumea precreștină, în evoluție spre o formă
agreabilă, bazată pe valorile creștine, validate de istorie.
Autorul a preferat instituțiile teologice validate de catolicism,
supunându-se unei rigori asumate. Cu toate că mediul în
care acționează este majoritar ortodox, el are capacitatea de
adaptare la valorile general acceptate, în creștinism și în lume.
Personajul principal, înțelept și curios, flămând după
miracole și acceptând posibilitatea morții ca o poartă
de trecere, este Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y
Alcàntara, un nume complicat, asemenea caracterului său.
El lasă urme în timp, mesaje pertinente, având opoziția
Sfântului Scaun (opoziția puterii, un joc etern) – un manuscris
solid, Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi, conform
se găsește și regăsește miracolul lumilor. Discuțiile sale cu
alte personaje tragice au dinamism, provoacă la curiozitate
și reflectă discuțiile scriitorului cu sinele.
În povestirea Abatele şi „nălucirea” rădăcinilor lumii,
descoperim societatea daco-getică veche, cu toate valorile
ei, cu impactul asupra civilizației. Sunt prezentate tradițiile
românilor, frumusețea acestora și simbolistica bogată,
legată de începuturile lumii. Peisajul Daciei apare grandios:
„…Acolo, în Nord, erau Munţii falnici, atât de înalţi, ÎNCÂT
BAT LA SFINTELE PORȚI ALE CERULUI… Munţii semeţi,
cât şi locuitorii lor, de prin risipitele sate… Munţii ca nişte
patriarhi biblici, acoperiţi de păduri nesfârşite, ca de nişte
bărbi colosale… păduri nesfârşite, cărora băştinaşii le zic
<<CODRI>>…” (p. 44).
Abatele folosește cuvinte vechi și mituri, pe care le-a
descoperit în această zonă de lume: „…Am ajuns în poiană.
Tocmai începuseră, nişte făpturi de raze, să-şi danseze
fascinantul lor dans…Erau ielele <<frumoasele, mândrele,
dânsele, şoimanele, vântoasele>>… ca nişte ÎMPĂRĂTIȚE
ale Cerului!” (p. 51).
În povestirea Abatele şi sisifii ne este prezentată ciocnirea
civilizațiilor - între incași și spaniolii cuceritori, discrepanțele
dintre cele două lumi, dar și panorama spirituală a celor
cuceriți, universul lor special, legat de începuturile societății.
Uneori, cuceritorii se dovedeau mai barbari decât cei umili,
cuceriții, victimele cruzimii săvârșite în numele civilizației.
Lucruri care s-au mai repetat în istorie, pe continentele planetei
- și se vor mai repeta... Călătoriile sunt multiple și cititorul va
avea bucuria să descopere panteonul universal al miracolelor.
Epilogul dezvăluie esența acestor narațiuni bine scrise,
acela care ticluiește cartea se confundă cu ea, o „mănâncă”,
adică o asimilează. Este un simbol aici, al profetului care
trebuie să-și zică mesajul, preluat din Biblie. Cartea este un
vehicul prin care Dumnezeu comunică omului ideile care țin

66
 sintagme literare
cosmosul în echilibru și armonie. Întoarcerea în realitate, în
activitățile cotidiene ale povestitorului, este una șocantă,
mirajul s-a rupt, el părăsește oglinda în care s-a lăsat captat
de imaginație, dorință, viziune.
Adrian Botez reia Mitul Artistului, cel care poartă în sine
Cartea, cel care se va elibera de ea prin „naşterea” povestirii,
o imitație a Genezei.
„Dintr-o dată, constatai că, mult deasupra mea, plutea
o imensă CARTE…o CARTE ROȘIE…care se răsfoia singură…
şi, ajunsă la numele meu, CARTEA se ridică, într-o rotire
ameţitoare, spiralată, către ceruri…şi, în timp ce străbătea, în
spirale, drumul către cer (casa unde eram nu avea acoperiş…),
CARTEA ROȘIE devenea tot mai orbitor ALBĂ… până ce dispăru,
absorbită de Cerurile Luminii-dintre-Bezne…” (p.146).
Autorul se întoarce în mormânt, în locul abatelui - care
și-a scris nălucirile, cu o pasiune demnă de un văzător rătăcit
- din istorie, în istoria profundă… Abatele și-a permis o
pauză din eternitatea cuvintelor și a revenit într-o realitate
schimbată, cu o mare curiozitate de a pipăi, mirat, viața de
familie. A ieșit din singurătatea călătoriei prin lume și timp.
Adrian Botez are darul de a aduce la lumină vechi
întâmplări, de a le modela după o viziune proprie, încărcată
de simboluri și mituri, de a învia o lume pierdută. El inițiază
cititorul în amplele unde spirituale ale istoriei, aduce termeni
noi în atenția lui, le explică atent, pentru ca manuscrisul să
capete valoarea pe care o merită.
Pentru generația actuală, vechi termeni sunt actualizați,
sunt potențați sub impusul creator: Sisif, deșertul Nazca,
catedrala romano-catolică, eroi tragici, precum porcarul
Francisco Pizzaro (devenit mare cuceritor...), apoi Atahualpa,
personajul tragic al Americii. Sunt puși sub lupă Omul
Primordial (Calumet-Pipă), personalități uitate, precum
Garcilaso de la Vega, „incasul”, este reșapat mitul lui
Nicolo Machiavelli, complexă personalitate, care a marcat /
marchează cinismul în politică și pragmatismul crud.
De asemenea, el explică termenul de adevăr (aletheia),
așa cum a fost fixat în gândirea oamenilor de vechii greci,
sau sufletul lumii/ energia (aitheros).
În unele locuri, autorul merge până la pesimism, vede
lumea în descompunere, universul abia mai poate menține
vechea structură, se prăbușesc tavanele cerului peste un
om copleșit de erorile sale. Se pare că specia umană se
Atelier critic
pregătește să iasă din univers, acesta este mesajul tulburător
al cărturarului.
Călătoria spirituală este descrisă atent, ea face, din fiecare
povestire, o realitate care bate realitatea de lângă noi: „…Mă
trezii de-a binelea…şi călătoriile mele, în sus şi pe coclaurii
platoului pământesc, scăzură…se făcură mai dulci şi blânde,
nu mai aveau iz de pradă, pe care o înhăţam egoist şi orb, şi o
sfârtecam…meditaţia, imaginarea călătoriilor, discernământul
călătoriilor…crescură, crescură tot mai mult. Mergeam acolo
unde slabii ochii ai spiritului meu nu aflaseră prea multe,
despre rană şi despre strigătul de ajutor, ascultat, cu spaima
cutezătoare, în toate nopţile şi zilele…” (Abatele şi visul, p. 107).
Călătoria reprezenta, pentru abatele Bernardo, mai
mult decât reprezentau banii și faima… Este luxul pe care
și-l permite scriitorul și cel care iubește cunoașterea,
deschis spre marile taine, care înfloresc generos, pentru cel
care mereu caută… Cunoaşterea este cea mai frumoasă şi
periculoasă aventură…
Acest gen de literatură i se potrivește lui Adrian Botez, el
poate povesti deschis „nălucirile” sale, are cultura necesară să
le susțină. El are viziunea de a da un sens întâmplărilor, poate
face din imaginar o realitate coerentă și dureros de acută și
actuală, în care cititorul poate recunoaște tiparele moderne.
Cărturarul se simte acasă printre vechi eroi anonimi,
reînnodând povestea istoriei, acolo unde pierderea memorie
a declanșat fractalii.
*Adrian Botez, Noile năluciri ale Abatelui Bernardo –
vol. al II-lea/ Ochiul Sfinxului (eseu despre romanul poliţist
mondial), Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I:
Viziunea Sfântului Augustin din Hipona /detaliu/, pictură de
Vitore Carpaccio, Scola di San Giorgio degli Schiavoni, Veneția
și Aşa am visat cu Ochiul lui Dumnezeu – pictură de Corina
Chirilă). Cartea este dedicată soției, Elena, Adrian Botez scrie
„cu toată dragostea și recunoștința (cvasi-martirică!) arătată,
de-a lungul unei vieți întregi (petrecute alături de mult-prea-
incomoda mea persoană…), muncii mele cultural-literare!”
67
 sintagme literare Atelier critic

DANIEL
de cuvinte putrede”).
Și totuși, orașul ia în brațe iubirea, o face posibilă. De
la senzualitate se trece la sentimentalitate, spre a se ajunge

LUCA
la comuniunea bărbat-femeie („ieri ți-am purtat visele / și
de atunci nu mai gândesc / cu gândurile mele”), una atât de
puternică încât iubirea nu mai trebuie căutată în exterior, ci
în interior („rugina mi se imprimă / singură pe degete / în
timp ce te caut / în trupul meu fără de margini”).
Poezia - o știre șocantă Dacă ploaia șterge frumusețea orașului („după
fiecare ploaie / orașele sunt pustiite de frumusețe”), o
Volumul Manifest pen-
multiplică pe cea a femeii, pregătind-o pentru maternitate
tru globalizarea poeziei de
(„după fiecare ploaie / se face mai mult loc / în pântecele
Ionuț Calotă (Editura Euros-
deschis al femeilor”).
tampa, Timișoara, 2018) se
Iar atunci când iubirea se așterne în versuri fără
constituie într-o mărturie
cuvinte (ce se transformă în gesturi: „mâinile noastre se ating
a universalității limbajului
/ și se amestecă / mâinile noastre sunt cuvinte”), poezia se
poetic, ce depășește orice
preface într-o știre șocantă, ca și cum poezia nu și-ar avea
barieră lingvistică.
locul în orașul contemporan („știu că într-o zi o să-ți scriu o
Astfel, cu excepția micro-
poezie / fără cuvinte / știrea asta e atât de șocantă”).
ciclului intitulat În spirit
Spațiul („dar noi mergeam încet / atât de încet încât
japonez (haiku-uri), fiecare
/ strada o luase înaintea noastră”) și timpul („tu îți șlefuiai
din poemele incluse aici
umerii de mine / în timp ce zilele / cădeau singure din
sunt tălmăcite în cel puțin
calendar”) se alterează atunci când în oraș se ivește iubirea,
o limbă străină (engleză,
lăsând loc aducerilor aminte (chipul bunicilor) și poeziei ca
franceză, spaniolă, rusă, ucraineană, germană, bulgară, ca-
o apropiere de divinitate („îmi plac poeții / pentru că sunt
talană, rromani, poloneză, maghiară, albaneză, italiană ori
mai înalți decât noi / când intră într-o cameră / ating cerul cu
sârbă).
fruntea”).
Ionuț Calotă este adeptul unor poezii simple, pe
Ionuț Calotă îndrăznește să inventeze cuvinte
spațiu restrâns, dar compacte („Când mă îndrăgostesc / scriu
(„iubiurbie” ˗ iubire a orașului sau în oraș ˗ ori „bluestem”
poezii”), unde se mai întâmplă să existe și versuri care să
– amestec între „blues” și „blestem”), cuvintele adunându-
dilueze imaginea ori mesajul (precum ultimele patru versuri
se în interiorul poetului ca într-un lagăr în așteptarea marii
din poemul tăcere înainte) sau versuri ce explică („îmi
evadări („eu însumi sunt / un lagăr de cuvinte”).
reamintesc că eu doar visez / ce mi se-ntâmplă”). Un minus
Autorul combină în mod armonios imaginile
este și prezența cacofoniei: „începe să ne crească / câte o
picturale („soarele pare să aibă cearcăne noi / iată cum
cruce în spinare”. De asemenea, versurile finale ale poemului
cade culoarea de pe flori”) cu cele filmice [„ea umblă goală
într-un cerc pătrat își păstrează, totuși, independența,
pe zăpadă / (...) / tălpile sale / toarnă formă de inimi / în
neconferindu-i acestuia un caracter unitar („acel cineva iese
ultima ninsoare / pagină rămasă nescrisă”] ori ale viselor,
din televizor / și îmi mănâncă toată cina”).
amintirilor („luna a luat-o razna / pe drumul spre copilărie /
Însă volumul convinge. Autorul își plasează
îmi arată un muzeu al sentimentelor”).
poemele în mediul citadin (ori viceversa), efectele fiind
Poemul tribut lui Nichita reprezintă ars poetica
uneori neașteptate (balconul e o graniță: „pe balconul
autorului: „în fiecare zi încep să scriu câte o poezie / pe care
meu / se întâlnește noaptea / cu ziua”; irealitatea devine
nu o termin niciodată / în fiecare zi iau / câte ceva din viața
tangibilă prin lectură: pe Virginia Wolf „o cunoșteam după
mea să pun / într-o poezie / și ea consumă oarbă din mine”.
ridurile fine ale tencuielii / după cum se legănau paginile
Poezia este un dar ce leagă inimile oamenilor, fără
cărților / între un perete și altul”) iar alteori previzibile
a avea importanță rasa, culoarea ori naționalitatea lor. Mai
(singurătatea e prezentă chiar și în iubire: „orele când te
mult, îndeamnă la speranță, credință și curaj în a lua în piept
aștept să apari / toate astea nu sunt decât / tăieturi cu
viața așa cum este ea. Pentru că viața este unică, ori, cum
oglinda / prin camera mea / pustie”; invazia televiziunii:
zice autorul, „viața este o carte / într-un singur exemplar”.
„de la o vreme miroase a știre stricată / parcă-i un acvariu

68
 sintagme literare
În luptă cu proprii demoni
Corina Dașoveanu, în
volumul antifericire cu
aripi (Editura Eurostampa,
Timișoara, 2018), scrie o po-
ezie îndrăzneață, viguroasă,
masculină am putea spune.
Este om, este femeie
(„sunt femeie și îmi plac fe-
meile... / ah, ce poveste de
om e o femeie / atunci când
miroase a pădure / sau când
i se încurcă sălbăticia în aer”)
și are sentimente, însă aces-
tea nu sunt îmbrăcate în li-
rism, ci mai degrabă în cinism
(„e nevoie de niște semne / de circulație a sentimentelor”).
Iubirea (ori forța ei) cunoaște aici două fațete: iubire și
credință, care par a merge pe două linii separate, însă e doar
o aparență.
În prim plan este femeia. Avem în fața ochilor o femeie
dezinhibată, care își recunoaște neliniștile, nehotărârile
și lupta continuă cu proprii demoni („dacă mă privești din
interior, sunt aceeași femeie cu două mâini simple / care
poartă războaie / sau își scoate pruncul din pântec”).
Femeia e duală, înger și demon, desfrâu și sentiment
(„ah, și ce lungă e dunga neagră a ciorapului / între iadul și
raiul unui picior”), dar și capabilă de a-și da seama când e
exact timpul potrivit pentru dăruire („trage ziua din priză,
/ pune pe foc seara asta de iarnă, / desfă-ți nerăbdarea-n
alcov, / e timpul, femeie, / să dai cireșe omului tău”).
Fiecare noapte, fiecare întâlnire își are povestea ei, fără
de sfârșit („pe cearșaf / șeherezadele tale își întind coapsele
/ spre gândul bărbatului”).
Iubirea e o veșnică așteptare, ce trece dincolo de trup,
spre a ajunge la sufletul celuilalt („descântec de dragoste fie,
/ năvalnic la noapte / bărbat să îmi ție / cu patima-n carne, /
cu inima-n palme”).
Iubirea își are locul ei în univers, neîmplinirile pământești
răsfrângându-se asupra celor cerești, îngerii resimțind pe
propiile... aripi neiubirea („trecuse un veac de nedragoste /
din luna arborilor fremătători / până în dimineața asta ninsă
proaspăt / și mi se îmbolnăveau îngerii de sâmbete moarte”).
Eternitatea e inutilă, importanță având momentul trăirii
(„ia-mi eternitatea asta inutilă, / oricum n-o s-o prind, / dă-
mi pe ea câteva întrebări / despre ce înseamnă să ai ceva de
nespus. / doamne, și câte nespusuri am de răspuns...”).
Totodată, în fiecare om locuiește un rai propriu („raiul
meu și al tău / sunt haimanale regale prin împărăția / lui nu-
mi pasă dacă ne rămâne pe gură / dragoste vanilată”).
Însă autoarea demitizează totul („astăzi deșurubez mitul,
/ îl scot din matcă, / îi fac botez interzis de orice religie”),
Atelier critic
iar în femeie se confruntă demonii cu îngerii, în căutarea
credinței [„din dragostea unor copaci / înghit o sămânță, / mă
nasc în pântecele meu / (cresc păduri și în iad, nu-i așa?)”].
Cel fără de nume dobândește în poezia Corinei Dașoveanu
(„am păcătuit , mamă, / cu celfărădenume, / vine să mă ia de
mireasă, / îi port viul de dragoste-n mine”) accepțiunea dată
de Erich Fromm: „fundamentul întregii firi; Dumnezeu sunt
eu, în umanitatea mea”. Altfel spus, Dumnezeu sălășluiește
în fiecare dintre noi.
E drept însă că tot în noi există și o parte întunecată,
animalică, instinct pur, ce abia așteaptă să se ițească („vino
șarpe, / și mușcă din carnea femeii, / scoate-l pe cain la lumină”).
În poemul ce încheie volumul, oameni-corbi, speranța
izbutește să încătușeze nefericirea („antifericirea”), dar
aceasta plutește încă amenințător, precum un vultur în
căutarea prăzii, așteptând evadarea („o antifericire cu aripi
/ ca un dumnezeu sfâșiat / de un aer cu gheare / plutește în
colivie ghimpată...”).
Însă salvarea omului stă în iubire și credință, cele două
fiind inseparabile, în pofida aparențelor („eu, tu / sfinți
pedepsiți pentru curajul / de-a ne desface nimbul, / de-a
mușca flămânzi / din dragostea asta pământească, / ascunsă
în biserica fără ziduri dintre noi”).
Desigur, credința este șubrezită și de șabloanele folosite
de mass-media, unde biserica e prezentată ca fiind într-o
permanentă urmărire a banilor („mi s-a spus că ar trebui / să
îmi mișc codul numeric personal / spre o biserică din cartier, /
cică ăștia au mașini automate ultrarapide / de spălat păcatele”).
Dar Dumnezeu iubește oamenii, este îngăduitor și
răbdător cu aceștia, așteptându-i să-și recunoască greșelile
și să înlocuiască ura cu dragoste („dumnezeu / preferă bolile
incurabile ale sentimentelor”).
De altfel, chiar și viața e o boală, firesc, fiind încărcată
de sentimente („sufăr, recunosc, / de viață incurabilă, /
netratabilă / și al dracului de frumoasă”).
Poezia Corinei Dașoveanu e încărcată de metafore
(după cum remarcă și Daniel Dăian pe coperta a IV-a:
„poetă a exploziilor metaforice...”) și imagini ce răscolesc
în profunzime cititorul, însă câteodată mesajul e diluat
(precum în poemul confecționez lacrimi, unde rezistența
acestuia constă în prima strofă și ultima), iar alteori jocul cu
cifrele nu creează efectul scontat (de pildă, un plus pentru
poemul cerebral 69, un minus pentru așa de 9).
Femeia din acest volum pare a duce o luptă împotriva
tuturor, însă în fapt e vorba de o luptă cu sine însăși,
încrâncenarea aceasta ducând la regăsirea iubirii și a
credinței, atât de aproape de a fi pierdute.
69
 sintagme literare
DANIEL
MARIAN
Adela Conciu
Elogiul jocului existențial
Nici eu nu iau viața în
serios, altfel nu aș mai avea
timp să o trăiesc. Emoției
fiecărei picături de viață nu
îi trebuie nicio justificare,
nu e cazul de a cere voie
pentru a te da pe toboganul
secundelor, pentru a îți
jumuli coatele și genunchii
dacă prinzi viteză și te
mai intersectezi cu câte-o
muchie care n-ar trebui să
fie. E o simplă chestiune de
percepție personală, care
desigur poate fi contrazisă
deși mai greu. Până la urmă,
când îți vine nota de plată,
e cu totul altceva și nu mai
contează dacă te furișezi făcându-te că plouă eufemistic.
Jocul este totul, poate să spună orice mare doctor în
indiferent care zonă a înțelepciunii, absolut orice vrea
despre seriozitate și responsabilitate și alte bla-bla-uri. Și da,
chiar jocul cu existența este exact ceea ce se poate traduce
în farmec absolut. Ei bine, am surprins-o în toiul faptelor
pe Adela Conciu, atunci când s-a încumetat și bine a făcut,
„jucând șotron cu răsăritul”.
Plecând de la poemul care de altminteri girează titlul
cărții, putem parcurge liniștiți taina jocului devenit aici artă
a trăirii limpede, frumoase. „Azi m-am dezlegat/ de surâsul
amar al/ nepăsării./ Sunt frumoasa/ nelegitimă/ ce soarbe
păcatul/ din câmpul tău de maci./ M-ai purtat pe brațe/
botezate-n rouă,/ smulgându-mă uitării,/ m-ai dezbrăcat
de mantia/ cenușei/ și-am alergat desculță/ în maratonul
nemuririi./ Cu palme calde/ degete arzânde,/ m-ai învățat
să mângâi/ ploaia/ și viața…/ m-ai găsit,/ jucând șotron cu
răsăritul”. Se vede clar cum poeta nu se complică inutil cu
construcții menite să te învârtă în cerc până la obșteasca
interminabila amețeală. De altfel, nici nu ar fi ’mers’ o astfel
de abordare, ar fi fost categoric contrară spiritului ludic,
liber, descotorosit de amănunte seci.
La fel de directă este expresia lirică aproape oriunde
deschizi cartea. Ceea ce îmi place mie în mod deosebit, parcă
mă și văd străbătând involuntar prin poem șine de cale ferată,
în căutarea unei atemporale dar bineștiute gări… „Umbra
inimii”: „În gara dintre brazi/ mi-am pierdut umbra inimii./
Am rătăcit-o prin trenurile/ ce întreabă mereu de tine./ De
prea multă iarnă,/ depărtarea a înțepenit a uitare./ Undeva
în infinitul ei,/ umbra inimii mele tremură./ S-ar îmbrăca
în haina sufletului tău./ Din orizont ăndepărtat ninge/ din
70
Atelier critic
aripi de înger./ Ochii mei privesc cerul/ sfredelind amintiri./
Mirosul vinului fiert cu/ scorțișoară,/ venit de undeva, îmi
aduce/ căldura îmbrățișării tale./ dezmierdînd fulgi grei,/
întind brațele să te cuprindă./ Cu fața hâdă râde de mine/
peronul,/ scrășnind din dinți de fier,/ linia infinitului,/ mă
întreabă de sunt nebună./ Doar inima oftează/ a clipă de
tăcere./ Umbra ei te-a găsit și îți/ Sărută… sufletul.” Poemul
este fără cusur, asta zic eu. Probabil că va veni cineva să emită
alte considerații și eventual să sugereze alternative. Mie
unuia, finețea scrisului așa cum se manifestă aici, îmi ajunge!
Și spun asta în timp ce, de la o vreme nu mai obișnuiesc să fiu
îngăduitor cu nimeni, în primul rând cu mine.
Ţin neapărat să reproduc un poem care m-a copleşit prin
sinceritate, prin acurateţe, prin relevarea realului: „Respirăm
întunericul/ vieţii,/ cuvintele ne scârţâie,/ silabele plâng cu
ploaia, doar dragostea se vrea/ a fi voluptoasă.// Îmbătrânim
căutând/ adevărul/ unei sublime iubiri.// Tu…/ păstrează
o taină/ şi uită obsesia/ ascuns adânc/ în coapsa mea”
(Diogene). Și fără a da ocol prin exprimări evazive, îndrăznesc
să afirm că da, simplu și elegant, așa se scrie un poem!
Corin Culcea
Intimidarea timpului
Da chiar așa ce tupeu poți
să ai, prietene poete, să te iei la
harță cu singura chestiune pe
care Dumnezeu n-a avut vreme
s-o inventeze, a luat-o de-a gata.
Cuvântul probabil că a târâit
timpul și l-a plesnit bine de tot
până l-a învățat despre mișcare,
mai întâi să se legene, apoi să se
umble, să se danseze, să se cațere,
să se scufunde și să se zboare…
Când Corin Culcea declasifică
în felul acesta ce mai era
secretizat, ajungând la un fel
de desființare mitologic(easc)
ă a nenumirii ăleia care uneori
cu pretenții de nemurire ori de
a nu fi, în „Timp fără timp” se întâmplă minunăția, atunci
înseamnă că ne-om pune pe de povestit despre aceasta.
Când te ocupi de ceva precum timpul, e grabă mare,
ființele și lucrurile nici nu știi când vin, când pleacă, și dacă
oare chiar au fost vreodată. Timpul acesta întotdeauna
atemporal, zicând acum defect, scoborât din vreun
Greenwich pentru a se deșănța într-o eventuală iluzie de
Cassiopee, e o de fapt încercare de materializare a ceea ce
nu-i destul sau nu-i deloc.
Hai să vedem: „Îmi așezasem capul în căldura pieptului/
tău/ și mă pierdusem cu totul/ în vraja tremurândă a sânilor/
dezmierdării.../ Tu nu mai știai,/ eu nu mai știam/ care
copilărie ne prindea din urmă/ și ne îndurera mângâierile!.../
Eu nu mai știam,/ tu nu mai știai/de ce suspinam,/ de fericirea
că suntem/ sau de tristețea că nu am fost mai demult/ și
poate nu vom mai fi!.../ Îmi așezasem tâmpla rănită/ în
curgerea sângelui tău prin mine.../ nu îndrăzneam să cred/
că rana mi-o vezi,/ iar degetele mele te căutau în neștire.../
Niciunul din noi nu mai știa nimic,/ decât ne simțeam și
atât,/ ca doi orbi simțindu-și lumina din ei,/ dincolo de
prăpastia ochilor!.../ Doar stăteam unul într-altul,/ mister
 sintagme literare
în mister, îmbrățișați.../ Nu mai știam/ nici de ce plângeam
amândoi!.../ Ne iubeam... și atât!”
Ceea ce transmite direct și neprelucrat cu vreun taraf, el
poetul, nu face decât să-ți fie ciudă, deoarece se instalează
atât de confortabil încât iaca mai scoate-l de-acolo. E de
înțeles atunci oprirea automată a limbilor ceasurilor la ora
care trebuie să fie exactă.
Omul care iubește ca să trăiască și invers și de amândouă
sensurile. Asta văd în desfășurarea lirică fără cusur,
curgătoare lină și categorică precum ar fi o definiție. E o
intimidare a timpului?; ba bine că n-ar fi.
Îmi pare bine să întâlnesc nu neapărat esenţializarea
stării sublime, capitale, ci trăirea ei nedisimulată şi aruncată
în faţă precum leoaica tânără a lui Nichita… E cum în
expresia de demult: „Feriți linia unu!” Pentru că pericolul se
arată maxim după cum scrie la carte…: „Mă las ucis clipă de
clipă... şi tac!”: „Mă poți părăsi oricând,/pentru că nu țin la
mine deloc!/ Îmi poți tăia mâna cu care scriu,/ căci oricum
eu scriu doar cu suflarea din mine!/ Mă poți vinde după un
colț de stradă,/ cu o simplă tăcere,/ cu o simplă ascundere/
în spatele umbrii durerilor mele!.../ Mă poți părăsi cu un
singur cuvânt/ rostit cu seninătatea celui ce are puterea,/
dar eu rămân să provoc stelele/ să sape în mine lumina,/
rămân paranoicul dăruirii luminii/fără nici o geană închizând
întunericul,/ înfășurării, împletirii strânse a sufletelor,/cum
împletești sufletul copilului tău,/ la bine și la rău,/ la iarbă
crescând,/ la foc pârjolind!... /Mă poți părăsi oricând,/
pentru adevărurile tale/ care mă ocolesc,/ din nebăgare de
seamă/sau dintr-un calcul firesc.../ dar eu rămân/ să urăsc
matematica cifrelor,/ rămân să zbor fără trupul tăiat,/ căci
nu țin la mine deloc,/mă las ucis clipă de clipă.../ și tac!”.
Deci, prietene poet, e totul bine dar să să să fii viu pentru
ca să trăiești precum în spusele tale oscilând între hai și di-
hai, într-o exemplificare a singularității existențiale pe care o
împarți cu generozitate!
Liviu Nanu – Veşti din Utopia
Afară din tipare! strigă poetul
Poți liniștit să te dezbraci
de forme, păstrându-ți
nu doar viu dar și mult
mai proaspăt conținutul.
Contactul esențelor direct cu
mediul niciodată perfect, dă
naștere unei punți senzitive
și cognitive care te determină
să nu-ți mai cauți propria
perfecțiune, pierzându-ți
astfel viața fără rost, de fapt
uitând s-o mai și trăiești.
Pe la colțurile gândurilor
îți tot vine să faci ceea ce
e bine de făcut. Ei, și la un
ceas deloc de taină, așa, la
oră de vârf, zici: gata, măi, până aici cu tufe și cu pene și cu
fashion! Și atunci vezi ce bine e că tocmai ai ieșit din rândul
lumii sufocate în propria-i emfază, și asta pe când toți abia
așteaptă să se arunce în acea falsă lume.
Vrei să scrii poezie? Păi scrie! Și dacă ai „vești din utopia”,
e… fantastic de periculos de excelent, pentru că sigur vei
Atelier critic
scrie poezie. Asta face Liviu Nanu, pe care eu l-am știut mai
întâi calificat romancier și nici că bănuiam cum e poet. E!
N-o să musai țopăi și n-o să nici bat din palme, dar tot
mă-ncearcă oareșce năstrușnicie pentru că iată trebuie,
așa zice poetul: „să aruncăm toate femeile în sus/ au zis
bărbații/ și apoi să le prindem în brațe// așa au și făcut/ așa
s-a căpătuit și tata cu maică-mea/ el era mai domol din fire/
sau poate doar puțin amețit de cap/ iar mama era slabă trei
oase și-un zâmbet/ a plutit mult în aer/ până să se decidă în
brațele cui să cadă// parcă era din bancul cu oltenii care-și
aruncau în aer căciulile la meciul cu Jiul/ și cei mai deștepți le
prindeau pe alea boierești/ de astrahan// acum scriu cuvinte
pe bucăți de hârtie/ și le arunc în aer/ unele plutesc aiurea
și se pierd/ eu le aleg pe cele căzute cuvinte grele/ și din ele
încropesc/ uneori o poezie// niciodată blestem” (să aruncăm
femeile în sus). Ars poetica, în toată regula. Modul haios a
se subînțelege fin (auto)ironic în care se produce aici poetul,
chiar îl caracterizează. Mă gândeam acum așa, subversiv, la
veșnic prietenii poeți Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Ioan T.
Coșovei; ha! Să nu mă-ntrebați după ce mă gîndeam…
Bine, și vine el poetul într-o grabnică strălucire care
nu știu din ce străbatere a minții, să-i dea poate o replică
prietenească în aceeași lungime de undă, blândului dar
aprigului în cuvinte, regretatului meu și al nostru Ioanid
Romanescu. Iată: „de ce nu vreau să fiu visător”: „în
facultate scriam versuri/ pe caietul de socialism științific/
de aici mi s-a tras și restanța/ erm prea visător/ și țara
avea nevoie de oameni cu picioare înfipte bine/ în asfalt//
cu hoțul m-am întâlnit mai târziu/ stam pe o bancă lângă
faleză/ el îmi povestea cum tăiase stuf în deltă/ eu priveam
marea din spatele lui/ „trebuie să_fi_fost_foarte_frumos
acolo” spuneam eu/ „frumos pe dracu’/ bă/ nu ești normal
sau visezi?”// apoi s-a dus tata și eu fredonam în gând lângă
el/ mă minunam de ce nu plâng/ și priveam cerul curat și
albastru/ priveam pământul de sub tălpile mele/ priveam
mult pe vremea aia/ mult…// „dar ce vrei tu nu se poate”/
îmi spun toți și acum/ de la partid de la școală/ de la chioșcul
de ziare/ de la taxe și impozite/ „ești prea visător/ chiar și
pentru poezie”. Păi da, și mie mi s-a întâmplat să-mi spună
fata pe care mă gândeam că o iubeam, că nu nu nu și nu că
sunt cu capul în noriiiii. Și iaca, mi-a aproape trecut. Măi, dar
chiar măreața poezie să ți-o facă în felul ăsta… hmmm.
Mă gândeam că nu pot scrie fără să glumesc la rândul
meu, despre poetul pentru care a glumi este o manifestare
firească. Deci, să încerc să fiu serios înainte de a sări din pagină
cu acest expozeu: „amintirile mele sunt două șosete rupte/
de câte ori le încalț îmi iese câte o idee proastă/ ca un deget
roz// de vină e vârsta prețul probabil/ îmi repet în fiecare zi/
am o teribilă satisfacție să dau vina pe altul…” (patru elegii
roșiorene). Aici am reprodus doar prima dintre nicidecum-
elegiile, ci mai degrabă recuperările binefăcătoare după cine
știe ce faptă petrecută mental ori împiedecată-n real; celelalte
trei, merită citite și nu oricum ci ca pe un pansament eficient
contra oricăror eventuale tristeți și alea fugitive.
Acesta este poetul Liviu Nanu. Aceasta fiind o minimă
expresie a abordării lui, dintr-un singur foc. Mai departe, foc
de voie, deci!
71
 sintagme literare
Nicolae Nistor
Aici unde ne vedem mai bine
De unde ar fi să vină
luminile de acolo și lumile,
sau așa ceva știm. Și unde
se prăpădesc unele, se duc
de tot și altele celelalte.
Construcțiile nu le facem
noi, cel mult putem imita
după modele, le mai artizăm
pe alocuri, asta dacă nu le
scoatem direct la imprimantă
după emblematicul academic
copy/paste.
Cu facerile și desfacerile
astea de lumini și de lumi
se ocupă Nicolae Nistor în
al său „Elefantul din vitrina
de cristal”. În fel absolut
natural, demersul său
porneşte de la fără venerarea care oricum e intrinsecă, ci
doar tentativa de explicare a femeii. Ceva la care nu-i prea
sănătos să te încumeţi, pentru că îndeobşte dă cu virgule, cu
paranteze, cu muuulte semne de întrebare şi de exclamare.
Poemul despre femeie este o pasiune disimulată prin
teoretizare energetică, pe principii de susținere browniene
fiind. Așa se arată: „femeia nu a fost din piatră/ nu a fost
din furtună/ la prima lumină/ cineva a prins-o din zbor/ și
i-a dat viață pentru viață/ apoi a lăsat natura să strige/ cei
care deschideau ochii lumii/ desenau fețele fiecăruia/ așa
prin atingere oarbă/ apoi ca un izvor au alunecat/ în viață
prin colacul salvator/ al mamelor/ fiecare pui are scâncetul
din El/ fiecare copil ar scâncetul din ea/ eu sunt un ea care
are lacrimi/ care vorbesc înainte de vorbire/ femeia este
pântecul acestei lumi/ este placenta de nemurire/ este o
neterminată povestire” (Femeia nemurire).
Acesta gândimă că nefiind elogiu, poate chin de redefinire
dar sigur atiingerea corzilor care să vibreze. În femeie unde
trebuie să fie corzi care să vibreze. Că altfel unde ar putea fi
ele vibrații care nu se pot fără corzi.
În ce priveşte arătoşenia programatică elefant, e acolo
unde trebuie, în timpul şi spaţiul corecte. Vitrina potrivit
imaginativă, din cristal poate întâmplător chiar desţelenit
din dune, adică devenit materializat, ce dracu’ până la urmă
din acela valoros dar neputând fi băgat la jeb cu tot cu
spectaculos elefantul, face însuşi însuşirea cărţii de a fi carte.
Iată, ca să nu se zică cum că aș vorbi din basme… ci doar
din basme: „călca atent printre bibelouri/ să nu strivească
visele/ de porțelan ale acestei lumi/ pe lângă el treceau/
coloane de muribunzi/ fără conștiință care mergeau/ în
pădure să moară/ doar el se strecura printre/ oameni ca
o umbră/ să ascundă locul unde/ se va retrage definitiv/
singurul loc sigur/ în afara vitrinei/ unde era scos/ la vânzare/
o vânzare de lux /pentru că era alb/ apoi închis în el/ refăcea
visele/ prin descătușarea cuvintelor/ ca un galop de elefant
tânăr/ care împrăștia cristale” (Elefantul din vitrina de
cristal).
Acum știm de unde și anume din evantaiul trăirii de acolo
și de atunci cristale. Și pășitul atent e un folk nemuritor al
inimii întotdeauna tinere în locul ei acela destinat pentru
încercarea și înălțarea sufletului la vigoarea creatoare. Și
72
Atelier critic
fiind așa:
„o vânzare de lux
pentru că era alb
apoi închis în el
refăcea visele
prin descătușarea cuvintelor
ca un galop de elefant tânăr
care împrăștia cristale.”
– Versuri de ținere de minte! Prietene poet, suntem în
libertatea oricărei vitrine de oricare cristal, când vrem noi,
așa să știi!
Paulina Popa - Trilogia oglinzii
De la încercarea la certitudinea ființei
Este absolut firesc să ne
preocupe imaginea noastră,
fie și numai pentru a ne
convinge că existăm cu adevărat,
că nu suntem doar o stranie
imaginație, un moft nebun al
unui concept întru totul neclar,
numit generic univers. Și nu
fac referire aici despre vreun
capriciu care să țină de vreun
make-up, de frizer ori de croitor.
Ci de interiorul cel viu și fără
odihnă nici măcar în somn…
Vedem încontinuu cum,
cel mai frumos, gândurile ni
se aranjează pe o scală a sentimentelor, sufletul în întregul
său în limpezimea cerului, iar intimitatea noastră cea care
ar trebui să ne definească, o împărțim cu îngerul personal,
când fericit, când trist. Acestea s-ar face de dorit, de atins,
de conștientizat și de înțeles în „Trilogia oglinzii”, un amplu
periplu liric adus tandru în fața ochilor minții cititorului, de
către Paulina Popa.
Cum altfel ar putea fi mai directă expresia, nedisimulată
în tot felul de ocolișuri semantice, decât așa cum se arată
în acest prim poem din primul volum, „Urcarea undelor”:
„aceea care stă în mâna lui Dumnezeu/ și în mâna mâinii
lui Dumnezeu stă,/ ne oglindește în cercuri mari,/ unde ale
luminii soarelui/ și lunii,/ ale primăverilor noastre/ în care
urcăm fiecare undă/ așa cum au urcat cei ce au zidit Templul,/
după porunca lui Dumnezeu,/ conduși de Zorobabel,/ fiul lui
Salatiel și Iosua,/ fiul lui Ioțadac.// Oglinda care mișcă undele/ în
vara cea de grâu,/ de pâine și aur,/ oglinda cu soare și lună,/ cu
lacrimă și zâmbet.// Oglinda imensă și clară/ unde ne înnoim de
fiecare dată/ când zâmbim regăsindu-ne alt chip,/ un mecanism
simplu până la esențe.// Oglinda în care intrăm/ ca înăuntrul
nostrum/ și una suntem cuprinși de val.// Urcăm în oglindirea
undelor/ așa cum au urcat cei ce au zidit Templul,/ după porunca
lui Dumnezeu,/ conduși de Zorobabel,/ fiul lui Salatiel și Iosua,/
fiul lui Ioțadac.// Ne oprim o clipă,/ Ascultăm/ propriile realități
inconștiente,/ Amin!” (Oglinda).
Întreagă cuprinderea poetică are loc sub semnul biblic.
Este remarcabil felul în care nu se apelează la o încărcătură
 sintagme literare
de încrengături dogmatice, doar făcându-se referiri la cele
ştiute ca fiind încrustate în fundamentele spiritului creştin.
Invocarea divinităţii se face natural, ca de la sine necesară,
iar ansamblul astfel construit devine rotund precum o
sferă de cristal în care e locul nostru aşteptându-ne spre o
sărbătoare a conştiinţei care foarte bine se poate confunda
cu o binemeritată rugăciune.
Cea de a două mărturisire
lirică, “Oraşul din cer”,
plasează autoarea în
spaţiul şi timpul propice
stării meditative, sunt
alături posturi declarative,
interogative, conclusive. Ceea
ce de departe atrage atenţia,
se cheamă îndrăzneţ “Codul
dragostei”: “descifrat de cei
ce măsoară în aur, iubirea,/
cei de aproape ai tăi şi cei
de departe, cei vii,/ asupra
cărora putere nu ai să-i
prefaci în ape,/ să-i prefaci
în valuri peste câmpiile tale
pustii. // Codul dragostei, un
soft inventat în sângele lunii,/
reguli aşezate-n balanţă la cumpăna vieţii, uşor./ Descifrat de
mâinile voastre unite în rugă,/ topit pe destine şi scurs din aripa
nopţii, în zbor// Dacă-ai trăi cât lumea, înmiresmând cuvinte,/
aşa cum stai, ducând în braţe zborul,/ cu aripile frânte de
lanţurile cărnii,/ fără odihnă, fără repaus şi fără-ai duce dorul.//
Ne-nspăimântată de reguli, aşa ca-ntotdeauna,/ din nou, cu
aripi ai putea străpunge nopţile/ şi luna.”
Aici nici c-ar fi prea multe de spus, e genul poemului
care curge fără stavile, un fel de intersecţie existenţială
se subînţelege, poemul pur şi simplu se citeşte şi se
rememorează de la sine.
Completarea trilogiei este una furtunoasă, sunt descătuşate
în clar înţelesuri intenţionat
rămase la urma urmelor.
Este “Iarna Îngerului”, unde
totul se luminează spre o
definitivă lumină. Şi fiinţa
cea încercată devine certă.
Iată cum se poate întâmpla
atunci când îndemnul
categoric erupe: “Este
vocea îngerului,/ aceea care
urcă,/ iese și ne înconjoară,/
este universul nostru,/
plasma imensă, orașul
din cer,/ undele oglinzii.//
Strălucește, deschide
aripile, cântă!// Undele sunt
aproape luminate/ chiar
dacă eu/ scot cu greu câteva
vorbe,/ strânse și ele între
dinți,/ sparte, fără încărcătură.// Strălucește!// Carapacea de
calcar se sparge./ Aripi zvâcnesc cu putere./ Este iarnă.// Îngerul
mă învață/ să cânt. (Străluceşte).
În emblematica taină a cuvintelor, împărtăşită de
Paulina Popa, se află de fapt o altă singură taină pe care
o purtăm cu noi, de multe ori chiar fără să ştim. Taina
oglinzii. Acesta este lucrul care contează!
Atelier critic
Valeriu Valegvi
Autoportret în fabuloasa artă a poeziei
Aș putea ajunge să cred
cum omul nu a făcut niciodată
poezie, ci poezia l-a făcut pe el
omul. Contururile fine se pot
trezi brusc pentru a îmbrăca
frumos ceea ce Dumnezeu a lă-
sat cu bună știință neterminat
pentru ca opera sa să fie com-
pletată printr-o măiastră printr-
o magie printr-o fereastră de
vremuri și printr-o dulce împă-
care între realitate și visare.
A putea transcede prin sim-
țuri într-atât încât acestea să se
departicularizeze, rezultând o
singură emblematică percep-
ție. A săvârși ceea ce se poate
chema minune în înțeles cu deschiderea largă a imaginii prin înno-
bilarea dată cuvintelor. Sunt considerente ce țin de înțelepciunea
meștegului fără seamăn căruia i se atribuie termenul de poezie.
„Octombrie reloaded” reunește un complex de oglinzi de
toate felurile, face astfel să fie reprodusă o parte de memorie
trăită conștient alături de o alta din spectrul imaginativ. Vale-
riu Valegvi se circumscrie într-o traiectorie consecventă, așa
cum deja bine îl știu din cărțile sale de poezie de până acum.
A spune, asta este, a spune deci: „O să număr până
când”: „O să număr zilele/ până la capătul punții din aval/ o
să număr zilele/ până la sorocul grădinii de aur/ o să număr
zilele/ până la ultimul scâncet de copil/ ursit dis de dimineață/
o să număr zilele/ până la capătul capătului/ atent foarte
atent/ la farsele mării/ (puse la cale cu sânge rece)/ o să
număr zilele/ ascunse-n văgăuna ochilor/ și-n arșița brațelor
tale/ îmi voi măsura puterile/ cu zmeul fermecat de o cruce/
până când se vor fi anunțat/ mai multe seri cu lună/ și eu
acolo sunt/ un boț răstălmăcit”.
Insistența, încăpățânarea, disperarea de a nu scăpa nicio
secundă binemeritată. Chiar dacă o anume din șir e binecuvântată
iar alta poate fi blestemată, totuși nu trebuie ratată niciuna.
Acesta este șirul firii și el trebuie depănat așa cum se cade. Întreg.
Da, prietene poet, chiar există și am trecut prin ea de
nenumărate ori, nu însă în felul tău, aceasta fiind doar a ta
„Sala de așteptare”: „Sala de așteptare/ pregătită din timp/
cu aer de mansardă/ a celor nerăbdători/ să primească vreo
confirmare/ sală cu program prelungit/ pe placul/ celui mai
exigent client// o mare de piepturi dezgolite/ gust sălciu în
gură/ ochi măriți/ în lumina de apoi/ un ritm sacadat/ din
măduva oaselor se ridică/ până-n tavanul proaspăt văruit”.
Pentru timp este pregătirea aceasta! Sau pentru
spargerea timpului în bucăți de rumegat mărunt! Sau pentru
ca timpul să se ascundă o vreme, altfel spus să mai stea și
măria-sa în sala de așteptare, să vadă cum e!
Ei, și fără „Soroc de descifrare” nu ar fi un farmec sau o
fermecare integrum…: „pentru ascunsa creștere/ ce vederii
totdeauna scapă/ până când într-un târziu/ se va hotărî cine
o consideră necesară/ gândurile se regrupează/ în pași vioi//
ipotezele dintr-un bilanț neclar se-ntorc/ și-i dureros de
strâmt/ din afară spre exterior// de mirare-i/ cum ascunsa
creștere așteaptă/ soroc de descifrare”.
Lumea lui Valeriu Valegvi se află înăuntru, în acel el,
dincolo de asta sunt doar unele (im)probabilități. Lumea
despre care făceam referire chiar există. Și nu e chiar ușor să
fie deslușită. Însă merită!
73
 sintagme literare
GABRIELA
ANA BĂLAN
,,Torentul”, felia de viață dulce-amară, un
roman ronânesc actual, de excepție
Îmi voi face din start o datorie de
onoare mulțumind timpului că mi-a
dat dreptate. În urmă cu mai bine de
doi ani, după apariția cronicii mele
,,Epic și poetic în nuvela polițistă” în
revista ,,Literatura de azi”, afirmam că
Marinel Gîlcă este scriitorul care are
calitatea de a ne surprinde curând cu
un roman puternic!
Iată că a văzut lumina tiparului ro-
manul ,,Torentul” la prestigioasa Editură
Art Creativ, o carte de excepție, sub coor-
donarea poetei Daniela Toma.
Prima impresie după citirea cărții este una favorabilă
redescoperirii plăcerii lecturii. Dacă aș încerca să definesc
starea, m-aș întoarce în timp, aș evoca primele romane citite
după programa obligatorie din liceu și aș retrăi senzația din
timpul frunzăririi unor titluri ca ,,Zahei Orbul” (V. Voiculescu),
“Clopotnița” (l. Druță), ,,Invitație la vals” (M. Drumeș), cărți
care au în comun o emoție nouă.
Nu am făcut trimitere spre romane polițiste de duzină,
deși este cunoscută formația profesională a scriitorului.
Marinel Gîlcă are avantajul cunoașterii în profunzime a
metodelor juridice și de aceea cartea sa se bazează pe
analiza pertinentă a unui dosar de investigație polițistă.
Romanul ,,Torentul” are greutate la propriu și la figurat, se
citește cu sufletul la gură datorită subiectului și mai ales
grație ușurinței cu care scriitorul scrie în numele artei, fâră
bariere. Astfel, dacă vom căuta repere, nu vom pleca de la
Agatha Cristie sau Sherlock Holmes ci, miraculos, rădăcinile
sunt la Rebreanu, prin tehnica planurilor paralele (politicul,
socialul, culturalul), la Slavici prin caracterizarea puternică
a personajelor , antroponimia ne trimite chiar la Caragiale
(personajul negativ se numește, comic, Ciobănescu). Cu
astfel de rădăcini sănătoase, autorul scrie cu un respect
deosebit pentru tradiție și valori culturale.
Coroana stufoasă se deschide aidoma unui labirint magic
în care pășim, conduși de firul Ariadnei, de la întuneric spre
lumină. Povestirea se deschide evantai și pe măsura înaintării
în text descoperim sensuri existențiale și valori morale
profunde. Tânăra Ariadna este victima unui viol. Paleta
semantică depășește aria investigației și dezvăluie sensuri
profunde. Torentul se naște în jurul unei picături care cește
tumultuos. Ariadna este nu doar victimă sau învingătoare, ci în
sens mitologic, simbolul trecerii de la negrul morbid la verdele
proaspăt. Povestea ei trece prin tot spectrul curcubeului și în
jurul ei se țes și se consumă scene de esență tare.
O carte polițistă? Nu. Dar interesant de urmărit atitudinea
74
Atelier critic
autorului față de slujbașul în uniformă albastră din care
face, cu profesionalism, când un personaj ridicol, când unul
model. Un roman politic? Nu. Dar interesant de urmărit
dezvăluirile din scena, mai potrivit spus jungla politică și
înfierarea morbului politicii degradante. Un roman de iubire?
Nu. Dar o frumoasă poveste de iubire, cu scene senzuale și
cu emoții puternice dă sens romanului. De fapt, toate trei se
regăsesc prin labirintul magic al unui roman realist, modern,
complex. Toponimia este la fel de bine marcată în raport cu
simbolurile din roman și axa Iași - Chișinău -Italia pe care
autorul își conduce cu mare pricepere cititorul, prilejuiește
o bună cunoaștere a stărilor personajelor în raport cu locul
întâmplării. Subiectul stufos ne duce prin săli de expoziții, de
dans, de sport, prin păduri și crânguri, prin sedii și birouri dar
și la mese rotunde sau mese tradiționale. Această diversitate
bine mânuită ne prezintă un scriitor care nu cade pradă
tendințelor romanești actuale care duc, deseori, în fundături
ci își urmează instinctul. Marinel Gîlcă nu cade pradă
postmodernismului steril, inexpresiv. Nu face cascadorii
printre cuvinte și idei. Nu ne servește sistemul osos al unei
povestiri scuturate de sens ci o felie bogată de viață, spusă
cu bucuria povestitorului înzestrat cu har.
După debutul editorial cu volumul ,,Puterea justiției”,
cu romanul , Torentul” scriitorul Marinel Gîlcă face un salt
uriaș pe scena marii literaturi și intră pe culoarul realismului
magic, așa cum a fost creat de părintele său Gabriel Garcia
Marquez. Cu o frazare melodioasă ca struna de vioară sau
tăioasă și puternică, așa cum ciocanul cade pe nicovală,
Marinel Gîlcă povestește viața la un nivel cu cel pe care s-au
întronat Mario Vargas Llosa (aparent imposibila iubire dintre
elevă, victima unui viol și tânărul jurnalist, în jurul căreia se
țes drame politice, o amintește pe cea din ,,Mătușa Julia și
Condeierul” iar secvențele erotice sunt închise în sticluțe de
esențe tari, pe spații scurte, ca în ,,Războiul sfârșitului lumii)
sau Ernesto Sabato (îi mărturisisem autorului câ în timpul
lecturii, m-am simțit purtată prin ,,Ritualul primăverii”).
Periplul prin locuri luminoase și întunecate, cu secvențe
politice și sociale derulate cinematografic pe fundal, în final
se închide sub umbrela iubirii, sub puterea miraculoasă,
vindecătoare a dragostei, cu tăria întâlnită la Isabel Allende
(mulțumim Humanitas, pentru că ne-a adus noul roman al
scriitoarei, ,,Dincolo de iarnă”).
Mi-am dorit de mult să citesc un roman românesc
actual, modern, demn să stea la masa literaturii adevărate.
,,Torentul” mi-a răsplătit așteptările. Sper din suflet că își
va găsi locul în biblioteci și librării și va trimite la colț titluri
precum “Suge-o, Ramona!”, ,,Suge-o, Andrei” sau ,,Eretice și
erotice” care fac furori în mediul online.
Autorul nu se dezminte, așa cum am anticipat în cronicile
anterioare rămâne ,,epic și poetic”, reușind cu o scriitură
puternică și cu marea bucurie de a povesti viața adevărată să
creeze emoții puternice (chiar am värsat o lacrimă la moartea
bunicii). O notă de superlativ acordăm ironiei subtile și
umorului fin. Vulgarul e înlocuit cu senzualul, replicile sunt
consecvent adaptate nivelului de educație și decorurile sunt
vii, naturale. Nu veți întâlni vânătoarea de vrăjitoare, nici
senzați tari voit epatante, nici limbaj licențios. Veți găsi o felie
de viață dulce-amară povestită la cota sublimului artstic.
Romanul își merită o bulină galbenă: dă dependență de lectură!
Un roman de excepție, anunțat deja ca eveniment
editorial, o bijuterie marca Art Creativ, “Torentul” este o
carte de zile mari.
 sintagme literare
IOAN
EVU
Revelaţii, resuscitări, regrete
O poezie a esenţelor scrie Daniel Marian. Departe de fi
un răsfăţat al criticii literare, el crede cu tărie în destinul lui,
tipărindu-şi cărţile cu parcimonie. Cel mai recent volum al
său, intitulat Revelaţii, resuscitări, regrete, tipărit la editura
eCREATOR în colecţia POESIS, se constituie într-o sumă de
interogaţii şi răspunsuri legate de condiţia poeziei şi, în
ultimă instanţă, de rolul poetului în lume.
Sensul/rostul poeziei pe care o scrie e unul expiator ca
la orice poet autentic şi care se respectă: “urletul e ultima
simţire verticală/ iată motivul pentru care/ cerul stă/ în
picioare” (urlet). O astfel de formulare laconică, plină de
profunditate e, fără îndoială, rezultat al unui travaliu susţinut
asupra textului poetic. Or Daniel Marian e un poet matur,
care a exersat mulţi ani la rând varii modalităţi de expresie,
dobândindu-şi, în cele din urmă, propria cale.
Poet original, atent la distorsiunile realului, Daniel Marian
este, în fond, un romantic, capabil de exclamaţii de o rară
gravitate şi sensibilitate: “zeului de-ar mai veni la mine i-aş
spune:/ agaţă-te de unul din capete/ şi dă-te-n scrânciob;/
iar el neştiind care e tâlcul/ s-ar face copil/ la mijlocul
grădinii cu globule/ în loc de mijlocul universului” (vechiul
testament esențializat).
Desigur că apropierea de o atare lirică necesită
familiarizarea cu anumite simboluri și mituri esențiale, însă
poetul știe să lase întotdeauna o fereastră întredeschisă
către cititorul „ocazional” de versuri, păstrând în mai
toate poemele un ton colocvial. El este un mărturisitor
al trăirilor, necontrafăcute, încât, lecturându-i textele, nu
poți să nu solidarizezi cu el. Uneori, din urzeala poemelor
răzbat exclamații de o rară spontaneitate și puritate: „Spre
dimineaţă vino şi aşează-mi/ sub pomul de Crăciun/ un
poem de dragoste veritabil/ să-l ştiu pe de rost/ în locul
elegiilor ce cresc ca ciupercile/ din dorul din neliniştea din
teama/ pe care le-am primit la naştere/ ca pe nişte file de
abecedar (nocturnă).
Chiar și atunci când e locuit de splin, în interiorul
versurilor sale pâlpâie luminița unor viziuni tonice. El vede
cum pe sub oraș se gudură ploaia, simte toamna ca o mână
de cenușă, contemplă mansarda realității care a înnebunit,
în contrast cu un univers diafan și pur în care o frunză
poate fi strivită printr-o simplă „arătare cu degetul”… Și,
totuși, găsește suficiente resurse să-și construiască oaze de
Atelier critic
speranță și încredere, un spațiu liric în care se simte eliberat
prin capacitățile exorcizante ale scrisului.
În comparaţie cu celelalte cărţi ale sale, în Revelații,
resuscitări, regrete descoperim stăruința lui Daniel Marian
de a-și esențializa limbajul până la contur de lamură: „nu am
înţeles niciodată/ sentimentul neliniştii/ mâna mea dreaptă
scriind/ ochiul meu cel drept/ copleşit odată cu lumea// să-i
explic naşterii mele/ ceea ce n-am ştiut/ când treceam prin
ea// chemat în arenă/ să trăiesc şi să mor/ în acelaşi timp/
nu am înţeles niciodată”(nu am înțeles)
Deși unele poeme par construite din elemente
heteroclite, există între acestea legături subterane ce se
lasă destul de lesne depistate/decodate la o re-lecturare
mai atentă a poemelor, împlinite într-un limbaj unitar, într-o
curgere limpidă a textului liric.
Poetul ne dezvăluie vise și coșmaruri obsesive, ne
poartă, uneori, în vecinătatea tenebrelor ce-l vizitează, însă,
paradoxal, o face cu o anume tandrețe voluptuoasă, cumva
complice cu virtualul lector al versurilor sale: „somnul vietate
pe întuneric/ umblă prin încăperi se înnoadă/ are conturul
unei fântâni în care mă arunc/ visul desculţ prin pajiştea
amintirilor/ nu te scapă printre degete/ sărutul umblă după
tine asemenea/ urmelor după căldura paşilor/ orizontul e
îmbălsămat în iubire/ are numai gustul amar al anotimpului
soldatului”(anotimpul soldatului)
Trebuie subliniat faptul că Daniel Marian scrie și
memorabile versuri de dragoste. Nostalgia după o iubire
pierdută, însă păstrată mereu vie în memoria afectivă,
răzbate mocnit din poeme cu caracter de romanță
modernă. „Resuscitarea” iubirii se desfășoară în versuri de
largă respirație, în deplin acord cu trăirea sentimentelor
nostalgice. Autorul recompune din multitudinea frânturilor
de amintiri imaginea în mișcare a unor foste iubiri, căci –
spune poetul – „e lină căderea doar prin fotografii”.
Deși marcat de un anume scepticism, Daniel Marian,
ajuns la o limpiditate a versului aproape aforistică,
găsește suficiente resurse de a descoperi motive de
uimire „copilăroasă” ce răzbat din poeme stenice, cum ar
fi Pastel sentimental: „În fiecare dimineaţă, exerciţii de
libertate/ printre reţelele somnului, stalactitele foamei/
idei transplantate cu forţa// în fiecare dimineaţă îmi arunc
sufletul/ mai marele decât mine – în bărăgan/ în marea
neagră – în oraşele ameţite de populaţie// îmi iau ţigările
votca pufoaica în dinţi/ şi mă gândesc la o problemă ciudată”.
Preocupat de temele fundamentale ale poeziei
dintotdeauna, Daniel Marian reușește prin Revelații,
resuscitări, regrete o panoramă a realului în care trăiește,
dar și o incursiune în teritoriile mai puțin accesibile ale
subconștientului individual și colectiv. Iată doar câteva
motive pentru care poetul trebuie urmărit în continuare cu
toată atenția.
75
 sintagme literare
IONEL
BOTA
Cifrul nostalgiei și elegia discretă în
poezia Georgetei Musca Oană
După șapte cărți, antologarea vine de la sine dar poeziile
nu pot fi doar simple recuperări. Se apropie de calitatea unei
antologări Georgeta Musca Oană. Voluminosul Punte peste
timp (Iași, Editura StudIS, 2017, 640 p.) vrea să fie un op
relevant, din lectura căruia cititorul să înțeleagă dacă e vorba
de un decalaj axiologic de la o carte la alta sau dacă voința
de continuitate nu este cumva alterată de derapaje. Astfel
că secțiunile cărții sunt nominalizate prin titlurile tuturor
aparițiilor editoriale iar faptul că întâlnim și o sensibilitate
lirică originală ne îndreptățește la un fel de promenadă
siderală într-un univers unde sârguința tenace a autoarei dă
roadă bună încă de la anii debutului.
Calmul versificării e tonic dar registrul liric, la toate filele
sale, nu e nicidecum sub pragul valoric. Câtă vreme senzația
ritmului monocord nu exprimă o prioritate ci inerența unor
fidelități ale începutului, dacă ne gândim la volumele Stai,
toamna mea grăbită! (2015), Armonii brumate (2015),
Mirific dans. Între voința de atitudine literară fermă, corectă
și voința de eliminare a toxinelor limfaticului, siropului, fie
și cu fluiditatea sincopată a unor modalități moderne ale
discursului poeziei („Mi-e sete de iubire/precum florilor
care sorb roua dimineţii,/asemeni călătorului rătăcit prin
deşert,/în căutarea apei.//Şi o aştept/aşa cum marinarul
obosit/aşteaptă uscatul,/aşa cum pământul, cu buzele
arse,/aşteaptă sărutul ploii.//Ea este/toiagul alb care mă
ghidează/pe căile întortocheate ale vieţii,/e umărul pe care
plâng/ân liniştea nopţii.//Să vină de oriunde: din cele patru
zări,/din lumina astrală, din flori, din ape.../Eu o aştept!”),
avem peste tot un eu al elegiei discrete și al distincției
necăutate. Sunt peisaje plăcute, melancolii dulci, mituri
decelate convingător, densificări metaforeizante, un cifru al
nostalgiei decodat în poeme notabile.
Intuiția e a unui eu lucid, edificiul poeziei îmbracă,
adeseori, forma discursului (iată de pildă: „Şoptesc o rugă/
pentru frunzele adormite pe pământ/şi mă întreb/dacă într-o
lume paralelă/frunzele mor...”), în volumele Rătăciri (2014)
și Regine efemere (2013). Corelativele impresiei, iscând
prozaicul în Vibrând pe clape de lumină (2012), nu ajung
să devină, însă, elementul coagulant, carnația versului fiind
argumentație regeneratoare. Un alter-ego ritualizează același
destin al poemului-edificiu, în Pe frunte-mi plânge clipa
(2007), iar Iniţierile, dincolo de a depista ici-colo și pericolul
unor poetizări facile, aduc cu orgoliul unor reîntemeieri:
„Impunătoare braţe,/ridicate spre cer – a rugă,/cheamă
lumina în liniştea densă//Şi-n tremurul frunzei,/fior verde în
hamacul vieţii,/se leagănă seva copacului.//Oprind ploaia de
76
Atelier critic
vise,/raze de soare sîgetează zefirii/care animă singurătăţi
adormite.//Purtând în aripi zunetul munţilor,/vulturi strâng
în priviri depărtarea,/desluşind în zboruri bucuria de a
fi...//Dimineaşa surâde,/adâncindu-ne în freamătul vieţii.”
(Foşnetul dimineţii, p. 526)
Poeta aceasta știe să-și savureze „eliberările”, e un spirit
contaminat de poezie. Se vede că pilotează en triomphe
yahtul melancoliei și aproape că nu ratează debarcaderul.
Important e pavilionul și mai important e modul în care
circumstanțele unui lirism rafinat în conotativul reperelor
sale poartă pretutindeni o notă originală.
Scrisul incisiv sau despre ochiul vigil al
publicistului
Mereu preocupat să scrie autentic, în poezie, în
reportaje, în publicistică, Ilie Chelariu e un original și în
propria viață. După cum în viața textelor sale el rămâne un
insolit combatant pe tărâmul ideilor sănătoase, în agora
luptelor noastre pentru a croi noua identitate a omului
postdecembrist, desprins de toate prejudecățile sale și ale
celorlalți. De aceea, zic și eu acum, Ilie Chelariu a realizat
cărți-obiectiv în vreme ce infernul cotidian a fost ținta
tuturor explorărilor lui.
Am mai scris despre fidelitățile publicistului vivace
pornit să depisteze viciile societății și să le atace virulent.
Am mai scris despre vizionarismul acestui editorialist pur-
sânge, pornit pe calea unui misionarism al reconcilierilor din
societatea noastră în favoarea unui edificiu cultural în care
metode și reguli, principii și modalități să nu cântărească
altminteri șansele omului decât prin argumentul axiologic. O
altă recuperare a textelor interpretului social după „risipa”
din presa provinciei este volumul Fatwa lui Che (Timișoara,
Editura Eubeea, 2010, 88 p.). Autorul e, desigur, în relații
de alteritate cu lumea care i-a fost dată (lui, ca și nouă) dar,
asemenea editorialiștilor de calibru din media occidentală,
el se încăpățânează să găsească echivalențe mitului
consensului în dereglata și debusolata noastră comunitate
în care toți știu de toate dar nu știu nimic, nimeni nu mai
respectă priceperea celuilalt, diplomele universitare se obțin
fără examen de admitere și fără examene serioase și selective
în timpul studiilor. Cartea aceasta reprezintă antologarea
editorialelor și textelor apărute în „Redeșteptarea” lugojeană
și are ca reflexie inaugurală un pasaj pavlician: „Și aceasta să
știi că în zilele din urmă vor veni vremuri grele (…)” (p. 5)
Încercând să afli condiționările vieții în definirea propriei
identități, textul lui Ilie Chelariu te va ajuta, desigur, dar
numai în compensarea angoaselor și anxietății. Abordarea
ține de o ironie fictivizată, decontată ca haz-de-necaz în cea
mai românesc-grobiană tradiție. Astfel că de la „Tom Bugețel”
la „Republica Elenelor” și de la „biluța președintelui” la
„Republica Nepotistă România”, coridoarele de traversare
ale autorului spre cititorii săi sunt marcate de această „dulce
mâhnire” că totul se va rezolva cândva, undeva, răbdare să
avem că tutun este (chiar din contrabanda noastră cea de
toate zilele!). Țara, sugerează și Ilie Chelariu, este teritoriul
în care și-a statornicit dezastruoasele efecte o melancolie
 sintagme literare
a nimicniciei: „Toți trăim în complexul aroganței: să-i arăt
eu ăluia cine sunt!”. Toți încălcăm, mai mult sau mai puțin,
legea pentru un pic de bine. Lucrurile sunt, însă, grave când
legea e terfelită de făptuitorii ei și de cei care-o aplică. Iată
țara în care polițiștii bagă criminalii pe o ușă iar pe cealaltă
judecătorii îi scot (…)” (Se vor acorda subvenţii pentru cânepă
şi mac?, p. 37) Și cum, în acești ultimi ani, specialitatea casei
este înjurătura la baza statuii din oborul prezidențial, unele
articole semnate de autorul nostru se atașează spectacolului
demitizărilor, cu un motiv sau altul, cu o insatisfacție (de
cetățean) sau alta. Exprimările sunt abrupte dar asta nu
anulează incisivitatea inteligentă a publicistului, dorința lui
de a ne scoate pe mulți din inerția de vegetarieni ai politicii
europene: „De fapt, cam lovit la cerebelul prezidențial de
viața trăită într-un balamuc partinic permanent, președintele
a trimis partidele să-i caute biluța politică pe sub scaunele
guvernului.” (Partidele caută biluţa guvernului, p. 41)
Stilul Ilie Chelariu în publicistica bănățeană, dacă nu cumva
națională, s-a dovedit dintotdeauna imun la orice climat de
ostilitate. El, autorul acestei cărți, nu știe de lupte pierdute. El
este deprimat pentru tristețea colectivă, traseele afectivității
sale merg spre interesul general, unifică egoul și voința
exponențială a majorității: „Ochiul vigilent și verbul corosiv –
scrie în prefața cărții eruditul Adrian Dinu Rachieru – slujește
crezul unui revoltat într-o lume egoistă, stearpă, indiferentî,
bolnavă de cinism și superficialitate.” (Un polemist de forţă, p. 7)
Sigur că nu avem o carte a certitudinilor dar una a
exacerbării speranței, da. Sunt textele lui Ilie Chelariu
confesiunile unui suflet candid despre o epocă pe care e
obligat s-o trăiască împreună cu noi. Și ale cărei învățăminte
el le translează ca mărturii pentru generația de mâine.
Cartea aceasta evocă, în fapt, suferințele unui revoluționar
al scrisului autentic, al publicisticii ca revelație și construcție.
Irina Lucia Mihalca - Poezia
/prezentare pentru secțiunea din
antologia „Cercul Poeților”, volumul II,
Editura Colorama, Cluj-Napoca/
Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea
unei realități căreia i se explorează marota identității, o
încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă,
fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred
și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul
literar, ci ascund posibile deschideri simbolice.
La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate
ființială, punct și contrapunct.
Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian,
totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile sunt ficțiuni,
fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele pozitiv e și
în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne conține,
perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă,
am zice că programat, scenariul spectacolului din real, pune
voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este nevoie decât de
depășirea mesageriei idealităților, ea, idealitatea inspiră un alt
miracol („Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care/
ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/cascadă curgând/în
carnaţia coapselor/răsucite din unda de dragoste.”), poveste
Atelier critic
de dragoste fără sfârșit.
Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă
diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există
rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și
ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând
incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția”
universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și
surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la
punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul
evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă,
filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea
acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de
promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni.
Autoarea este protagonista unui metadiscurs, iar meta-
forizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă,
însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de
imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă
un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening
de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul.
Modalitatea aceasta lirică descinde din expresionismul
interbelic, dar ținuta de-acum arată o componentă dialogică
foarte clară. Policromia discursivă arată în Irina Lucia
Mihalca o poetă imprevizibilă și de aceea foarte originală
doar că re-vizitarea melancoliilor nu e o simplă reverență
grației, ci un debușeu al explorărilor sentimentului. Lirică
a armoniilor celeste și a volutelor hymnice ale elementelor
(și elementarului), poezia aceasta vine să sugereze puternic
o gnoză, a reveriilor calme, cuminți, jurnal afectiv de liniște
interioară, de ceremonial inițiatic al cuvintelor debranșate
de la colocvialul esenței, înluminând piedestalul timpului,
durabilul. Infinitatea lumilor posibile se „cântărește”, ar zice
eul liric, prin poem. Întors spre sine, eul se (auto)extrage
din propria singurătate, este un eu multiplicându-și esența.
Fiindcă numai dintr-un unu apocrif, (d)enunțul limitelor își
are începutul, precum orice ieșire din labirint nu face decât
descarcerează utopia, o șterge cu aceeași grație de iluzoriu
și, mise en abîme, purifică discursul, înlătură primejdiile
debranșării de la ispitirile modernismului liric.
Iată de ce, bunăoară, distingem în insolitul scenariu al
poeziei Irinei Lucia Mihalca, și paragrafe în care inocularea
perfidă a melancoliei între anti-teze nu e decât o gesticulație
de frondă puțin relaxativă și fără exces convențional. Asta
nu înseamnă că atipicul e aici autenticul; dimpotrivă, lirica
nu este una computațională, cum o întâlnim la colegele
promoției sale, iar imagismul coerențelor nu este siluit
în vreun fel de edulcorări de sezon. Poezia aceasta are un
corpus al ei bine articulat, seamănă cu o poveste care nu se
mai termină, dar o poveste frumoasă.
Marja de manevră a eului e aceeași insolitare, ca un
„secret” al experienței, peste idealurile ființei, studiul
gesturilor prin edificarea versului fiind resortul unei de-
codificări în simbolistica realului. Miraje pot fi, deci, viața
și dragostea, dar lirismul vibrant e argumentul pretextual,
focalizează vulnerabilul, redistribuie uimiri și impresii,
erudiție și grație, metafore și „diviziuni” ale imaginarului
precum așteptarea, stare de bază. Avem o poetă interesantă
și acesta e un lucru foarte important dacă mai vrem să
credem în destinul poeziei noastre.
77
 sintagme literare
Scrisul incisiv sau despre ochiul vigil al
publicistului
Mereu preocupat să scrie autentic, în poezie, în
reportaje, în publicistică, Ilie Chelariu e un original și în
propria viață. După cum în viața textelor sale el rămâne un
insolit combatant pe tărâmul ideilor sănătoase, în agora
luptelor noastre pentru a croi noua identitate a omului
postdecembrist, desprins de toate prejudecățile sale și ale
celorlalți. De aceea, zic și eu acum, Ilie Chelariu a realizat
cărți-obiectiv în vreme ce infernul cotidian a fost ținta
tuturor explorărilor lui.
Am mai scris despre fidelitățile publicistului vivace
pornit să depisteze viciile societății și să le atace virulent.
Am mai scris despre vizionarismul acestui editorialist pur-
sânge, pornit pe calea unui misionarism al reconcilierilor din
societatea noastră în favoarea unui edificiu cultural în care
metode și reguli, principii și modalități să nu cântărească
altminteri șansele omului decât prin argumentul axiologic. O
altă recuperare a textelor interpretului social după „risipa”
din presa provinciei este volumul Fatwa lui Che (Timișoara,
Editura Eubeea, 2010, 88 p.). Autorul e, desigur, în relații
de alteritate cu lumea care i-a fost dată (lui, ca și nouă) dar,
asemenea editorialiștilor de calibru din media occidentală,
el se încăpățânează să găsească echivalențe mitului
consensului în dereglata și debusolata noastră comunitate
în care toți știu de toate dar nu știu nimic, nimeni nu mai
respectă priceperea celuilalt, diplomele universitare se obțin
fără examen de admitere și fără examene serioase și selective
în timpul studiilor. Cartea aceasta reprezintă antologarea
editorialelor și textelor apărute în „Redeșteptarea” lugojeană
și are ca reflexie inaugurală un pasaj pavlician: „Și aceasta să
știi că în zilele din urmă vor veni vremuri grele (…)” (p. 5)
Încercând să afli condiționările vieții în definirea propriei
identități, textul lui Ilie Chelariu te va ajuta, desigur, dar
numai în compensarea angoaselor și anxietății. Abordarea
ține de o ironie fictivizată, decontată ca haz-de-necaz în cea
mai românesc-grobiană tradiție. Astfel că de la „Tom Bugețel”
la „Republica Elenelor” și de la „biluța președintelui” la
„Republica Nepotistă România”, coridoarele de traversare
78
Atelier critic
ale autorului spre cititorii săi sunt marcate de această „dulce
mâhnire” că totul se va rezolva cândva, undeva, răbdare să
avem că tutun este (chiar din contrabanda noastră cea de
toate zilele!). Țara, sugerează și Ilie Chelariu, este teritoriul
în care și-a statornicit dezastruoasele efecte o melancolie
a nimicniciei: „Toți trăim în complexul aroganței: să-i arăt
eu ăluia cine sunt!”. Toți încălcăm, mai mult sau mai puțin,
legea pentru un pic de bine. Lucrurile sunt, însă, grave când
legea e terfelită de făptuitorii ei și de cei care-o aplică. Iată
țara în care polițiștii bagă criminalii pe o ușă iar pe cealaltă
judecătorii îi scot (…)” (Se vor acorda subvenţii pentru cânepă
şi mac?, p. 37) Și cum, în acești ultimi ani, specialitatea casei
este înjurătura la baza statuii din oborul prezidențial, unele
articole semnate de autorul nostru se atașează spectacolului
demitizărilor, cu un motiv sau altul, cu o insatisfacție (de
cetățean) sau alta. Exprimările sunt abrupte dar asta nu
anulează incisivitatea inteligentă a publicistului, dorința lui
de a ne scoate pe mulți din inerția de vegetarieni ai politicii
europene: „De fapt, cam lovit la cerebelul prezidențial de
viața trăită într-un balamuc partinic permanent, președintele
a trimis partidele să-i caute biluța politică pe sub scaunele
guvernului.” (Partidele caută biluţa guvernului, p. 41)
Stilul Ilie Chelariu în publicistica bănățeană, dacă nu
cumva națională, s-a dovedit dintotdeauna imun la orice
climat de ostilitate. El, autorul acestei cărți, nu știe de
lupte pierdute. El este deprimat pentru tristețea colectivă,
traseele afectivității sale merg spre interesul general, unifică
egoul și voința exponențială a majorității: „Ochiul vigilent și
verbul corosiv – scrie în prefața cărții eruditul Adrian Dinu
Rachieru – slujește crezul unui revoltat într-o lume egoistă,
stearpă, indiferentî, bolnavă de cinism și superficialitate.”
(Un polemist de forţă, p. 7)
Sigur că nu avem o carte a certitudinilor dar una a
exacerbării speranței, da. Sunt textele lui Ilie Chelariu
confesiunile unui suflet candid despre o epocă pe care e
obligat s-o trăiască împreună cu noi. Și ale cărei învățăminte
el le translează ca mărturii pentru generația de mâine.
Cartea aceasta evocă, în fapt, suferințele unui revoluționar
al scrisului autentic, al publicisticii ca revelație și construcție.
 sintagme literare
NASTIA
MUREȘAN
O carte despre a privi și a vedea
Există o retorică, una nu foarte recentă, legată de faptul
că nu se mai citește poezie.
Cartea de poezie, cu cȃteva excepții notabile, se tipărește
ȋn tiraje foarte mici, se vinde greu și rețelele de librării
importante refuză difuzarea.
Se poate spune că poezia este, ȋn zilele noastre, un produs de
nișă? Eu cred că da și, cu riscul amorsării unor polemici, consider
că acest fapt trebuie subliniat. Și, poate, este bine că se mai
vorbește despre condiția precară a pieței de poezie.
Pare mai degrabă un gest curajos pentru un scriitor
să scrie poezie și cam acesta ar fi contextul ȋn care editura
Aius din Craiova publică, ȋn colecția Poesii, “Limonagiul din
mahalaua salcȃmului galben”, al doilea volum de poezie
semnat de Adela Efrim.
Evenimentul ȋn sine este un indiciu că viața culturală ȋn
Craiova prezintă semne vitale.
Mi-am dorit să țin ȋn mȃnă acest volum ȋncă ȋnainte de
publicarea sa, de cȃnd am aflat titlul sub care va apărea (cu o
extraordinară forță de sugestie ȋn registrul atmosferei) și, apoi,
cȃnd am văzut ilustrația copertei 1, semnată de Dan Neamu.
Pentru că ilustrația, ȋn acest caz fericit, se face punte
către poezia Adelei Efrim. Imaginea sugerează atmosfera,
cuvântul ȋi dă substanța. Ochiul este un simbol puternic și o
prezență pregnantă ȋn poezia Adelei Efrim.
Uneori “vede totul printr-o mătase deasă/ lumȃnările
duminica la slujbă,/ iarna/ chiparoasele,/ totul…” (ochiul
satinat). Alteori se deschide către sine și devine un
instrument al preschimbării magice: “cu jumătatea rămasă
Atelier critic
privesc bucăți din mine/ împrăștiate ici, colo pe cȃmpul fără
dimensiuni precise/ vor cădea zăpezi și ploi să nu rămȃnă
nici urmă de sȃnge/ cu un ochi privesc oamenii, ei mă văd
întreagă/ cu jumătatea mea de gură le vorbesc/ ei înțeleg/
mă prind de singura mea mȃnă/ mergem mai departe/ pe
cȃmpul ȋn care ȋnfloresc din trupul meu flori de cicoare”
(câmpul cu flori de cicoare).
Ţin ȋn mȃini o carte frumoasă, ȋn formă şi conținut.
“Citesc o carte”…la pag. 43 “pare că tot cartierul ȋși scrie
memoriile/nu mă invidiați că locuiesc lȃngă spitalul de urgență/
cȃnd deschid geamul viața și moartea se ȋnghesuie la intrare.”
Răsfoiesc ‘Limonagiul din mahalaua salcȃmului galben’
și mă simt aspirată ȋntr-o lumea densă, caleidoscopică,
articulată pe principii de care doar ea, Adela Efrim, are
știință.
Pusă ȋn cuvȃnt, această lume grăbită și fragmentată, ȋn
care ȋnfulecăm ‘din moarte ca dintr-un covrig tocmai scos
din cuptor’, capătă coerență și ȋși redobȃndește respirația
profundă și, parcă, anume virtuți abandonate.
Nu mai trăim demult ȋntr-un mediu prielnic metaforei,
emoția noastră se comprimă sub apăsarea realităților
aride și, așa cum traiul ȋn subterane duce la orbire, viața la
suprafață ne poate lua ochii, ne poate lua aerul și timpul,
dreptul la blȃndețe și la poezie.
În această lume “ea traversează străzi/ muza se împiedică de
un bolovan pe asfalt./ sub el creștea un fir de iarba” (muza).
Poetul zilei nu mai seamănă deloc cu imaginea visătorului
plutind peste lume.
În zilele noastre, poetul este ȋnrolat ȋn mulțimea compactă,
păşeste umăr la umăr, alături de ceilalți. Sustragerile nu
mai sunt posibile (sau, prea rar posibile), poetul merge
ȋn aceeaşi direcție cu ceilalți (“şi cȃtă tandrețe zace ȋn noi
călătorii de fiecare zi din acelaşi autobuz” - autobuzul) dar,
nu se ştie cum, pare ca păşeste prin alte locuri, vede alte
lumi şi ajunge, aproape mereu, altundeva.
Căci despre asta este, pȃnă la urmă, poezia Adelei Efrim.
E despre a privi si a vedea .
E despre o anume privire, care ne lasă să şi vedem.
Eventual, ceva din rețelele fragile care alcătuiesc structura
intimă a lucrurilor. Uneori, firul de iarbă.
79
 sintagme literare
STAN
BREBENEL
La o vânătoare deosebită
În urmă cu trei ani (în 2015) deosebita scriitoare Valeria
Manta Tăicuţu încredinţa tiparului un nou volum de poezie.
Am fost la lansarea acestui volum, am luat cuvântul şi numai
o neglijenţă de a mea a făcut ca tot ceea ce am spus acolo să
nu vadă lumina tiparului la momentul respectiv. Cum ni se
întâmplă adesea am rătăcit însemnările despre această carte
extraordinară. Regăsindu-le, încerc să redau sentimentele şi
trăirile de la acel moment şi să repar o inadvertenţă.
De ce vânătoare de îngeri și crini? Încerc să dau un răspuns,
dar nu știu dacă am unul convingător pentru mine, cu atât mai
puțin pentru cititori, însă măcar încerc să gândesc cu voce tare
folosind argumentele din acest volum (Vânătoare de îngeri și
crini, Editura Editgraph, Buzău, 2015).
Poeta este convinsă că noi, oamenii, „nu suntem îngeri/…/
suntem imagini/ vândute la târg,/ în preajma sărbătorilor”
(nu suntem îngeri). Putem spune că sunt îngerii entități
perfecte? Probabil că nu atâta timp cât există mai multe
categorii: păzitori, naivi, de ceață, trădători sau ai morții: „tu
te faci că mă cauți, că mă strigi, că mă vezi,/ eu mă fac că
sunt vie,/ dar e toamna bătrână, a văzut, ca și mine,/ multe
mii de cețuri și îngeri trădători” (îngeri trădători).
Cu toate imperfecțiunile dintre ei ne îndeamnă ca, prin
tot ceea ce facem, să fim și noi îngeri: „i-am spus îngerului:
apără-mă, nu mă lătra,/ când ies pe poartă cu mănuși
de piele și cheia în buzunar,/ nu-mi mirosi cizmele, nu fi
câine,/ fii înger păzitor…”, ca apoi să-i ceară, ca unui mare
învățat, lucruri normale, firești: „fii înger, învață-mă să cred
în veșnicie,/ în post și-n rugăciuni, să nu mă mai doară
genunchii/ de atâta timp irosit, poartă-mă cu tine/ într-o
margine de unde să pot privi înapoi,/ înlăuntru, fără patimă
și frică, fii înger,/ fii înger!” /fii înger).
Ca îngerul să fie înger păzitor trebuie să avem grijă de
el pentru că, de atâta ceață, trebuie să-și pună aripile la
uscat. Așadar, avem nevoie de îngeri. Și se pune întrebarea
firească: de ce îi vânăm? Răspunsul nu este greu de aflat
pentru că ni-l dă autoarea. Nu-i vânăm pentru a-i nimici,
ci pentru a-i aduce cât mai aproape de noi, pentru a ne
proteja: „curg pene și ochi rotunzi de cucuvea/ peste ziua în
care pornim la vânătoare de îngeri,/ cu icoane în buzunar și
la gât” (vânătoare de îngeri).
Despre crini știm simbolistica lor, așa cum o simbolistică
religioasă se referă și la îngeri. Nu vorbim aici despre unele
blazoane nobiliare. Autoarea ne conduce ușor, că așa-i viața
rânduită, are vrând-nevrând un sfârșit cândva, și la această
temă. Este o abordare solemnă, fără lamentații și fără
regrete: „…trupul meu nu mai crește, nu se mai înalță,/ nu
80
Atelier critic
se mai răsfață,/ stă cocârjat peste cercul de aur, așteptând/
intrarea în lut, trecerea pas cu pas a vămilor…” (umbra cea
mare). Numai în acest ultim caz îngerii, îngerii morții, își
dau întâlnire cu florile de crin: „îngerul cu un crin în mână
păzește crucea de piatră;/ au fost aici săbii și sânge, copite
și hamuri de cai,/ cimitirul de oase e, însă, acum, cimitir de
mașini…” (pământ pentru crini).
În poemul „când murim” autoarea priveşte cu detaşare
sfârşitul: „…lumina cade însă în sine, oarbă, surdă şi mută,/
cântecul tău de lebădă nu mai vibrează în ea”.
Așadar, ne putem întreba spre ce fel de vânătoare de
îngeri și crini ne îndreptăm? Nu știu dacă argumentele găsite
de mine, la o primă lectură, în poemele din volum sunt
lămuritoare. De fapt, aceasta este esența. O carte trebuie să-
ți pună probleme, să-ți creeze dileme, nu să-ți ofere soluții
simpliste. Răspunsul nu trebuie dat de autor, el trebuie să
existe în fiecare cititor.
Şi totuşi, în popasurile dintre partidele de vânătoare,
Valeria Manta Tăicuţu ne îndeamnă să citim cât mai mult, iar
pe cei care au un imbold lăuntric şi care au ceva de spus să
scrie, chiar dacă în zilele noastre cititorii sunt o categorie pe
cale de dispariţie. Falsitatea relaţiilor interumane s-a degradat
atât de tare în ultimul timp încât poetei nu-i putea rămâne
indiferentă această realitate: „…ne prefacem că suntem vii,/
că scriem pentru pietre,/ pentru munţi şi pentru aceste ape/
în care chipul nu ni se mai răsfrânge,/ ne prefacem că suntem
îndrăgostiţi de poem,/ îl stoarcem ca pe o rufă şi-l întindem în
ceaţă/ să rămână jilav, cu viaţa noastră în el;” (elegie).
Vreau să mă opresc la o ultimă temă, din multiplele
abordate, și să semnalez faptul că autoarea abordează cu
inteligență și umor realitățile (n-am avut niciodată dubii
în această privință), uneori crunte, din spațiul geopolitic și
spiritual, biciuind moravurile din societatea românească
actuală. În poemul „act de căință” ne spune că „ne-am
născut pe partea greșită a cortinei de fier/ ne-o spune
crivățul mirosind a votcă/ și-a kalașnikov…” aici unde „…
dezbrăcatele noastre/ se ascund sub farduri ca vechii haiduci/
în codrii Vlăsiei, până dispar, măcinate / de sida și silicon;”.
Iar în poemul „botezuri mov” vedem că „la magazinul de
chilipiruri e îmbulzeală mare,/ s-au adus scaune electrice
pentru copiii schilozi/ și sticle mov, cu agheasmă./ plasma
TV din vitrină îi arată pe toți preafericiții/ tămâind sălile de
biliard, pârtiile de schi/ și hotelurile de cinci stele…”. Nici
că se putea imagini mai sugestive pentru zilele pe care le
„trăim. Dincolo de acestea, și nu este numai părerea poetei,
nu se întrevede aproape nici o speranță: „e-atâta ceață și
nimeni dincolo de ea;/ caut cu vârful degetelor o suprafață
solidă,/ un punct măcar, să-l apăs/ până mă doare amintirea
lucrului care-a fost acolo…” (constatări).
În încheiere se cuvin câteva concluzii. Nu se întâmplă
foarte des să citeşti o carte bună şi să te bucuri sincer, ca în
copilărie, ca atunci când basmele ne încântau zilele şi serile
lungi de iarnă. Afirm, fără tăgadă, că avem prin acest volum
una dintre cele mai valoroase cărţi de poezie din ultimul
timp, aşa cum sunt toate cărţile Valeriei Manta Tăicuţu,
valoare ce avea să fie confirmată de apariţiile următoare şi
de aprecierile specialiştilor.
 sintagme literare
TEODOR
FIRESCU
Eros, Oneiros, Thanatos
După apariția cu poezii și eseuri în reviste literare de
referință, centrale și zonale, precum și după editarea
anterioară a volumelor de versuri: „Roșu alternativ” (2012) și
„Amintirile toamnei” (2014), Ovidiu Cristian Dinică ne oferă
actuala carte, „Vitrina cu vise”, ca o continuare statornică a
preocupărilor sale lirice.
Dincolo de aparența simplității rostirii poetice, de jocul
simulat al cuvintelor, la o atentă citire și recitire a texturii
lirice, descoperim, cu plăcută și răsplătitoare surprindere, o
poezie încărcată cu accente grave, profunde care ne cheamă
la meditație și reflecție.
În perimetrul spiritual al volumului găsim o triangulație
ideatică, repetabilă și variabilă ca tonalitate, care definește
dimensiunea existenței: eros, oneiros, thanatos (iubire,
vis, moarte). Ele apar succesiv sau în aceeași unitate
frazeologică: „moartea nu numără anii/ lipită/ la pieptul
timpului/ iubește/ te vrea/ cu încântare/ se cuibărește în
inimă/ să-ți alunge visele”. Poetul depăsește aceste stări de
fapt pentru că el cu precădere, ca un „mare meșter”, știe să
pună „ordine în vise”, „rotește dragostea/ dintr-o margine a
cerului în alta” și ascultă/ în liniștea serii/ cuvintele morții”.
Trebuie să precizăm că aceste cuvinte-noțiuni, dincolo de
ponderea lor, nu au rol exclusivist și ultimativ. Ele se insinuează
natural, nonșalant în întâmplările cotidiene ale vieții. Sunt
invocate, așteptate și respectate ca pe niște legi ale normalității.
Așadar, într-un asemenea context, neliniștile, îngrijorările,
tulburările, neîmplinirile, disperările nu sunt semne alarmante,
distructive, ci fac parte integrantă din circumstanțele
existenței. Demolițiunea fizică sau morală poate avea gustul
dulce, binefăcător al biruinței: „nu plânge moartea nu minte/
poți fi sigur de dragostea ei/ nimeni nu va fi gelos/ vei fi un
învingător sigur de tine/ stăpân pe timp și pe veșnicie”.
În poezia „Craiul norilor” este demarcat, într-un
vizionarism dantesc simplificat, drumul plecării din lume
și ritualul ce trebuie împlinit. Totul este să fii atent când
„urci pe treapta cerului”, „să nu scapi balustrada ascunsă
printre nori”, să treci prin cele „câteva vămi servite cu slujbe
și cântece bisericești” și mai ales „să mergi unde zorile se
unesc cu bucuria cerului”. Asta ca principiu în sine pentru că,
Atelier critic
în răgazul vieții, ai alte preocupări rămase prin datină. Astfel,
tata sădea pătlăgele în „cuiburi chibzuite”, primăvara, ca să
aibă gust „după respirația sa dreaptă”, le aducea „apă/ din
valea.../ pe care o parcurgea legănat de vise” și le întreba de
vorbă pentru că „despre moarte nu avea timp”.
De asemenea, fiind prieten cu „darul scump al iubirii”,
poetul se întoarce rememorativ la casa părintească, zămislind
cu „umbre de tandrețe” portrete de familie: tatăl – „veteran al
răbdării”, cu „zâmbetul crispat de îndoieli”, obosit de „munca
obsedantă a deceniilor aurite”, ținând „lecții de binecuvântare
pentru apă, păsări și deseori fluturi” și lăsând fiului adevărul
numit „Nihil Sine Deo”; „mama strângea griji” pe care „le
împacheta în cuvinte simple” având „tristețea toamnei” prin
plecarea fiului către „ape sigure precum visele”.
Iubirea este surprinsă în ipostaze diferite: ea poate fi
„sărutul uitat la marginea lumii”, între cearceafurile unui
hotel, poate fi o îmbrățișare între „un răsărit felin” și „un
învolburat ritm”, o noapte brodată cu stele, o înscriere în
cartea a doi coautori.
Astfel că visul împlinește varii funcții, pliate pe împrejurarea
invocării lui. Visul nu are un chip definit. El reprezintă o stare
în sine, o șansă de depăși o situație copleșitoare, de durată,
de accident previzibil ori închipuit. Este o năzuință care
aduce o schimbare, o trecere într-o altă ipostază. Ele, visele,
pot avea permanențe, pentru că „se nasc din cuvinte”. De
acea apar visele „pe care nu le știm, există, pentru că sunt
mai lungi decât noaptea”. În consecință, „Vitrina cu vise”,
cum afirmă titlul volumului, poate oricând să fie schimbată,
primenită. Ea conferă autorului posibilitatea ciclică a etalării
unor noi și perfectibile forme de reverii.
În volum există și ușoare alunecări spre poezia socială
ce frizează un timp al „ferestrelor înghețate”, al „fericilor
abstracte”, al insuficienței „jumătății de pâine”. Sunt notații
succinte eliberate din „etuva” cenzurii de altădată. Pe de altă
parte, mai sezizăm că există și unele rezonanțe soresciene ( în
poeziile Moroii, Manole), cărora le adaugă un timbru personal.
După cum este evident, Ovidiu Cristian Dinică renunță
la constrângerile și inhibările rimei, socotind, cum ne
închipuim noi, că versul liber îi conferă o mai largă lejeritate și
funcționalitate în căutările sale de a-și defini ego-ul și de a-și
cârmui mărturisirile sinelui. De asemenea, considerăm că
poeziilor, fiind lipsite de semnele grafice de punctuație, le-ar
trebui acordată o mai exigentă grijă gramaticilor interioare,
căutându-se o arhitectură logică a așezării în pagină pentru
a se evita o eventuală eroare interpretativă.
Dincolo de aceste sensibile observații, putem spune cu
deplină responsabilitate că poetul ne oferă o carte lăudabilă
plină de înțelesuri și de imagini stilistice care-i definesc
personalitatea artistică.
81
 sintagme literare
VALY
L.BUȚA
Un volum de succes
Toate canalele de comuni-
care se estompează treptat,
în spațiul oniric, iar lumea
capătă altă dimensiune.
Volumul „Negru Opac„
este volumul de debut al
scriitorului Mihai Marian,
apărut la Editura Eurostampa,
Timișoara, în 2018.
Așa cum reiese încă din
titlu, poetul își decopertează
trăirile cele mai intense și le
așterne cititorului sub forma
gândurilor, ce ies la iveală în
timpul unei hipnoze poetice.
Fiind conceput sub imperiul
stării de semiconștiență, la interferența lumină-întuneric,
cromatica e predominată de un gri-cenușiu, ce devine
„marcă înregistrată” a volumului. Versurile sunt ”bucăți” din
corpul scriitorului:
„scriu versuri care în vis
se arată drept
ce de la bun început au fost:
pleura subțire a plămânului
cu floare la rever
vibrația în sens invers a spiralei adn”
Eul liric e o parte a unui corp atemporal, prin care înoată
favorizat de lichidul amniotic. Sentimentul de confuzie, de
alunecare halucinantă în oniric, duce adesea la pierderea
concretului, a ideii de sine, dar regăsirea e o naștere repetată,
o redescoperire a sinelui ca entitate fizică, palpabilă, nu
neapărat a conștiinței, ci o perpetuuă căutare a rolului său
în această lume.
Anatomia poeziei face trimitere la factorul primordial,
contopirea totală dintre trupul-poet și orașul-suflet este
sugestivă în fiecare poem:
„fiecare poem este o piesă
dintr-un puzzle al fricii
stilul
vertebră din coloana resentimentelor”
Starea tranzitorie de oboseală face ca nervii să stimuleze
dureri ascuțite din care se naște, de fapt, poezia. Astfel, du-
rerea devine o muză omniprezentă pentru M.M.:
„de ceva timp
lipsa de somn a devenit obișnuință
substanță delicată
82
Atelier critic
fragilă
agățată ca un nerv
între vertebre
ascunsă sub stern
iglu ce-o ține
mereu proaspătă
vie
durerile sunt continue la baza craniului
între coaste”
sau
„trec pragul o durere persistă în piept
și un țiuit în urechi”
În orașul-trup/ trupul-oraș, poetul își imaginează moartea ca
pe o plimbare cu ratb-ul, unde sufletele înghesuite, vor bombăni
pe seama mirosului de benzină sau a scaunelor murdare.
Întregul concept poetic are ca punct de plecare
temporal noaptea, care reprezintă stimulul dezlănțuirii
fricilor. Temerile sunt diverse, de la teama de moarte, la
banala teamă de întuneric. În lipsa luminii, halucinațiile
iau proporții diverse, ”forme difuze”. Ca o anitimaterie a
reziduurilor, provenite din trăiri anterioare, adunate drept
”frici”, dezintegrează starea de realitate, o absoarbe într-o
gaură neagră a subconștientului metafizic :
„să fie lumină
instantaneu particulele de praf și electricitate
se topesc una-n alta
tapetul moale ca untul de arahide
se scurge pe dușumea
................................
sunt în afara gravitației”
„în trupul meu
o sută de mii de oameni brusc amuțesc
dintr-odată s-a instalat vidul”
Tema iubirii e ancorată în realitatea cotidiană, printre
mâncare chinezească, veselă de palstic și flori de hârtie „dar
ea era cu două degete/ mai frumoasă decât orice altă fe-
meie”. Același superlativ absolut al sentimentului de iubire
subliniază unicitatea femeii:
„nicio femeie
n-a dăruit înserarea
n-a sângerat
și n-a scos apă de la fântână ca tine”.
Finalul volumului e ”pierdut în smogul sentimentelor”.
Trezirea din starea de meditație dezvăluie o lume ingrată, cu
depărțiri conjugale tipice:
„am adunat
în jurul nostru
până când ne-am transformat în
două gropi de gunoi
două orașe chinezești pierdute în smog”
Viața e mereu aceeași, doar ochii care o percep îi dau
acea notă poetică distinctă. Asta face M.M. în volumul său,
încercă să-i înțeleagă mesajul, să-și descifreze rolul său în
haosul existenței cotidiene. Reușește, cu prisosință, să-
și pună în lumină trăirile personale într-un mod inedit din
punct de vedere poetic.
 sintagme literare Eseu

IONEL 2 verticalizează ornamentațiile deși măsura dominantă e

binară, așadar oarecum lentă, ca generalitate a execuției.
Partea primă, allegro vivace, totuși, are sunete moi,

BOTA
catifelate ca o spovedanie a instrumentelor. Avem la
îndemână înregistrarea din 1979, cu Silvia Marcovici la
vioară şi Valentin Gheorghiu la pian, tocmai înălţimile
nedeterminate şi solemnitatea dialogică a instrumentelor
deschizând amplitudinea şi prilejul nuanțării liniei melodice.
În partea a doua, andante, piú tosto allegretto, acustica
Beethoven pare a fi enunțarea unui concept cromatic în artele plastice
sau redobândirea paradisului în vreme ce finalul, allegro piacevole, evocă circuitul
amintirilor, prin imprimarea unui ritm melodic în memoria
Geniul din Bonn a fost eroul unei vieți
confesivă, într-un fel de spațiu închis.
dramatice, viața sa, iar inhibițiile noastre pot
Drama individului se consumă între actele mistificărilor
depune mărturie că recucerirea lumii reale
tragismului ca proiect de inițiere în laboratorul creației.
prin muzica sa va conserva ca pe o afacere
Modul de tratare a ritmului aduce cu efectele bulversante ale
a sufletului purificat însăşi sensul existenței
spiritului artei pure, adevărate, la impactul cu istoria ingrată.
omului pe acest pământ. Concertul pentru
Partitura completă aparține, așadar, vieții exponențiale,
Vioară şi Orchestră în Re Major, opus 61 ne
competiției eului cu lumea.
răscolește profund, e un refugiu, cumva, în
Ce majestate a sunetului, scara diatonică în modulare
fața agrestului cotidian. De la 1806, sonurile
combinată a registrelor! Deși o conștiință hiperlucidă, Beethoven
sale îmbie la nostalgiile atemporalului acolo unde visul sinelui
nu a demolat constructul, orgoliul experienței sale, drama
e demontat în resorturile frigului lucid al unei melancolii despre
ascunsă, nu-i așa, inventariind doar elementele așteptării.
credința umanității.
În Sonata nr. 7 pentru Vioară şi Pian în Do Minor, opus
O insolită sinestezie elimină în secvența dintâi, allegro
30 nr. 2, intuim fuga de singurătate, spaima de morbidețea
ma non troppo, ambitusul unui romantism caduc şi emisia
existenței din planul realului corupt de îndoieli şi angoasă.
sonoră pare energizată tocmai din ritmările frontierelor
Aici se consumă actele principale ale dramei ontologicului,
labile ale fluidizărilor oscilante. Înălţimea sunetului,
factor catalizator în deschiderea textului, allegro con brio,
remarcabilă ca o emblemă poetică, a încercat arta unor
unde graba sub semnul lui stringendo leagă conținutul
virtuozi. Un inedit în metodă a fost Wolfgang Schneiderhan
expresiv al notațiilor de formele tonalității cumva unice.
la concertul din 30 ianuarie 1956 când Orchestra Simfonică a
Condiționări contrapunctice translează ciclic imperativele
Radioteleviziunii Italiene, sub bagheta magicianului nostru,
compoziției într-o paradigmă ludic-senzorială. Secvența
Sergiu Celibidache, s-a binemeritat de multe comentarii
a doua, adagio cantabile, se interpune ca mezza voce,
elogioase. Factura melodică ne dezvăluie convergența
o afectivitate detașată conferind o debordare esențială,
esteticului, timbrul grav sugerează analiza unei iubiri, iubirea
tripartită. A treia parte, scherzo, allegro-trio, enunță fantezia
de om, de viață, de lumea structuratei gestalt.
ca temă constantă, o miniatură a esențialului dezinvestit într-
Imperativ moral precum un sistem categorial de
un ambitus în acut, precum modulațiile unei soprane. Nu e
semantici, concertul strălucește ca un blazon în universul
saltarello, desigur, dar tempoul, cum se distinge şi din finale,
purtând marca Beethoven. În larghetto, rolul solistic al
allegro, aparține ludicului convertit, într-un mod extrem de
viorii este o reîncarnare a exercițiului impresiv, parte a
original, în pasaj simfonic.
fenomenologiei simbolic-imagiste, filă din jurnalul unui
Beethoven şi Oravița. La numele ilustre, din domeniul
personaj tragic al muzicii universale. Dar marele reformator
culturii şi artei, care şi-au legat, într-un fel sau altul, destinul
se simte în final, rondo, allegro, unde glisarea sunetelor şi
şi posteritatea de orașul bănățean Oravița, trebuie să-l
înscenarea tonală, bogată şi extrem de colorată, consacră
pomenim pe titanul muzicii clasice, Ludwig van Beethoven.
propensiunea către o nouă realitate, paradis recuperat.
Desigur, fiind vorba de Oravița celui dintâi edificiu teatral
Explorările geniului sunt adiacente spiritului împătimit iar
din cultura noastră, locul atâtor montări teatrale şi muzicale
căutarea identității artistice a textului melodic invocă timbrul
de prestigiu, fondat la 1817, am putea epuiza tema noastră
penetrant sau dă, cum s-a mai spus adeseori, personalitate
amintind concertele din muzica maestrului, produse fie de
sonoră unei compoziții fundamentale pentru istoria culturii.
arta diletanților locului, fie sub bagheta şi în interpretarea
Parabola fantaziilor beethoveniene o consacră, desigur,
unor ansambluri de gen venite aici din marile orașe ale
sonatele compuse între 1798-1803, cu tiparul unor evadări
fostului imperiu şi ale Europei.1 Dar în atenția noastră,
în memorie. O melancolie lucidă însoţeşte vibrantele
acum, se află situații, relații, argumente şi realități ale unor
explorări ale compozitorului exersate în organizarea relațiilor
perioade care leagă numele, opera şi părți importante din
funcționale dintre major şi minor în sceneria tonalităților.
biografia lui Beethoven de Banat, în general, şi de Banatul
Sonata nr. 2 pentru Vioară şi Pian în La Major, opus 12 nr
83
 sintagme literare
Montan şi Oravița, într-o conjunctură mai specială.
Totul ar putea pleca, deci, de la anul 1823 când la
conducerea garnizoanei imperiale a Timișoarei este numit
generalul Karl von Greth, dislocat din comenduirea Vienei la
ordinul superiorilor săi dar şi la dorința expresă a împăratului
de a asigura cetății de pe Bega şansa finalizării marilor
proiecte de modernizare edilitară a metropolei bănățene,
inițiate cu şase-şapte decenii în urmă. Era luna martie a acelui
an 1823.2 Bucuria adaptării noului comandant la realitățile
ţinutului, elanul relansării sistemului de consolidare a
esplanadei din zona centrală a rețelei bastionare, tentația
aplicării programului de navigare pe canalul decolmatat
şi gabionat, toate acestea vor fi întrerupte, sporadic, la
25 noiembrie 1823 când moare soția generalului, Johanna
Honrath von Greth. De aici intrăm în marea poveste...
Așadar, cine a fost Johanna Honrath von Greth ? Născută
la 10 august 1770 în Köln, dintr-un tată alsacian, stabilit ca
angrosist de pânzeturi şi stofe fine aduse de neguțătorii de
postavuri orientale şi o mamă originară din Tirolul austriac,
din localitatea Schwaz, unde părintele acesteia era unul din
steigerwalde ai ținutului,3 Johanna va fi încredinţată spre
creștere şi educație cultural-spirituală maicilor ursuline
până la vârsta de 16 ani.4 La acea vârstă cântă deja în corul
catedral al marelui oraș german sau participă în ansamblul
coral din cadrul teatrului liric-muzical din Köln la montarea
unor spectacole.5 Astfel se împrieteneşte cu cele două fiice
ale familiei consilierului municipal Emmanuel von Breuning,
fiind invitată la seratele dansante organizate de familie şi
la micile concerte inițiate pe banii consilierului, unde sunt
atrași îndeosebi tinerii talentați. Obiceiurile mondene din
casa Breuning continuă şi după moartea magnatului iar
Johanna Honrath (în actele vremii, familia se mai află
denominată şi d’Honrath iar în alte documente întâlnim
mențiuni despre o Jeanette) era nelipsită de la astfel de
reuniuni cultural-muzicale. Printr-un prieten de familie,
Wegeler, văduva consilierului von Breuning îl angajează ca
maestru pianist pentru cele două fiice şi pentru unul din cei
doi băieți, pe Ludwig van Beethoven, pe atunci un adevărat
musikalischemeister la teatrul local.6 Așa s-a înfiripat prima
dragoste beethoveniană, relație care a durat mai puțin de
doi ani fiindcă, în 1788, dorința familiei Honrath era alta şi
ea se împlineşte: Johanna este cerută în căsătorie de junele
locotenent Karl von Greth care, din chiar anul căsniciei, va
fi avansat căpitan, servind cauzei imperiului austriac în
războaiele împotriva lui Napoleon, apoi activând, într-un
binemeritat cursus honorum, în garnizoanele unor orașe
importante, între care, cum am văzut deja, Viena şi Timișoara.7
Sunt mărturii despre frumusețea tinerei, dovezi pe care le
lasă posterității chiar Wegeler în ediția din 1838 a volumului
imprimat la Koblenz şi restituit mai târziu, la 1906,
la Leipzig, lucruri şi realități citate în anii din urmă de
timișoreanul Erwin Lessl într-un mic studiu apărut într-o
publicație bănățeană: „Prima dragoste din tinerețe a lui
Beethoven fusese Jeanette d’Honrath din Köln care adesea
84
Eseu
petrecuse săptămâni de zile la familia Breuning. A fost o
blondă frumoasă, zglobie, de o cultură aleasă, amabilă,
iubitoare de muzică, fiind înzestrată cu o voce plăcută.”8
În vremea îndeplinirii ordinului de serviciu şi a
competențelor de comandant al garnizoanei Timișoara,
familia lui Karl von Greth şi-a înfiripat relații de prietenie cu
familii din protipendada metropolei de pe Bega şi din ţinut.
Una din marile prietenii a fost şi aceea cu familia Schindler
din Oravița. Thomas Schindler, de altminteri, făcea parte
din echipa care l-a însoţit pe general, la numirea în funcția
bănățeană. Nesuportând aerul, încă nesănătos pentru cei
sensibili, ai împrejurimilor Timișoarei, Schindler va îndeplini
alte sarcini şi obligații, în numele coroanei, la Căpitanatul
Minier şi la Tezaurariatul Minier din Oravița, stabilindu-se
în acest oraș al Banatului Montan, cu climă blândă şi un
ambient natural amintind de climatul submediteranean.
Desigur că nu i-a fost dificil generalului drumul unor firești
reîntâlniri cu prietenul său chiar aici, la Oravița. Julius, fiul lui
Schindler care, iarăși sigur, l-a cunoscut de copil pe Karl von
Greth, a ajuns avocat şi juristconsult celebru în zonă şi un
mare literat al vremii, poet, prozator, dramaturg, semnând
cu pseudonimul Iulius von der Traum, nume cu care îl
întâlnim pomenit în dicționare, enciclopedii şi studii de gen.9
Un Schindler, cum iarăși găsim mențiunea în amintitul
studiu timişorean,10 face şi munci de secretariat pentru
Beethoven, notând la finele lui 1823 adresa lui von Greth,
în Timișoara, probabil în incidența aflării tristei vești legată
de iubita de pe vremuri a geniului muzicii clasice universale.
Mai ştim că în casa Schindler din Oravița sau în Salonul Bibel
se juca o scenetă teatrală, o melodramă, Das Beethoven
Haus, la adaptarea căreia lucraseră Iulius Schindler şi medicul
poet din Oravița, Friedrich Bach.
NOTE:
1. Vezi monografia noastră şi toată bibliografia; I. BOTA, Istoria
Teatrului Vechi din Oraviţa, volumul I, 1817-1940, prefață de Gh.
Jurma, Reșița, Editura Timpul, 2003, 216 p.; Ibidem, volumul II, 1940-
2000, prefață de Gh. Jurma, Reșița, Editura Tim, 2005, 148 p.; Ibidem,
volumul III, prefață de Gh. Jurma, Reșița, Editura Tim, 2007,140 p.
2. Arhivele Naţionale Timişoara, Fond Actele Arhivei Militare,
II, f 18 / IV; cf. şi G. FREYTAG, Akte des k. K. Militär-Geographisches
Institutes und anderen Quellen bearbeit von (...), Wien, Pest und
Leipzig, A. Hartleben’s Verlag
3. Buch durch Ost-Tirol und West-Tirol, Wien, K. K.
Hofbuchdruckerei Carl Fromme, s. a.
4. Extractum et Excerptum Domus, XI-XII, Biblioteca Vaticana
(prin bunăvoința prof. T. Lichtfuss, Innsbruck)
5. V. A. v. WEGELER, Notizia diurnae, /separattum/
6. Ibidem
7. Ibidem
8. Vezi la E. LESSL, Dragostea din tinereţe, în „Magazin Literar al
Asociației Scriitorilor din Timișoara”, Timișoara, 1982, p. 118-120
9. Cf. între alții, SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată şi
teatrul cel mai vechiu din România, Oravița, Tipografiile Orăvițene Felix
Weiss ( fosta C. Kehrer , fondată 1863), Progresul (fondată 1907), Iosif
Kaden (fosta C. Wunder, fondată 1868), 1938, p. 33
10. Vezi supra, nota 8.
 sintagme literare
LIUBA LAVRIC -
BOTEZATU
MAI FRUMOS CA FĂT-FRUMOS
SAU CUM VĂD EU LUMEA CU
,,CEL DE AL TREILEA OCHI”
Chiar dacă văd bine lumea cum o văd cu doi ochi, încerc
să o mai văd și altfel, adică cu unul...
Și o văd de la început nicidecum altfel decât eminescian,
prin esență, așa cum se prezintă ea în singularitatea
plurivalentă a geniului în ,,Sărmanul Dionis”.
Sau și mai altfel..., așa cum a fost ea trecută/percepută
de la începuturi și până azi, adică prin prisma teoriei
relativității lui Albert Einstein .
...Și tot așa, când mă apropii de lumea contemplării lui
Nicolae Dabija, nu o pot vedea mai altfel decât doar cu ,,cel
de al treilea ochi”, adică profund-nicolaedabijian.
Și aceasta, credem, însemnează multul în spațial-
temporalitatea cuprinderii cu pricina, mai ales atunci când se
cere o anumită reconfirmare a diverselor teorii - metodologii
în permanență valorico-estetică vehiculatorie.
– De ce? - apare întrebarea. Și răspunsul rămâne același
nicolaedabijian – Poeții nu au ,,Dreptul la eroare”: ,,Cum
iarba n-are dreptul să greșească/ și primăvara să nu mai
răsară,/ cum raza n-are drept să aibă umbră,/ sau râul – ca
să curgă spre izvoară.../ Poeții nu au dreptul la eroare,/ cum
ei depozitează adevărul,/ în jurul lor se-adaugă, lin, veacul!:/
precum în jurul sâmburelui – mărul.// Ochiul de piatră, p. 45.
Și această responsabilă atitudine pune în gardă exigența
experților vizavi de cele patru teorii ale creativității dintotdeauna
(teoria socială, teoria paradoxurilor/unitatea contrariilor,
teoria metafizică, teoria empatică cu toate cele patru
exigențe definitorii ale sale), aflate în topul permanentizării/
reconsemnăriii sinelui, în exersările noastre de ultimă oră în
interpretare estetico-literară coraportuală: principiul lăuntrului
suveran – principiul axiologiei globale. Fapt prin care își face loc o
nouă teorie estimativă: teoria viziunii global – axiologice asupra
textului în maniera ,,textul este autorul care se scrie pe sine”;
textul literar-artistic acoperind, în parte, o unitate corporativă
subsidiară trăirii/lucrării subiectului calității în permanență
interpretativă: adâncime – suprafață.
Or, doar astfel definim noi unitatea de valoare estetică
în permanența celor două voințe călăuzitoare: a noastră
(a fiecăruia la modul individual) și a naturii (sociale) după
observațiile germanului Münsterberg, măsurabilă în
cele zece posibilități ale normativității lui PAG/principiul
axiologiei globale în predominanța: reîntoarcere - înălțare -
axare pe măiestrie creativă, în interpretarea noastră.
Astfel că, unicalul/fenomenalul valorii estetice dabijiene
Eseu
să constea în iscusința/arta vehiculării optime a
tâlcului rostuirii slovei românești ca unitate maximă
de măsură a cuprinderii adâncimii mai multului/
autenticului în cuvânt, așa încât ,,…scriind să sporești
ale foii lumine”, prin a o lua mereu de la început
,,să-ți scrii poeziile toate din nou,/ punând în loc de
cuvinte fâșii de soare,/ iar tu să treci de la cuvânt la
cuvânt,/ ca flacăra de la lumânare la lumânare.../ să
scrii ca psalmistul din vremi preauitate/ un poem
întreg doar cu litera , ,,a”. Un ,,a“ nimb al veșniciei, pe merit:
,,În oră stau clipele - f-ă-g-ă-d-u-i-n-ț-e-l-e ca-n fructul cel
putred/ bune semințele.”
Pasând pe autonomie, ca drept prim criteriu al
reconsemnării valorice în proiecția funcționalității lăuntrului
suveran la spontaneizarea diverselor stări de spirit ,,peisaje
ale sufletului” în definire nicolaedabijiană, ne încadrăm în
ramele unui adevăr al trăirii poematice incontestabile: ,,se
pierd, se mută, Doamne, cum,/ acele linii, ca într-o ceață
adâncă, dincolo de care cuvintele nu mai pot exista,/ pe
când sensurile continuă încă./ Inexprimată rămâne ideea/ și
sângele veșnic, fierbintele:/ risipă de cuvinte e poezia,/ risipă
de poezii sunt cuvintele.// Eseu, p.16. Sau tocmai acestea
sunt/ trebuie să fie mărturisirile condeierului, condamnat la
autodeterminare estimativă în contrapunct valoric complex,
circuit perifrastic secvențial, așa ca în cartea de psalmi a
dumisale ,,Așchii de Cer”, dar și în sens conținutal-fenomenal
mai lărgit de pagină în constituirea romanului modern la
capitolele lichidării de restanțe pe motiv social-istoriologic
în ,,Temă pentru acasă”.
Cu referire la punctele forte ,,Așchii de cer” – XXXI
- ne alăturăm în parte următorului adevăr biblic: ,,El ar fi
putut să-i pedepsească cu puterea dumnezeiască pe cei
care-L loveau cu pumnii și cu picioarele, pe arhierii care-L
judecau, pe rătăciții care-L scuipau, pe soldații care-L
biciuiau și-I trântiseră crucea de o sută de kilograme pe
spatele încovoiat ca să urce cu ea Dealul Golgotei, pe care-I
bătuseră palmele-n cuie... De pe cruce, El se roagă de Tatăl
Ceresc nu ca Acesta să-i pedepsească, ci să-i ierte pe cei
care-L batjocoresc: ,,Părinte iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
(Luca XXIII, 24). Din care se desprinde marea înțelepciune
nicolaedabijeană: ,,Dacă ar fi avut un moment de ezitare, de
cumpănă, de răzgândire și El ar fi ales să trăiască, destinul
omenirii ar fi fost altul, oamenii ar fi fost azi alții – ar fi rămas
la fel ca mai înainte de Învierea Sa – fără nădejdea mântuirii
și fără credința în puterea iubirii celei Fără-de-Moarte, și
n-am putea vorbi azi de om, ca ocurență unică de extindere
a Împărăției. Prin alegerea condiției umile de Dumnezeu –
Om, El a ales să fie Omul-Dumnezeu.”
Adaptată/transgresată Ideea în contrapunctul
consistenței de Poezie, Nicolae Dabija a ales, prin urmare,
Omul-Poezie: ,,Mă luminează în noapte alba hârtie/ şi
ninsoarea de-afară, puţin;/ oh, ca un zeu,/ trec printre
oameni/ şi aripile sub haină ascunse le ţin.”// Poetul.
Poezia, mai exact poematicul slujindu-i și slujindu-ne
drept călăuză a harului prin care să-și certifice plinătatea în
prozastic și plinătatea în prozodic perseverează în ,,Așchii de
85
 sintagme literare
Cer” până la înțelegerea parcursului esenței stării de veghe:
,,Acesta mi s-a părut cel mai autentic portret al basarabencei
din toate secolele: zâmbind printre lacrimi.” (XXXI).
Nimeni nu te/ne cunoaște mai bine, decât propriul sine,
adică, decât mai aproapele lăuntrului suveran, la care ești/
suntem în drept să te uiți/să ne uităm de mai multe ori și
cu alți ochi în posesia celui de al treilea, pentru a o spune
pe șleau: ,,Poeți care-și scriu poeziile-n săli de lectură/ și
poeți care și le scriu pe câmpul de luptă/ cu propriul sânge:
pădurile cântate de ei înfrunzesc.// Poetul suit pe rug, pe
rugul aprins/ cu propriile lui cărți, mi-l amintesc/ eu, care
chiar acum/ îmi citesc această poezie ca un străin.”
Or, această formă a spontaneizării sinelui (de la situație –
la situație) o putem interpreta ca pe o culminație a angajării/
aflării aceluiași sine la autodeterminare: sinteză – motivație.
Astfel că pentru Nicolae Dabija actul de creație nu poate
fi consimțit altcumva decât ca o iradiere a sinelui aflat în
veșnică reluare a căutărilor și regăsirilor. Aceasta e pentru
a lua în considerare adevărul rostuirii în toată plinătatea
conceperii eului, într-un fel anume heteronom şi autonom
la momentul definitivării ca drept adevăr valorificator,
pe motivul când valoarea/valorile sunt impuse de cineva
exterior eului, fiind vorba de autoritatea normei sociale; dar,
și în cel de al doilea precedent (autonom) de înțelegere că
norma frumosului/sublimului şi-o dă subiectul singur - așa
cum o face maestrul în ,,Conjugarea verbelor” și nu numai, la
toate timpurile posibile ale trăirii verbului în poezie și înafara
ei: prezent – trecut - viitor în veșnică confruntare cu timpul
pierdut, cu timpul uitării ființale, întru alegerea/integrarea
în/ din mers în spațio-temporalitate.
Prin urmare, întreaga angajare poematică a
septuagenarului în formatul care ne privește - ,,Ochiul al
treilea” segmentează autenticitar o grilă de autodeterminare
valorică, una specific nicolaedabijiană la toate contingențele
normativității devenirii: etic-estetic, istorio-logic. Este
adevărul prin care, pe bună dreptate, constatăm că (pe teren
exercitiv) putem avea/avem atâtea valori estetice, (de) câte
individualități creatoare disponibilizăm (versus câte lăuntruri
suverane însumăm), având în vedere că de fiecare dată
,,norma e aceeași – deși e subiectivă – căci e o subiectivitate
general-omenească.” (P. Andrei ,,Filosofia valorii, p. 230).
Credem că ceea ce contează este centrarea primatului pe
definitivarea funcțională a integrizării la propriu și la figurat:
bine – frumos – adevăr în vers clasic, patern comparativist
- tonalitate imnică: ,,Mă doare Bucovina ca o rană/ ce nu se
mai tămăduie de-un veac,/ și munții ei mă dor ca o dojană:/
munți cine are nu mai e sărac...” Rima împerecheată în
frământ fantasmagoric reluativ accesează intensiv pe
punctul nodal al durerii și trăirea își certifică elegiac dreptul
la viață, la complinire: ,,De când există bezna și lumina,/ de
când pe lume e Bine și e Rău, de cer este legată Bucovina/ și
acolo-i aproape Dumnezeu”.
Și eufonia ține, în repetitiv cadența pulsului, în tâlc
spontaneizat de adresare, așa cum îi stă bine unui cânt în dor
nebun de paternă resemnare: ,,Doamne, când ceasul cel din
urmă-mi vei suna:/ fă-mă-n Bucovina un agud,/ că vânturile
86
Eseu
când mă vor zvânta/ de pe un deal, pe toată, s-o aud”.
La interpretarea/mânuirea iscusită a tuturor formelor
de rime: îmbrățișată, împerecheată, încrucișată, mixtă,
cât și a versului poematic liber, poetul nu ratează șansa
reîntoarcerii aici la esența devenirii, convins fiind că anume
această posibilitate normantă în ,,ghiers” optim-clasicist
îi revigorează sentimentul paternității permițându-i a-și
exprima fără ezitare regretele timpului istoric-nonvaloare:
,,Cerul mi-a fost tot pustiu,/ stinse florile-n grădine/ și, de-un
veac ce se mai ține,/ i-am tot zis răului bine,/ și trăiam fără
să știu/ că îmi este dor de tine!// Aflu-acum că ești, că sunt:/
-Bună ziua, soră, frate!/ Noi avem un crezământ:/ Basarabiile
toate/ câte sunt pe acest pământ,/ dornice-s de libertate!”
(Scrisoare către Alba Iulia) ... pentru a încheia testamentar
,,Iar bătrânii-atunci când mor,/ când se mută sub ţărână,
parc-ar porunci, îngână: ,,Nu lăsaţi, copii, din mână sfântul
nostru tricolor/ şi vorbiţi limba română!”
Mai adăugăm că valoarea estetică, pe câmpul de luptă
al slovei măiestrite dabijiene, se manifestă nu oarecum, ci
în chip absolut, deoarece se află în fuziune strânsă cu felul
anume de a contempla la nivelul tâlcului și a o face cu tâlc
la nivelul contemplării, așa cum o face eroul nostru cu mult
drag de întreaga cuprindere a necuprinderii eufematicului
sonantic-asonantic: ,,Oh, litere, voi întotdeauna împodobiți/
cuvântul,/ cum mă arunc în toate părțile, iată,/ după o
lungă propoziție, în care/ toate literele se rostesc odată!//
R-împărat al consoanelor... De două ori scriu/această literă,
- pe nisipuri, în aer,/ pe linie: o dată pentru cuvântul ,,ură”/
și a doua oară pentru cuvântul ,,iubire”, ca, în fine, să
concretizeze că de fapt ,, nu lucrurile întâmplate le cânt,/ ci
pe cele care-aş fi vrut să se întâmple.// Eseu.
Or, în altă parte a tuturor părţilor: ,,Nimic pe lume nu-
i/ mai statornic ca râul:/ unde a căzut steaua,/ s-a aprins
grâul”// Lira de iarbă.
Sau ,,Firul de iarbă îşi urcă / spre vânturi tulpina:/ în
drum, păsările ciugulesc lumina.”(ibid, p. 26).
Culegerea ,,Ochiul de piatră” la capitolul Referinţe
critice, enumeră aprecierile mai multor mânuitori de
condei, esteticieni de mare forță contemplativă a neamului
românesc și nu numai, care fac o certă completitudine figurii
de ansamblu poematic a lui Nicolae Dabija.
Prin reluările noastre, nu facem altceva decât să
demonstrăm că suntem solidari cu domniile lor, făcând
trimitere mai întâi la cele menționate de academicianul
Mihai Cimpoi, care, parcă, le-ar sintetiza: ,,Lider de
generație, animator al Renașterii basarabene, redactor-șef
al săptămânalului Literatura și Arta care a impus o conștiință
națională, Nicolae Dabija scrie o poezie în cheie imnică,
elegiac sau monodică programatic mesianică în ultimele
volume. Poet al unui univers al candoriilor în care dispar
materialitatea și obiectivitatea, fiindcă totul se înfrăgezește,
înflorește și înmugurește, el îmbrățișează mai apoi registrul
inspirației naționale și sociale, care implică, firește, ieratism,
oracularitate, înverșunare polemică. Panteistică, cenzural-
umoristică, acum senzorială, cu o propensiune spre starea
romantic totală (,,Și am să mor de prea multă iubire”,
 sintagme literare
pătrunsă de un suflu ardent, poezia începuturilor practica
,,tehnica inocenței dintâi” (expresia aparține lui Juan Ramon
Jimenez). Adolescentul cu o față plină de bunătate și curată,
cu reflexe de apă neîncepută devine în scurt timp poetul
grav și impersonalizat, având cultul sacrului și al valorilor,
solidarizându-se cu toți poeții întru promovarea acestora... Ca
și Mallarmé , Dabija visează la o carte în care ar găsi toate
versurile pe care a vrut să le scrie. Această carte poate fi
scrisă prin transcrierea poeziei vieții însăși sau a cântecului
fundamental al neamului (,,voi scrie-n vers de spaima arăturii,/
c-avem trecut, că ne-au mințit prelații-/ chiar de-aș risca-n
istoria literaturii/ Să fiu mereu pus la capitolul ,,și alții”).
E cazul intropaticului apreciativ, prin care maestrul Mihai
Cimpoi se etichetează a fi, alături de poematica lui Nicolae
Dabija, ca drept estetul profund al croirii/deschiderii eseisticii
autenticitare spre universal, spre acel: ,,a scrie poezii lungi în
cuvinte puține...”
Pentru Ion Cocora, Nicolae Dabija este prin mărturisire
,,poetul inventat de poem.” Poemul, ca și ,,componentă
de adâncime a ființei poetului, este aceea care îi relevă
deopotrivă identitatea artistică, expresie a unui mod de
a simți și întemeia prin cuvânt și apartenența la o ,,patrie
eternă”.
În viziunea noastră tâlcul poetului avizat, după cum
era și de așteptat, este unul poematic - atotcuprinzător,
purtând adânc specificul gândirii și simțirii... specificul trăirii
nicolaedabijene dea pururi.
Mai precizăm că la îndemâna estetului Ioan Alexandru,
Nicolae Dabija este ,,cel scufundat în adâncurile spirituale ale
limbii”, asta ca să putem înțelege cât poate face, în repetate
rânduri, tâlcuirea slovei măiestrite a septuagenarului,
cel pentru care ,,poezia ține de iubire, este foc mistuitor
întrupat în cuvânt, este acest dor de comuniune irezistibil,
exprimat lapidar, într-un poem memorizabil: Doru-mi-i de
Dumneavoastră/ Ca unui zid de-o fereastră”.
O altă observație, pe marginea completitudinii Dabija-poetul
este cea a lui Vasile Cataev care vine să-și divulge mărturisirea:
,,Versurile pe care le-am citit, în marea lor majoritate, poartă
un caracter elegiac. Lirica elegiacă și cea filozofică sunt foarte
binevenite; condeierii, care cultivă o asemenea poezie, de
regulă, scriu despre arta poetică și despre ei înșiși...”. Or, acest
adevăr desprindem, chiar din versurile omagiatului din aceeași
culegere Ochiul de piatră: ,,Tot mai greu mi-i/ nu pot distinge/
urzica pictată de urzică/, în ea văd o minge-n altă minge/ și
mingea mai mare e-n mingea mai mica”.
De altfel, caracterul poematico-filosofic al confesiunilor
nicolaedabijene este proemanat/se proemanează anume
de/în acuprinderea slovei sale cu mult har în speța tolcuirii
tâlcului matern. Pentru ca în reluările sale, virtuosul Ion
Ciocanu să exclame triumfal: ,,Nicolae Dabija a venit în
poezie ca un chemat”.
Ca să vezi, Poezia… Cum excelează ea Poezia în Marele
Tot, în Marea Poezie!
Cu toată forța ei mobilizatoare de eclipsare, oarecum,
mai la timp, a urâtului cuibărit în noi...
Eseu
Ea, Măria sa Poezia, își dobândește/redobândește chemarea
la superb – ca un fel de luarea pe dinaintea celui muritor…
Iată care este/trebuie să fie lucrarea puterii de seducție a
veghei Celui de al Treilea Ochi în cuvânt- ochiul de rezistență
nicolaedabijiană întru lichidarea cât mai de urgență a
restanțelor în responsabilizare civico-socială (ale acelor care
din fașă se nasc poeți) la Capitolul ,,Tema pentru acasă”.
Astfel că anume în chipul poematicului sălășluirii frumosului
în cuvânt/ din Cuvânt, romanul cu pricina să-și enunțe
tolcuirea înainte de a fi rostuit la împlinire; trebuia, mai
întâi, să se întâmple o minune în viața Omului/Condeierului
Nemoarte, ca el, romanul propriei sale trăiri cu adevăratălea
să-și complinească hărăzirea... Căci - proba distinsului poet
este supusă lucrării prezicerii ,,...ce am văzut cu ochiul-al-
treilea ieri, va fi doar mâine cu adevărat.”
Cele două norme ale determinării/autodeterminării
valorice au fost dintotdeauna autonomia și absolutul;
veșnică racordare a lăuntrului suveran la moralul absolut/la
PAG. Numai cel centrat pe axiologic este vrednic a se bucura
de patima chezului transcendental.
Este de notat faptul că, competenţa către care tindea
Hegel în ,,Filosofia frumosului” era Spiritul Absolut, ceea ce se
cunoştea pe sine mai întâi ca artă, apoi ca religie şi ca filosofie.
Toate aceste întruchipări ale ,,normativității” în istoriologia
culturii vehiculează dreptul la manifestare în toată întruchiparea
divinatorie ale aceleiași resemnări, acea NICOLAEDABIJIANĂ.
Sau, remarca în cauză însumează la propriu și la figurat formele
complexe de interferență a obiectivului cu subiectivul la gradul
absolut: religie, artă, filosofie-istoriologie.
Prin subsumare, subiect-obiectul harului estetic
nicolaedabijian își enunță prezența în chip psalmic-prefigurativ
cu o structural-fenomenologie aparte în speța omului creativ:
omul-pasăre, omul zbor, omul –soare, omul-nor, omul-
sămânță, omul-dor; omul-grâu, omul-iarbă, omul –râu, omul-
mare, omul-cânt, omul-munte, omul-stea, omul-cuvânt; omul
aflării sinelui pretutindeni/ în toate părțile; eseistul, estetul,
prozatorul - Omul Poezie/Omul Poem - Nicolae Dabija.
Astfel, trecută prin vizorul celui de a-l treilea ochi, cu
putință, din startul angajării sale la ființă, la Marea Ființă
a Neamului, întreaga operă nicolaedabijeană este supusă/
conformată la autoestimare, prin urmare, la o autodepășire
valorică fără precedent. Măsura potrivei lupei ochiului
său a-tot-veghetor la acces este ceea ce l-a determinat
dintotdeauna și îl determină pe septuagenarul basarabean,
trimisul de excepție al crezului artistic - Nicolae Dabija, ca
drept Erou al Zilei întru a excela în permanență pe podiumul
unei scări apreciative fără egal – Cea a Universalității.
Și tot așa, trecută prin filiera ,,Celui de al treilea ochi” în
rezonanța realizării cu brio a ,,Temei pentru acasă”, întreaga
creație a lui Nicolae Dabija este cu adevărat una a Psalmului
poematic din preajma Căușenilor ,,un șirag de piatră rară pe
moșie revărsată”, pe care se lasă cu mult drag de cele sfinte
Păsările Cerului pentru a se mai înfrupta o dată în plus din
seminția rodiilor noastre înveșnicite nicolaedabijian .
87
 sintagme literare
OVIDIU
CRISTIAN DINICĂ
C. Negruzzi, creatorul reportajului literar și
al nuvelei istorice în literatura română
În „Istoria literaturii române”, G.Călinescu îl include pe C.
Negruzzi în capitolul „Primii umoriști”, alături de Anton Pann
şi Cilibi Moise. C. Negruzzi, fin literat şi cunoscător al mai
multor limbii de circulație europeană, provine dintr-o familie
de răzeși, având rădăcini care coboară până în secolul al-
XVII-lea la marele logofăt al Moldovei, Gavrilaș Neniu(1667),
cum se poate citi în hrisovul lui Alexandru Vodă. Se poate
ca numele de Negruț să se fi format de la o poreclă dată
străbunicului său, Ianache Neniu (1740), ulterior devenită
nume si italienizată, lucru care în acea perioadă se petrecea
des ca urmare a influenței culturii renascentiste.
Epoca în care se formează si evoluează autorul este
caracterizată de profunde schimbări, de trecere de la regimul
fanariot spre istoria modernă a României parcurgând şi etapa
regulamentelor organice. Moldova ajunsese la începutul
secolului al XIX-lea obiect de dispută între imperiul ţarist si
imperiul Hasburgic, datorită poziției sale strategice în sud-
estul Europei. În prima jumătate a secolului XIX se traversează
regimuri politice diverse: de la regimul fanariot (până la
revoluția lui Tudor Vladimirescu) şi cea regulamentară aflată
sub protectorat ţarist (1828-1848), la republica ipotetică din
anul 1848 şi constituirea Principatelor Unite Române.
Din punct de vedere al culturii române aceasta perioadă
este de întemeiere a sa şi de formare a literaturii naționale, de
recunoaștere a originii latine a limbii şi a romanității poporului,
de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, de eliminare a
expresiei slavone din ceremonialul religios şi generalizarea celui
în limba maternă, de demonstrare a statorniciei, de evidențiere
a trăsăturilor morale nobile precum răbdarea, , dragostea de
viață, respectul față de familie şi de neam.
C. Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeștii –Vechi, lângă
Iași. Părinții săi sunt Sofia şi Dinu Negruț. Rămâne orfan de
mamă de la vârstă fragedă, fiind crescut de tatăl său care
avea o situație materială bună, dar şi prin sprijinul logofătului
Constantin Balș. Într-o perioadă tulbure, în care limba
română literară se păstra doar în scrierile cronicarilor, tatăl
viitorului autor, Dinu Negruț, era un om instruit, inteligent,
având pasiunea lecturii.
Negruzzi învaţă limba greacă cu dascălul Chiriac, iar
franceza cu refugiatul politic Brancovitz, ambele în casa
părintească. La vârsta de 13 ani, singur, doar cu ajutorul
lucrării „Istoria pentru începuturile românilor din Dachia” de
Petru Maior, deprinde cititul şi scrisul în limba română cu
caractere chilirice.
Manifestările violente ale eteriștilor din 1821-1822, în
urma cărora tatăl său va înregistra eșecul arendării otcupul
menzilului (întreprinderea poștelor) vor fi motivul refugierii
familiei sale la Chișinău. Datoria provocată de eșecul arendarii
va atârna greu şi va fi achitată abia în 1831. La Chisinău,
88
Eseu
Negruzzi, în vara anului 1822, îl întâlneşte
pe poetul Aleksandr Sergheevici Pușkin
care umbla însoţit de o jună înaltă,
Calipso Polifroni, conform însemnărilor
sale din Scrisoarea VII.
„Puskin – scrie Negruzzi – mă iubea
şi găsea plăcere a-mi îndrepta greșelele
ce făceam, vorbind cu el frantuzește.
Câteodată şedea si ne asculta ore întregi
pe mine şi pe Calipso vorbind greceste; apoi începea a-mi
recita deodată versuri de ale lui, pe care mi le traducea”.
Din această prietenie cu Pușkin, Negruzzi se va alege
cu învăţarea limbii ruse şi cu dezvoltarea gustului pentru
literatură. Perioada cuprinsă între 1821 şi 1837, respectiv de
la vârsta de 13 până la 29 de ani este o perioadă de acumulare,
de formare culturală, de exercițiu, când traduce din autori
clasici, precum La Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontel, M
me de Genlis, Grecourt, D’Erbigny, Pesselier, D. Darvari.
Având un puternic spirit de observație şi analiză,
cunoscând atât realitățile, cât şi structura societății
contemporane lui, va încerca să se elibereze de inerția
conservatorismului şi va fi creatorul genului literar, nuvela
istorică, pentru care va folosi scrierile înaintaşilor săi,
cronicarii. Așadar, îl putem considera pe C. Negruzzi ca
primul scriitor modern din Moldova.
Paralel cu formarea literară, începând cu 1825 şi până în
1835, Negruzzi activează în cariera profesională ca şi căminar,
vistiernic, diac, iar din 1845 devine membru în Comisia privind
mersul şcoalelor si pricinile neprogresului lor.
Tatăl său moare prematur în 1826, lăsând nerezolvată
datoria uriașă din arendarea eșuată în 1821.
Anul 1835 este debutul lui Constantin Negruzzi în literatura
din Ţara Românească, moment care i se datorează lui Ion
Heliade Rădulescu care îi aprecia gustul pentru dezvoltarea
literaturii naționale, „care moartă în Moldova începuse a
înflori la București”, mărturisea Negruzzi în Autobiografia sa.
Implicarea sa în constituirea literaturii naționale îşi
găsește împlinire în perioada de maturizare, aferentă anilor
1837-1844, când colaborează la principalele reviste ale
vremii (Curierul de ambe sexe, Albina si Alăuta românească,
Dacia literară, Foaia pentru minte, inimă si literatură,
Propășire etc). În aceste publicații apar traduceri din V
.Hugo, cât şi creații originale: „Cum am învăţat românește’’,
„Aprodul Purice” (1837), nuvela sentimentală „Zoe”, schița
turistică „Plimbare”, anecdota „Rețeta”, portretul „Un poet
necunoscut”, schița „Calipso” etc.
Între 37 şi 45 de ani aplecarea către scris este întreruptă,
tot mai des, de activitatea politică pe care o începe ca deputat
al județului Iași de partea aripei moderate din gruparea
Conservatoare. Analiza sa critică asupra epocii continuă şi
prin articole precum Despre ruinele si ruinările Moldaviei.
Anul 1840 reprezintă un moment foarte important în viața
şi cariera lui C. Negruzzi. Astfel devine primarul Iașului, dar si
codirector al Teatrului Național împreună cu Kogălniceanu şi
Alecsandri, iar în primul număr al revistei Dacia Literară i se
publică nuvela istorică, „Alexandru Lăpușneanu”.
Din programul revistei Dacia literară trebuie mentionate
câteva aspecte la care a subscris si Negruzzi şi care se
regăsesc în articolul „Introducție“, scris de M. Kogălniceanu,
întemeietorul revistei:
– combaterea imitației scriitorilor străini şi a traducerilor
mediocre;
 sintagme literare
– crearea unei literaturi de specific național: în locul
imitării scriitoriilor străini să se creeze literatura autohtonă,
inspirată din istorie, natură şi folclor. Istoria este privită ca
model pentru contemporani, pentru a exprima idealul de
eliberare şi unitate națională. În acest sens, pentru a ilustra
satiric realitățile sociale, lucrarea „Alexandru Lăpușneanu”,
de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu în proză,
numit „Fragmente istorice”.
În 1857 publică volumul „Păcatele tinereților”, alcătuit
din patru părți („Amintiri din junețe”, „Fragmente istorice”,
„Neghină şi Pălămidă”, „Negru pe Alb”), în care adună
scrierile publicate anterior. Aceste lucrări se caracterizează
prin diversitatea tematică, specii şi formule literare, au
caracter anticipativ asupra evoluției literaturii şi sunt
deschise spre modern.
Astfel, în „Amintiri din junețe” se găsesc lucrările:
– „Cum am învăţat româneste” (Cu această povestire
deschide genul literaturii memorialistice, relatând cu tâlc
întâmplarea prin care un dascăl de la mănăstirea Socola, printre
singurele din epocă unde se putea învăţa românește, ţinând cont
de realitatea istorică a vremurilor sale, încearcă prin metode
sumare să-l înveţe gramatica limbii române, dar autorul, dând
dovada de istețime, îl întrece şi chiar îl concediază.);
– „Zoe” (nuvelă tipic romantică, cu iubiri focoase si
perfide, abandonuri crude şi dure, răzbunare, scrisoare de
adio, sinucidere, coincidența la final când se întretaie un
cortegiu funerar cu o paradă militară si epilogul cu sancțiunea
divină, toate petrecându-se în Iașiul degradării morale);
– „O alergare de cai” (Cuprinde intriga si moravurile
epocii, văzute prin prisma a două cupluri care se întrepătrund
şi sunt analizate în paralel pentru sublinierea caracterului
fiecăruia ca o litografie neagră de ţinută umoristică, după
cum spune George Călinescu);
– „Tudorică” (povestire care se apropie de literatura
populară şi care va precede lucrarea „Ivan Tubincă” a
lui I. Creangă. Prin farmecul si ironia folosită, dar şi prin
meticulozitatea detalierii amănuntelor, pare o alegorie a
societății contemporane scrierii sale. Această povestire,
apărută în 1844 în revista Propășirea, a contribuit la
suspendarea revistei şi la izolarea autorului la mosia sa).
În partea a doua a volumului intitulată „Fragmente
istorice” găsim povestiri si nuvele istorice inspirate din
cronicile Moldovei, din care nuvela „Alexandru Lăpușneanu”
este capodopera cu care Negruzzi a inaugurat genul literaturii
istorice. Valoarea de noutate a nuvelei este enormă, aceasta
deschizând seria scrierilor inspirate din trecut, de la nuvelele
istorice ale lui Odobescu şi până la romanul istoric sadovenian.
Din perspectiva modernă, nuvela este o parabolă despre
vină şi pedeapsă, despre destin, despre urmările pe care
le pot avea actele unui conducător, atunci când la baza lor
stă dorința de dominare absolută. Prin caracterul general
uman, nuvela „Alexandru Lăpușneanul” depășește limitele
spațiului românesc şi se înscrie în universalitate.
Autorul a scris „Alexandru Lăpușneanu” , folosind
capitolul al patrulea din cronica lui Grigore Ureche. Ca
inspirație istorică, nuvela se referă la cea de a doua domnie
a lui A. Lăpușneanu, după uciderea lui Despot Vodă de către
Ştefan Tomșa. Aflat în confict cu boierii care nu-l doreau la
tron, Lăpușneanu provoacă eliminarea acestora, dovedind
multă cruzime şi atrăgând asupra sa oprobriul public, inclusiv
al soției care este atrasă în cursa ce i se întinde pentru
otrăvirea lui. Lăpușneanu este avid de putere, lacom, perfid,
urmărește cu orice preț propriul scop imoral, toate aceste
trăsături făcând parte din portretul realizat cu eleganță de
Eseu
autor. Zugrăvirea portretului moral al personajelor create de
Negruzzi va fi amprenta sa în toate scrierile sale.
În această nuvelă, autorul introduce în literatura română
personajul colectiv, ca parte componentă a acțiunii, dovedind
o bogăție de informații şi aptitudini reale în stăpânirea
tehnicilor literare. Asupra lui Lăpușneanu, autorul va reveni
într-una din scrisorile ce alcătuiesc capitolul al patrulea al
volumului „Păcatele tinereților”, dezvăluind motivul pentru
care el acuza boierii de clevetire, dar nefiind de acord nici cu
măsura de ucidere în masă a acestora.
Cu partea a patra a volumului „Păcatele tinereților”, în
ciclul numit „Negru pe Alb”, găsim „Scrisori la un prieten”, în
care Costache Negruzzi introduce genul epistolar şi adună 30
dintre foiletoanele sale risipite prin periodice timp de 25 de
ani. Ca un ghid de atitudine Scrisorile alcătuiesc un cod de
etică şi morală necesar în toate epocile.
Articolele sale, publicate ca foiletoane, au subiecte
diverse constituind crâmpeie de realitate, putând fi
considerate ca prime reportaje literare. Astfel în Plimblare se
evocă atmosfera orientală a târgurilor din Moldova. Bogăția
naturii se opune sărăciei înecate în praf. În Catacombele
Mănăstirii Neamțului este descrisă mănăstirea si mormintele
martore ale istoriei. În Pelerinagiu este descrisă o călătorie
pe malurile Trotușului, prin Târgu Ocna, Slănic până la Onești
şi este întâlnit arhimandritul Paisie Ocneanul evocat ca bun
ortodox. În Ochire Retrospectivă se face un rezumat al
istoriei Moldovei, se amintesc figuri legendare, se analizează
atitudinea lui Lăpușneanu.
Întâlnim în aceste „Scrisori la un prieten”, şi atitudini
polemice la adresa lui Ion Heliade Rădulescu asupra
folosirii limbii române, dar şi măiestria autorului în
utilizarea corectă şi cu eleganță a ei. Scrisorile lui Negruzzi
conțin forme literare diverse, dintre care jurnalul de
călătorie, scene de moravuri şi fiziologii, dizertații
ştiinţifice pe teme de istorie, religie, literatură, folclor,
lingvistică, precum şi analiza diferențelor dintre sat şi oraș.
Atitudinea corectă si morală a lui Negruzzi se poate analiza
si cu privire la forma limbii române. Astfel el pledează
pentru valorificarea limbii vechilor cărți, a cărei expresivitate
este de necontestat si mai ales a limbii „ce se aude în gura
poporului”, pentru ortografierea fonetică a cuvintelor
cu folosirea alfabetului latin. În 1833 este printre puținii
susținători ai acestei idei (trecerea la grafia latină se va face
abia în 1860). El critică eliminarea forțată a cuvintelor străine
din limbă, precum cele ungro-turce-grece şi slavone, dar nu
este de acord nici cu românirea cuvintelor nelatine.
Fiind un creator atent la spiritul moral şi ușor ironic în
compunerea lucrărilor sale, el caută să amendeze păcatele
întregii sale generații de întemeietori, cu inerentele ei erori,
stângăcii, căutări de forme şi structuri adecvate realității
istorice si estetice, după cum afirma în „Mărturisenie”, articol
apărut în Foaie pentru minte,inimă şi literatură nr. 30 din 1845.
Prin prietenia arătată scriitorilor munteni, sprijină şi
Asociația literară care se înfiinţase la București în 1847, şi
care va deveni în 1866, Academia Română. Prin activitatea
sa a fost unul dintre primii fondatori ai literaturii române
despre care putem vorbi începând cu anul 1830.
Va muri în seara zilei de 24 august 1868, fiind îngropat la
moșia sa Trifeștii – Vechi.
Scrisorile lui Negruzzi au fost apreciate de critica literară
şi i-au atribuit meritul de a fi fost în generația sa primul
prozator artist şi intelectual, anunțând pe Cezar Bolliac, N.
Bălcescu, V. Alecsandri, Ion Ghica ş.a.
89
 sintagme literare Universalia

ÁNGEL
todo armoniza por la diferencia.
La ciudad, mientras duermes,
draga el silencio que todo lo hace nuevo.

GUINDA Nadie tiene otra patria que su soledad,

nadie llega a nadie si no es para marcharse.
Tiene el amor en sus abrazos
el atroz método del amordazamiento.
Cuanto nos llena del otro nos vacía.
Nube, raíz, el canto de los pájaros:
todo armoniza por la diferencia.
Ángel GUINDA, poet și traducător (Zaragoza, 1948).
Primește, în 2010, Premiul Literelor Aragoneze și rămâne
finalist la decernarea Premiului Criticii 2012 şi Premiului
Naţional de Poezie 2013. Bogăția
Cărți publicate (poezie și eseu): Materia iubirii, Viață
Lucruri fragile
avidă, Cutia de lavă, Toată lumina din lume, Biografia morții,
care au supraviețuiit mutărilor,
Lumea poetului, poetul în lume, Experianța poeziei, etc.
surprinzător,
A tradus autori precum: Cecco Angiolieri, Teixeira de la întoarcearea de la muncă,
Pascoaes, Florbela Espanca, Ana Cristina Cesar, Augusto dos nu sunt vești proaste,
Anjos și Àlex Susanna. înmugurirea frunzelor copacilor,
fărâme de sănătate.
(Vor zice că e puțin.
Diferența / La diferencia Mi se pare atât de mult!)

Totul se armonizează pentru diferență:

deșertul de gheață, copacul din stâncă, Comoara
furia suavă a mării și stelele.
Ne naștem transparenți precum aerul, Unul caută, în această viață, ceva
ne facem opaci precum marmura. ce crede că ar fi pierdut în alte vieți.
Unul poate îndura atâta durere Nimeni nu știe ce poate fi,
pe câtă plăcere poate primi. și toți ar da aproape totul
Piatră, iarbă, foc, apă, pentru a-l găsi în interiorul său.
lumină, ceață, furtună de nisip: Dar există prea multă lumină
totul se armonizează cu diferența. iar termenul trece prea repede.
Orașul, în timp ce dormi,
draghează liniștea ce toate le face din nou.
Nimeni nu are altă patrie decât singurătatea sa, Mi-am fumat viața
nimeni nu ajunge la nimeni dacă nu e pentru a pleca.
Iubirea ține în brațe-i Mi-am fumat viața
atrocea metodă a punerii călușului. așa cum timpul m-a fumat pe mine.
Cât ne umple din celălalt atât ne golește. Priviți acest laringe,această trahee,
Nor, rădăcină, cânt de păsări: aceste bronhii și plămânii
mitraliați de nicotină.
totul se armonizează cu diferența.
Am fumat gazele subterane
ale Metroului pe peroanele sale;
aerul Madridului, murdar
Todo armoniza por la diferencia: ca o trădare în cea mai frumoasă lumină;
el desierto de hielo, el árbol en la roca, ninsorile cretei pe table,
la suave furia del mar y las estrellas. rugul negru al țevilor de eșapament,
Nacemos transparentes como el aire, frunzele uscate ale marijuanei,
nos volvemos opacos como el mármol. asfaltul, ceața, umezeala,
Uno puede soportar tanto dolor aluna atât de moale a clitorisului,
como placer es capaz de recibir. norii de praf ai sinistrului
Piedra, hierba, fuego, agua, când fugeam de umbra mea,
luz, tiniebla, tempestad de arena: și viața mea făcută praf,
și praful ce voi fi

90
 sintagme literare Universalia
sub copacul secret al morții.
Vârsta de aur
Viziune
Nu te plânge
că ai pierdut splendoarea tinereții, Cojesc aerul.
scânteierile vieții, Beau o cupă de tăcere.
în schimbul unui orizont de cenușă.
Nimeni nu poate avansa Noaptea cade
în mijlocul unei păduri în flăcări, precum un tablou neînrămat și rece.
dar poate înainta prin deșert.
Mi-am pierdut ochii în atâta frumusețe.

Inelele fumului Mi-am pierdut picioarele după pietatea furată.

Am vrut să prind lumea în cuvinte:

și-am rămas prins în ele. Oglindă
Am căutat cuvinte cât lumea:
și-am amuțit. Noaptea s-a așezat pe capul iubitei
Fără lume, fără cuvinte, precum un cuib de nori.
urmăresc, prin fum, lumina.
Peste chip purta o maramă de negură.
Pletele-i semănau cu ciorchini de struguri negri.
Deșert Iar ochii două strălucitoare picături de mare.

Pășesc Absența ei continuă să fie o oglindă vrăjită.

pe torțe Când mă uit în ea îmi văd iubita.
de tăcere. Albă și albastră precum o insulă grecească!
Aud umbre:
sunt pașii soarelui.
Cu lumina, cu aerul

Nu Ți-ai înfășurat mâinile în aer.

Ți-ai spălat ochii cu lumină.
Sunt un interior luminos, viitorul
unei uși ce mereu e zăvorâtă, Scrie ca și cum ar fi o scuturătură!
capcana de a trăi și de-a vedea cum se moare.
Ca și cum un ghepard ar sfâșia dunele.
Contra distrugerii conștiinței Ca și cum din mare s-ar ivi un cal.
urlu, explodez, îmi pironesc coatele în Dumnezeu.
Sunt zgârietura ruptă de răbdare. Cireșele sângerează între dinți.
Seara se prăjește în privirea ta.
O lumină ce, zgârie dărâmăturile,
șterge negura și continuă să înainteze. Nu citi fum!
Un om cu umbra până la umeri.
Scrie cu foc chiar de-ar fi să fie pe apă!
Mă hrănesc cu foame și beau cu toți
cei condamnați să scormone în nimic.
Acesta nu e un poem, e o îndrăzneală. (Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

Strig cu temeinicie un nu categoric.

Eu nu vreau să trăiesc în această lume.

91
 sintagme literare Universalia

FRANCISCO
acelea care să-ți spună
te iubesc, fă-o
înainte de-a mă-neca

MUÑOZ -SOLER
în propriile tăceri.

Evoluție cognitivă / Evolución

cognitiva
Francisco MUÑOZ SOLER: Poetul spaniol Specialiștii în fizica cuantică afirmă
că un atom
Francisco MUÑOZ SOLER s-a născut la Málaga în poate fi în două puncte diferite
data de 24 decembrie 1957. în același timp
Autor a 20 de volume (incluzând aici și antologiile de în care constanta e incertitudinea,
autor, precum și edițiile bilingve), dintre care enumerăm: poate-ntr-o zi vor descoperi
PREISTORIE POETICĂ 1978-1988 / PREHISTORIA POÉTICA în ce stadiu electromagnetic
1978-1988 (1996); PLOAIE ACIDĂ / LLUVIA ÁCIDA (2000); pășesc sufletele noastre
DENSA CORPORALITATE A MEMORIEI MELE / LA DENSA atunci când ies din trup.
CORPOREIDAD DE MI MEMORIA (2008); ICAR / ÍCARO
(2011); CARNET DE CĂLĂTORIE / CUADERNO DE VIAJE
(2016); POEZII ALESE / SELECTED POEMS – POEMAS Parcă sunt singur / Parece que estoy solo
SELECTOS (2016); POEZII ALESE ȘI POEZII NOI / POEMAS
SELECTOS Y POEMAS NUEVOS (2017). Când iarăşi visez că sunt singur, întind mâna, să nu văd
Participant, de-a lungul anilor, la peste 20 de festivaluri golul.
din toată lumea, publicând în mai mult de 100 de reviste. GASTON BAQUERO
Versurile lui Francisco Muñoz Soler au fost traduse în
limbile engleză, italiană, arabă, bengali, iar acum – și în Parcă sunt singur
română. în etern solilocviu, departe, foarte departe
de marea lumină a insulei, în neobosită
penumbră făuritoare de tăceri
Interesele personale… / Los intereses adânci și goale precum golul din mine
creados… rece capcană ce mă-nconjoară
ca un vis obsedant, cu mângâieri
INTERESELE PERSONALE transformă adevărul de vrajă ce mă cuprind și mă poartă
în demagogie, spre drumuri cu palmieri, năluci
libertatea într-un bun colectiv, de tăcute ugere ce-alăptează
progresul în consumabile, tăcutul chip al Nimicului.
iar fericirea într-o asigurare de viață de după
moarte. Da, parcă sunt singur
trăind într-o lume de neguri
Anii… / Los años… disident al unei anumite ordini, dar visez
fiindcă nu-mi mai rămâne nici tăcerea măcar
ANII sunt doar numere și nici lumina ce stârnește umbrele
în spațiul milimetric al minților noastre, arborilor de mango.
grile în slujba anxietăților noastre
și-a vremelniciei vieților noastre. Pentru Miladis Hernández, Prinţesă de Cuba

Unde ești, tată… / Dónde estás, papá… O uriașă hidră… / Una enorme hidra…
UNDE EȘTI, TATĂ O URIAȘĂ HIDRĂ
știu că n-ai fost îmi mistuie spiritul
în acest trup vlăguit și absent. cu mușcături de doruri,
încerc să mă lupt cu ea
cu sensibilitatea îndrăgostitului
Fă să iasă… / Haz que salgan… ce se gândește la norocul său
și crede că retragerea înseamnă victorie,
FĂ SĂ IASĂ dar numai vădite sforțări
din pieptu-mi împiedică lacrimile
silabele-acelea, să-mi ude obrajii.
acelea care să-ți rostească
numele, (Prezentare și traducere: George Nina ELIAN

92
 sintagme literare Universalia

GIULIA
fața ta când îți faci treburile.
Aranjezi perdelele, dozezi lumina

MARTINI
acolo unde vei începe un nou capitol.
Toamnă. Tu nu mă mai ai... / Autunno. Tu
non mi hai più...
Toamnă. Tu nu mă mai ai
fiindcă-l citesc pe Homer în camera de alături:
Giulia MARTINI s-a născut la Pistoia în anul 1993 și puține descoperiri am să-ți repropun la masă.
trăiește la Florența. Și nici măcar nu mi-ai mai scris
din depărtarea aceea în care mi-ai spus – Pe curând.
Licențiată în literatura italiană cu o teză despre DIVINITĂȚI Îți rămân o referentă maginară
LENEȘE, SOARTĂ LENEȘĂ (PIGRE DIVINITÀ E PIGRA SORTE) a acelor noutăți ce vor îmbătrâni
de Patrizia Cavalli (Einaudi, 2006). ne-mpărtășite.
A debutat în anul 2015, adunând 38 de creații sub titlul Îmi reinventezi chipul
MANUALE D’ISTRUZIONI (MANUAL DE INSTRUCȚIUNI) și dându-mi fața ascultării.
publicate la Gruppo Albatros Il Filo. Versurile sale au fost publicate
în revistele „Poesia” și „Gradiva” și în antologiile SECOLO Vaderetro! Inscripția Access... /
DONNA 2017: ALMANACCO DI POESIA ITALIANA AL FEMMINILE Vaderetro! La scritta Access...
(Macabor, 2017) și UN VERDE PIÙ NUOVO DELL’ERBA. POETESSE
„MILLENNIAL” DEGLI ANNI NOVANTA (LietoColle, 2018). Vaderetro! Inscripția Access
denied pe uriașul ecran
În iunie 2018 a apărut a doua sa culegere de texte poetice părea de rău augur.
COPPIE MINIME (EXEMPLARE MINIME), la editura Interno
Poesia. În prezent se ocupă de îngrijirea unei antologii a Și e bine, voi merge în iad.
poeților italieni născuți între anii ‹80 şi ‹90 şi de elaborarea Dar între timp
unei a treia culegeri de versuri proprii, care va purta titlul
TIMES NEW ROMAN. mă bucur de aroma pufoasă de mentă,
antitartrul pastei tale de dinți.
Guido, aș vrea ca tu, Lapo și cu mine... /
Guido, io vorrei che tu e Lapo e io... În partea de sus numărul trenului, acest
negru... / In alto il numero del treno, questo
Guido, aș vrea ca tu, Lapo* și cu mine ** nero...
și Kennedy și Roland și Winston C.
și mama mea sfântă, care este acolo În partea de sus numărul trenului, acest negru
în bucătărie să străpungă cu privirea televizorul al băncii trezește săptămâna
dintr-un pas al tău. Acum numele de metal
Guido, aș vrea ca Lapo cu mine și cu tine le-anunță genunchilor tăi direcția.
și Tutankamon și Marylin Monroe
și Edgar Allan și tânărul erou Enumăr bătăile de clopot ale portocalei
din vremea când eram mică, Harry P. în rotire nebună la-ncheietura mâinii, te supraveghează
de șapte ori câte patru cel
și P. P. P. și Giovanni P. care știe din provincia pe care trebuie să ți-o dau.
de ce ard și cad atâtea stele Oriunde te duci
sfântul L. și supersfântul Iisus C. și de oriunde pleci.
care se află-n grădina de măslini – Eu rime, tu leacuri... / Io rime, tu rimedi...
dar și ea și mai ales ea –
aș fi vrut să fi fost încă vii. Eu rime, tu leacuri.
Tu mergi spre ceea ce crezi,
* Gianni Lapo sau Lapus Florentinus – poet, prieten al lui Dante, eu către ce mai rămâne.
evocat de acesta într-un sonet (LII) din cuprinsul volumului RIME (n. tr.)
** Versul cu care începe și Sonetul LII al lui Dante Alighieri (n. tr.)
Încă un lucru care-mi rămâne... / Un’altra
Courbet, Giacometti, Toulouse-Lautrec... cosa che mi resta...
Courbet, Giacometti, Toulouse-Lautrec. Încă un lucru care-mi rămâne:
Între amiază și cele trei întoarceri acasă. numele tău în prenumele meu.
Pui pardesiele-n cuier.
Îți faci un ceai de plante. Uneori te căsătorești. Înainte de-a te întoarce... / Prima che tu torni...
Îi arunci pisicii de lână un ghem Înainte de-a te întoarce
pe care mereu ți-l aduce-napoi. cocoșul va cânta de cu noapte
și va-ngheța din nou.
Cu greu îmi imaginez
(Prezentare și traducere: Costel DREJOI)

93
sintagme literare Universalia

MILAZIM Cântecul cocoșului

KRASNIQI
Este melodia care amintește moartea
Viselor
Posibilitatea cuțitului în creastă
Sângele negru în zăpadă

Este freamăt care cutremură cețurile

Poezie albaneză Amintirilor
Perdelele misterioase ale gravitației
Bubulina Umbra plină de noroi a bățului tobei

A venit o noapte de octombrie Fulger care luminează prăpastia

Cu plâns pe buze Bubulina Cosmică
Sursa ascunsă a vieții
Ce plâns Unde ne jucăm fugind cu noi înşine
Cu tunetul antic al vieții
Plânset național
Şi a intrat în albumul vieții noastre
Unde aștepta locul său Pe acest podiș dardan
Unde ne-ai plantat cu mâna ta
Acum călărește Nemuritoare
Marea Ionică a bucuriilor noastre Şi ne-ai împodobit cu lumini şi dorințe
Cu numele care întinereşte timpurile Bate vânt nimicitor, o Doamne

Icterul Trăsnete care ne înfricoşează

Ne smulgem părul de disperare
Îngălbenesc
Cu sufletul cutremurat de frică
De acel sânge rece
Ne ridicăm posomorându-ne
De lexicograf
Dar şi cu acea gheață în măduvă
De ce nu au scos
Așteptăm momentul când figura ta luminoasă
Din dicționar cel puțin
Ne va arăta curcubeul libertății
Acel cuvânt
Acea sclipire care era începutul închegării noas-
tre
Creta disperării
Peisajul neprevăzut O bucată de cer se prăbușește
În ochii noștri plastic
Pietre şi lespezi zidea înconjurând S-a întunecat
Zidurile ştiau Băiatul încă nu s-a întors
Cum se prea mărea imposibilitatea
Umbrele lucrurilor sar
Când cădea asfințitul Şi rânjesc
În ochii noștri ploua Ecranul se umple cu grindină
Căile largi ne aminteau O bucată de cer se prăbușește
Şi noi ca niște copii
Pe asfalt desenam amintirile Băiatul încă nu s-a întors
Cu creta multicoloră Ora interzisă de teamă s-a întunecat
A disperării

94
sintagme literare Universalia

Înmulțirea morții Deșerturilor albe

Mâine voi muri din nou Patria nu o mai amintește nimeni

În același mod Chiar acea vatră
În același moment Cu fundamente care ţin
Când soarele ca o creastă de cocoș însângerat Peste numele lor între secole
Printre valurile mării în Tivar
Ochii mi se vor împietri Copilul de cristal
Ca niște inscripții tibetane în piatră
Şi nimic nu se va schimba Eu mișc mâna
În itinerariile zilelor El mâna
Frica din nou se va apropia în mod şiret
Ca un crocodil prin apele tulburi Eu strâng fălcile
Ale imaginilor mele El fălcile
Până într-un moment al adevărului rostit
O, Dumnezeule
Ai fost copil de cristal
Terapie cu ciocănitoare
Dar de ce pe mama o doare
Era un vis cu mai multe ciocănitoare Așa de mult
Care ciocăneau tac tac tac
Prin trunchiurile aerului rarefiat
Un avertisment
Una făcea ce făcea şi mă ciocănea în frunte
Tac tac tac prietenește Peste o bucată de vis
Este ora să bei o tabletă de Histazol Ne apărea prăpastia
Tac tac tac în creier şi peste copac La un hotel din Berlin
În pământ străin Cocoșat ca semn de întrebare
Creat de coroziunile din stâncă
Îmi apărea disperat
Ieșirea patriei din vise
Mă desfigurează părăsirea
Mai înainte aceasta era vatra Plecarea ta mă fărâmițează
Unde se întindeau masa şi cântecul Ca mâna barbară o statuie
Unde creșteau copiii
Se ţeseau vise Camera şi reproducerile pe ziduri
Erau în comă adâncă
O Fitore un Ilir o Shpresa Numai perdelele se clătinau
Şi o Patrie mică Ca şi când se-nfiripa prin ele cineva
Ca să îţi dea un avertisment
Ei sunt acum undeva în Kiruna
Au devenit mai fragili (Traducere: Baki YMERI)
Mai apatici
Şi în vise poartă spaima

95
 sintagme literare Universalia

VERIȚA În orașul de sub turn / u gradu pod

PREDA
kulom

de trei ori ai sărutat

fata pe frunte
sub gene visul părului castaniu
Verița PREDA: (Verica – în alfabetul latin) PREDA în zâmbet vârful mătăsii brocartului
sau PreVera s-a născut în satul Kruščica (Krușcița) de pe
versanții carpatici în data de 13 martie 1966. Lucrează în apoi răsare dâra de purpură a zorilor
Administrația orașului Vârșeț, ca ofițer de achiziții publice. şi risipește dalba magie
Face, de asemenea, muncă umanitară.
Membru al rețelei parlamentare de femei. Fondator și
președinte al Asociației „Afirmarea artistului - ARS”. Membru S-a dus la bar… / Iznikao u baru…
al Asociației Poeziei din Serbia, activează în municipiul literar
Vršac/ Vârșeț. S-a dus la bar
A publicat și publică în colecții, reviste literare din Serbia lotusul roșu cântă
și din regiune. cu fața spre soare
A participat și participă la manifestări de poezie în Serbia,
Macedonia, Muntenegru, Croația și România.
Scrie poezie pentru adulți și copii: haiku și povestiri scurte, Indicarea dispariției / Indikacija nestajanja
eseuri și recenzii. Coscenaristă la monodrama „Stamenka
din Kruščica”, coautor și participant la piesa „Neuitatul”, Odată ce funcțiile mele vor muri
scenaristă și compozitoare a spectacolului de muzică de toate sistemele vor fi rigide
copii „Visătoarea Anja”. substanța se va muta într-o nouă homeostază
Este autoarea a numeroase spectacole artistice.
Marile modele de poezie: Nichita Stănescu și Vasko Popa, vor căuta o nouă cale şi un loc de-nchinare
Wisława Szymborska, Branko Miljković, Maiakovski, Esenin, o sută de miliarde de celule
Tagore, Shakespeare, Prévert (de la care a împrumutat și
„numele de scenă“). vor răsări şi vor respira în iarba verde
Are în pregătire volumul IMPRESIE – CLIPĂ DE VIAȚĂ / cântând prin soare şi flirtând cu lumina lunii
UTISAK –ŽIVOTA TRENUTAK.
particule arzânde
se vor acumula în pereți
Gânduri răstignite / Razapete misli
iar gândul se va ascunde
ca pe un picior într-un pantof strâmt în cântec
îmi chinui gândurile
dacă mă descalț
vreau ca şeful să uite c-am fost încălțată Câmpul păzit / Ravnica čuva
bășica se va sparge
şi va sângera Câmpul păzit
ea este sau va rămâne mere în mașina de fructe
o cicatrice care va durea miroase a viu
precum fulgerul remușcării
şi va radia la schimbarea vremii
(Prezentare și traducere: Costel DREJOI)

96
 sintagme literare
FESTIVALUL NAȚIONAL DE LITERATURĂ
„MARIN PREDA”
- ediția a XVI-a, 11-12 octombrie 2018 -
Consiliul Județean Teleorman și Centrul Județean pentru
Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Teleorman,
în parteneriat cu revistele: „Luceafărul de dimineață”,
„Proza 21”, „Neuma”, „Argeș”, „Bucureștiul literar și artistic”,
„Litere”, „Pro Saeculum” și „Caligraf”, organizează Festivalul
Național de Literatură „Marin Preda”, ediția a XVI-a, ale
cărui manifestări finale se vor desfășura în zilele de 11 și 12
octombrie 2018, la Alexandria și la Siliștea-Gumești.
Festivalul își propune să promoveze prozatori de talent,
care nu au debutat în volum. Vor fi acordate următoarele
premii:
- Premiul „Marin Preda” şi Premiul Revistei „Luceafărul
de dimineaţă”
(în valoare de 900 lei);
- Premiul I și Premiul Revistei „Proza 21”
(în valoare de 700 lei);
- Premiul I și Premiul Revistei „Neuma”
(în valoare de 700 lei);
- Premiul I și Premiul Revistei „Argeș”
(în valoare de 700 lei);
- Premiul al II-lea și Premiul Revistei „Bucureștiul literar
și artistic”
(în valoare de 600 lei);
Concurs
- Premiul al II-lea și Premiul Revistei „Litere”
(în valoare de 600 lei);
- Premiul al III-lea și Premiul Revistei „Pro Saeculum”
(în valoare de 500 lei);
- Premiul a III-lea și Premiul Revistei „Caligraf”
(în valoare de 500 lei).
Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce
va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului; de
asemenea, vor fi publicate de revistele partenere.
Concurenții vor trimite 1-3 proze scurte pe suport de
hârtie, care nu pot depăși 20 de pagini în total, culese cu
font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte 7
(şapte) exemplare, semnate cu un motto, același motto
figurând și pe un plic însoțitor, conținând o fișă cu datele
de identificare ale autorului: numele și prenumele, data
și localitatea nașterii, adresa poștală, adresa de e-mail
și numărul de telefon mobil, precum și un CD cu textele
trimise, inscripționat cu același motto.
Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data
de 20 august 2018, pe adresa: Centrul Judeţean pentru
Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman,
str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – mn. Alexandria, jud.
Teleorman, cu mențiunea „pentru concurs”.
97
 sintagme literare
ION
CÃLIMAN
Strigarea peste sat – obicei justițiar
tradițional (I)
Un străvechi obicei de primăvară, cu deosebite implicații
etice și comportamentale, în sânul comunităților rurale
tradiționale, purtător de efecte mitico-magice purificatoare
(trupești și spirituale), cât și de cult al morților, practicat (cu
inerente transformări) până în zilele noastre, mai frecvent în
zonele colinare și muntoase, în preajma Sfintelor Sărbători
de Paști sau de Lăsata Secului, este Strigarea peste sat
(Alimolile, Animolile, Moroleuca, Jâreada sau Privegiul – cum
i se mai spune în unele localități din apropierea Făgetului,
zonă etnofolclorică reprezentativă din Nord-Estul Banatului).
Descriptiv vorbind, relatările cele mai ample și poate și
cele mai pertinente despre obicei ne parvin mai ales de la
scriitori, folcloriști sau cercetători bănățeni, începând cu
Dimitrie Țichindeal („gură de aur” – cum îl supranumește
Mihai Eminescu în Epigonii), care amintește obiceiul ca
existând și practicându-se în Banat la 1802, continuând
apoi cu Sofronie Liuba, Iosif Olariu, Simion Mangiuca, ori
cu studiul profesorului universitar Gabriel Manolescu1 de
la Facultatea de Filologie (Catedra de Folclor) a Universității
Timișoara, mai aproape de zilele noastre (1967). Au apărut și
numeroase atestări ale existenței și practicării obiceiului în
diferite periodice, în unele studii folclorice și lingvistice și în
câteva monografii etnografico-folclorice din diferite regiuni,
odată cu încercarea de explicare a originii și semnificațiilor
sale, pe măsură ce el a fost consemnat și cercetat.
Se cunoaște faptul că sistemul complex al practicilor
agrare tradiționale este guvernat de o mentalitate centrată
pe două elemente – apa și focul, în aparență antinomice,
dar complementare în esență. Acțiunea forțelor acvatice
sau ignice nu vizează numai asigurarea condițiilor climatice
optime pentru dezvoltarea în bune condiții a recoltelor
(prin obiceiuri cum sunt Paparuda, Caloianul, Mumiţa ploii
și Tătiţa soarelui ori focurile de Mucenici, de Lăsata Secului,
Bolbotăile etc.), care funcționează pe baza principiilor
magiei simpatetice contagioniste sau ale similarității, dar și
pregătirea factorului uman și a uneltelor specifice pentru
intrarea în muncile de primăvară.
Se știe, de asemenea, că muncile de etapă sunt consonante
cu ritmurile macrocosmosului, ale naturii, fiind punctate
de anumite repere ce alcătuiesc calendarul agrar. Funcția
practică este dublată de funcția ceremonială. La nivelul
culturii tradiționale „desacralizarea” este generalizată, după
algoritmul ritual – ceremonial – spectacular, înspre zilele
noastre predominând tot mai mult spectacularul (cu aspect
festivist), mai mult sau mai puțin funcționale. Tocmai de aceea,
în lucrarea de față vom urmări și mutațiile funcționale produse
98
La curtile
, dorului
pe diacronie, de la interpretarea practicilor uzitând focul
drept remanențe ale unui cult solar, până la orientările ludice,
competiționale și pragmatice ale fenomenului (obiceiului),
cu trimiteri în timp și spațiu, la alte popoare (romani, italieni,
francezi, slavi etc.), dar referindu-se, firește, la valențele
apotropaice, profilactice și propițiatorii ale acestuia.
Începutul muncilor de primăvară este marcat de Postul
Paştilor, acesta fiind celebrat şi printr-un soi de exorcism
la nivelul individului şi comunităţii, reprezentat tocmai
prin obiceiul Strigarea peste sat, menit, în atari condiții, să
purifice individul, comunitatea și spațiul pentru următoarea
etapă. Cum, la nivel individual, elementul feminin este mai
„predispus” la maculare, fie și numai prin neîntemeierea unei
căsătorii la vârsta cerută de legile nescrise ale comunității
tradiționale, în perioada Câșlegilor, când de regulă se încheiau
căsătoriile, unele fete ajungând „stătute” sau „bătrâne”,
acestea (și nu numai ele, ci și feciorii „stătuți”, „văduvonii”
ori „văduvoanele”, cât și „muronițăle” și „strigoaiele”) sunt
supuse (supuși) riturilor de infamare întruchipate prin
obiceiul justițiar al Strigării peste sat.
Secvențele calendarului muncilor agricole se înscriu în
intervalul mărginit, pe de o parte, de focurile de primăvară
(Bolbotaia, 9 martie – Mucenicii, 17 martie – Alexii, Lăsata
Secului, Joia Mare – Joimariţa, 23 aprilie – Sângeorzul), iar,
pe de altă parte, în cealaltă extremitate, de focul lui Sâmedru
– 26 octombrie. În afara intervalului arătat mai sus, dar
influențând direct dezvoltarea vegetațională, stau practicile
de previziune săvârșite în noaptea de Anul Nou și nu numai:
Sânvăsâiu, numărarea parilor, calendarul din foi de ceapă,
calendarul din cărbuni aprinși etc. Acesta din urmă reprezintă
un rit prospectiv, care se realizează prin alegerea mai multor
cărbuni de dimensiuni egale, proveniți de la același lemn.
Se repartizează câte un cărbune pentru fiecare cultură și, în
funcție de cantitatea de cenușă rezultată, se va cunoaște ce
este propice și ce nu să se cultive în viitorul an agrar, prin
intermediul piromanției premonitive.
Mai trebuie adăugat fatul că înainte de a ieși la muncile
de primăvară, uneltele necesare trebuiau pregătite, cuțitul
și brăzdarul plugului se duceau la fierar, pentru a fi ascuțite,
iar fiarele plugului erau trecute prin foc „ca să se curățească
de tot răul”2, să se purifice, cu alte cuvinte. Începutul
efectiv al acestor munci de primăvară se făcea înainte prin
Pornirea plugului (Sâmbra plugului), în ziua celor 40 de
mucenici (9 martie). Opinia cercetătorului Ion Ghinoiu3
este că suprapunerea elementului creștin este posibil să fi
contaminat un obicei mult mai vechi, pre-creștin, când era
incinerat simbolic spiritul iernii și renăștea spiritul verii.
Nu este întâmplător, pentru că iată ce spune bănățeanul
Simion Mangiuca, spre finele veacului al XIX-lea (1882): „În
al nouălea mărțișor, ies babele și se pun moșii. Moșii bat cu
boțile pământul să intre frigul și să iasă căldura”, în Călindariu
iulian, gregorian şi poporul român4. Focurile s-ar aprinde,
așadar, la această dată pentru a ajuta soarele să depășească
momentul de cumpănă de la echinocțiu și să poată înainta
spre solstițiul de vară. Stimularea pe cale magică a astrului
diurn se făcea pe baza magiei similarității, conform căreia
similarul naște similar, magie care funcționează și în acest caz
al baterii pământului cu maiurile sau cu muchia toporului,
 sintagme literare
practică atestată până nu demult și în satele zonei Făgetului.
Ion Ghinoiu identifică și alte funcții ale focului de
Mucenici:
• purificarea (curățirea spațiului și trupului uman de
forțele malefice);
• profilactice (preîntâmpinarea neplăcerilor provocate
oamenilor de șerpi veninoși și insecte pe timpul verii);
• fertilizarea grădinilor, livezilor, viilor;
• divinatorie (pronoscticuri meteorologice, după felul
cum ardea focul, după cum se înălţau flăcările şi se împrăştia
fumul5).
Focurile de Alexii (17 martie) interferează cu vechea
credință potrivit căreia acum se dezmorțesc toate gângâniile
și jivinile, astfel că ogoarele și livezile trebuie afumate pentru
a fi ferite de dăunători.
Dar cea mai spectaculoasă manifestare pirică de primăvară
se desfășoară la Lăsata Secului, iar în unele localități ale
zonei Făgetului în Săptămâna Mare (miercurea sau joia) a
Sfintelor Paști. Fie că se numea Alimori, Silito mori, Hodăiţe,
Alimoli, Animoli, Moroleuca, Jâreada sau Privegiul, ritualul
urmărea alungarea forțelor malefice la începutul anului
agrar6. Contactul cu focul, dublat altădată și de practica
ordaliei, marchează purificarea, renașterea, dar și imolarea
reprezentării hibernale: se confecționa o păpușă din paie
de mărimea unui om căreia i se dădea foc7. „Focurile de
primăvară erau răspândite la aproape toate popoarele Europei
și își au originea […] în practica îndelungată de apărare a
semănăturilor și livezilor împotriva gerului”, susține profesorul
Mihai Pop8. Roata învelită în paie, aprinsă și apoi rostogolită
de pe o înălțime, pe pantă la vale, spre sat, făcliile aprinse
(„feșciloanele”, „moroleucile”, „parașutele”, „rachetele” –
cum li se mai spune în satele zonei Făgetului), învârtite de
tineri deasupra capului sau în jurul corpului și aruncate apoi
înspre cer și înspre sat, regizează un discurs al cărui cod este
pus sub pecetea solidarității, încadrabil într-o constelație
simbolică eclatantă în peisajul antropologiei culturale.
Pe aceeași coordonată temporală se situează și obiceiul
Strigarea peste sat. Sensurile care se desprind din ceremonial
descind dintr-o mentalitate simbolică, probabil din Evul
Mediu, dacă nu chiar mai de demult, mentalitate care
combină un rit de infamare cu unul de exorcizare a răului, cu
scopul de a pregăti individul și comunitatea pentru intrarea
într-o nouă perioadă (muncile de primăvară, cum arătam,
pe de o parte, și începutul postului Sfintelor Paști, pe de
altă parte). Ca stadiu de prag, în accepțiunea lui Arnold Van
Gennep, Strigarea peste sat funcționează ca obicei reglator
al mecanismelor sociale, garantând depășirea momentului
de criză și asigurând, retrospectiv, un stadiu evolutiv augural.
Obiceiul este, deci, polifuncțional, ceremonialul cuprinzând
și alte valențe:
• instanţă judecătorească formată din tineri necăsătoriţi
cu precădere (după cum susţine Romulus Vulcănescu);
• cenzură socială a vieţii comunităţilor de tip tradiţional;
• alungare a forţelor malefice;
• formă a demascării colective (după afirmaţiile lui
Mihai Pop);
• desconspirarea unor fapte reprobabile din
comunitatea tradiţională etc.
Focul, stimulator al fecundității oamenilor și viețuitoarelor,
dar și generator de fertilitiate, este firesc să intre în recuzita
obiceiului Strigarea peste sat. De altfel, focul înfierează,
stigmatizează și, în același timp, purifică. Persoana maculată
din comunitatea tradițională, preponderent, cum arătam,
fata bătrână, muronița, strigoaia, ori fata leneșă, care nu
a finalizat până la o anumită dată muncile specifice (torsul
lânei și al cânepii etc.), ori altă persoană, care a încălcat
legea nescrisă a bunei conviețuiri, este „strigată” în noapte,
ceea ce asigură anonimatul, adică protecția performerilor
(tinerilor) care practică obiceiul, pentru a i se mediatiza
faptele neconforme cu etica satului, dar mai ales pentru
a-i reaminti vina și a o face să se îndrepte. În acest sens,
obiceiul comportă evidente interferențe cu practicile de Joi
Mari, cu focurile morților și Joimariţa pedepsitoare. Este, de
altfel, un fel de spovedanie individuală și colectivă menită
să câștige bunăvoința divinității protectoare. Starea de
puritate, fizică și morală, este o condiție importantă a intrării
în muncile de primăvară, iar acei câțiva indivizi „greșiți” din
sânul comunității puteau atrage oprobriul asupra întregului
sat. În plus, în satul tradițional, femeia era responsabilă cu
recolta de peste an și, cu atât mai mult, nu îi era permis să
greșească, adică „să calce în străchini”. După cum se poate
constata, vectorul ritual al obiceiului este orientat în același
timp tranzitiv (centrifug) și reflexiv (centripet).
Obiceiul celebrează intrarea în Postul Paștilor și conservă
trăsăturile fundamentale ale unor rituri europene precum
Charivari (răspândit într-o anumită perioadă în toată
Europa), menținând punți de legătură și cu alte cutume
precum: Le feu de Fassenottes (în Franţa) sau Il gioco del
matrimonio (în Italia).
Privitor la istoricul cercetării obiceiului, după cum
afirmam în primele rânduri, întâia atestare cu privire la
strigare (ritual) ca practicându-se pe teritoriul românesc o
descoperim în primii ani ai secolului al XIX-lea, în Banat, la
Dimitrie Țichindeal, care, în tălmăcirea pe care o face cărții
Sfaturile a înţelegerii cei sănătoase, înlocuind exemplele date
de Dositei Obradovici privitoare la credințele și obiceiurile
sârbilor, cu exemple privitoare și la obiceiurile românilor
bănățeni, vorbește despre aprinderea unor hodaiţe la Lăsata
Secului (practică pe care o descoperim și în cadrul obiceiului
Strigarea peste sat), scriind că românii păstrează obiceiul
„Tocma de la romanii cei de demult, care în februarie, în 22,
aveau sărbătoarea dumnezeității Fornacalia sau Fornicas,
adică cuptoriul zis, care în alte jertve aprindeau grâu cu paie
neîmblătite în cinstea dumnezeității – au luat, și până în
ziua de astăzi îl țin, obiceiul că la lăsatul de carne (...) făceau
feciorii foc și seara aprindeau hodaiţe făcute de paie...”9.
Peste mai bine de o jumătate de secol survine o altă
atestare a obiceiului, anume despre cum se desfășura el
în Muntenia, consemnare făcută de Alexandru Pelimon și
cuprinzând detalii despre locul în care se adunau tinerii și
adresa strigărilor lor: „Îndată ce trece lăsatul secului, când
intrăm în Păresimi, se urcă dintre oameni și flăcăi deasupra
unei râpe și încep a striga în gura mare, numind pe fiecare
din fete, cari sunt harnice și cari sunt nevoiașe, fiecare cum
se poartă și ce omenie are, fiecine ce face și ce săvârșește,
care fată a rămas nemăritată și care a îmbătrânit așa”.
99
 sintagme literare
În jurul anului 1880 apar în presa vremii şi alte atestări
datorate unor cărturari bănăţeni ca Sofronie Liuba şi Iosif
Olariu. O descriere mai amplă decât cea făcută de Alexandru
Pelimon ne oferă Sofronie Liuba asupra obiceiului.
Cărturarul bănăţean menţionează că strigarea este însoțită
de aprinderea unor focuri numite priveghiuri, în jurul cărora
cântă, joacă și urează sau chiuie „poporul adunat de tineri și
bătrâni”, în continuare descriind desfășurarea manifestărilor
care seamănă cu un ritual: „În intervalul petrecerii iau tinerii
din focul priveghiului tăciuni aprinși în mâini și-i întorc pre
lângă și în jurul corpului, formându-se din tăciune sau paiele
legate și aprinse pe tăciune un cerc de foc. La întoarcerea
cercului la Lugoș se strigă: Alimori! Alimori! Până când îl
întoarce. În alte locuri fac din nuiele o roată, de car ori de
plug, o învăluie cu paie legate, paiele le aprind şi aşa lasă
roata de pe un deal pre coastă la vale strigând: Alimori!. La
priveghiurile acestea povestesc bătrânii despre timpurile
bune din trecut; iar tinerii în unele locuri se adună la astfel de
priveghiuri pentru a râde de fetele mari rămase nemăritate.
La noi în Măidan în loc de Alimori se zice: Hai la moară...”10.
După cum observăm din acest citat, consemnarea se referă
la o zonă (Lugoj) limitrofă zonei Făgetului și trebuie să ne
închipuim că obiceiul se practica și aici, din moment ce
a rezistat până în zilele noastre, doar că nu a fost atestat
(consemnat) în nici un document până în deceniul al șaptelea
din secolul XX.
În scrierile lui Iosif Olariu, de la sfârşitul deceniului VIII
al secolului al XIX-lea, descoperim alte date (detalii) despre
obicei: în părţile Oraviţei obiceiul a trecut de la vârstnici la
copiii de 8 – 15 ani ca un fel de „priveghi al copiilor”, după
cum se spune: „Copiii noştri în etatea numită (de 8 – 15 ani)
adună vreascuri sau tulei de cucuruz şi câte într-o seară
înainte de zăpostit fac câte un priveghiu copilăresc. Copiii
sar pe lângă priveghiul lor şi cântă bucurându-se:
Hai la bobotoniu
Şî la pâsoniu,
Pâs, pâs, pâs, pâs, pâs,
Că la voi s-a stins,
La noi s-a aprins;
Moara noastră macină,
Dar a voastră gracină!”11,
autorul făcând trimiteri și la semnificațiile obiceiului:
„jucau la lumina priveghiului până către revărsatul zorilor,
când apoi se ducea fieștecare familie la casa sa, sărutându-
se cei bătrâni și rugându-se pentru cele ce vor fi greșit
unul altuia...”12. Mai aflăm din comunicarea lui Iosif
Olariu informații despre menținerea obligativității morale
de respectare a obiceiului de către toată colectivitatea
tradițională, pe familii, de la cei mai în vârstă la cei tineri,
cât și faptul că bănățenii de prin părțile Oraviței numeau
„priveghi” atât ritualul, cât și focul sau focurile pe care le
aprindeau cu această ocazie.
Puțin mai târziu în timp, tot un bănățean, folcloristul
Simion Mangiuca, oferă câteva informații despre obicei și
despre denumirile acestuia, legate de datele la care se ținea
în diferite părți ale Banatului, în lucrarea amintită deja –
Călindariu iulian, gregorian şi poporul român, pe anul 1882,
Oravița, Ed. autorului, tipărită la Brașov, 1881, p. 10 – 12,
100
adăugând informații prețioase despre toate sărbătorile,
datinile și credințele strămoșești, cu scurte comentarii
pentru fiecare.
În perioada următoare, cuprinzând ultimele două decenii
ale secolului al XIX-lea, despre acest obicei fac referiri mai
mulţi cercetători, dintre care îi amintim pe: Grigore Sima
a lui Ioan, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ion Pop-Reteganul,
T. Frâncu, G. Candrea, Dr. Heinrich von Wlislocki, Aron
Densuşianu, Simion Florea Marian ş.a., toţi făcând ample
descrieri ale obiceiului, insistând mai ales asupra aspectelor
sale formale şi mai puţin asupra explicării originii şi
semnificaţiilor (cu excepţia lui B.P. Haşdeu şi A. Densuşianu).
Cu privire la cercetarea obiceiului în secolul al XX-lea
se poate spune că în afara a două studii aparținând Elenei
Niculiță-Voronca13 și lui A. Viciu14 pot fi consemnate doar
încercări de explicare a etimologiilor denumirii obiceiului.
Se poate considera că folcloristul Simion Florea Marian
s-a ocupat cel mai pe larg de acest obicei, adunând laolaltă
toate informațiile pe care le-a putut avea la îndemână din
publicațiile vremii, dar nu a adus contribuții personale
la cunoașterea manifestării ritului și la interpretările
semnificațiilor acestuia. De altfel, importantul folclorist
cade și în eroarea de a considera că este vorba despre două
obiceiuri diferite: Alimori, pe de o parte, și Strigarea peste
sat, pe de altă parte, după denumirile particulare (diferite)
pe care obiceiul le are în diferite regiuni. „Este evident
că Strigarea peste sat prezintă și unele particularități, în
ceea ce privește modul în care se desfășoară de la un loc
la altul, dar acestea nu țin de esență și există nu numai în
raport cu regiunile mai mult sau mai puțin îndepărtate în
care e întâlnită manifestarea, ci chiar în limitele aceleeași
zone, distingându-se uneori și dela sat la sat”, - consideră
profesorul Gabriel Manolescu în studiul amintit15, aserțiune
ce poate fi exemplificată și prin denumirile obiceiului în
localități diferite ale zonei Făgetului (Alimolile, Animolile,
Moroleuca, Jâreada, Privegiul, Focul de priveghi).
Din bibliografia obiceiului nu lipsesc nici informațiile
transfigurate literar. Una dintre acestea se regăsește în nuvela
prozatorului Fănuș Neagu, Ningea în Bărăgan (Olelie)16,
inserând trimiteri referitoare la practicarea obiceiului în
partea de sud-est a țării.
Făcând o evaluare a datelor existente despre acest stră-
vechi obicei cu pronunțate conotații etice, comportamen-
tale, justițiare, morale, în cadrul comunităților de tip tradi-
țional, putem desprinde câteva dintre caracteristicile sale
generale:
• pentru practicarea obiceiului se constituiau grupuri
de săteni, în cea mai mare parte tineri și copii, dar în unele
localități și vârstnici, rareori fete și femei, care se urcau pe
dealurile din apropierea satului (la șes se adunau pe ulițe
paralele sau într-un loc mai larg), în seara sau în câteva seri
la rând, din preajma unor sărbători de primăvară: Lăsata
Secului, Săptămâna Mare a Paștilor, Joi Mari;
• grupurile constituite purtau torțe aprinse („feșciloane”,
„moroleuci”, „rachete” sau „parașute”), pregătite din timp,
iar când ajungeau în locurile consacrate pentru desfășurarea
obiceiului, aprindeau focuri mari pe care le întrețineau până
târziu în noapte;
 sintagme literare
• grupurile de tineri petreceau timpul (în unele localități
până în zori) într-o atmosferă de mare veselie, cu multă
zarvă, uneori cu muzică și chiar joc, cu chiuituri și gălăgie,
în sunete de corni, goarne, de talgere izbite, ori de tălăngi,
la lumina focului, a torțelor sau și a altor felurite jocuri de
artificii, punându-se accent pe caracterul piric al ritului;
• în unele localități grupurile de strigători legau
paie între spițele unor roți sau rotile de car ori de plug,
le aprindeau și le rostogoleau la vale, în atenția și hazul
întregului sat, constituit într-un interesant public spectator
ad-hoc;
• concentrarea obiceiului în jurul unui act central –
strigarea peste sat – care este realizată de tineri în grup (de
fapt, în două grupuri așezate pe două dealuri ce mărginesc
satul), alternativ sau individual, prin rotație, adesea prin
dialog, precedat și urmat de formule specifice;
• ținta predilectă a strigărilor este demascarea și
satirizarea cu scop moralizator a tuturor aspectelor negative
din sânul comunităților tradiționale (ironizarea celor care
nu se căsătoresc la timp, tinere și tineri; dezvăluirea unor
legături amoroase dintre diferite cupluri din comunitate,
necunoscute de către cei înșelați; neîndeplinirea obligațiilor
gospodărești specifice femeii și bărbatului din mediul rural;
întârzierea lucrărilor de primăvară din gospodărie, grădină
și țarină; neîndeplinirea sau întârzierea cu lucrările de
curățire a grădinii și câmpului; torsul câlților și al fuioarelor;
demascarea vrăjitoarelor, „muronițelor” și „strigoaielor”
care furau prin vrăji laptele de la vacile sau oile sătenilor;
dezvăluirea altor tare morale ale sătenilor: beție, lene,
mândrie, prostie etc.);
• obiceiul propriu-zis are mai multe secvențe, acestea
începând cu anumite formule, de multe ori de la ele
provenind și denumirea locală a obiceiului („alimolile”,
„moroleuca”), așa cum vom încerca să demonstrăm în
capitolele următoare ale încercării noastre.
Trebuie precizat faptul că toate secvențele manifestării
aparțin unuia și aceluiași obicei, căruia îi spunem Strigarea
peste sat (așa cum l-au denumit și unii dintre cercetătorii
amintiți și citați anterior), pornind de la considerentul că
substantivul strigarea, la singular, semnifică însuși actul de a
striga (dezvălui) anumite lucruri, de a le spune în gura mare,
în auzul întregului sat, de a aduce la cunoștință publică,
pe când strigările, la plural, sunt secvențe componente ale
strigării privită ca manifestare globală. Strigările marchează
secvențial strigarea, fiind, însă, deosebite de strigături,
specie bine definită în cadrul folclorului horei dumunicale
din vatra satului, la nunți, șezători etc., dar se apropie de
acestea prin mesaj ironic și satiric. Strigările pot fi sau pot
corespunde unor formule standard.
• Particularitățile de manifestare a obiceiului vizează:
• practicile care preced, succed sau însoțesc
desfășurarea obiceiului;
• vârsta, sexul și numărul participanților;
• strigarea în grup sau individual;
• strigarea dintr-un singur loc, sau din două, ori chiar
din trei locuri diferite;
• dacă strigarea reprezintă sau nu un dialog între
grupuri sau între componenții acestora;
• formula (strigarea standard) folosită la începerea
strigărilor, pe parcurs, ori la sfârșit, în sensul de a individualiza
fiecare secvență;
• obiectul strigărilor;
• folosirea sau nu a focurilor de artificii, a roților de
foc, a torțelor (feșciloanelor, moroleucilor, parașutelor sau
rachetelor – cum mai sunt numite în diferite localități ale
zonei Făgetului) și modul în care sunt ele confecționate;
• denumirile atât de diverse ale obiceiului, legate atât
de formule, de obiectul strigării, de numele dat torțelor sau
artificiilor întrebuințate, de derularea secvențelor etc.
Bibliografie:
1. Gabriel Manolescu, Despre originea, semnificaţiile şi
tipologia unui obicei străvechi: Strigarea peste sat, în „Folclor
literar”, vol. I, Universitatea Timișoara, Facultatea de Filologie,
Timișoara, 1967, p. 111 – 150
2. Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. II, Ed.
Fundației Culturale Române, București, 1994, p. 25
3. Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Ed.
Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 76
4. Apud Ioan Viorel Boldureanu, Cultura Românescă în Banat
(secolul al XIX-lea), Anexa 1, Ed. Helicon, Timișoara, 2006, p. 200
5. Ion Ghinoiu, op. cit., p. 76
6. Germina Comanici, A. Popescu, I. Stoica-Vasilescu, Focurile de
peste an, în „Revista de Etnografie și Folclor”, nr. 1, 1971, p. 73
7. Gheorghe Vrabie, Ritualurile agrare la Români, Ed. Paralela
45, Pitești, 2002, p. 70
8. Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Univers,
București, 1999, p. 102
9. Sfaturile a înţelegerii cei sănătoase, prin bine înțeleptul
Dositei Obradovici întocmite. Iară acuma întâia dată întoarse de
pe limba sârbească și întru acest chip în limba daco-românească
așezate, Buda, 1802, p. 35
10. Apud Bogdan Petriceicu Hașdeu, Etymologicum Magnum
Romaniae, tom I, București, 1887, p. 875
11. Apud Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I,
București, 1898, 278
12. Ibidem, p. 278
13. Elena Niculiță-Voronca, Studii de folclor, vol. I, București,
1908, p. 130 – 138
14. A. Viciu, Silitul, în „Comoara satelor”, an II, nr. 3, martie
1924, p. 35 - 40
15. Gabriel Manolescu, op. cit, p. 114
16. Fănuș Neagu, Ningea în Bărăgan (Olelie), în vol. Cantorul
părăsit, București, 1966, p. 24 – 50, reluată în antologia În
văpaia lunii, B.P.T., București, 1971, p. 21 – 46.
101