Capitolul 1 Introducere

Activitatea zilnică în orice domeniu este influenţată tot mai mult de deciziile bazate pe
informaţii cantitative. In majoritatea cazurilor, măsurarea este cea care constituie sursa
primară a acestor informaţii. Măsurarea este inclusă în cele mai diverse acţiuni, ca observare,
experiment, explorare, prospecţiune, verificare, analiză, încercare, testare, diagnosticare,
control, atestare şi altele. In tehnologia contemporană măsurarea a devenit o componentă
esenţială, prezentă în toate etapele, de la concepţie la controlul final, hotărâtoare pentru
calitatea oricărui produs. Este firesc ca în acest context măsurării să i se adreseze o literatură
tehnică largă, apropiată de noile nevoi ivite. Ca punct de plecare în acest domeniu, metrologia
generală constituie baza pregătirii profesionale a lucrătorului cel mai calificat în teoria şi
tehnica măsurărilor, a metrologului.
1.1 Metrologia
Un vocabular internaţional de metrologie defineşte metrologia ca un domeniu de
1

cunoştinţe referitoare la măsurări, cuprinzând toate aspectele, atât teoretice cât şi practice,
oricare ar fi nivelul lor de exactitate, mărimea măsurată, modalitatea şi scopul efectuării,
domeniul ştiinţei sau tehnicii în care intervin.
Obiectul metrologiei include mărimi şi unităţi de măsură, etaloane, metode şi mijloace
de măsurare, erori şi incertitudine de măsurare, caracteristici ale mijloacelor de măsurare,
relaţia om-aparat, norme şi prescripţii privind asigurarea metrologică. În particular,
metrologia urmăreşte căile de realizare a uniformităţii măsurărilor, a exactităţii şi
compatibilităţii măsurărilor, a corelării măsurărilor cu etaloanele acceptate ca referinţă.
Conţinutul metrologiei este divizat de obicei în mai multe părţi, încadrate în
metrologia generală, metrologia aplicată şi metrologia legală.
Metrologia generală tratează probleme ale metrologiei comune tuturor domeniilor de
măsurare, indiferent de mărimea măsurată şi de aria de aplicare a rezultatelor măsurării.
Metrologia generală include cunoştinţe necesare tuturor celor care efectuează măsurări
în profesiunea lor. Un număr mare de constructori de aparate de măsurat, un număr mai mare
de utilizatori de aparate de măsurat şi, un număr şi mai mare de beneficiari ai rezultatelor
măsurărilor au nevoie deopotrivă de cunoştinte de metrologia generală.
Metrologia aplicată tratează probleme ale metrologiei specifice măsurării unei
anumite mărimi, unei clase de mărimi sau unui domeniu de aplicaţii.
Dupăm mărimea sau clasa de mărimi măsurate, pot fi deosebite: metrologia masei,
metrologia timpului, metrologia temperaturi, metrologia mărimilor geometrice, metrologia
mărimilor electrice etc. După domeniul de aplicaţii, pot fi deosebite: metrologia industrială,
metrologia medicală, metrologia tehnicii nucleare etc.
Metrologia legală tratează condiţiile, cerinţele şi prescripţiile obligatorii pentru
asigurarea corectitudinii, uniformităţii şi exactităţii măsurărilor pe plan naţional şi
internaţional.
1.2 Particularităţi ale activităţii metrologului
In condiţiile industriei contemporane, metrologul este într-un dialog continuu cu
producătorul şi cu utilizatorul de aparate de măsurat. Principala misiune a metrologului este
să pretindă de la producător performanţa aparatului şi să asigure la utilizator această
performanţă. Deşi producătorul îşi cunoaşte cel mai bine aparatele pe care le fabrică,
metrologul îl asistă în exprimarea şi specificarea corectă a caracteristicilor metrologice ale

1 Publicat de patru organizaţii internaţionale ( BIPM, CEI, ISO şi OIML) în 1984

1
acestor aparate. Iar dacă utilizatorul îşi cunoaşte bine nevoile particulare de măsurare,
metrologul îi furnizează mijloacele optime de asigurare metrologică şi îi poate de asemenea
indica metoda şi aparatura.
Activitatea metrologului a devenit mai complexă datorită unor direcţii noi în
concepţia aparatelor de măsurat, ca electronizare, automatizare, informatizare, modularizare,
telemăsurare, multimăsurare. Majoritatea aparatelor moderne nu mai sunt, de regulă,
inspectate în interiorul lor, ca aparatele clasice; examinarea lor se face numai prin parametrii
"externi", exprimaţi într-o manieră unitară şi generală, pentru a le caracteriza complet
comportarea. Totodată, aparatul de măsurat devine un element al unui sistem, a cărui definire
şi testare cad în principal în sarcina metrologului. În general, aceasta permite ca etapa
"măsurare" dintr-un proces, oricât de complex, să poată fi detaşată şi investigată independent,
pentru verificarea compatibilităţii dintre componenta "măsurare" şi celelalte componente ale
procesului.
Este important de evidenţiat că metrologul - spre deosebire de majoritatea altora care
efectuează măsurări - analizează nu numai relaţia aparat-obiect, ci şi relaţiile aparat-mediu,
aparat-aparat şi aparat-operator, precum şi - ca o preocupare exclusivă - relaţia aparat-etalon.
Importanţa acestora nu este totdeauna înţeleasă pe deplin, fapt care subliniază necesitatea
cunoştinţelor de metrologie generală nu numai pentru metrologii, ci pentru toţi executanţii de
măsurări.
Mai mult decât alţi participanţi la activităţile tehnice, metrologul este nevoit să
estimeze cât mai judicios incertitudinea şi încrederea în măsurări, să ştie să extragă din ele
maximum de informaţie şi să folosească cu discernământ rezerva de exactitate disponibilă. El
trebuie de asemenea să respecte întocmai regulile exprimării şi consemnării rezultatelor
măsurării, pentru a le transmite altor beneficiari ai măsurărilor.
1.3 Rolul metrologiei în dezvoltarea societăţii
Omul a măsurat din cele mai vechi timpuri. Primele măsurări au fost determinate de
nevoi simple legate de construcţia unor adăposturi rudimentare. Apariţia schimburilor şi a
tranzacţiilor a impus amplificarea şi diversificarea măsurărilor, în special a cantităţilor de
produse (lungime, arie, volum, masă) şi a adus un element nou: necesitatea uniformităţii
măsurărilor. Timp de multe veacuri au fost utilizate măsuri locale în fiecare regiune a lumii,
care erau diferite între ele; lipsa de comunicare a împiedicat orice încercare de unificare a
acestora. Deşi au existat tentative sporadice (de exemplu, pe zidul unei clădiri mărginaşe din
Viena se păstrează nişte repere, trasate pe vremuri pentru ca negustorii veniţi din alte părţi să-
şi ajusteze după ele măsurile de lungime), nu se poate vorbi despre o unificare a unităţilor de
măsură decât începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, când spiritul Revoluţiei Franceze a
adus şi bazele viitorului sistem metric. Ulterior s-au conturat, treptat, definiţiile şi s-au
realizat etaloanele unităţilor de măsură ale mărimilor fizice fundamentale, care au dus la
actualul Sistem Internaţional de Unităţi. Acesta a rezolvat o dată pentru totdeauna problema
uniformităţii măsurărilor, adică a măsurării "cu aceeaşi unitate de măsură" oricare ar fi locul,
timpul şi mijlocul de măsurare.
Concomitent au fost perfecţionate mijloacele de măsurare, care au cuprins tot mai
multe mărimi, în intervale mai largi de valori şi cu erori de măsurare din ce în ce mai mici. S-
a realizat astfel şi al doilea deziderat fundamental al metrologiei, pe lângă uniformitatea
măsurărilor, acela de exactitate a măsurărilor.
Măsurarea constituie o componentă esenţială a unor activităţi umane precum:
- cunoaşterea naturii,
- transformarea naturii, în scopul creării mijloacelor care condiţionează civilizaţia,

2
 - schimburile de bunuri şi de informaţii,
- protecţia şi sănătatea omului.
Perfecţionarea măsurărilor a fost stimulată de dezvoltarea tuturor acestor activităţi.
Măsurarea a intervenit decisiv în marile descoperiri ale fizicii, a condiţionat progresul
extraordinar în cunoaşterea micro şi macrouniversului. Ea asigură calitatea şi
interschimbabilitatea în tehnică, fără de care nu se poate imagina nici o activitate industrială
în epoca noastră. Măsurarea este indispensabilă în comerţ, în orice formă de tranzacţii şi
schimb de produse. De asemenea, măsurarea este prezentă în toate ramurile medicinii
moderne.
O dată cu progresul metrologiei s-a simţit nevoia unor forme organizate de colaborare
şi reglementare. Pe plan internaţional au apărut organisme care au promovat aceste acţiuni
(Anexa VIII).
Pe teritoriul ţării noastre numeroase mărturii ale istoriei atestă prezenţa măsurării, prin
diferite obiecte care au fost folosite în acest scop. Prima încercare de introducere a sistemului
metric în Principatele Române s-a făcut în 1835, dar fără rezultate. Abia după unirea
principatelor a fost votată, în 1864, "Legea pentru adoptarea sistemului metric de măsuri şi
greutăţi în România".
In 1883 a fost creat "Serviciul Central de măsuri şi greutăţi", însărcinat cu păstrarea şi
compararea etaloanelor, asigurarea uniformităţii măsurilor şi aparatelor de măsurat
întrebuinţate în comerţ şi aplicarea legii, regulamentelor şi deciziilor relative la măsuri şi
greutăţi.
Incepând cu anul 1921 verificarea aparatelor de măsurat uzuale din comerţ a fost
trecută exclusiv în sarcina statului prin înfiinţarea Direcţiei Generale a Măsurilor şi
Greutăţilor. In toată perioada interbelică activitatea de metrologie a fost în general restrînsă la
mijloacele de măsurare folosite în tranzacţii comerciale.
In anul 1951 a fost înfiinţat Institutul de metrologie (azi Institutul Naţional de
Metrologie), a cărei activitate a fost succesiv lărgită şi care deţine etaloanele naţionale ale
României, aduse - printr-o activitate de cercetare şi dezvoltare proprie - la nivelul etaloanelor
unor ţări cu economia dezvoltată. A fost organizată verificarea metrologică a tuturor
mijloacelor de măsurare din ţară, încercarea de stat a modelelor mijloacelor de măsurare,
elaborarea de normative metrologice.
Prin legea Metrologiei nr. 27/1978, sunt reglementate: mijloacele de măsurare legale,
sistemul naţional de etaloane, fabricarea şi importul mijloacelor de măsurare, transmiterea
unităţilor de măsură, autorizarea laboratoarelor şi a personalului din metrologie.
Capitolul 2 Mărimi şi măsurarea lor
Prin mărime se înţelege o proprietate a obiectelor, fenomenelor sau sistemelor care
poate fi deosebită calitativ şi determinată cantitativ.
Metrologia operează în mod obişnuit cu mărimi fizice, care descriu proprietăţile fizice
ale obiectelor, fenomenelor sau sistemelor. Dar noţiunea de mărime nu trebuie restrânsă la
domeniul fizicii. Pot fi definite mărimi specifice chimiei, biologiei,psihologiei,sociologiei etc.
Cele două aspecte din definiţia mărimii - cel calitativ şi cel cantitativ - sunt
fundamentale pentru caracterizarea conceptului de mărime.
Sub raport calitativ, se deosebesc mărimi care descriu proprietăţi diferite, care se
definesc în moduri diferite. Exemple de mărimi, în sens general, calitativ: lungime, masă,
energie, rezistenţă electrică, temperatură.

3
 Unele categorii de mărimi sunt comparabile între ele, deşi poartă denumiri diferite.
Acestea sunt tratate în metrologie ca o singură mărime. De exemplu, mărimi ca distanţă,
deplasare, grosime, înălţime, adâncime, nivel, diametru, circumferinţă, lungime de undă şi
altele constituite în metrologie o singură mărime, şi anume lungime. De asemenea, lucrul
mecanic, energia potenţială, energia cinetică, căldura, căldura latentă, energia internă, energia
radiantă şi altele sunt forme ale aceleiaşi mărimi, energia.
Sub raport cantitativ, se poate vorbi despre mărimi determinate, concrete, care
caracterizează individual un anumit obiect, fenomen sau sistem. Exemple de mărimi în sens
concret, determinat: lungimea unei anumite bare, masa etalon-prototip internaţional nr. 2,
energia degajată prin arderea unei cantităţi date de combustibil convenţional, rezistenţa unui
anumit conductor din cupru, temperatura de solidificare a aurului.
Acest aspect al mărimii exprimă atributul său esenţial de a putea varia cantitativ, de a
putea fi mai mică sau mai mare şi de a putea fi determinată, măsurată . 2

O mărime care urmează să fie măsurată (mărime de măsurat), care este în curs de
măsurare sau care a fost măsurată (mărime măsurată) se numeşte măsurand.
2.1 Măsurarea
Măsurarea constă dintr-o succesiune de operaţii experimentale pentru determinarea
cantitativă a unei mărimi.
Mărimea (fizică) măsurată este una din proprietăţile măsurabile ale unui obiect,
fenomen sau sistem (fizic), numit în cele ce urmează obiect supus măsurării sau simplu
obiect. Exemple de obiecte supuse măsurării: o bară a cărei lungime se măsoară; un lichid al
cărui debit se măsoară; o baterie a cărei tensiune se măsoară.
Măsurarea se efectuează cu ajutorul unui mijloc tehnic destinat special acestui scop,
numit în general aparat de măsurat sau simplu aparat . Exemple de aparate de măsurat: şubler,
3

balanţă, manometru, ampermetru, termometru.

In orice măsurare aparatul este pus în legătură cu obiectul, pentru a fi influenţat de
acea mărime caracteristică obiectului care urmează să fie măsurată (fig.2.1). Rezultă o
interacţiune aparat-obiect, care are ca principal rezultat transferul unei informaţii de la obiect
la aparat, numită informaţia de măsurare. In acelaşi timp, se produce şi un transfer de energie
între obiect şi aparat, necesară ca suport fizic pentru transferul de informaţie . 4

Obiectul are în general mai multe proprietăţi, deci este caracterizat de mai multe
mărimi. Aparatul este astfel realizat ca să măsoare numai una din aceste mărimi

2Trebuie evitată folosirea termenului de "mărime" în locul termenilor "valoare", "cantitate", "dimensiune",
"intensitate" etc. Astfel, nu sunt corecte exprimări ca: mărimea unei forţe; o abatere variabilă ca mărime şi
sens; interval de mărimi măsurate; limita maximă a mărimii indicate; sortarea unor piese după mărime;
tensiune de mărime uniform crescătoare; corect: valoarea unei forţe; o abatere variabilă ca valoare şi sens;
interval de valori măsurate; limita maximă a valorii indicate; sortarea unor piese după dimensiune; tensiune
uniform crescătoare.
3Măsurarea poate fi efectuată şi cu un "ansamblu de măsurare", o "instalaţie de măsurare", un sistem de
măsurare" etc., în general cu un "mijloc de măsurare" (cap. 7).
4Transferul de energie obiect-aparat este deseori evident, ca de exemplu la măsurarea unei forţe cu un
dinamometru, a unei tensiuni cu un voltmetru sau a unei temperaturi cu un termometru cu lichid. Uneori însă
energia schimbată între obiect şi aparat este infimă (şi aparent chiar inexistentă), ca la măsurarea unei lungimi
cu o riglă, a unui interval de timp cu un ceas solar sau a unei temperaturi cu un pirometru.

4
(măsurandul). Celelalte mărimi caracteristice obiectului au o influenţă nulă sau neglijabilă
asupra aparatului. De exemplu, în cazul măsurării debitului unui lichid cu un debitmetru cu
plutitor (rotametru), indicele de refracţie şi conductivitatea electrică a lichidului au o influenţă
practic nulă asupra aparatului, dar densitatea şi vâscozitatea lichidului pot avea o influenţă
semnificativă, care trebuie însă menţinută sub anumite limite acceptabile. In general,
asigurarea proprietăţii de "selectivitate" a aparatului faţă de măsurand, respectiv a "rejecţiei"
mărimilor nedorite este una din problemele importante ale metrologiei.
2.2 Măsurandul
Obiectul poate avea proprietăţi măsurabile şi proprietăţi nemăsurabile. Numai o
proprietate măsurabilă poate constitui o mărime.
Pentru a stabili dacă o proprietate este măsurabilă, se va presupune că există
posibilitatea de a parcurge gama întreagă a "nivelurilor" ("intensităţii") proprietăţii respective.
Fie "mulţimea stărilor" această mulţime posibilă a proprietăţii considerate (de exemplu,
mulţimea durităţilor unui corp solid, de la cel mai moale până la cel mai dur cu putinţă). A
măsura înseamnă a pune în corespondenţă mulţimea stărilor cu mulţimea numerelor reale
(sau cu o submulţime a acestora). Ca urmare, se poate măsura o proprietate dacă se poate
asocia fiecărei stări posibile (din mulţimea stărilor) un număr (din mulţimea numerelor
reale). Pentru a putea obţine acest rezultat, sunt necesare două condiţii.
a) Mulţimea stărilor să fie o mulţime ordonată (o mulţime în care este dată o relaţie de
ordonare totală strictă). Cu alte cuvinte, într-o asemenea mulţime pot fi stabilite relaţii ca mai
mare (>) şi mai mic (<) între toate perechile de elemente care îi aparţin. Aceasta permite ca
elementele mulţimii să poată să fie aranjate într-o succesiune unică, în care fiecare termen să
fie mai mare decât cel precedent.
In cazul mărimilor fizice accesibile simţurilor umane, nu se întâmpină dificultăţi în a
stabili asemene relaţii de ordonare. Astfel, se va putea decide oricând, cel puţin în principiu,
asupra unor relaţii ca: mai lung sau mai scurt; mai greu sau mai uşor; mai cald sau mai rece.
Nu acelaşi lucru este adevărat pentru alte proprietăţi: de exemplu, este dificil sau uneori
imposibil să fie stabilite, chiar şi în principiu, relaţii ca mai frumos sau mai urât; mai valoros
sau mai puţin valoros; mai gustos sau mai puţin gustos; mai sănătos sau mai bolnav.
b) Intre mulţimea stărilor şi mulţimea numerelor reale să se poată stabili efectiv o
corespondenţă biunivocă, adică fiecărui element din mulţimea stărilor să-i corespundă un
număr real şi numai unul. Această corespondenţă, stabilită convenţional, se numeşte scară sau
scară de referinţă şi ea include şi alegerea unităţii de măsură. Convenţia de scară trebuie să
indice experimentul necesar reproducerii ei, astfel ca oricând şi oriunde ea să fie aceeaşi.
In fizică se operează, în cele mai multe cazuri, cu mărimi aditive, pentru care operaţia
de însumare se defineşte precis şi fără echivoc (lungime, masă, timp, curent electric, energie
etc.). Alte mărimi, numite şi mărimi neaditive, nu se bucură de această proprietate
(temperatură definită prin SIT , duritate, pH, sensibilitatea peliculei fotografice etc.). In
5

schimb, diferenţa a două mărimi are totdeauna un sens fizic, chiar şi pentru mărimile
neaditive (diferenţă de temperatură, diferenţă de duritate, diferenţă de pH, diferenţă de
sensibilitate a peliculei fotografice etc.).

2.2.1 Valoare numerică, unitate de măsură, valoarea unei mărimi

Elementul din mulţimea numerelor reale care corespunde unui element dat din
mulţimea stărilor unei anumite mărimi se numeşte valoare numerică a mărimii respective.

5Scara Internaţională de Temperatură

5
 Valoarea numerică este un număr, pozitiv sau negativ, care depinde de scara de
referinţă adoptată.
Elementul din mulţimea stărilor unei anumite mărimi, care corespunde valorii
numerice 1, se numeşte unitate de măsură a mărimii respective. Extinzând această definiţie,
pentru orice scară de referinţă este valabilă următoarea proprietate: la o creştere a mărimii cu
o unitate de măsură îi corespunde o creştere cu 1 a valorii numerice.
Unitatea de măsură poartă o denumire, pentru uşurinţa identificării (de exemplu:
metru, volt, unitate de duritate Vickers) şi depinde de scara de referinţă adoptată. Convenţia
de scară implică şi stabilirea unităţii de măsură (de exemplu, Scara Internaţională de
Temperatură implică unitatea de măsură "grad Celsius").
Expresia mărimii sub formă de valoare numerică şi unitate de măsură se numeşte
valoare de mărimii respective. Exemple: o lungime de 0,749 m; o tensiune electrică de 143,15
V; o duritate de 740 HV. In aceste expresii numerele 0,749; 143,15 şi 740 reprezintă valori
numerice, m, V şi HV sunt simboluri ale unităţilor de măsură, iar ansamblurile 0,749 m;
143,15 V şi 740 HV sunt valori (ale mărimilor fizice respective).
Pentru fiecare mărime se adoptă o unitate de măsură, fără de care exprimarea
cantitativă a mărimii nu este posibilă. Este important de subliniat că valoarea unei mărimi
include totdeauna şi unitatea de măsură, care trebuie specificată de fiecare dată împreună cu
valoarea numerică.
Valoarea unei mărimi caracterizează cantitativ mărimea respectivă. O anumită valoare
a unei mărimi este caracteristică unui anumit element din mulţimea stărilor mărimii. Prin
urmare, valoarea unei mărimi este independentă de unitatea de măsură folosită pentru
exprimarea ei. Astfel, valoarea lungimii unei anumite bare este aceeaşi, în orice unitate de
măsură ar fi exprimată (de exemplu 0,312 m sau 31,2 cm sau 312 mm). Prin convenţie, la
schimbarea unităţii de măsură se schimbă şi valoarea numerică a mărimii astfel ca valoarea ei
să rămână aceeaşi; această proprietate este cunoscută şi ca "ecuaţie fundamentală a
măsurării".
In limbajul curent, în loc de "valoarea unei mărimi" se foloseşte deseori termenul
"mărime"; acest lucru este admisibil, dacă nu poate conduce la confuzii . 6

2.2.2 Mărimi aditive şi mărimi neaditive

Pentru mărimile aditive operaţiile de însumare şi de multiplicare cu un factor au un
sens fizic clar: se poate vorbi de suma unor lungimi, mase, durate, curenţi etc. şi se poate de
asemenea spune că o lungime este de k ori mai mare decât o altă lungime, o masă este de k
ori mai mare decât o altă masă etc. Mai mult, însumarea acestor mărimi poate fi imaginată
prin experimente simple: rigle de anumite lungimi puse cap la cap, greutăţi de anumite mase
puse pe acelaşi platan al unei balanţe etc.
Construirea scării de referinţă, în cazul mărimilor aditive, se face tocmai pe baza
proprietăţii de aditivitate. De exemplu, pentru a construi scara de lungime, se suprapun rigle

6De asemenea, termenul "valoare" este frecvent omis în expresii în care intervin valori ale unor mărimi fizice.
Astfel, în locul unor expresii ca "valoarea ariei unei suprafeţe", "energie în valoare de 7,5 J", "valoarea
temperaturii de solidificare a staniului", "valoarea maximă admisă a vitezei", "valoarea inducţiei de saturaţie a
unui material magnetic" se folosesc de obicei exprimările mai simple "aria unei suprafeţe", "energie de 7,5 J",
"temperatura de solidificare a staniului", "viteza maximă admisă", "inducţia de saturaţie a unui material
magnetic".

6
de lungime egală cu unitatea de măsură aleasă, iar fracţiunile se pot determina cu ajutorul
unor perechi de rigle de lungimi egale cu 1/2, 1/4, 1/8, 1/16 etc. din unitate. La fel se
construieşte scara de referinţă pentru masă, pentru timp etc. Se observă că operaţia descrisă se
bazează pe "însumarea" repetată a unităţii de măsură.
Pentru aceste mărimi, este suficient deci să se aleagă unitatea de măsură. Valoarea
mărimii de măsurat x poate fi exprimată prin produsul dintre unitatea de măsură u şi valoarea
numerică a mărimii v:
x = v ×u (2.1)
Această egalitate se mai scrie sub forma:
x = {x} ×[ x ] (2.2)
unde {x} este valoarea numerică a mărimii x, iar [x] este unitatea de măsură în care se
exprimă x.
De exemplu, în relaţia
m = 1,152 kg
m poate reprezenta masa unui obiect, 1,152 este valoarea numerică a acestei mase şi kg este
unitatea de măsură (kilogram).
Trecerea de la o unitate de măsură la alta modifică valoarea numerică invers
proporţional cu aceasta. Astfel, dacă aceeaşi mărime x este exprimată în două unităţi de
măsură diferite:
x = v1 ×u1 (2.4)
x = v2 ×u2 (2.5)
unde u1 şi u2 sunt cele două unităţi de măsură, iar v1 şi v2 sunt cele două valori
numerice corespunzătoare, rezultă:
v1 u2
=
v2 u1 (2.6)
Revenind la exemplul anterior, masa m = 1,152 kg poate fi exprimată ca m = 1 152 g;
valoarea numerică a crescut de la 1,152 la 1 152 adică de 1 000 ori, corespunzător unităţii de
măsură folosite, gramul, care este de 1 000 ori mai mică decât unitatea de măsură iniţială,
kilogramul.
In general, dacă o unitate de măsură u2 se exprimă în funcţie de altă unitate de măsură
u1 prin relaţia
u2 = k ×u1 (2.7)
unde k se numeşte factor de conversiune de la o unitate la alta, valoarea numerică v 2
exprimată în unitatea u2; rezultă
1
v2 = v1
k (2.8)
unde v1 este valoarea numerică a aceleiaşi mărimi exprimată în unitatea u1.
Pentru mărimile neaditive operaţiile de însumare şi de multiplicare cu un factor nu au,
în general, un sens fizic. Astfel, în cazul temperaturii definite pe baza SIT, este lipsit de sens

7
să se vorbească despre suma a două temperaturi, sau să se afirme că o temperatură este de
două ori, de trei ori etc. mai mare decât altă temperatură. La fel, nu se poate vorbi despre
suma a două durităţi, suma a doi factori pH etc.
Scara de referinţă pentru mărimile neaditive se defineşte prin stabilirea convenţională
a unor repere (puncte fixe) şi a unor procedee de interpolare. Fiecărui reper al scării i se
asociază o valoare numerică a mărimii. O dată cu fixarea scării trebuie explicitată şi metoda
de măsurare, adică modul de a decide apartenenţa măsurandului la una din "benzile" scării.
In cazul mărimilor neaditive, valoarea mărimii se exprimă de asemenea prin valoarea
numerică şi unitatea de măsură, conform formulei (2.1). Faptul că şi în acest caz se scrie
simbolul unităţii de măsură după valoarea numerică, de exemplu - 16oC, trebuie interpretat
însă ca o înmulţire "simbolică" a unităţii de măsură cu valoarea numerică: prezenţa
simbolului oC arată că valoarea numerică respectivă a fost măsurată folosind scara Celsius de
temperatură.
In cazul mărimilor neaditive nu se obişnuieşte folosirea multiplilor unităţilor de
măsură. De asemenea, trecerea de la o unitate de măsură la alta nu se face în general prin
simplă înmulţire cu un factor de conversiune, ci prin relaţii care ţin seama de schimbarea
întregii scări de referinţă. De exemplu, pentru a exprima în grade Celsius o temperatură tF
dată în grade Fahrenheit, se foloseşte relaţia t C = 5(tF-32)/9. Pentru durităţile exprimate prin
unităţi Brinell, Rockwell şi Vickers nici nu există formule de conversiune (decât nişte relaţii
empirice, aproximative), deoarece aceste durităţi sunt definite pe baza unor scări de referinţă
diferite.
2.3 Sisteme de mărimi fizice
Descrierea fenomenelor fizice se face prin legi şi teoreme, în care figurează mărimi
fizice. Prin exprimarea clară şi sistematică a acestor legi şi teoreme, au fost definite anumite
mărimi fizice, în cadrul fiecărui capitol mare al fizicii: mecanică, electricitate, căldură etc.
Ansamblul mărimilor fizice definite pentru descrierea unei clase de fenomene fizice
constituie un sistem de mărimi fizice.
In fiecare sistem de mărimi fizice se deosebesc mărimi fundamentale şi mărimi
derivate.
Mărimile fundamentale reprezintă un set de mărimi, într-un sistem de mărimi dat,
admise ca fiind independente între ele. De exemplu, în mecanica clasică au fost adoptate ca
mărimi fundamentale lungimea, masa şi timpul, ca fiind cele mai convenabile pentru
caracterizarea fenomenelor mecanice (în principiu, mărimile fundamentale pot fi alese, într-o
anumită măsură, arbitrar; de exemplu, pentru mecanică pot constitui mărimi fundamentale
lungimea, forţa şi timpul). In electricitate, pe lângă lungime, masă şi timp, s-a adoptat ca
mărime fundamentală şi intensitatea curentului electric. In căldură, la mărimile fundamentale
ale mecanicii se adaugă temperatura etc.
Mărimile derivate reprezintă, într-un sistem de mărimi, mărimi definite în funcţie de
mărimile fundamentale. Pentru fiecare clasă de fenomene fizice, sunt utilizate un mare număr
de mărimi derivate, care fac posibilă exprimarea concisă a principalelor legi şi teoreme ale
fenomenelor respective. De exemplu, în mecanică mărimi ca aria, volumul, viteza,
acceleraţia, presiunea, lucrul mecanic sunt dependente de mărimile fundamentale lungime,
masă şi timp.
In principiu, numărul mărimilor derivate nu este limitat. Oricând pot fi definite
mărimi derivate noi, potrivit unor necesităţi, pentru comoditate. De exemplu, în electricitate
se foloseşte şi mărimea derivată conductanţă, definită ca mărimea inversă rezistenţei, doar

8
pentru a simplifica unele propoziţii şi formule (oricând în locul "conductanţei" se poate folosi
"unu pe rezistenţă").
Fiecare mărime fizică, fundamentală sau derivată, are o denumire standardizată şi un
simbol, recomandat de asemenea prin standarde. Simbolurile mărimilor fizice sunt exprimate
prin litere ale alfabetului latin sau grecesc, majuscule sau minuscule, unele cu indici (anexele
I - III).
Denumirea de sistem de mărimi se poate exprima prescurtat prin simbolurile
mărimilor fundamentale. De exemplu, sistemul de mărimi care are ca mărimi fundamentale
lungimea, masa şi timpul este denumit sistemul de mărimi l, m, t.
Sistemul de mărimi care stă la baza Sistemului Internaţional de Unităţi de măsură
(cap. 3) conţine şapte mărimi fundamentale: lungime, masă, timp, intensitatea curentului
electric, temperatură termodinamică, cantitatea de substanţă, intensitate luminoasă; el se
numeşte "sistem l, m, t, I, T, n, J".
2.4 Dimensiunea mărimilor fizice
Exprimarea unei mărimi aparţinând unui sistem de mărimi ca produs al puterilor
mărimilor fundamentale ale sistemului, având un coeficient numeric egal cu 1, se numeşte
dimensiunea mărimii fizice respective.
Simbolul dimensiunilor mărimilor fundamentale se scrie cu literă mare. De exemplu,
dimensiunea lungimii este L, dimensiunea masei este M, dimensiunea timpului este T.
Intrucât viteza este definită ca raport între lungime şi timp, dimensiunea sa rezultă
dim v = LT-1 (2.9)
Dimensiunea acceleraţiei este
dim a = LT-2 (2.10)
Exponenţii care figurează în expresia dimensiunii unei mărimi se numesc exponenţi
dimensionali.
Dimensiunile celor şapte mărimi fundamentale corespunzătoare Sistemului
Internaţional de unităţi de măsură (SI) se notează cu: L (lungime), M (masă), T (timp), I
(intensitatea câmpului electric), X (temperatura termodinamică), N (cantitatea de substanţă) şi
J (intensitate luminoasă). Dimensiunea oricărei mărimi derivate SI poate fi exprimată ca
produs al puterilor lui L, M, T, I, X, N, J, sub forma
dim x = LaMbTcIdXeNfJg (2.11)
unde a, b, c, d, e, f, g sunt exponenţii dimensionali.
Câteva exemple de dimensiuni ale unor mărimi fizice:
- forţă: dim F = LMT-2;
- presiune: dim p = L-1MT-2;
- moment al forţei: dim M = L2Mt-2;
- lucru mecanic, energie: dim A = L2MT-2;
- tensiune electrică: dim U = L2MT-3I-1;
- capacitate calorică: dim C = L2MT-2X-1;
- volum molar al substanţei: dim Vm = L3N-1;

9
 - iluminare: dim Ev = L-2J.
Mărimile fizice în a căror expresie dimensională toţi exponenţii dimensionali sunt nuli
se numesc mărimi adimensionale (mărimi fără dimensiune, sau mărimi cu dimensiune zero).
Nu este corect să se considere că aceste mărimi se exprimă prin numere abstracte (numere
pure); ele sunt mărimi fizice, cu toate proprietăţile acestora, având dimensiunea 1. De
exemplu, în sistemul de mărimi l, m, t, unghiul plan este o mărime adimensională (expresia
dimensională a unghiului plan este L0M0T0 = 1). Alte exemple de mărimi adimensionale:
densitatea relativă, permitivitatea relativă, nivel de intensitate sonoră, factor de putere, indice
de refracţie, concentraţie (a unei substanţe într-un amestec).
Mărimile adimensionale pot fi mărimi relative sau mărimi logaritmice. Mărimile
relative sunt definte printr-un raport între două mărimi fizice de aceeaşi dimensiune (de
exemplu, densitate relativă, indice de refracţie, concentraţie). Mărimile logaritmice sunt
definte ca logaritm, într-o anumită bază, al unei mărimi relative (de exemplu, nivel de
intensitate sonoră, atenuare).
Cunoaşterea dimensiunii mărimilor fizice este utilă, printre altele, pentru verificarea
omogenităţii dimensionale a ecuaţiilor fizicii. O ecuaţie cu mărimi fizice în care dimensiunile
celor doi membri ai egalităţii nu sunt identice este greşită. Ca exemplu, fie de verificat
omogenitatea dimensională a relaţiei W  U  I  t care exprimă energia electrică W în funcţie
de tensiunea U, intensitatea curentului I şi timpul t. Dimensiunea energiei este L 2MT-2.
Dimensiunea membrului drept al ecuaţiei este (L2MT-3I-1)×I×T = L2MT-2, deci aceeaşi cu a
membrului stâng.
Trebuie subliniat că dimensiunea este o caracteristică a fiecărei mărimi fizice, dar nu o
determină integral. Există mărimi fizice distincte, având aceeaşi dimensiune: moment al
forţei şi lucru mecanic (dimensiune L2MT-2); flux electric şi sarcină electrică (dimensiune
TI); capacitate calorică şi entropie (dimensiune L2MT-2X-1). De aceea, omogenitatea
dimensională a unei ecuaţii fizice nu este o dovadă a corectitudinii ecuaţiei (omogenitatea
dimensională este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a valabilităţii unei ecuaţii fizice).
2.5 Ecuaţii cu mărimi şi ecuaţii cu valori numerice
Ecuaţiile utilizate în fizică şi în tehnică pot fi scrise în două moduri: ca ecuaţii între
mărimi fizice sau ca ecuaţii între valori numerice ale mărimilor.
Ecuaţiile între mărimii sunt ecuaţii în care simbolurile literale reprezintă mărimi (de
fapt, valori ale mărimilor).
De exemplu, ecuaţia
F = m×a (2.12)
exprimă relaţia dintre forţa F care acţionează asupra unui corp, masa m a corpului şi
acceleraţia a a corpului.
Ecuaţiile între mărimi pot conţine coeficienţi numerici (adimensionali) sau coeficienţi
dimensionali (de obicei, constante universale). De exemplu, relaţia dintre aria suprafeţei unui
cerc S şi diametrul său d
S = ( p/4)d2 (2.13)
conţine coeficientul numeric p/4. In legea atracţiei gravitaţionale, care exprimă forţa de
atracţie F în funcţie de masele corpurilor m1, m2 şi de distanţa r dintre ele:

F = Gm1 m2 /r2 (2.14)

figurează coeficientul dimensional G, constanta gravitaţiei universale.
10
 Ecuaţiile între mărimi sunt ecuaţii omogene dimensional şi sunt independente de
alegerea unităţilor de măsură, dacă acestea fac parte din acelaşi sistem de unităţi (coerent).
Coeficienţii numerici dimensionali din ecuaţiile între mărimi nu se modifică la schimbarea
unităţilor de măsură.
Ecuaţiile între valori numerice sunt ecuaţii în care simbolurile literale reprezintă valori
numerice ale mărimilor fizice.
De exemplu, ecuaţia
p
vm / s = d w / min
60 m rot (2.15)
exprimă relaţia dintre viteza periferică v a unui disc cu diametrul d şi viteza unghiulară w cu
care se roteşte. In această ecuaţie simbolurile v, d şi w reprezintă valori numerice. Ecuaţia
este valabilă numai pentru unităţile de măsură specificate prin indicii: metru pe secundă,
metru şi rotaţie pe minut. Coeficientul  /60 intervine tocmai datorită utilizării unor unităţi de
măsură care nu fac parte din acelaşi sistem de unităţi.
Ecuaţiile între valori numerice nu sunt totdeauna ecuaţii omogene dimensional.
Caracteristic pentru ecuaţiile între valori numerice este faptul că în ele intervin
coeficienţi numerici (adimensionali), a căror valoare depinde de unităţile măsură folosite. De
aceea, în ecuaţiile între valori numerice trebuie totdeauna specificate unităţile de măsură, de
exemplu prin indici ataşaţi simbolurilor.
In general, este preferată utilizarea ecuaţiilor între mărimi. Ecuaţiile între valori
numerice sunt folosite totuşi în inginerie din motive de obişnuinţă sau comoditate. De
asemenea, numeroase formule empirice sunt exprimate tot ca ecuaţii între valori numerice.
2.6 Mărimi constante şi mărimi variabile în timp
Nici o mărime fizică nu este perfect constantă în timp. In metrologie se consideră că o
mărime este constantă dacă variaţiile ei întru-un anumit interval de timp "de măsurare" Tm
sunt suficient de mici, de exemplu neglijabil de mici în comparaţie cu incertitudinea
măsurării.
Durata "de măsurare" Tm depinde de aplicaţia concretă. Ea poate fi durata necesară
pentru încheierea unui proces de măsurare (care poate consta dintr-un număr de măsurări
repetate), pentru un reglaj sau o ajustare, pentru o etalonare etc. Practic Tm variază de la
ordinul secundei la ordinul orei. Una din problemele tehnice ale metrologiei este "generarea"
de măsuranzi suficient de constanţi pe perioade Tm date.
Mărimile variabile în timp pot fi staţionare (de regim permanent) sau nestaţionare. Se
numesc staţionare acele mărimi variabile care au un parametru caracteristic - valoarea
efectivă, valoarea medie, valoare de vîrf etc. - constant în timp.
Mărimile variabile staţionare pot fi periodice sau neperiodice. Mărimile periodice, la
rândul lor, pot fi sinusoidale sau nesinusoidale.
O clasificare a măsuranizilor din punctul de vedere al variaţiei în timp ar fi deci
următoarea:
sinusoidal
/
constant periodic
/ / \

11
 Măsurand staţionar nesinusoidal
\ / \
variabil neperiodic
\
nestaţionar
In cazul mărimilor variabile staţionare se poate măsura:
- o valoare instantanee anumită;
- ansamblul valorilor instantanee într-un interval de timp dat (curba mărimii în funcţie
de timp);
- un parametru caracteristic ca : valoare medie, valoare efectivă sau valoare de vîrf.
Aceşti parametri caracteristici au următoarele definiţii:
t
1 2
t2 - t1 ò
xmed = x dt ;
t1
(2.16)
t
1 2 2
t2 - t1 ò
x= x dt ;
t1
(2.17)
xm = max t1 ...t2 x
(2.18)
unde: xmed este valoarea medie; xm - valoarea de vârf; x - valoarea instantanee; t 2 - t1 - un
interval de timp suficient de mare pentru ca valorile xmed, x şi xm să fie independente de
alegerea lui (sau egal cu un număr întreg de perioade, în cazul mărimilor periodice).
In cazul mărimilor variabile nestaţionare pot fi măsurate :
- o valoare instantanee anumită sau un şir de valori instantanee la momentele
t1,t2,....tn,....;
- valoarea medie pe un interval de timp t2 - t1 ;
- ansamblul valorilor instantanee într-un interval de timp dat (curba mărimii în funcţie
de timp ).
Valoarea medie pe un interval de timp t 2 - t1 se măsoară cu aparate de măsurat a căror
indicaţie este proporţională cu integrala în timp a măsurandului. Această măsurare are o
importanţă practică deosebită atunci când variaţia în timp a măsurandului constituie o
perturbaţie. In acest caz timpul t2 - t1 se cheamă timp de mediere .
Ansamblul valorilor instantanee se măsoară prin vizualizarea sau prin înregistrarea
măsurandului (subcap. 7.2).
2.7 Constante fizice universale
In metrologie prezintă interes un mare număr de constante fizice, în general
dimensionale, care intervin în diferite ecuaţii ale fizicii. Datorită independenţei lor de
proprietăţi de material, de condiţii de mediu, de loc şi de timp, ele au căpătat denumirea de
constante fizice universale.
Metrologia operează cu relaţii în care intervin diferite constante fizice universale
(acceleraţia normală a căderii libere, viteza luminii în vid, constanta lui Faraday, constanta lui

12
Planck, sarcina elementară, raportul giromagnetic al protonului etc.). Pe de altă parte, tot mai
multe etaloane primare ale unor mărimi fizice sunt bazate pe constante fizice universale.
Pe plan mondial există o preocupare susţinută pentru determinarea cu exactitate cât
mai bună a valorilor constantelor fizice universale. In anexa IV sunt date câteva asemenea
valori.

Intrebări

1 Să se verifice omogenitatea dimensională a următoarelor ecuaţii fizice: perioada de

oscilaţie a unui pendul T = 2p l / g ; frecvenţa de rezonanţă a unui circuit oscilant
(
f = 1/ 2p LC )
; legea gazelor perfecte pV = RT; relaţia dintre frecvenţa microundelor f şi
treapta de tensiune Josephson f = (2e/h) U.
2 Sensibilitatea unui aparat de măsurat (subcap. 7.5) este o mărime dimensională sau
adimensională ? Care este dimensiunea sensibilităţii unui termocuplu ? In care cazuri
sensibilitatea unui mijloc de măsurare este o mărime adimensională ?
3 Să se arate că pentru orice formă de variaţie în timp a unei mărimi este valabilă
dubla inegalitate [xmed ] £ x £ xm (cu notaţiile de la subcap. 2.6). Să se verifice pe mai
multe forme de variaţie periodică în timp.

13