A

bdicarea
Bianca Felseghi, Sâmbătă, 30 Decembrie 2017 20:44
Prezentarea adevărului în toată gama sa de
cenuşiu de la alb la negru este obligatore pentru
cunoaşterea adevărului, fie el şi parţial. Abdicarea de la
30 decembrie 1947 rămâne unul dintre punctele de
cotitură ale istoriei recente a României, pe a cărei
scenă unii actori au luptat şi s-au sacrificat pentru Ţară,
iar alţii au trădat. Înainte de lectură, invităm cititorul să
„uite" pentru câteva minute că trăieşte în zilele
numărate ale anului 2017 şi să accepte „teleportarea"
temporară în atmosfera anului 1947. O întoarcere cu 70
de ani în urmă. Poate astfel, „Sine ira et studio"
înţelegerea evenimentelor petrecute atunci va putea fi
accesibilă şi înţeleasă aşa cum a fost, nu cum sora
primei profesii din lume o măsluieşte după interesele
momentului. Dovada : caravana mediatică a
spectacolului „regal" ediţia 2017. Fapt incontestabil
Regele Carol al II-lea a fost ultimul rege al României. El
nu a abdicat la 6 septembrie 1940, doar a trcut tronul în
custodia fiului său. Spre ghinionul lui, Mihai a domnit de
două ori, dar nu a fost niciodată rege. (Ion Măldărescu)
Acel moment esenţial a rămas un punct slab în
biografia sa. „A blind spot", cum spun englezii. Practic,
împrejurările zilei de 30 decembrie 1947 nu au fost încă
lămurite de istorici (timpul le va rezolva pe toate - n.r.).
În lipsa unor cercetări care să elucideze circumstanţele
evenimentului, atât susţinătorii, cât şi adversarii
monarhiei au instrumentat abdicarea potrivit propriilor
convingeri: unii cred că Regele s-a sacrificat pentru a salva 1.000 de studenţi, ceilalţi consideră că
renunţarea la tron a reprezentat o abandonare a poporului şi o ieşire dezonorantă din scenă a
monarhiei. Singurele mărturii sunt amintirile celor care, începând cu ora 12 a acelei zile, s-au aflat la
Palatul Elisabeta, în biroul „de la etaj, în spatele casei". Din succesiunea faptelor petrecute în
intervalul de 9 zile dintre întoarcerea Regelui de la Londra şi abdicarea din 30 decembrie 1947,
istoricii au căzut de acord asupra unui singur lucru: că nimeni din România - cel mai puţin, guvernul
pro-sovietic condus de Petru Groza - nu se aştepta ca Regele Mihai să revină în ţară după ce
participase la nunta celei ce avea să devină Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
21 decembrie 1947 - Mogoşoaia
Suntem cu 9 zile înainte de ziua „abdicării". Regele Mihai şi Regina-mamă Elena se întorc acasă
după un voiaj de 40 de zile în Marea Britanie şi Elveţia. Plecaseră în 12 noiembrie, cu acordul
Guvernului, pentru a participa la nunta din 20 noiembrie a Principesei moştenitoare Elisabeta, prima
fiică a Regelui George al VI-lea. Plecarea s-a făcut de pe aeroportul Băneasa şi chiar Mihai a pilotat
avionul de tip Beechcraft. O parte a suitei regale a plecat cu trenul. Controversele pornesc din acest
punct: potrivit Regelui, în acel tren se aflau „darurile de nuntă ale României pentru perechea regală".
Fostul apropiat al Casei Regale, colonelul Emilian Ionescu, citat de istoricul Ioan Scurtu[1], susţine că
a însoţit cele două vagoane speciale care au plecat din România în noiembrie. El spune că înăuntru
se aflau „două maşini recent achiziţionate de monarh, covoare, lucrări de artă, câteva cufere şi valize
secrete". Toate acestea au rămas la Lausanne, în Elveţia.
Alţi istorici privesc cu suspiciune mărturia sa: colonelul Ionescu a fost singurul aghiotant al
Regelui care a rămas în România după plecarea suveranului în exil şi nu se cunosc condiţiile în care
şi-a scris memoriile (nici eventualele presiuni la care ar fi putut să fie supus). Se spune că ar exista
mai multe variante ale memoriilor sale. Mai departe, citând o cercetare a lui Mihai Pelin, istoricul Ioan
Scurtu scrie că, în 23 aprilie 1985, în timpul unei audieri „în faţa justiţiei din S.U.A.", fostul prefect al
Casei Regale declara că „tablourile Coroanei României fuseseră aşezate în portbagajele
automobilelor urcate în trenul regal cu destinaţia Elveţia, în noiembrie 1947". Pelin a susţinut mereu
ipoteza averilor regale scoase din România, însă alţi istorici contestă veridicitatea documentelor
furnizate de el. Revenind la întoarcerea Regelui din Anglia, în 21 decembrie 1947: întregul guvern
este de faţă la sosirea sa în gara Mogoşoaia. „Buchete de flori. Amabili, dar reci", avea să scrie mai
târziu Regina-mamă, citată de Ivor Porter. În jurnalul ei, cuvântul „amabili" a fost ulterior tăiat.
22 decembrie 1947 - Bucureşti
22 decembrie 1947 a fost o zi de luni. Regele a participat la ungerea a trei arhiepiscopi ortodocşi.
La finalul ceremoniei, l-a tras de-o parte pe primul ministru Petru Groza. În convorbirea sa cu
diplomatul şi istoricul Ivor Porter, Regele spune că în acea zi i-ar fi reproşat lui Groza că i-au fost
încălcate prerogativele şi că, în lipsa lui, Ana Pauker fusese numită ministru de Externe, iar Emil
Bodnăraş devenise ministru al Apărării. Tot în perioada absenţei din ţară a suveranului, Josip Tito
vizitase România „mai mult sau mai puţin oficial" (17-19 decembrie 1947). Regele va spune, ani mai
târziu, că viitorul conducător al Iugoslaviei a avut un rol în plănuirea abdicării sale. Într-un articol scris
de istoricul Ioan Scurtu[2] găsim informaţia potrivit căreia, pe 6 noiembrie 1947, deci înainte de
plecarea la Londra, Regele semnase decretul pentru numirea lui Vasile Luca în funcţia de ministru de
Finanţe şi a Anei Pauker în cea de ministru de Externe. Acelaşi istoric susţine că Regele nu ar fi
obiectat nici cu privire la numirea lui Emil Bodnăraş în funcţia de ministru al Apărării Naţionale. „Nici o
rezervă, îl cunosc, e energic", ar fi spus monarhul.
Între patru ochi
Un document publicat pentru prima oară de profesorul Ioan Scurtu în 1997 (şi republicat în 2010)
consemnează discuţia dintre Rege şi Petru Groza purtată în acea dată, 22 decembrie 1947[3].
Regele îşi reafirmă intenţia de a se căsători cu Principesa Anne de Bourbon-Parma, pe care o
cunoscuse cu o lună înainte, la ceremonia de la Londra.
Petru Groza:ÂÂÂÂ „monarhia este trecătoare. [...] Problema abdicării trebuie făcută în bună
înţelegere [zâmbind]".
Regele Mihai: „Nu înţeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poţi opune. Văd ce e în jurul meu.
Vreau ca om [să trăiesc]. N-am avut copilărie, tinereţe, şi mama va trebui să înţeleagă. Dar nu spune
la nimeni. Între noi, mergem înainte. Eu mă voi conforma sfat [urilor] d-tale. Dar între noi".
Istoricul Scurtu afirmă că primul ministru Groza i-ar fi promis Regelui că, după abdicare, îşi va
putea păstra cetăţenia română, castelele şi averea. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile de 22
decembrie 1947, Regele Mihai şi Regina-mamă Elena au împărţit felicitări de Crăciun membrilor şi
angajaţilor Familiei Regale, reuniţi la Palatul de pe Calea Victoriei.
24-25 decembrie 1947 - Sinaia
Familia Regală s-a deplasat la Sinaia pentru a petrece sărbătorile de Crăciun. Seara, Regele i-a
telefonat principesei Anne, care se afla în Danemarca. Sărbătorile au fost discrete şi prudente, fără
manifestări de bucurie. În aer se simţea instabilitatea relaţiilor dintre Casa Regală şi puterea
comunistă, susţinută de sovietici. La masa de Crăciun, Regele şi mama sa au invitat un aghiotant şi o
doamnă de companie. „Abia dacă am respectat tradiţia de a oferi daruri", îşi va aminti mai târziu
Mihai. Micul anturaj a schimbat doar „câteva mici obiecte simbolice".
26 decembrie 1947, Sinaia-Predeal
În a doua zi de Crăciun, Regele i-a primit la Peleş pe Principesa Ileana, mătuşa sa, pe soţul ei,
arhiducele Anton de Habsburg, şi pe cei trei copii ai lor. În mai multe variante ale biografiei sale se
spune că Regelui nu îi tihnea prezenţa acestei rudenii, aşa că a plecat la Predeal însoţit de unul
dintre apropiaţii săi, Vania Negroponte. Principesa Ileana fusese infirmieră la spitalul „Inima Reginei",
ocazie cu care, în 1945, îl întâlnise pe Emil Bodnăraş (care avea să devină, cum am scris, ministrul
comunist al Apărării). În memoriile sale (citate tot de Ioan Scurtu), Principesa Ileana (fiică a Reginei
Maria) avea să scrie că de Bodnăraş o legase o „stranie prietenie", în virtutea căreia a apelat la el de
multe ori, iar el „nu a lăsat niciodată un apel al meu fără răspuns".
27 decembrie 1947 - Pregătirile
Pe 27 decembrie 1947, scrie Ioan Scurtu, au fost numiţi în funcţiile de conducere ale mai multor
comandamente ofiţeri superiori şi 10 ofiţeri care fuseseră militanţi comunişti sau apropiaţi ai
comuniştilor. În acelaşi timp, mai mulţi ofiţeri din Armată au fost trecuţi în rezervă pentru că nu
prezentau garanţii de încredere pentru noul regim. Militarii au fost anunţaţi că se vor lua măsuri de
îmbunătăţire a hranei şi echipamentelor. Instituţiile strategice au fost securizate.
Textul abdicării
În 1997, Ioan Scurtu a publicat în „Dosarele istoriei" textul original al abdicării, întocmit de juristul
Grigore Geamănu, fost P.N.Ț.-ist intrat în Frontul Plugarilor. Varianta finală, cea care avea să fie
semnată de Rege, a fost mult comprimată. Nu se precizează cine a intervenit pe textul iniţial. Acesta
ar fi trebuit să sune astfel: „În faţa dezvoltării ţării noastre sub raport politic, economic şi social, în
sensul democraţiei populare caracterizată printr-un şir de schimbări. Schimbările survenite de la 23
august 1944 în viaţa statului român pe plan politic, economic şi social ca urmare a afirmării tot mai
accentuate în viaţa statului a forţelor politice reprezentante ale maselor largi populare - muncitori,
ţărani şi intelectuali, care au creat noi raporturi între principalii actori ai vieţii de stat. Aceste raporturi
nu mai corespund astăzi condiţiilor stabilite în pactul fundamental - Constituţia ţării -, ele cerând o
grabnică şi fundamentală schimbare, cu atât mai mult cu cât România se dezvoltă spre formele de
viaţă reprezentate de statul democraţiei populare. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu
factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea ce îmi revine, consider că instituţia monarhiei
nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă
în calea dezvoltării României. În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce-l fac în
interesul poporului român, abdic pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunţând pentru mine şi
pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României".
29 decembrie 1947 - Bucureşti-Sinaia
Suntem în 29 decembrie 1947. A trecut deja o săptămână de când Regele s-a întors în ţară.
Primul ministru, Petru Groza, îi cere mareşalului Curţii Regale, Dumitru Negel, să îl programeze
pentru o audienţă la Rege, a doua zi, la ora 10. Comunicările dintre guvern şi Rege se fac, în mod
obişnuit, prin mareşalul Curţii. Groza cere ca şi Regina-mamă să fie prezentă la întâlnirea programată
la Palatul Elisabeta, situat pe şoseaua Kiseleff. Negel îi telefonează Regelui, care se află la Sinaia, şi
îl ridică de la masă pentru a-l anunţa cu privire la solicitarea lui Groza. Regele e nemulţumit de tonul
imperativ cu care i se cere audienţa şi îi spune mesagerului că se va întoarce la Bucureşti în cursul
după-amiezii. Ne putem închipui scena: 10 minute mai târziu, Regele este chemat din nou la telefon.
Petru Groza insistă ca întâlnirea să aibă loc dimineaţa, neapărat. Convorbirile au loc în jurul orei
20.30.
Regele şi Regina-mamă pleacă dis-de-dimineaţă din Sinaia, către Bucureşti. (Mai târziu,
monarhul îşi va aminti că drumul a fost plin de puncte de control şi că accesul în Capitală fusese
restricţionat. Doar maşinii sale i s-ar fi permis să intre). Ajung la Palat pe la ora 12. Regina, care purta
o rochie neagră de lână, se retrage în apartamentul său, aşteptând audienţa, în vreme ce Mihai
decide să-l primească pe Groza într-un birou de la etaj, cu vedere spre curtea interioară. Petru Groza
soseşte purtând sub braţ o mapă roşie. E însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mareşalul Curţii,
Dumitru Negel, îi informează că suveranul îi aşteaptă. În biroul în care va avea loc istoricul episod,
Regele o convoacă şi pe mama sa. Groza - „greoi şi cu capul ras" - şi Dej - „slab, cu părul negru", dar
albit la tâmple - vor săruta ceremonios mâna Reginei Elena.
 În memoriile disponibile, jocul din spatele uşilor închise este punctat uneori cu detalii dramatice.
Groza era, se pare, un histrion care spunea glume nesărate în cele mai nepotrivite momente. „Ei
bine, Maiestate, a venit timpul să stabilim un divor ţ amiabil" (ar fi spus el; în alte variante, o
despărţire amiabilă)
„Șantajul"
Regelui i se pune în vedere să semneze actul de
abdicare, redactat sub forma obişnuită a unui decret.
Groza şi Dej îi promit că va putea să îşi „păstreze
veniturile obţinute de pe urma proprietăţilor personale
din ţară" [4]. Regele le contestă legitimitatea de a-i
cere să renunţe la tron. Apoi cere un răgaz de 48 de
ore pentru a studia documentul, însă cei doi îl refuză,
spunând că trebuie semnat pe loc. Regele se retrage
într-o încăpere alăturată să citească singur
documentul. În salon, Groza şi Dej încearcă să o
convingă pe Regina-mamă. „Groza îi spusese mamei
să nu îşi facă griji, că el nu îl va lăsa pe fiul ei să
moară la umbra piramidelor. Făcea aluzie la regele
Victor-Emmanuel, care, alungat din Italia, se refugiase
în Egipt, unde murise fără niciun ban" [5]. Regele
povesteşte că, după ce s-a întors în salon, Groza ar fi
supralicitat şi ar fi folosit şantajul pentru a-l convinge
să nu mai amâne decizia: „Mi-au comunicat că,
tergiversând semnarea actului, locuitorii Bucureştiului
îşi vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar
ei, membrii guvernului, adică şi comuniştii, vor fi
nevoiţi, pentru a contracara orice formă de opoziţie, să
execute peste o mie de studenţi dintre cei care
fuseseră arestaţi în ultimul an. [...] Știm că, pentru a se
menţine la putere, atât el, cât şi ceilalţi colaboratori ai
Moscovei nu vor da înapoi de la nimic, nici chiar de la omorîrea acelor tineri, vinovaţi de a fi înţeles
că susţinerea Coroanei este singura cale de evitare a pericolului roşu" [6].
Controversa celor 1.000
„Numai în relatările de după 1989 apare problema celor 1.000 de studenţi care urmau să fie ucişi
dacă regele nu semna actul de abdicare, iar suveranul nu putea să-şi asume o asemenea
răspundere, întrucât viaţa lor fusese pusă în mâinile sale. În toate evocările anterioare, această
chestiune nici măcar nu este menţionată, astfel că abdicarea era legată de ameninţări mai generale:
arestarea miilor de persoane, a căror listă era deja întocmită, pericolul războiului civil şi al răspunderii
regelui pentru vărsarea de sânge, existenţa unui dosar care putea fi folosit în cazul unui refuz etc. În
mod cert, documentele cercetate până în prezent nu consemnează faptul că, în decembrie 1947, s-ar
fi aflat în închisorile din România o mie de studenţi" [7].
Actul de la fereastră [8]
Ca într-o piesă de teatru pe care aproape că ne-o putem imagina, Regina Elena îşi priveşte fiul,
pe tânărul rege care a împlinit 26 de ani. Ea ştie ce e exilul: şi-a urmat tatăl, Regele Constantin al
Greciei, când a fost obligat să-şi părăsească ţara. Mihai se duce într-un colţ al încăperii. În dreptul a
două ferestre, aşază foaia de hârtie pe un birou şi o semnează. Totul a durat « un ceas, un ceas şi
jumătate ». Sfârşitul întrevederii încă păstrează o notă cinematografică: jovial, Groza l-ar fi pus pe
Mihai să-i pipăie unul dintre buzunarele de la veston, să vadă că purta pistol.
În alte relatări, Regina ar fi fost cea invitată să pipăie buzunarul. Groza le-ar fi spus că îşi luase
măsuri de siguranţă, să nu păţească la fel ca mareşalul Antonescu, arestat de Rege în 23 august
1944. După ce Groza şi Dej au plecat, Elena şi Mihai au rămas tăcuţi în birou. « Regina netezea
pernele pe care stătuseră, ca şi cum ar fi vrut să şteargă » orice urmă a prezenţei celor doi.
Personalul din Palatul Elisabeta a aflat că ceva nu era în regulă. Cei doi, mamă şi fiu, se aşază la
masă, dar abia se ating de mâncare. În aceeaşi zi, într-o sesiune extraordinară care durează 45 de
minute, Parlamentul ia act de abdicare. Vorbind la radio despre această cotitură, Petru Groza
transmite că Regele a renunţat de bună voie la tron pentru a se putea căsători şi că Guvernul i-a
acordat 750.000 de lire sterline, cu promisiunea că va putea să îşi păstreze proprietăţile personale şi
profiturile care îi revin de pe urma exploatării acestora.
31 decembrie 1947
„Celelalte zile [...] au trecut într-un fel ciudat de confuzie... eşti bolnav de o boală foarte gravă, cu
dureri imense, şi ajungi la un punct al suferinţei când nu mai simţi nimic. Eram cuprins de un fel de
amorţire încă înainte de 30 decembrie", îşi va aminti regele. În timp ce, la Bucureşti, însărcinaţii cu
probleme administrative ale curţii negociază cu Guvernul lista persoanelor care îl vor urma pe rege în
exil, Mihai şi mama sa se duc la Sinaia. Regele conduce tăcut. Afară ninge. Când ajung la Peleş, e
aproape întuneric. E ora 16.30. „Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947:
acesta reprezenta aproximativ 4 milioane de franci elveţieni. Comuniştii au răspuns că tezaurul
Băncii Naţionale era gol. Ne-au acordat suma de 280.000 de franci elveţieni şi 50.000 de dolari" [9].
La Peleş, o comisie guvernamentală inventaria din ajun toate bunurile şi obiectele. În memoriile sale,
Regina avea să noteze că atmosfera din palat era una de asediu şi că a fost urmărită la fiecare pas,
ca să nu sustragă bunurile de pe inventar. Plecarea din ţară, cu destinaţia Elveţia, este anunţată
pentru 3 ianuarie 1948.
În noapte
Regele, regina şi membrii suitei care primiseră aprobarea să îi urmeze în exil s-au trezit cu
noaptea în cap în acea sâmbătă de 3 ianuarie 1948. La gara din Sinaia i-a aşteptat un tren de „5-6
vagoane". Informaţiile din această categorie sunt neclare: nu ştim dacă amintirile despre trenul din
noiembrie 1947 nu se confundă cu trenul din noiembrie 1947 [10]. „Cineva din personal s-a ocupat
de luarea cuferelor noastre, precum şi a celor patru automobile pe care guvernul mă autorizase să le
păstrez. Am reuşit să le urcăm într-un vagon. Groza îmi promisese că mă va lăsa să îmi iau avionul
meu şi marele iaht care fusese oferit tatălui meu. Aghiotantul meu de la marină a plecat numaidecât
pentru a scoate această ambarcaţiune din apele teritoriale româneşti. Nu a fost lăsat să urce la bord.
În ceea ce priveşte avionul, guvernul a retractat şi în acest caz cele spuse iniţial, însă pilotul meu a
reuşit să îl scoată din ţară decolând sub nasul comuniştilor! El mi l-a adus în Elveţia". În tren, toţi
pasagerii au fost controlaţi, bagajele - răvăşite, iar pâinea şi fructele de pe o măsuţă a Reginei Elena
„au fost tăiate în două".
Drumul către graniţa de vest s-a făcut cu „obloanele coborâte", spune Regele în Convorbirile cu
Mircea Ciobanu. Mereu a existat suspiciunea că garnitura nu va merge pe direcţia hotărâtă, ci se va
afunda undeva înspre lagărul din Est. Ajuns la Lausanne, Regele a fost întâmpinat de principesa
Irina, soră a mamei sale. Apoi, a reîntâlnit-o pe principesa Anne de Bourbon-Parma, cu care a plecat
la munte „să se deconecteze". Mihai avea să spună că nu a luat poziţie faţă de ceea ce se întâmpla
la Bucureşti din respect pentru neutralitatea Elveţiei [11]. Pe 20 februarie 1948, Guvernul a retras
cetăţenia română Regelui şi altor 34 de rude şi colaboratori de-ai săi. La sfârşitul acelei luni, după
câteva zile petrecute la Paris, unde „nu i s-a permis să facă declaraţii" (oare cin sau ce l-a putut
opri ? - n.n.I.M.), Mihai a plecat la Londra. Abia în 4 martie 1948, la hotelul Claridges din capitala
Marii Britanii, fostul suveran susţinea o conferinţă de presă în care vorbea despre circumstanţele
abdicării. După Londra, Regele s-a îmbarcat într-un transatlantic, pentru o călătorie de 12 zile în
S.U.A. În 10 martie, vaporul a ajuns la New York şi mai mulţi ziarişti au urcat la bord. Îi interesau
declaraţiile unei delegaţii evreieşti venite la O.N.U. pentru a semna recunoaşterea statului Israel.
Câţiva reporteri, însă, au fost curioşi să îl intervieveze şi pe Mihai. L-au întrebat despre personalitatea
Anei Pauker. La sfârşitul călătoriei, pe 22 martie 1947, Regele a fost primit pentru 15 minute de
preşedintele Truman.
 Ce negocieri au existat?
În 2012, istoricii Dan Cătănuş şi Vasile Buga, de la Institutul Naţional de Studiere a
Totalitarismului (I.N.S.T.), aflat în subordinea Academiei Române, au publicat un volum intitulat „Gh.
Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952". Printre alte dovezi
scrise ale întâlnirilor dintre cei doi lideri comunişti există şi o stenogramă din 3 februarie 1948. La
discuţia respectivă, din partea română au participat Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker, V.
Luca, L. Rădăceanu şi Vlădescu¬ Răcoasa (ambasadorul român în U.R.S.S.). Din partea sovietică,
alături de Stalin au fost Viaceslav Molotov (care era prim viceprim-ministru), S.I. Kavtaradze şi
interpretul L.E. Kotliar[12]. Regele Mihai părăsise România cu o lună înainte de această întâlnire.
Stenograma este narată, adică ceea ce se consemnează este prezentat la persoana a treia. Trebuie
să avem în vedere şi faptul că discuţiile dintre Casa Regală şi guvernul pro-sovietic de la Bucureşti s-
au deteriorat după abdicare. De altfel, suveranul avea să spună în 1995 că, deşi Groza făcuse
anumite promisiuni, „ca de obicei minţise: noi nu am obţinut niciodată nimic de la el".
Esenţialul notelor discuţiei din 3 februarie 1948
I.V. Stalin întreabă dacă regele a plecat definitiv sau se mai întoarce.
P. Groza răspunde că regele poate încă să se întoarcă în ţară, însă doar ca un cetăţean de rând.
I.V. Stalin întreabă ce a făcut regele cu domeniile sale, pădurile din România, dacă le--a vândut.
P. Groza răspunde că partea principală a domeniilor regale a fost totdeauna proprietatea statului şi că
numai venitul de pe urma acestora aparţine regelui. Acum, toate aceste domenii revin în proprietatea
deplină a statului. Regelui îi mai aparţin suprafeţe însemnate de teren, dar, având în vedere că
acesta nu se mai foloseşte de vechile privilegii, pe baza legii reformei agrare proprietatea sa funciară
va fi expropriată şi¬ vor mai fi lăsate doar 50 hectare de pământ.
I.V. Stalin întreabă dacă este adevărat că guvernul român a cumpărat de la rege domeniile acestuia
cu 3 milioane de dolari sau acestea sunt doar zvonuri.
P. Groza răspunde că guvernul român a cumpărat de la rege 360 de tone de vin cu 1 milion de franci
elveţieni, în condiţiile în care regelui i¬-a fost dată doar jumătate din această sumă, iar a doua
jumătate din această sumă o poate primi cu condiţia că se va purta bine. Guvernul i-¬a dat regelui
exact atât cât trebuia, pentru a nu spune că guvernul l¬-a umilit, dar nu prea mult, pentru ca acesta
să nu se simtă independent.
I.V. Stalin face observaţia că românii au un rege foarte original. Să dea Domnul tuturor un asemenea
rege!
P. Groza adaugă că, aşa cum i¬-a spus în ajun lui Molotov, guvernul român a trebuit să ţină seama
de faptul că regele a fost decorat de Guvernul Sovietic cu ordinul „Pobeda" (Victoria).
I.V. Stalin spune că toate acestea au fost făcute bine şi întreabă dacă regele a luat cu sine ordinul.
P. Groza răspunde că regele a luat cu sine ordinul şi adaugă că guvernul român a contat pe o
asemenea apreciere a acţiunilor sale, deplasându¬-se la Moscova[13].
Memoriile lui Sudoplatov
Unul dintre capii spionajului sovietic din anii '40-'50, Pavel Sudoplatov [14], face următoarea
referire la Regele Mihai în memoriile sale, apărute şi în traducere românească scrie: „Vîşinski a
condus personal negocierile cu regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte a
rentei viagere în Mexic". Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului sovietic între anii 1939-
1942, director general al Direcţiei a IV-a din N.K.V.D., însărcinată cu războiul de partizani contra
Germaniei naziste. Istoricii români sunt rezervaţi cu privire la acurateţea informaţiilor cuprinse în
memoriile fostului general N.K.V.D. Ei spun că, pentru a fi luată în considerare, afirmaţia lui
Sudoplatov trebuie confirmată şi de alte surse. Să nu uităm că a fost făcută de un maestru al
dezinformării.
Simpatiile lui Stalin
Istoricul Dan Cătănuş spune că Stalin avea faţă de Regele Mihai un fel de simpatie, care
transpare din stenogramele pe care le-a studiat. Regele Mihai primise, într-adevăr, Орден „Победa"
(Ordinul Victoria), „în semn de recunoaştere pentru curajul dovedit prin desprinderea de Germania
hitleristă şi coalizarea cu Puterile Aliate într-un moment în care nu se prefigura înfrângerea
Germaniei" (Arthur Gould Lee). Ordinul Victoriei a fost acordat doar către 17 persoane, 13 ruşi şi 4
străini. Ultimul care l-a primit a fost Brejnev, în 1978. Regele Mihai este singurul dintre decoraţi care
mai trăieşte [15]. Regina-mamă Elena vorbeşte despre acest episod în jurnalul său. Ceremonia de
acordare a Ordinului a avut loc în 6 iulie 1945, în Sala Tronului de la Palatul Regal de pe Calea
Victoriei. Apoi, Regele Mihai l-a rugat pe Stalin să accepte, la rândul său, o decoraţie românească.
„Azi dimineaţă pe neaşteptate şi-a făcut apariţia Susaikov şi a cerut să fie primit de rege", scrie
Regina-mamă, Elena. „I-a spus că Stalin a trimis un mesaj prin care afirma că era încântat de
propunerea lui Mihai de a-l decora, dar aflându-se într-o funcţie politică şi militară totodată, nu putea
să accepte propunerea şi a sugerat ca Mihai să-l decoreze pe Malinovski în locul lui. Stalin ar privi
acest lucru ca şi cum l-ar decora pe el însuşi". Regele i-a trimis mareşalului decoraţia imediat0 "[16].
Chiar dacă anumite condiţii negociate ar fi urmat să intre în vigoare odată cu plecarea Regelui în exil,
nimeni nu a verificat până acum dacă afirmaţiile lui Petru Groza în faţa lui Stalin aveau sau nu bază
reală.
„Nu cunosc alte amănunte legate de tratativele interne privind plecarea Regelui Mihai, dar astfel
de elemente contabile e posibil să fie consemnate undeva. Nu mi se pare imposibil [...] În orice caz,
decizia comuniştilor de a prelua puterea totală în statul român mi se pare de domeniul evidenţei. Ei
au hotărât că trebuie să o facă la sfârşitul anului 1947 şi au făcut-o" [17] afirmă istoricul Dan Cătănuş.
Bibliografie :
- Ivor Porter, Mihai I al României, regele şi ţara;
- Mircea Ciobanu Convorbiri cu Mihai I al României;
- Philippe Viguié Desplaces Maiestatea Sa, Regele Mihai I al României. O domnie întreruptă;
- Arthur Gould Lee Regina-mamă Elena a României, volum în care narează biografia Reginei-mamă pe baza
unor notiţe din jurnalul ei;
- Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi Am folosit, de asemenea, volumul 4;
- Dan Cătănuş şi Vasile Buga, Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-
1952" (2012);
- Ioan Scurtu, Activitatea politică a regelui Mihai http://www.art-emis.ro/istorie/4568-activitatea-politica-a-
regelui8-mihai.html
- sursa [18]
Grafica -I.M.
---------------------------------------------
[1] http://www.ioanscurtu.ro/curriculum-vitae/
[2] Ioan Scurtu, Activitatea politică a regelui Mihai http://www.ioanscurtu.ro/activitatea-politica-a-regelui-
mihai/ şi http://www.art-emis.ro/istorie/4568-activitatea-politica-a-regelui-mihai.html
[3] Arhivele Naţionale, colecţia 103, dosarul 486/1947, f. 1-3.
[4] Ivor Porter, Mihai I al României, regele şi ţara, p. 172.
[5] Philippe Viguié Desplaces, O domnie întreruptă, p. 121.
[6] Ivor Porter, op. cit.
[7] De găselniţa celor „1.000 de studenţi" nu s-a pomenit decât după revenirea abdicatului în România
postdecembristă - n.n.I.M.)
[8]Ioan Scurtu, op. cit., p. 201.
[9] Regele într-una dintre conversaţiile cu Philippe Viguié Desplaces.
[10] Philippe Viguié Desplaces, op. cit., (p. 122):
[11] Philippe Viguié Desplaces, op. cit.
[12] Cf.Dan Cătănuş, acest document a apărut în revista rusească „Istocinik", nr. 2/2002.
[13] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dej-fata-n-fata-cu-stalin-stenogramele-intalnirilor-dintre-cei-
doi
[14] Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, Jerrold L. Schecter, Leona P. Schecter, Special Tasks: The Memoirs
of an Unwanted Witness - A Soviet Spymaster (Misiuni speciale.Memoriile unui maestru al spionajului sovietic)
Bucureşti, Ed. Litera International, ISBN: 606-8481-89-0, 734p., 2013
[15] 23.03.2016, data publicării textului - n.r.
Arthur Gould Lee Regina-mamă Elena a României, p. 272.
[16] Declaraţie pentru PressOne a lui Dorin Dobrincu, cercetător ştiinţific al Institutului de Istorie „A.D.
Xenopol" din Iaşi şi fost director al Arhivelor Naţionale.
[17] https://pressone.ro/abdicarea-o-uitare-istorica/ accesat la 22.12.2017
[18] https://pressone.ro/abdicarea-o-uitare-istorica/