UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

FACULTATEA DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE ŞI INGINERIA MEDIULUI

Tehnologie RADAR
curs
CUPRINS
I. Scurt istoric al platformelor de teledetecţie operaţionale ............................................. 3

1. Fotogrammetrie şi teledetecţie ........................................................................................ 3

2. Teledetecţia în domeniile vizibil şi infraroşu................................................................... 7

3. Teledetecţia în domeniul microundelor ........................................................................... 9

II. Senzori de preluare radar ...............................................................................................13

1. Caracteristici ....................................................................................................................13

2. Deformaţiile imaginilor SAR ............................................................................................17

III. Misiuni satelitare cu senzori SAR ..................................................................................21

1. ERS ...................................................................................................................................21

2. ENVISAT ...........................................................................................................................25

3. TERRASAR-X ...................................................................................................................31

4. SENTINEL-1 ......................................................................................................................36

IV. Interferometria ................................................................................................................39

1. Principiul interferometriei ...............................................................................................39

2. Criterii de alegere a imaginilor InSAR ............................................................................44

3. Factorii care influenţează calitatea fazei interferometrice ............................................46

4. Etape de generare a modelului digital al terenului ........................................................47

V. Polarimetria .....................................................................................................................51

1. Principiul polarimetriei ....................................................................................................51

2. Tipuri de polarizări ...........................................................................................................52

I. Scurt istoric al platformelor de teledetecţie operaţionale
1. Fotogrammetrie şi teledetecţie
"Înainte de era spaţială (datată convenţional în anul 1957), omenirea nu reuşise
niciodată să observe o emisferă întreagă într-o singură imagine. Mai mult decât atât,
nu avusese niciodată o vedere sinoptică a planetei pe care trăia. Acest fapt a fost
schimbat o dată cu lansarea pe orbită a primei nave spaţiale, iar omenirea a putut
vedea planeta noastră aşa cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci. În
decursul a mai mult de cinci decenii de zbor spaţial, planeta Pământ a fost
redescoperită prin culegerea sistematică şi analiza unui volum imens de informaţii".

Anterior lansării platformelor satelitare, teledetecţia purta denumirea de

fotogrammetrie aeriană, iar preluarea imaginilor se realiza numai cu camere
fotografice. La câţiva ani de la inventarea fotografiei (Daguerre, 1839), fotograful
francez Gaspard Félix Tournachon (alias Nadar) a preluat prima fotogramă aeriană
(23 octombrie 1858) dintr-un balon aflat deasupra Parisului, la o altitudine de
aproximativ 80 m. Acest moment este considerat începutul fotogrammetriei aeriene.
"Cuvântul «fotogrammetrie» se datorează arhitectului german Meydenbauer care a
asamblat cuvintele greceşti «photos» (lumină), «gramma» (un lucru scris sau
desenat) şi «metron» (măsură), pentru a desemna un nou mijloc de reprezentare
tridimensională a naturii". În anul 1859, pentru pregătirea Bătăliei de la Solferino
(nordul Italiei), Napoleon al III-lea i-a ordonat lui Nadar să obţină imagini ale acestei
zone în scopuri de recunoaştere. Ulterior acestui moment, fotogramele aeriene
preluate de la bordul baloanelor au fost utilizate de către generalul George McClellan
pentru studiul poziţiei taberelor inamice în timpul Războiului Civil din SUA (1861-
1865).

3
La începutul secolului 20, aeroplanul a reprezentat o platformă de preluare utilă atât
în aplicaţiile civile (pentru observare), cât şi în cele militare (pentru recunoaştere).
Fotogrammetria aeriană a fost utilizată la scară largă în scopuri de recunoaştere în
timpul celor două războaie mondiale.

În perioada care a urmat celor două războaie mondiale şi înainte de anii '60,
fotogrammetria aeriană a cunoscut o dezvoltare impresionantă. Apariţia filmelor
fotografice sensibile la anumite lungimi de undă ale radiaţiei electromagnetice au
permis interpretarea şi clasificarea unor anumite caracteristici ale elementelor din
spaţiul obiect (filmul color infraroşu a fost utilizat pentru diferenţierea diverselor
specii de vegetaţie), iar cu ajutorul camerelor dotate cu filme de mare sensibilitate,
combinate cu obiectivi cu unghi de mare şi foarte mare deschidere, posibilităţile de
observare a suprafeţei Pământului au crescut considerabil.

Momentul de început al teledetecţiei este considerat lansarea satelitului Sputnik de

către fosta Uniune Sovietică, la data de 4 octombrie 1957, de la baza Baikonur.
Sputnik-1 (Figura 1) efectua măsurători care permiteau o primă evaluare a densităţii
straturilor superioare ale atmosferei. Sputnik-1 a reintrat în atmosferă la data de 4
ianuarie 1958. În perioada următoare, lansarea diverselor platforme satelitare a
produs noi şi interesante descoperiri. Statele Unite ale Americii lansează prima
platformă satelitară, Explorer-1, la 31 ianuarie 1958. Satelitul achiziţiona informaţii
referitoare la mediul şi condiţiile din spaţiul cosmic. La 1 octombrie 1958 este creată
NASA (National Aeronautics and Space Administration), la iniţiativa Congresului
SUA.

În august 1960, SUA încep testarea sistemului KeyHole (nume de cod CORONA).
În total, au existat 105 misiuni Corona fiabile, operate de Forţele Aeriene ale SUA,
cu implicarea CIA (Central Intelligence Agency). Rezoluţia spaţială a primului

4
satelit din serie, KH-1, era de aproximativ 2 m, îmbunătăţindu-se în mod constant
de la o lansare la alta.

Figura 1: Sputnik, primul satelit artificial al Pământului

La momentul respectiv, nivelul dezvoltării tehnologiei permitea preluarea imaginilor

numai pe suport analogic (film fotografic), iar recuperarea informaţiei reprezenta un
proces dificil şi laborios. SUA a folosit filmul fotografic până în 1963, în timp ce
Uniunea Sovietică a preluat ultima imagine satelitară pe suport analogic în anul
2000. În prezent, atât SUA (în februarie 1995, prin decretul preşedintelui Bill
Clinton), cât şi Rusia au desecretizat aceste imagini.

În perioada anilor '60, datele furnizate de sateliţii de teledetecţie erau folosite, în

principal, la studiul fenomenelor meteorologice. Primul satelit meteorologic (TIROS

5
1 - Television and InfraRed Observation Satellite) a fost lansat de NASA în anul
1960. Acest satelit a furnizat zilnic imagini cu formaţiunile de nori, reprezentând
piatra de temelie pentru prognoza meteorologică. Ulterior, misiunea acestui satelit a
fost continuată de seria sateliţilor destinaţi studiului mediului înconjurător, lansată
de NOAA (National Oceanic and Atmospheric Administration).

Cu toate acestea, scopul principal al programelor spaţiale ale SUA şi Rusia era
constituit de explorarea spaţiului cosmic şi nu a Terrei. Planificarea unei abordări
deliberate şi sistematice în ceea ce priveşte observarea Pământului (de exemplu,
cercetarea suprafeţei Pământului) nu a fost realizată până la mijlocul anilor '60.
Motivaţia noului interes manifestat pentru studiul Terrei prin intermediul sateliţilor
artificiali a pornit de la examinarea a aproximativ 1100 de fotografii preluate în
timpul misiunilor Mercury şi Gemini, când s-a constat că acestea conţin o cantitate
imensă de informaţii care pot fi analizate sistematic.

Misiunea Apollo a permis omenirii să călătorească în spaţiu şi să vadă pentru prima

oară în istorie întregul glob pământesc (Figura 2). Informaţiile culese în această
misiune despre planeta noastră au coincis cu cele constatate până în acel moment
doar de la nivelul solului. O dată cu lansarea Misiunii Apollo a fost iniţiată şi
dezvoltarea sateliţilor de comunicaţii.

6
 Figura 2: Pământul văzut de pe Lună: Misiunea Apollo 11, 1969

2. Teledetecţia în domeniile vizibil şi infraroşu

O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea teledetecţiei a fost reprezentată de
realizarea primului sistem satelitar prevăzut cu senzori de baleiaj pentru preluarea
imaginilor în format digital, destinat atât aplicaţiilor civile, cât şi militare, fiind
lansat de către SUA în anul 1972. Iniţial, numele acestui sistem satelitar a fost ERTS-
1 (Earth Resources Technology Satellites), apoi a primit denumirea Landsat 1.
Platforma Landsat 1 este primul satelit dedicat aplicaţiilor cartografice şi
monitorizării resurselor naturale, fiind echipat cu senzor MSS (Multi-Spectral
Scanner) de baleiaj, cu oglinda de rotaţie. Această nouă tehnologie a contribuit la

7
apariţia unor dezvoltări substanţiale în prelucrarea imaginilor digitale. Cu toate
acestea, rezoluţia spaţială de 79 m x 57 m a acestui senzor era destinată aplicaţiilor
cartografice pentru scări medii si mici. Senzorul TM (Thematic Mapper) care a
echipat platformele Landsat începând cu anul 1982 avea o rezoluţie spaţială de 30m,
această rezoluţie fiind îmbunătăţită de senzorii ETM (Enhanced Thematic Mapper)
instalaţi la bordul ultimelor platforme Landsat, care aveau o rezoluţie spaţială de 15
m. Ulterior, seria platformelor Landsat a fost înlocuită de către constructor cu alte
programe spaţiale.

Primul satelit francez SPOT (Satellite Probatoire pour l'Observation de la Terre) a

fost lansat în anul 1986. Avantajele sistemului (preluare stereoscopică şi pas de
eşantionare la sol de 10 m în domeniul pancromatic şi 20 m în domeniul multi-
spectral) ofereau posibilitatea generării şi actualizării hărţilor topografice până la
scara 1:50.000, însă gradul de detaliu al informaţiei era inferior celui oferit de
conţinutul hărţilor tradiţionale. În anul 1993, Germania lansează senzorul MOMS
(Modular Optoelectronic Multispectral Stereo Scanner), cu o rezoluţie spaţială de 5
m pancromatic, 15 m pentru preluările stereoscopice şi 15 m pentru domeniul multi-
spectral. Sistemul MOMS a fost instalat şi pe platforma rusească MIR, în timpul
unei misiuni care a avut loc între 1996 şi 1999. De această dată, altitudinea de zbor
era mai mare, fapt care a condus la diminuarea rezoluţiei spaţiale a imaginilor
preluate: 6 m pentru domeniul pancromatic, 18 m pentru imaginile preluate
stereoscopic şi 18 m pentru domeniul multi-spectral. În anul 1995 India lansează
satelitul IRS-1C (Indian Remote Sensing Satellite), cu rezoluţia spaţială de 5,7 m.
Platforma Terra a fost lansată în anul 1999 de SUA, senzorul ASTER preluând
imagini cu o rezoluţie spaţială de 15 m în domeniul vizibil şi infraroşu apropiat.

Următorul pas important în evoluţia sistemelor de teledetecţie a fost reprezentat de

seria platformelor comerciale de foarte mare rezoluţie spaţială, care a debutat cu

8
lansarea satelitului IKONOS 2 de către SUA, în anul 1999. Platforma a fost
prevăzută cu un senzor liniar de foarte mare rezoluţie spaţială, de 0,8 m în domeniul
pancromatic şi 3,2 m în domeniul multi-spectral. A urmat lansarea platformei
satelitare QuickBird (2001), care a fost proiectată să aibă dimensiunea pixelului la
sol de 0,8 m (similar cu IKONOS), însă înainte de lansare SUA au ridicat restricţiile
privitoare la acest parametru şi noua dimensiune a pixelului la sol a devenit 0,62 m
(prin reducerea altitudinii de zbor de la 680 km la 450 km).

Seria sateliţilor de foarte mare rezoluţie este completată de: EROS-A1 (lansat în
2000 de către Israel, dotat cu un senzor cu rezoluţia spaţială de 1,8 m pancromatic),
OrbView-3 (lansat de SUA în anul 2003, rezoluţie 1 m pancromatic şi 4 m multi-
spectral), FORMOSAT-2 (Taiwan, 2004, 2 m în domeniul pancromatic şi 8 m în
domeniul multi-spectral), Cartosat-1 (India, 2005, rezoluţie 2,5 m în domeniul
pancromatic, echipat cu doi senzori pancromatici proiectaţi pentru preluarea
simultană a imaginilor stereoscopice), KOMPSAT-2 (Coreea de Sud, 2006,
rezoluţie 1 m în domeniul pancromatic şi 4 m în domeniul multi-spectral), ALOS
PRISM (Japonia, 2006, rezoluţie 2,5 m pancromatic, preluare stereoscopică
simultană a imaginilor), WorldView-1 (SUA, 2007, rezoluţie spaţială 2 m multi-
spectral, 0,50 m pancromatic), OrbView-5 (SUA, 2008, cu rezoluţia spaţială de 0,4
m în domeniul pancromatic şi 1,6 m în domeniul multi-spectral, RapidEye
(Germania, 2008, rezoluţie spaţială 6,5 m în domeniul multi-spectral), GeoEye
(SUA, 2008, rezoluţie spaţială 1,65 m multi-spectral, 0,41 m pancromatic) şi
WorldView-2 (SUA, 2009, rezoluţie spaţială 2 m multi-spectral, 0,50 m
pancromatic).

3. Teledetecţia în domeniul microundelor

9
Sistemele de teledetecţie prevăzute cu senzori activi au fost dezvoltate în principal
pentru cartografierea zonelor acoperite cu gheaţă sau zăpadă şi a oceanelor, regiuni
în care acoperirea sistematică cu nori împiedică înregistrarea de date cu senzori
pasivi sau reflectivi. Utilizarea undelor radio pentru detectarea prezenţei obiectelor
metalice situate la o anumită distanţă a fost realizată pentru prima oară de către
Christian Hülsmeyer care a folosit această tehnică pentru identificarea navelor în
condiţii de ceaţă densă, fără a calcula însă distanţa până la aceste obiecte. Înainte de
cel de Al Doilea Război Mondial, au fost efectuate cercetări în acest domeniu de
către americani, germani, francezi şi britanici, însă cel care a propus termenul "radar"
(Radio Detection and Ranging) şi a realizat primul aparat a fost englezul Robert
Watson-Watt, în anul 1935. Tehnologia radar a fost ţinută secret până în anul 1946.
După acest moment, radarul începe să fie utilizat şi în alte tipuri de aplicaţii, cum ar
fi controlul traficului aerian, monitorizarea condiţiilor meteorologice şi controlul
vitezei vehiculelor.

Primul proiect în care a fost utilizată tehnologia radar este RADAM (Radar of the
Amazon), lansat de Brazilia, în anul 1971 (în banda X). În cadrul acestui proiect,
regiunea Amazonului a fost cartografiată pentru prima oară prin mijloace de
teledetecţie, datorită capacităţii senzorilor radar de a penetra acoperirea cu nori.

Prima platformă satelitară civilă echipată cu senzor SAR (Synthetic Aperture Radar)
este SEASAT, lansat de SUA în anul 1978 (bandă L, 25 m rezoluţie spaţială). În
ciuda unei misiuni de doar 106 zile, succesul acestui senzor a determinat ESA
(European Space Agency) să decidă iniţierea unor programe de observare a
Pământului prin intermediul senzorilor activi de teledetecţie. Lansarea platformelor
satelitare echipate cu senzori de tip SAR a continuat cu: SIR-A/B (1981/1984, SUA,
bandă L, rezoluţie spaţială 40 m/10-25 m), ALMAZ-1 (fosta Uniune Sovietică,
1991, echipat cu două senzori SAR în banda S, rezoluţie spaţială 15-30 m), ERS-1

10
(lansat de ESA în 1991, banda C, rezoluţie spaţială 30 m), SIR-C/X-SAR (1994,
SUA, benzile X, C, L, rezoluţie spaţială 15-25 m), JERS (Japonia, 1994, banda L,
rezoluţie spaţială 18 m), RADARSAT-1 (Canada, 1995, banda C, rezoluţie spaţială
25 m x 28 m în modul standard de preluare) şi ERS-2 (lansat de ESA în 1995, banda
C, rezoluţie spaţială 30 m).

În februarie 2000, în urma unei cooperări internaţionale a fost iniţiată misiunea

SRTM, care a avut o durată de 11 zile. Două sisteme radar cu apertură sintetică
(rezoluţie spaţială 30 m), unul în banda C (operat de SUA) şi unul în banda X (operat
de Germania şi Italia), au fost instalate la bordul platformei satelitare. Antenele de
recepţie erau separate de un braţ cu lungimea de 60 m. Principalul obiectiv al
misiunii a fost reprezentat de realizarea modelului digital al terenului pentru 80%
din suprafaţa continentală globală, pe baza înregistrărilor interferometrice preluate
simultan de sistemele SAR.

ESA a continuat misiunile bazate pe senzori activi de teledetecţie cu lansarea

platformei ENVISAT în anul 2002 (bandă C, rezoluţie spaţială 30 m). Urmează
lansarea sateliţilor ALOS (Japonia, 2006, bandă L, rezoluţie spaţială 7-44 m, în
funcţie de modul de preluare, unghiul de incidenţă şi nivelul de pre-procesare a
datelor) şi SAR-Lupe (satelit destinat aplicaţiilor militare, Germania, 2006, bandă
X, rezoluţie spaţială 1-5 m).

În iunie 2007, Germania a lansat cel mai performat sistem SAR care există în
prezent: TerraSAR-X. Senzorul de preluare operează în bandă X, are rezoluţia
spaţială de aproximativ 1 m în modul de preluare High Resolution Spotlight şi
furnizează imagini de observare a Pământului atât pentru comunitatea ştiinţifică cât
şi pentru segmentul comercial. Tot în anul 2007 au fost lansate platformele
RADARSAT-2 (Canada, bandă C, rezoluţie spaţială 3 m) şi COSMO-SkyMed
(Italia, bandă X, rezoluţie spaţială aproximativ 1 m, constelaţie de patru sateliţi, din

11
care, până în prezent, au fost lansaţi trei; înregistrările SAR prezintă un potenţial
imens pentru aplicaţiile de interferometrie datorită intervalului foarte scurt de
revizitare, de câteva ore). Germania a lansat în iunie 2010 TanDEM-X, cel de al
doilea satelit TerraSAR-X. Cei doi sateliţi funcţionează în tandem, înregistrările
preluate în acest mod fiind utilizate pentru generarea unui model digital al terenului,
la scară globală.

În anul 2014, ESA a lansat primul satelit al misiunii Sentinel-1 (bandă C) care face
parte din programul Copernicus, dezvoltat și implementat de ESA în cooperare cu
Comisia Europeană.

Cea mai importantă realizare a erei spaţiale moderne este reprezentată de

capacitatea de a observa Pământul, mediul său înconjurător şi universul în
toate intervalele de bandă ale spectrului electromagnetic, deschizându-se astfel
noi orizonturi în experimentarea şi descoperirea aplicaţiilor ştiinţelor
geospaţiale. Teledetecţia reprezintă în prezent sursa principală de date pentru
ştiinţele geospaţiale şi disciplinele derivate ale acestora. Pe baza acestor date
sunt elaborate studii care permit deducerea tendinţelor (prezente şi viitoare) în
dinamica fenomenelor mediului înconjurător, prin monitorizarea şi analiza
schimbărilor semnificative survenite în timp.

12
II. Senzori de preluare radar
1. Caracteristici
Senzorii de preluare activi sunt dotaţi cu surse proprii de energie. Radarul este un
sistem ce permite determinarea poziţiei spaţiale şi distanţa până la un obiect pe baza
undelor electromagnetice reflectate de acesta. Sistemele radar (Radio Detection and
Ranging) sunt operative şi pe timpul nopţii şi au capacitatea de a penetra acoperirea
cu nori şi ceaţa.

În principal, un sistem radar este alcătuit dintr-o unitate de transmisie, o unitate de

recepţie, o antenă şi o componentă electronică care are rolul de a înregistra şi procesa
datele. Unitatea de transmisie emite în mod succesiv impulsuri de radiaţie
electromagnetică, la intervale de timp regulate (impulsurile sunt concentrate de
antenă într-un fascicul), spre spaţiul obiect. În urma interacţiunii cu spaţiul obiect
(radiaţia incidentă este absorbită, transmisă, reflectată, dispersată etc.), o parte din
radiaţia incidentă este retro-reflectată şi ajunge la senzorul aeropurtat sau satelitar.
Unitatea de recepţie înregistrează radiaţia retro-reflectată după ce aceasta
interacţionează cu spaţiul obiect şi radiaţia emisa de suprafaţa terestră a Pământului.
La acest nivel, radiaţia incidentă este transformată în semnal electric, care ulterior
este înregistrat, amplificat şi prelucrat în scopul formării imaginii reflectivităţii
spaţiului obiect. Prin măsurarea intervalului de timp scurs între emiterea şi
recepţionarea semnalului poate fi determinată distanţa dintre elementele din spaţiul
obiect şi senzorul radar.

Sistemele de teledetecţie care acţionează în domeniul microundelor, în intervalul de

bandă 1 cm – 1 m, sunt caracterizate atât prin lungimea de undă (λ) în care operează,
cât şi prin frecvenţa (Φ). Cu cât λ este mai mic, cu atât se pot concentra fascicule
mai înguste şi astfel se pot detecta detalii mai mici.

13
Denumirea anumitor intervale de bandă (Ka, K, Ku, X, C, S, L, P) utilizate de
sistemele radar a rămas aceeaşi din timpul celui de al Doilea Război Mondial, când
această tehnologie a cunoscut o dezvoltare impresionantă. Dintre acestea, cel mai
frecvent folosite sunt benzile X, C şi L. Intervalele de bandă utilizate de sistemele
radar sunt prezentate în Figura 3.

Figura 3: Intervalele de bandă ale spectrului electromagnetic

utilizate de sistemele radar

O înregistrare radar complexă reprezintă o imagine digitală care poate fi privită drept
o matrice bidimensională de elemente imagine denumite pixeli. Fiecare pixel conţine
atât informaţia de amplitudine, cât şi informaţia de fază a semnalului retro-reflectat
de elementele din spaţiul obiect. Coordonatele unui punct din imaginea radar se
exprimă în distanţă (r) şi azimut (a), unde distanţa reprezintă coloanele, iar azimutul
liniile matricei.

14
Rezoluţia spaţială a sistemelor radar este funcţie de proprietăţile specifice ale
semnalului. Rezoluţia în distanţă (rezoluţia spaţială în plan perpendicular pe direcţia
de deplasare a platformei) este dependentă de lungimea impulsului semnalului radar
(cu cât aceasta este mai mică, cu atât rezoluţia în distanţă va fi mai bună). Prin
urmare, două elemente din spaţiul obiect vor fi observate distinct în distanţă înclinată
dacă sunt situate la mai mult de jumătate din lungimea impulsului semnalului. De
exemplu, elementele 1 şi 2 nu vor putea fi identificate distinct în imaginea radar,
spre deosebire de 3 şi 4 (Figura 4). Rezoluţia în distanţă înclinată rămâne constantă,
independent de distanţa senzor-spaţiul obiect.

Figura 4: Rezoluţia spaţială în distanţă a sistemelor radar

Rezoluţia în azimut (rezoluţia spaţială în plan paralel cu direcţia de deplasare a

platformei) este determinată de dimensiunea unghiulară a fasciculului emis de
sistemul radar şi de distanţa înclinată. Pe măsură ce distanţa de la senzor la obiectul

15
vizat creşte, rezoluţia în azimut scade. În Figura 5, elementele situate în punctele 1
şi 2 vor putea fi observate distinct, spre deosebire de cele din punctele 3 şi 4 care se
află la o distanţă mai mare de senzor.

Figura 5: Rezoluţia spaţială în azimut a sistemelor radar

Dimensiunea fasciculului radar este invers proporţională cu lungimea de undă a

antenei, ceea ce înseamnă că o antenă mai lungă va produce un fascicul mai îngust,
dar cu o rezoluţie mai fină.

O rezoluţie superioară se poate obţine prin folosirea unui semnal cu o lungime de

undă mai mică, însă aceasta se poate realiza cu anumite restricţii ce ţin de proiectarea
din punct de vedere tehnic a antenei. Îmbunătăţirea rezoluţiei se poate efectua prin
mărirea lungimii de undă, ceea ce implică mărirea dimensiunii reale a antenei, o
astfel de construcţie fiind dificil de montat pe o platformă aeriană sau satelitară.
Pentru sistemele radar aeropurtate, dimensiunea unei antene ar trebui să fie de 1-2
m, iar pentru platformele satelitare de 10-15 m.

Pentru depăşirea acestui impediment, prin deplasarea platformei pe orbită şi prin

operaţiuni specifice de înregistrare şi procesare a semnalelor retro-reflectate, este
simulat efectul unei antene foarte lungi, care măreşte rezoluţia în azimut. În
concluzie, radarele cu apertură sintetică (SAR) simulează efectul unei antene de
dimensiuni foarte mari. Pe măsură ce elementul A este vizat de primele fascicule
radar (Figura 6), semnalele retro-reflectate sunt înregistrate în tot intervalul de timp

16
în care elementul este iluminat de radar. Punctul de pe orbită care corespunde
momentului în care elementul nu mai este iluminat determină lungimea simulată a
antenei (apertura sintetică B).

Figura 6: Principiul obţinerii unei aperturi sintetice (SAR)

2. Deformaţiile imaginilor SAR

Imaginile preluate de sistemele SAR sunt afectate de deformaţii. Aceste efecte
geometrice sunt provocate de modul de preluare a imaginilor şi de faptul că radarul
este un instrument de măsurare a distanţelor. Deformaţiile de scară în distanţă
înclinată apar deoarece radarul măsoară distanţa de la senzor la obiectul vizat pe
direcţie laterală şi nu distanţa reală măsurată în plan orizontal la nivelul suprafeţei
terenului. Acest fapt provoacă o variaţie a scării în cuprinsul imaginii. În Figura 7,
deşi obiectele A1 şi B1 au aceeaşi dimensiune la sol, proiecţiile lor în distanţă
înclinată (A2 şi B2) sunt diferite. Prin urmare, obiectele aflate în distanţă înclinată
aproape de punctul de nadir apar comprimate în comparaţie cu cele aflate la distanţă
de acest punct.

17
De asemenea, imaginile SAR sunt afectate de deformaţii geometrice provocate de
relief: fenomenul de contracţie şi fenomenele de inversiune şi suprapunere.
Fenomenul de contracţie (Fig. 8) se produce în cazul obiectelor care au o înălţime
mare, cu pante orientate către direcţia de preluare a sistemului radar. În acest
exemplu, panta (AB) va avea o dimensiune mai mică şi va fi reprezentată incorect
(A'B'). În funcţie de unghiul de pantă şi de unghiul de incidenţă al fasciculului radar,
amplitudinea fenomenului de contracţie variază, având o valoare maximă atunci
când fasciculul radar este perpendicular pe pantă, astfel încât linia de pantă, baza şi
vârful acesteia apar suprapuse în acelaşi punct (C', D') al imaginii.

Figura 7: Deformaţiile de scară în distanţă înclinată ale imaginii SAR

18
 Figura 8: Deformaţii ale imaginii SAR provocate de relief
(fenomenul de contracţie)

Fenomenele de inversiune şi suprapunere apar atunci când fasciculul radar întâlneşte

partea superioară a unui obiect înalt (B) înainte de a atinge baza acestuia (A) – Figura
9. Semnalul reflectat de partea superioară a obiectului va fi recepţionat înaintea celui
reflectat de bază. Rezultatul constă în inversarea poziţiei celor două puncte: partea
superioară a obiectului este vizualizată inversat faţă de poziţia reală (înspre radar) şi
se suprapune peste bază (B' şi A').

Atât contracţia cât şi inversiunea şi suprapunerea au ca efect apariţia unor zone

umbrite în imagine deoarece fasciculul radar nu poate ilumina suprafaţa acestora
(Figura 10). Efectul de umbrire se intensifică pe măsură ce unghiul de incidenţă
creşte din zona imaginii aflată cel mai aproape de nadir până la zona situată cel mai
departe de acest punct.

19
 Figura 9: Deformaţii ale imaginii SAR provocate de relief
(fenomenele de inversiune şi suprapunere)

Figura 10: Deformaţii ale imaginii SAR provocate de relief

(fenomenul de umbrire)

Materialele grafice prezentate în Figurile 4 – 10 sunt adaptate după cele din cursul
"Tutorial: Fundamentals of Remote Sensing", © CCRS.

20
III. Misiuni satelitare cu senzori SAR
1. ERS
Platforma satelitară ERS-1 (European Remote Sensing Satellite) a fost lansată de
Agenţia Spaţială Europeană (ESA) cu ajutorul unei rachete Ariane, în anul 1991.
ERS-1 reprezintă primul satelit de observare a Pământului lansat de ESA, în
cooperare cu Norvegia şi Canada. Platforma ERS-1 a avut diferite misiuni care se
încadrau în cicluri de 3, 35 sau 336 zile (Misiunea Geodezică). ERS-1 şi-a încheiat
misiunea în martie 2000.

Platforma satelitară ERS-2 a fost lansată în anul 1995 şi păstrează caracteristicile

tehnice ale senzorilor care echipau ERS-1. Elementul de noutate este reprezentat de
senzorul GOME (Global Ozone Monitoring Experiment). Platforma ERS-2 a fost
lansată în acelaşi plan orbital ca ERS-1, ceea ce a permis realizarea unor misiuni în
tandem (în perioadele 1995-1996 şi 1999-2000), înregistrarea aceluiaşi punct de pe
suprafaţa terestră fiind realizată de către ERS-2 la un interval de o zi faţă de ERS-1.
În timpul acestor misiuni au fost preluate înregistrări care au fost utilizate în aplicaţii
de interferometrie, în special pentru generarea modelului digital al terenului.
Succesorul platformei ERS-2 este ENVISAT.

Platformele ERS-1/ERS-2 sunt echipate cu senzori de preluare a imaginilor, dedicaţi

în special studiilor privind zona continentală (identificarea şi gestionarea
schimbărilor survenite în categoria de folosinţă a terenului, monitorizarea proceselor
dinamice din zonele de coastă), atmosfera (monitorizarea zonelor poluate),
suprafeţele acoperite de apă (identificarea schimbărilor climatice prin monitorizarea
creşterii nivelului apei şi al temperaturii acesteia la suprafaţă, studiul curenţilor de
aer şi al curenţilor oceanici) şi calota glaciară.

Printre instrumentele aflate la bordul platformelor ERS-1 şi ERS-2 se numără:

21
 senzor SAR (Synthetic Aperture Radar) - operează în banda C, polarizare VV
(transmisie verticală a semnalului, recepţie verticală a semnalului), având
lungimea de undă de 5,66 cm; acest senzor preia imagini cu rezoluţia spaţială
de 30 m, dimensiunea la sol suprafeţei înregistrate fiind de 100 km x 250 km.
Imaginile sunt preluate atât în orbită ascendentă cât şi descendentă, ceea ce
implică schimbarea direcţiei de iluminare (astfel sunt obţinute informaţii
adiţionale despre elementele din spaţiul obiect);

 radiometru cu microunde MWR (Microwave Radiometer) – este un senzor

pasiv care înregistrează date în două intervale de bandă în domeniul
microundelor; acest instrument efectuează măsurători ale coloanei de vapori
din atmosferă şi a conţinutului de apă din nori, parametri care sunt utilizaţi
drept coeficienţi de corecţie pentru semnalul altimetrului radar;

 altimetru radar RA (Radar Altimeter) – operează în banda Ku şi este utilizat

pentru aplicaţii în cazul zonelor acoperite cu gheaţă şi al oceanelor;

 radiometru cu baleiaj longitudinal ATSR (Along Track Scanning Radiometer)

– este un senzor experimental care preia înregistrări în infraroşu, în patru benzi
spectrale, pentru realizarea unor măsurători de precizie ale temperaturii la
suprafaţa apei; în cazul platformei ERS-2, radiometrul este echipat cu benzi
spectrale adiţionale care înregistrează radiaţia din domeniul vizibil, pentru
monitorizarea covorului vegetal. Folosind aceeaşi imagine, se poate
determina experimental indicele SAVI (Soil Adjusted Vegetation Index), care
permite evaluarea vegetaţiei eliminând influenţele radiometrice negative ale
solului. Indicele permite observarea şi monitorizarea covorului vegetal
sezonier, anual şi multianual;

22
  spectrometru pentru monitorizarea globală a stratului de ozon GOME –
reprezintă un senzor care funcţionează în intervalele ultraviolet şi vizibil,
instalat numai la bordul ERS-2.

De asemenea, platformele ERS sunt echipate cu senzori de poziţionare foarte

precisă: senzorul PRARE (Precise Range and Range-rate Equipment) - utilizat
pentru determinarea parametrilor orbitei şi retroreflectorul LASER (Light
Amplification by Stimulated Emission of Radiation - LRR) – folosit pentru
calibrarea altimetrului radar, cu o precizie mai mare de ± 10 cm.

Parametrii orbitei platformelor ERS sunt prezentaţi în Tabelul 1. Orbita platformelor

ERS este helio-sincronă, cvasi-polară şi cvasi-circulară. Platformele ERS sunt
caracterizate printr-un grad ridicat de stabilitate a orbitei şi o calitate superioară a
datelor preluate. Datorită acestor caracteristici, coerenţa înregistrărilor SAR
complexe provenite din două sau mai multe treceri ale satelitului pe aceeaşi orbită
prezintă valori ridicate. Parametrii senzorului SAR (ERS) aflat la bordul acestor
platforme sunt prezentate în Tabelul 2.

Tabelul 1: Parametrii orbitei platformelor ERS-1 şi ERS-2

Altitudinea orbitei la ecuator 785 km

Numărul de orbite / zi ≈ 14
Rezoluţia temporală 35 zile
Înclinarea orbitei 98,50

Tabelul 2: Parametrii senzorilor SAR ai platformelor ERS-1 şi ERS-2

Frecvenţa radar 5,3 GHz

Lungimea de undă 5,66 cm
Unghiul de incidenţă 230

23
 Polarizare VV
Direcţia de iluminare a antenei dreapta

O altă aplicaţie de interferometrie (diferenţială) realizată cu succes pe baza

înregistrărilor preluate de senzorul SAR al platformelor ERS este reprezentată de
studiul efectelor cutremurelor şi al alunecărilor de teren de mare întindere.

Conform cercetărilor efectuate până în prezent, modelul digital al terenului obţinut

în urma procesării interferometrice a datelor preluate de ERS-1/ERS-2 prezintă o
precizie altimetrică situată între ± 5 m şi ± 20 m. Precizia altimetrică variază în
funcţie de relief şi baza de preluare. Valori ale preciziei altimetrice de aproximativ
± 3 m au fost înregistrate pentru zonele cu relief de câmpie, în cazul datelor preluate
în timpul misiunilor Tandem (pentru suprafeţe care îşi păstrau coerenţa între cele
două preluări efectuate în condiţii atmosferice asemănătoare). Caracteristicile
produselor generate pe baza senzorului SAR (ERS-1/ERS-2) sunt prezentate în
Tabelul 3.

Tabelul 3: Caracteristicile produselor senzorului SAR (ERS-1/ERS-2),

în funcţie de nivelul de pre-procesare
Produs Rezoluţia (m) Acoperire (km)
Nivel RAW - 100 x 110
Nivel SLC - 100 x 110
Nivel FDC 20 x 15,9 100 x 96
Nivel PRI 12,5 x 12,5 100 x 102,5
Nivel LRI 100 x 79,5 100 x 96
Nivel FRI 20 x 15,9 100 x 96

24
2. ENVISAT
Programul ENVISAT a luat fiinţă în urma elaborării de către ESA a strategiei
globale pentru observarea Terrei, în anul 1988. La finanţarea şi realizarea satelitului
au participat: Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa,
Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. ENVISAT asigură
continuitatea misiunilor ERS lansate de ESA, înregistrările preluate de acesta fiind
utilizate la monitorizarea continuă a evoluţiei schimbărilor climatice şi a mediului
înconjurător. Satelitul a fost lansat în anul 2002, cu ajutorul unei rachete Ariane 5.
La bordul platformei satelitare ENVISAT sunt instalaţi 10 senzori radar şi optici
(Figura 11). O parte dintre aceste sisteme au aceleaşi caracteristici şi sunt utilizate
în aceleaşi scopuri ca senzorii aflaţi la bordul platformelor ERS. Senzorii platformei
ENVISAT sunt:

Figura 11: Senzorii radar şi optici ai platformei ENVISAT

25
 sistem radar cu antenă sintetică ASAR (Advanced Synthetic Aperture
Radar) - este succesorul sistemelor SAR care au echipat platformele ERS-
1 şi ERS-2, ceea ce permite coerenţa unui program de analiză multi-
temporală pe termen lung. Senzorul ASAR prezintă însă anumite
caracteristici îmbunătăţite: acoperirea, intervalul valorilor unghiurilor de
incidenţă, polarizarea şi modurile de operare. Lăţimea zonei înregistrate la
sol poate fi de 100 km sau 400 km. Antenele acestui sistem permit
înregistrarea datelor (care pot fi utilizate în aplicaţii de interferometrie) în
regimuri de lucru diferite:

 modul de operare IM (Image Mode) - generează o imagine care acoperă o

suprafaţă între 50 şi 100 km (Figura 12), cu o rezoluţie spaţială de 30 m;
senzorul foloseşte la emisie şi recepţie polarizarea verticală (VV) sau
orizontală (HH);

 modul de operare WSM (Wide Swath) – generează o imagine care are

dimensiunea maximă de 400 km în plan perpendicular pe direcţia de
deplasare a platformei (Figura 13); rezoluţia spaţială este de 150 m, iar
polarizarea VV sau HH;

 modul de operare AP (Alternating Polarisation) – imaginile preluate în

acest mod de operare prezintă o acoperire între 50 şi 100 km (Figura 14),
rezoluţie spaţială 30 m şi polarizare alternativă HH/VV, HH/HV, VV/VH.

26
 Figura 12: Modul IM de baleiaj al spaţiului obiect al senzorului ASAR ENVISAT

Figura 13: Modul WSM de baleiaj al spaţiului obiect al senzorului ASAR ENVISAT

27
 Figura 14: Modul AP de baleiaj al spaţiului obiect al senzorului ASAR ENVISAT
1

 radiometru cu baleiaj longitudinal AATSR (Advanced Along-Track

Scanning Radiometer) - este succesorul senzorilor ATSR (Along Track
Scanning Radiometer) instalaţi pe platformele ERS-1 şi ERS-2. Acest
senzor este utilizat în special pentru monitorizarea suprafeţei oceanelor şi a
terenurilor umede joase, sub diferite lungimi de undă, în domeniile vizibil
şi infraroşu. Este posibilă înregistrarea imaginilor sub două unghiuri de
incidenţă diferite, în infraroşu mediu şi termic, rezultând măsurători ale
temperaturii suprafeţei mărilor şi oceanelor cu o precizie de ± 0,3°C. Aceste
determinări precise permit evidenţierea schimbărilor foarte mici de
temperatură ale suprafeţei mărilor, fiind semnalate astfel modificările
semnificative ale ratei de transfer de căldură ocean/ atmosferă;

 spectrometru de mare rezoluţie MERIS (Medium Resolution Imaging

Spectrometer) – măsoară radiaţia emisă de Pământ în 15 benzi spectrale
cuprinse în intervalul de bandă 0,39 μ – 1,04 μ (vizibil şi infraroşu

28
 apropiat); rezoluţia spaţială a acestui senzor este de 300 m, iar cea
temporală de 3 zile;

 altimetru radar RA-2 (Radar Altimeter);

 radiometru cu microunde MWR (Microwave Radiometer);

 senzor DORIS (Doppler Orbitography and Radiopositioning Integrated by

Satellite) - este utilizat pentru determinarea poziţiei satelitului pe orbită cu
o precizie de cel puţin  10 cm;

 retroreflector laser LRR (Laser Retro-Reflector) – este folosit pentru

determinarea precisă a parametrilor orbitei şi pentru calibrarea altimetrului
radar;

 spectrometru pentru supravegherea stratului de ozon GOMOS (Global

Ozone Monitoring by Occultation of Stars);

 interferometru pentru sondajul pasiv al atmosferei MIPAS (Michelson

Interferometer for Passive Atmospheric Sounding);

 spectrometru de absorbţie cu baleiaj şi înregistrare de imagini

SCHIAMACHY (SCanning Imaging Absorption spectroMeter for
Atmospheric CHartographY) – compară radiaţia electromagnetică solară
cu cea reflectată de suprafaţa terestră, rezultând astfel informaţii referitoare
la atmosferă, ca mediu de transmisie prin care se propagă energia.

Similar cu ERS, orbita platformei satelitare ENVISAT este polară şi helio-sincronă,

având o perioadă de aproximativ 101 minute. Ora locală de pasaj este 10:00 a.m.
Caracteristicile orbitei ENVISAT sunt prezentate în Tabelul 4, iar ale senzorului
ASAR în Tabelul 5.

29
 Tabelul 4: Parametrii orbitei platformei ENVISAT

Altitudinea orbitei la ecuator ≈ 800 km

Numărul de orbite / zi ≈ 14
Rezoluţia temporală 35 zile
Înclinarea orbitei 98,50

Tabelul 5: Parametrii senzorului ASAR al platformei ENVISAT

Frecvenţa radar 5,3 GHz

Lungimea de undă 5,66 cm
Unghiul de incidenţă (IS1-IS7) 15,00 – 45,20
Polarizare HH, VV, HH/VV, HH/HV, VV/VH
Direcţia de iluminare a antenei dreapta

unde:

HH = transmisie orizontală a semnalului, recepţie orizontală a semnalului

VV = transmisie verticală a semnalului, recepţie verticală a semnalului

HV = transmisie orizontală a semnalului, recepţie verticală a semnalului

VH = transmisie verticală a semnalului, recepţie orizontală a semnalului

Precizia verticală a modelelor digitale ale terenului obţinute pe baza imaginilor

ENVISAT ASAR este de aproximativ ± 10 m (în unele cazuri atingând chiar şi ± 16
m) şi este influenţată de geometria de preluare, condiţiile atmosferice, coerenţa şi
intervalul de timp scurs între momentele de preluare a perechilor interferometrice.
Caracteristicile produselor generate pe baza senzorului ASAR (ENVISAT) sunt
prezentate în Tabelul 6.

30
 Tabelul 6: Caracteristicile produselor senzorului ASAR (ENVISAT),
în funcţie de nivelul de pre-procesare
Mod de operare Produs Rezoluţia (m) Acoperire (km)
Nivel RAW - 100 x 100
IM Nivel SLC 9x6 100 x 100
Nivel PRI, GEC 30 x 30 100 x 100
WSM Nivel SLC 150 x 150 405 x 405
Nivel RAW - 100 x 100
AP Nivel SLC 30 x 30 100 x 100
Nivel PRI, GEC 30 x 30 100 x 100

3. TERRASAR-X
TerraSAR-X este un proiect realizat de Agenţia Spaţială Germană (DLR) în
cooperare cu compania ASTRIUM. DLR este proprietarul şi operatorul platformei
satelitare şi al segmentului terestru PGS (Payload Ground System) şi deţine
drepturile de exploatare în scop ştiinţific al datelor, în timp ce ASTRIUM deţine
drepturile exclusive de exploatare comercială a produselor. TerraSAR-X a fost
lansat în iunie 2007. Parametrii orbitei şi ai senzorului SAR sunt prezentaţi în
Tabelul 7, respectiv Tabelul 8.

Tabelul 7: Parametrii orbitei platformei TerraSAR-X

Altitudinea orbitei la ecuator 514 km

Numărul de orbite / zi ≈ 15

31
 Rezoluţia temporală 11 zile
Înclinarea orbitei 97,440
Ora de pasaj (orbită ascendentă) 18:00 ± 0,25 h (ora locală)

Tabelul 8: Parametrii senzorului SAR al platformei TerraSAR-X

Frecvenţa radar 9,66 GHz

Unghiul de incidenţă (StripMap / ScanSar) 200 - 450 (maxim 150 - 600)
Unghiul de incidenţă (Spotlight) 200 - 550 (maxim 150 - 600)
Polarizare HH, VH, HV,VV
Lungimea antenei 4,8 m
Direcţia de preluare a antenei dreapta

Platforma TerraSAR-X este echipată cu un radar lateral cu apertură sintetică, care

operează în banda X (lungimea de undă 3 cm). Antena electronică a radarului poate
fi programată să opereze în diverse moduri, ceea ce conduce la posibilitatea preluării
datelor pentru aplicaţii variate şi numeroase.

Modurile de operare ale senzorului SAR de la bordul TerraSAR-X sunt:

 modul de operare StripMap (SM) - reprezintă modul de preluare clasic

al senzorilor SAR, întâlnit şi la alte platforme satelitare, cum ar fi ERS-
1/ERS-2 sau ENVISAT. Zona de înregistrare de la sol este iluminată de
o secvenţă continuă de impulsuri, fasciculul emis de antenă fiind
orientat la un unghi fix pe direcţia elevaţiei şi a azimutului (Figura 15);

 modul de operare Spotlight (HS, SL) – permite preluarea a două tipuri

de înregistrări: SL (Spotlight) şi HS (Spotlight de foarte mare rezoluţie),
care diferă prin rezoluţia în azimut şi dimensiunea zonei înregistrate
(Figura 16);

32
 modul de operare ScanSAR (SC) – emite impulsuri radar sub unghiuri
de incidenţă diferite; benzile de preluare ScanSAR sunt alcătuite în mod
exclusiv din fascicule StripMap, pentru obţinerea unei acoperiri de 100
km fiind necesare patru fascicule SM; rezoluţia în azimut azimutului
este redusă (Figura 17).

Figura 15: Modul de operare TerraSAR-X StripMap

33
Figura 16: Modul de operare TerraSAR-X Spotlight

Figura 17: Modul de operare TerraSAR-X ScanSAR

34
Modelul digital al terenului construit pe baza imaginilor TerraSAR-X prezintă o
precizie altimetrică absolută de aproximativ ± 5-10 m, în funcţie de condiţiile de
preluare. Caracteristicile modurilor de operare ale senzorului SAR aflat la bordul
platformei TerraSAR-X sunt prezentate în Tabelul 9.

Tabelul 9: Caracteristicile modurilor de operare

ale senzorului SAR al platformei TerraSAR-X
Parametru Modul SM Modul HS Modul SL Modul SC
Lăţimea zonei 30 km pol. simplă 5 km x 10 km x
100 km
înregistrate 15 km pol. dublă 10 km 10 km
Lungimea zonei
< 1650 km - - < 1650 km
înregistrate
0 0 200 - 550 200 - 550 200 - 450
Unghiul de 20 - 45
incidenţă (maxim 150 - (maxim 150 - (maxim 150 -
(maxim 150 - 600)
600) 600) 600)
Numărul de ≈ 95 (maxim
≈ 27 ≈ 249 ≈ 27
fascicule 123)
1 m pol. 2 m pol.
Rezoluţia în simplă simplă
3m 16 m
azimut 2 m pol. 4 m pol.
dublă dublă
Rezoluţia 1,34 m – 1,34 m – 1,55 m –
1,55 m – 3,21 m
orizontală 3,21 m 3,21 m 3,21 m
HH sau VV
HH sau VV HH sau VV
Polarizare HH/VV, HH/HV, -
HH/VV HH/VV
VV/VH

35
4. SENTINEL-1
Sentinel-1 (Figura 18) este echipat cu un senzor radar cu apertură sintetică (SAR),
care funcționează în bandă C (5,405 GHz), asigurând astfel continuitatea misiunilor
satelitare ERS 1/2 și ENVISAT, lansate în trecut de ESA. Datele preluate de
Sentinel-1 pot fi utilizate pentru monitorizarea stratului de gheaţă și a zonelor
costiere, monitorizarea traficului maritim și a deversărilor de petrol, managementul
situaţiilor de urgenţă, cartografierea pădurilor, etc. Sentinel-1A a fost lansat în aprilie
2014, iar Sentinel-1B a fost lansat în aprilie 2016.

Figura 18: Sentinel-1 pe orbită (© 2015 ESA). Sentinel-1 asigură continuitatea

misiunilor radar în bandă C (ERS 1/2, ENVISAT, RADARSAT 1/2)

36
Cei doi sateliți vor opera pe aceeași orbită polară și heliosincronă, la o altitudine de
693 km și un interval de 1800, fiind astfel posibilă înregistrarea întregului glob
pământesc într-un interval de 6 zile. Sentinel-1 are capacitatea de a înregistra date în
4 moduri diferite (Tabelul 10, Figura 19), care pot fi distribuite la Nivelul 0 (date
brute), Nivelul 1 Single Look Complex (pentru aplicații de interferometrie radar) sau
Ground Range Detected (date transformate într-un anumit sistem de proiecție) și
Nivelul 2 (date distribuite în mod sistematic pentru aplicațiile de oceanografie).
Datele preluate de Sentinel-1 sunt gratuite, pot fi accesate direct
(https://scihub.esa.int/) și procesate cu ajutorul aplicației software open-source
Sentinel-1 Toolbox (https://sentinel.esa.int/web/sentinel/toolboxes/sentinel-1).

Tabelul 10. Modurile de operare ale Sentinel-1

Mod operare Dimensiune Rezoluție Tip Polarizare
imagine spațială polarizare
(km) (m)
Interferometric wide- 250 5 x 20 simplă VV sau HH
swath (IW) dublă VV + VH sau
HH + HV
Wave mode (WV) 20 x 20 5x5 simplă VV sau HH

Strip map (SM) 80 5x5 simplă VV sau HH

dublă VV + VH sau
HH + HV
Extra wide-swath 400 20 x 40 simplă VV sau HH
(EW) dublă VV + VH sau
HH + HV

37
Figura 19: Modurile de operare ale Sentinel-1 (© 2015 ESA).

38
IV. Interferometria
1. Principiul interferometriei
Interferometria constă în măsurarea diferenţei de fază a unui semnal radar, prin
prelucrarea a două sau mai multe imagini SAR complexe preluate simultan sau la un
anumit interval de timp, din poziţii aproape identice.

În anii '70 această tehnologie folosea numai perechi de imagini preluate simultan de
către platforme echipate cu două sisteme SAR (o antenă de transmisie/recepţie şi o
antenă de transmisie/recepţie sau numai recepţie). Principalul avantaj oferit de aceste
sisteme constă în lipsa decorelării temporale, ceea ce conduce la valori foarte mari
ale coerenţei. În plus, baza de preluare este fixă şi optimă pentru generarea modelelor
digitale ale terenului.

La începutul anilor '80 tehnologia a fost extinsă, fiind posibilă şi utilizarea imaginilor
preluate la momente diferite de timp, de către un singur senzor SAR instalat la bordul
unei platformele satelitare. În acest caz, există mai multe dezavantaje: determinarea
cu dificultate a parametrilor orbitei (ceea ce implică erori de determinare a bazei de
preluare) şi apariţia decorelării temporale, în funcţie de intervalul de timp scurs între
cele două preluări.

Interferometria permite măsurarea cu precizie a drumului parcurs de semnalul radar

datorită naturii coerente a acestuia. Această tehnologie poate produce două tipuri de
informaţie: informaţia referitoare la topografia terenului şi informaţia referitoare la
deplasarea sau deformarea terenului.

În primul caz, tehnica poartă denumirea de interferometrie convenţională, sau simplu

interferometrie (InSAR – Interferometric Synthetic Aperture Radar), iar produsul
acesteia este modelul digital al terenului.

39
În cel de al doilea caz, produsul final este o hartă de deplasare/deformare a terenului,
iar tehnologia se numeşte interferometrie diferenţială (DInSAR - Differential
Interferometric Synthetic Aperture Radar). Unul dintre dezavantajele
interferometriei diferenţiale este decorelarea temporală şi geometrică.

O nouă aplicaţie de interferometrie este cea denumită "interferometrie pe baza

ţintelor permanente" (PSI - Persistent Scatterers Interferometry), prin care sunt
analizaţi şi utilizaţi pixelii care prezintă o valoare ridicată a coerenţei într-un interval
mare de timp şi pentru diferite unghiuri de preluare. Pentru identificarea acestor
puncte (PS – Permanent Scatterers) este necesară analiza unei serii foarte mari de
imagini SAR complexe, preluate asupra zonei de studiu. Un astfel de punct este
caracterizat de o coerenţă foarte bună, dimensiunea sa fiind mai mică decât rezoluţia
imaginii SAR. Pentru aceste puncte, precizia modelului digital al terenului rezultat
este foarte bună, la fel şi precizia determinării deplasărilor sau deformărilor
suprafeţei terenului, chiar dacă coerenţa este scăzută în jurul acestor puncte.

Sistemele SAR utilizează efectul Doppler pentru simularea aperturii sintetice. Un

impuls de energie electromagnetică este emis în mod continuu pe o direcţie
perpendiculară pe cea de deplasare pe orbită (în distanţă înclinată). Semnalul trece
prin atmosferă, interacţionează cu spaţiul obiect şi este retro-dispersat către antena
de recepţie a senzorului de preluare.

În principiu, geometria de preluare a înregistrărilor în cazul unei aplicaţii de

interferometrie sau interferometrie diferenţială este similară cu cea utilizată în cazul
unei aplicaţii de radargrammetrie (stereo SAR): asupra obiectului vizat se preiau
imagini din două puncte diferite de pe orbită, iar poziţia acestuia se poate determina
prin rezolvarea unui sistem de ecuaţii.

Cele trei ecuaţii caracteristice sistemelor SAR sunt: ecuaţia de distanţă, ecuaţia
Doppler şi ecuaţia InSAR. Acestea sunt prezentate în continuare. Pornind de la

40
geometria de preluare a sistemelor InSAR (Figura 20), următorii parametrii sunt
definiţi astfel:

Figura 20: Geometria de preluare a imaginilor în cazul sistemelor InSAR

unde:

A1 = poziţia satelitului la momentul preluării imaginii principale

A2 = poziţia satelitului la momentul preluării imaginii secundare

 ,    = distanţe înclinate

e = factor de corecţie

 = unghiul de declinaţie al bazei de preluare


B  ( Bx , B y , Bz )


VS  (Vx , V y , Vz )

R  ( x, y , z )

41
 
RS  ( Rx , R y , Rz )

  
RT  R  RS (1)

unde:

B = vectorul bazei de preluare


VS = vectorul de viteză al satelitului la momentul preluării imaginii
principale/secundare

R = vectorul distanţă între poziţia platformei satelitare pe orbită şi poziţia punctului

vizat

RS = vectorul de poziţie al satelitului la momentul preluării imaginii
principale/secundare

RT = vectorul de poziţie al punctului vizat, în sistem geocentric cartezian

x, y, z = coordonatele punctului vizat, în sistem geocentric cartezian

Pentru ecuaţiile de mai sus, se presupune că aceşti parametri sunt într-un sistem de
coordonate geocentric (neinerţial), neexistând prin urmare o componentă
suplimentară a vitezei relative între platforma satelitară şi obiectul vizat. De
asemenea, se presupune că poziţia satelitului este dată de poziţia centrului de fază al
antenei SAR.

Determinarea vectorului distanţă între poziţia platformei satelitare pe orbită şi

poziţia obiectului vizat este efectuată pe baza interferogramei, folosind un sistem de
trei ecuaţii: ecuaţia de distanţă, ecuaţia Doppler şi ecuaţia InSAR (se consideră că

42
baza de preluare este cunoscută, fiind calculată din vectorii de poziţie ai platformei
satelitare):

 ecuaţia de distanţă:

2
(   )2  R  x2  y 2  z 2
(2)

 ecuaţia Doppler (presupunem că imaginea este preluată la momentul zero

Doppler):
 
VS  R  Vx x  V y y  Vz z
(3)

 ecuaţia InSAR:
 
B R  Bx x  B y y  Bz z
(4)

unde:

B B

 n
B cos     e
4 2 (5)

unde:

β = unghiul de declinaţie al bazei de preluare

 = lungimea de undă a sistemului SAR

 = faza interferometrică nedesfăşurată

n = ambiguitatea fazei (numărul întreg de lungimi de undă)

Valoarea factorului de corecţie δe variază considerabil de-a lungul unei imagini şi

se poate estima pe baza următoarei formule:

43
 B2   2
e 
2(    ) (6)

Numărul întreg de lungimi de undă n (ambiguitatea fazei) poate fi determinat

folosind un punct de sprijin cu o precizie relativ scăzută. În concluzie, determinarea
poziţiei absolute (în plan orizontal şi vertical) a punctului vizat este posibilă prin
aplicarea şi rezolvarea celor trei ecuaţii (2), (3) şi (4). De regulă, există două soluţii
pentru acest sistem de ecuaţii, însă valoarea corectă este evidentă.

2. Criterii de alegere a imaginilor InSAR

Criteriile de alegere a imaginilor SAR interferometrice depind de aplicaţia specifică
în care vor fi utilizate (generarea modelului digital al terenului sau crearea harţilor
de deplasare/deformare a terenului):

 unghiul şi direcţia de preluare (orbită ascendentă sau descendentă);

 baza de preluare geometrică – componenta perpendiculară a bazei de preluare

influenţează calitatea modelului digital al terenului generat pe baza imaginilor
InSAR. Deşi interferogramele generate pe baza unor imagini care au o bază
de preluare perpendiculară mică (valori mai mici de 30 m) sunt uşor de
prelucrat în etapa de desfăşurare a fazei, acestea nu se pot utiliza datorită
faptului că sunt puternic afectate de zgomot şi de efectele atmosferei. De
asemenea, dacă baza de preluare are o valoare prea mică, atunci sensibilitatea
semnalului la diferenţele de altitudine va fi minimă. În cazul interferogramelor
create din imagini care au o bază de preluare perpendiculară de valori mari,
este aproape imposibilă desfăşurarea fazei fără utilizarea unui model digital
al terenului, mai ales dacă topografia terenului prezintă diferenţe mari de
nivel]. Pentru aceste interferograme, zgomotul fazei va afecta considerabil

44
 semnalul radar. În funcţie de baza perpendiculară de preluare, se poate calcula
altitudinea de ambiguitate, care este o măsură a sensibilităţii semnalului radar
la diferenţele de nivel din teren.

 baza de preluare temporală – un interval mare de timp conduce la decorelarea

temporală a semnalului, fiind provocată de variaţii ale umidităţii sau ale
vegetaţiei. Intervalul de timp trebuie să fie minim. Decorelarea poate apărea
într-un interval de câteva luni în cazul terenurilor aride şi câteva ore în
regiunile cu ploi abundente sau acoperite de păduri. În zonele cu vegetaţie
rară, acest interval poate avea valori de câteva zile sau câteva luni. Zonele
îngheţate sau acoperite de zăpadă pot prezenta coerenţă în timpul unor
intervale foarte scurte de timp. Cu cât lungimea de undă a senzorului SAR
este mai mică, cu atât decorelarea temporală este mai rapidă. Pentru aplicaţiile
InSAR, sunt recomandate imaginile preluate în timpul misiunilor tandem
(ERS-1/ERS-2 Tandem, ERS-2/ENVISAT şi viitoarea misiune TanDEM-X)
deoarece decorelarea temporală este redusă sau inexistentăŞ

 momentul preluării – imaginile preluate pe timp de noapte sunt mai puţin

afectate de efectele atmosferice. De asemenea, este recomandată evitarea
imaginilor SAR înregistrate în zilele cu temperaturi foarte ridicate deoarece
aerul cald poate reţine mult mai mulţi vapori de apă decât cel rece, conducând
astfel la apariţia artefactelor atmosferice. În plus, o importanţă deosebită este
prezentată de anotimpul în care sunt preluate imaginile InSAR: perechile de
imagini preluate în sezonul uscat asupra zonelor acoperite de vegetaţie
prezintă o coerenţă mai mare decât cele preluate în timpul sezonului ploios;

 coerenţa - pentru generarea modelului digital al terenului, imaginile SAR

complexe trebuie preluate la un interval de timp cât mai scurt pentru a
minimiza orice fel de modificări care pot apărea în spaţiul obiect. Modificările

45
 pot fi sezoniere, însă coerenţa este în principal afectată de schimbări rapide,
care afectează procesul de calcul al fazei interferometrice şi de desfăşurare a
acesteia;

 condiţiile meteorologice – influenţează în mod direct coerenţa. Astfel, este

recomandată evitarea înregistrărilor efectuate în condiţii de ploaie, ninsoare
sau vânt puternic. Aceste informaţii pot fi extrase din arhivele disponibile pe
Internet;

 tipul de relief şi acoperirea terenului – de exemplu, zonele acoperite de

vegetaţie sau apă nu sunt coerente sau prezintă o coerenţă foarte scăzută, chiar
şi în intervale de timp foarte scurte.

3. Factorii care influenţează calitatea fazei interferometrice

Alegerea imaginilor InSAR reprezintă o etapă extrem de importantă pentru
prelucrarea interferometrică ulterioară, având un impact puternic asupra calităţii
rezultatelor finale. Atunci când cele două imagini SAR complexe nu sunt preluate
simultan, faza interferometrică totală este generată de:

total  elipsoid  topografie  deformare  atmosfera   zgomot

(7)

unde:

elipsoid
= componenta fazei interferometrice provocată de curbura Pământului

topografie
= componenta fazei interferometrice provocată de topografia terenului

deformare
= componenta fazei interferometrice provocată de deplasarea/deformarea
terenului

atmosfera
= componenta fazei interferometrice provocată de atmosferă

46
 zgomot
= componenta fazei interferometrice provocată de zgomot

Componenta fazei interferometrice provocată de curbura Pământului poate fi

eliminată prin utilizarea unui elipsoid de referinţă. Atunci când este disponibil un
model digital al terenului, cu o precizie ridicată, atât componenta fazei
interferometrice provocată de curbura Pământului, cât şi cea determinată de
topografia terenului, pot fi eliminate simultan. Pe baza acestui model este generată
interferograma sintetică, care ulterior este scăzută din interferograma filtrată.
Componenta fazei interferometrice determinată de deplasarea/ deformarea terenului
este zero atunci când imaginile InSAR sunt preluate la un interval scurt de timp.
Condiţiile atmosferice diferite (umiditate, temperatură şi presiune atmosferică) între
cele două preluări au un impact vizibil asupra fazei interferometrice. În general, acest
efect este limitat într-un interval de 2π. Efectul atmosferic influenţează atât
determinarea altitudinii (în special în cazul bazelor de preluare scurte) cât şi a
deformaţiilor terenului. Efectele provocate de atmosferă trebuie eliminate din
interferogramă pentru a nu conduce la interpretări eronate ale rezultatelor obţinute
pe baza acesteia. Metodele de eliminare a acestor efecte constau în utilizarea mai
multor perechi de înregistrări interferometrice sau a tehnologiei PSI. Zgomotul fazei
interferometrice este eliminat prin aplicarea unor filtre adaptive şi prin compresia
interferogramei.

4. Etape de generare a modelului digital al terenului

Imaginile SAR complexe utilizate pentru generarea interferometrică a modelului
digital al terenului se aleg în funcţie de criteriile enumerate în paragraful IV.2. Un
parametru deosebit de important este reprezentat de baza de preluare a celor două

47
imagini InSAR. Înainte de realizarea primei etape de prelucrare, pot fi integrate
efemeridele corectate ale satelitului (efemeride precise) care măresc precizia de
registraţie a imaginilor şi de determinare a bazei perpendiculare de preluare.

Registraţia geometrică a imaginilor InSAR se realizează în două etape. Mai întâi este
efectuată registraţia aproximativă a imaginilor, pe baza parametrilor orbitei. În cea
de a doua etapă, este executată registraţia precisă la nivel de sub-pixel, prin
identificarea automată a punctelor de legătură în cele două imagini. În cazul în care
nu sunt disponibile efemeridele precise ale platformei satelitare, atunci trebuie
măsurate câteva puncte de sprijin, cu o precizie ridicată.

Prelucrarea imaginilor InSAR continuă cu reeşantionarea imaginii secundare,

folosind ca referinţă imaginea principală. Registraţia spectrală a imaginilor InSAR
este efectuată în azimut (atunci când valorile Doppler sunt mari) şi în distanţă
înclinată (în cazul în care baza perpendiculară de preluare are o valoare mare).
Urmează generarea interferogramei sintetice, folosind un model digital al terenului
şi parametrii orbitei. Cu alte cuvinte, în această etapă, este estimată componenta
fazei interferometrice provocată de topografia terenului. Calculul interferogramei
este urmat de compresia acesteia (în limba engleză acest procedeu este numit "multi-
looking"), cu scopul de reducere a zgomotului fazei interferometrice. Prelucrarea
interferometrică este continuată cu crearea interferogramei diferenţiale
(compensarea topografiei terenului). O etapă opţională este reprezentată de filtrarea
interferogramei, prin aplicarea unui filtru adaptiv. În continuare, este generată harta
de coerenţă, pe baza căreia este analizată calitatea fazei interferometrice. Pasul
următor constă în desfăşurarea fazei, proces care reprezintă cea mai dificilă etapă de
prelucrare interferometrică şi care este subiect de cercetare în comunitatea ştiinţifică
deoarece până în prezent nu a fost dezvoltat nici un algoritm care să ofere o soluţie
unanim acceptată. În concluzie, în unele cazuri, este necesară editarea fazelor care

48
nu au fost corect desfăşurate. Faza interferometrică absolută este obţinută prin
adăugarea fazei interferogramei sintetice la faza desfăşurată, pentru fiecare pixel al
interferogramei complexe. După această etapă, este realizată corectarea bazei
perpendiculare de preluare, pe baza punctelor de sprijin măsurate în etapa de
registraţie. Toate interferogramele generate până în acest punct sunt recalculate
folosind valoarea corectată a bazei perpendiculare de preluare. În următoarea etapă,
faza interferometrică absolută a fiecărui pixel este transformată în altitudine (într-o
distribuţie neuniformă de puncte de coordonate X, Y şi Z). În final, modelul digital
al terenului este interpolat pentru obţinerea unei suprafeţe topografice reprezentată
prin elemente de suprafaţă finite, de formă pătrată.

Registraţia imaginilor

Măsurarea punctelor de sprijin

49
Generarea interferogramei sintetice

Calculul interferogramei complexe

Calculul interferogramei diferenţiale

Filtrarea interferogramei diferenţiale

Analiza coerenţei

Desfăşurarea fazei

Corectarea bazei de preluare

Generarea şi interpolarea MDT

Analiza preciziei MDT

Corectarea MDT

Filtrarea MDT

Analiza finală a preciziei MDT

50
V. Polarimetria
1. Principiul polarimetriei
Energia electromagnetică conţine un câmp electric (E) a cărui intensitate variază pe
direcţia perpendiculară pe direcţia de deplasare a undei electromagnetice şi un câmp
magnetic (M) poziţionat perpendicular pe câmpul electric (Figura 21). Undele
electromagnetice se propagă cu viteza luminii (c).

Polarizarea reprezintă o caracteristică foarte importantă a undelor electro-magnetice

din domeniul microundelor, fiind un indicator al orientării şi formei obiectului vizat.
O undă electromagnetică cu polarizare orizontală sau verticală poate genera un
semnal radar retro-dispersat într-o varietate de polarizări. Analiza polarizării acestor
semnale radar transmise şi recepţionate constituie ştiinţa denumită polarimetrie
radar. Cu alte cuvinte, polarimetria radar este ştiinţa prin care este achiziţionată,
procesată şi analizată starea de polarizare a unui câmp electromagnetic. Informaţia
despre polarizare este conţinută de semnalul radar retro-reflectat către senzorul de
teledetecţie (Figura 22).

Figura 21: Undă electromagnetică Figura 22: Polarizarea undei electromagnetice

Semnalul radar retro-reflectat este influenţat de: structura, reflectivitatea, forma,

orientarea şi proprietăţile (umiditate, rugozitate) obiectului vizat (Figura 23).

51
 Figura 23: Influența caracterisiticilor obiectului vizat
asupra semnalului radar retro-reflectat

2. Tipuri de polarizări
În funcție de modul de transmisie și recepție a semnalului radar, există mai multe
tipuri de polarizări:

 HH – transmis orizontal, recepţionat orizontal Polarizare

directă
 VV – transmis vertical, recepţionat vertical

 HV – transmis orizontal, recepţionat vertical

Polarizare
 VH – transmis vertical, recepţionat orizontal încrucişat
ă
Sistemelor radar pot avea următoarele tipuri de polarizare:

 simplă: HH, VV, HV sau VH

 duală: HH şi HV, VV şi VH sau HH şi VV

 alternativă: HH şi HV, alternativ cu VV şi VH

 completă: HH, VV, HV şi VH

52
În polarimetria radar, utilizarea mai multor polarizări conduce la obținerea unor
informaţii complementare despre spaţiul obiect (Figura 24).

polarizare HH polarizare VV

polarizare HV compoziţie RGB

(R-HH, G-VV, B-HV)
Figura 24: Imagini satelitare radar cu polarizări diferite

53