Cornel Lazar - If

ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE
Unitatea de învăţare nr. 1
EROZIUNEA SOLULUI
Cuprins Pag.
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 1
1.2. Definirea şi amploarea procesului de eroziune a solului. Formula 1
fundamentală a eroziunii de suprafaţă................................................
1.3. Factorii determinanţi şi favorizanţi ai eroziunii solului .............. 4
1.4. Consecinţele eroziunii solului......................................................... 9
1.5. Răspunsuri şi comentarii la teste............................................................. 12
1.6. Lucrarea de verificare nr. 1 ................................................................... 13
1.7. Bibliografie minimală ............................................................................ 14
1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1
 Prezentarea şi definirea proceselor de eroziune a solului

 Amploarea procesului de eroziune a solului
 Istoricul lucrărilor de combatere a eroziunii,pe plan mondial şi
în România
 Formula fundamentală a eroziunii de suprafaţă
 Definirea factorilor determinanţi ai eroziunii solului
 Prezentarea consecinţelor eroziunii solului precum şi a
impactului acestora asupra mediului
1.2. DEFINIREA ŞI AMPLOAREA PROCESULUI DE EROZIUNE A

SOLULUI. FORMULA FUNDAMENTALĂ A EROZIUNII DE
SUPRAFAŢĂ
Definiţia Este procesul de desprindere/antrenare, transport şi depunere a

eroziunii solului particulelor de sol sau rocă la distanţe relativ mari în raport cu
locul de origine. O mare parte a particulelor de sol şi rocă
antrenate în procesul de eroziune ajung în final în râuri, mări şi
oceane. Aceste faze ale procesului de eroziune se pot produce sub
acţiunea a doi agenţi principali - apa şi aerul în mişcare - ale căror
surse cinetice inepuizabie constau în energia radiaţiei solare şi în
energia gravitaţională.
Eroziunea solului s-a declanşat odată cu formarea litosferei şi
atmosferei. Acest proces a jucat un rol important în modelarea
scoarţei terestre, contribuind la definitivarea actualelor forme de
relief, simultan cu degradarea unor imense suprafeţe agricole şi
silvice de pe Terra.
Pierderea stratului superficial de sol prin eroziune hidrică sau
eoliană constituie cea mai importantă formă de degradare a solului.
Astfel, eroziunea are efecte deosebit de grave asupra stării de
USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 1

fertilitate a solului, deoarece ea antrenează orizonturile superioare

ale solului, cele mai bogate în humus şi elemente nutritive, şi poate
scoate la suprafaţă orizonturi din adâncimea profilului, mult mai
puţin fertile, sau chiar straturi de rocă total nefertile.
Amploarea La nivel mondial sunt degradate de eroziunea hidrică cca. 1100
procesului de mil. ha. Zone puternic afectate de eroziunea hidrică sunt localizate
eroziune a solului în Africa (227 mil. ha), în Asia (cca. 150 mil. ha), în Europa (144
mil. ha) şi America de Sud (123 mil. ha).
La nivel mondial eroziunea prin vânt afectează o suprafaţă estimată
la cca. 550 mil. ha - potenţialul eroziunii eoliene situându-se astfel
la jumătate în raport cu cel al eroziunii hidrice. Eroziunea eoliană
afectează într-un grad slab şi moderat în special zone din Asia,
Africa, America de Nord şi Europa. Eroziunea eoliană puternică şi
excesivă afectează îndeosebi Asia (15 mil. ha) şi Africa (9 mil. ha).
În România, datorită faptului că aproximativ 50% din cele cca. 15
mil. ha ce reprezintă teritoriul agricol sunt terenuri în pantă (7,3
mil. ha), condiţiile fizico-geografice pot fi considerate favorabile
manifestării eroziunii pe această suprafaţă.
Din punct de vedere al distribuţiei geografice la nivel naţional,
suprafeţele cele mai afectate de eroziunea hidrică se întâlnesc în:
 Podişul central moldovenesc, zonele Negreşti, Vaslui,
Bârlad, Adjud, Bujoru;
 Nordul Moldovei, zonele Dorohoi-Botoşani;
 Zona de curbură a Carpaţilor: Panciu, Focşani, Râmnicul
Sărat, Buzău, Mizil;
 Podişul Transilvaniei, zonele Dej, Gherla, Zalău, Luduş,
Rupea, Mediaş, inclusiv dealurile Lăpuşului ;
 Podişul Mehedinţi şi parţial platformele Strehaia şi
Olteniei;
 Podişul Dobrogean, în zonele NV şi SV.
Figura 1.2.1. Harta eroziunii solurilor în România

Istoricul (după Florea N.)
lucrărilor de
combatere a La nivelul României, din punct de vedere al evoluţiei lucrărilor de
eroziunii combaterea eroziunii solului, se poate afirma că acestea au pornit
practic de la zero, în anul 1950 existând numai 2000 de ha

amenajate cu lucrări de CES. În anul 1960 existau deja cca.

100.000 ha, în anul 1970 cca. 435.000 ha, 1,6 mil. ha în anul 1980
şi 2,2 mil. ha în anul 1989. După 1990, prin fărâmiţarea proprietăţii
funciare, multe amenajări s-au degradat, sporind din nou pericolul
intensificării eroziunii solului. Perioada 1990-2005 este practic
caracterizată de o stopare în evoluţia suprafeţelor amenajate, sau
chiar de un regres al acestora atât din punct de vedere al totalului
suprafeţelor, dar şi din punct de vedere al calităţii amenajărilor.
Cunoaşterea principalilor factori care influenţează eroziunea
Formula
solului permite determinarea eroziunii potenţiale, stabilirea
fundamentală a
pericolului eroziuni de suprafaţă şi a măsurilor de prevenire şi
eroziunii de
combatere.
suprafaţă
Pe baza a numeroase date experimentale s-au determinat relaţii
cantitative între eroziune şi factorii care o influenţează. Cea mai
cunoscută relaţie a fost stabilită de Wischmeir, 1960.
Legătura între pierderile medii de sol prin eroziunea de suprafaţă
şi factorii care o influenţează, se exprimă prin formula
fundamentală a eroziunii adaptată de M.Moţoc pentru condiţiile
de la noi din ţară, după Wichmeier.
E = K a · S · C · C s · L m · I n (t/ha şi an)
în care:
E - reprezintă eroziunea de suprafaţă potenţială;
K a - coeficient de agresivitate pluvială - factor de risc
climatic;
S - coeficientul de erodabilitate, determinat de rezistenţa
solului la eroziune - factor de risc pedologic;
C - coeficient de corecţie privind influenţa culturii;
Cs - coeficient de corecţie stabilit în funcţie de măsurile
de conservare a solului;
L - lungimea versantului, în m;
I - panta terenului, în procente;
L m , I n - factori de risc al reliefului.
Pentru calculul pierderilor medii de sol se utilizează valorile
coeficientului de agresivitate pluvială (Ka), stabilit pe baza
pierderilor de sol prin eroziune la unitatea de indice al
agresivităţii pluviale pentru condiţiile standard de sol, relief şi
cultură. Pentru România, valorile coef. Ka au fost stabilite pe
baza determinărilor din parcelele de scurgere înregistrate la
staţiunile Perieni şi Valea Călugărească.
Coeficientul de erozivitate a solului, (S), s-a stabilit pentru
tipurile principale de sol în funcţie de textură şi gradul de
eroziune.
Pentru coeficientul privind influenţa culturii (C) s-au folosit
datele din parcele de scurgere de la staţiunile Perieni, Valea
Călugărească, Câmpia Turzii şi Murfatlar, porumbul fiind
considerat cultura standard, cultură care asigură cea mai slabă
protecţie a solului. Valorile coeficientului C se prezintă astfel:
Porumbul în monocultură sau rotaţie neraţională 1, porumb în
rotaţie raţională 0,8, cartofi şi sfeclă 0,6, mazăre şi fasole 0,3,

cereale păioase de primăvară 0,20, de toamnă 0,14, ierburi

perene anul I 0,06, după al doilea an 0,014, viţa de vie 0,7.
Coeficienţii de influenţă ai reliefului, lungimea L şi panta
versanţilor I, pentru versanţi cu lungimi de 100-400 m şi pante
între 10 şi 30%, cu profil drept şi convex, pierderile de sol se
corelează cu I 0,3 şi I 1,5 , iar pentru lungimi ale versantului
cuprinse între 20 şi 100m cu L 0,5 şi I 1,4 .
Valorile coeficientului Cs s-au stabilit luând ca standard cultura
orientată pe linia de cea mai mare pantă.
Test de autoevaluare nr. 1

1. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a) Definiţi procesul de eroziune a solului ?
b) Care sunt principalele tipuri de eroziune de suprafaţă care

determină pierderea stratului superficial de sol ?
c) Care sunt folosinţele cel mai grav afectate de procesele de eroziune

şi alunecări ?
d) Ce exprimă formula fundamentală a eroziunii ?
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

 Eroziunea solului se defineşte ca fiind procesul de
desprindere/antrenare, transport şi depunere a particulelor de sol
sau rocă la distanţe relativ mari în raport cu locul de origine.
 Pierderea stratului superficial de sol prin eroziune hidrică sau
eoliană constituie cea mai importantă formă de degradare a solului.
 Din suprafaţa totală agricolă, 33% este afectată de procese de
eroziune şi alunecări, iar din suprafaţa arabilă 20%. Folosinţele cele
mai grav afectate sunt livezile şi păşunile.
 Cercetătorii din domeniul conservării solului, au căutat unele
relaţii cantitative între eroziune şi factorii care o influenţează.
Legătura între pierderile medii de sol prin eroziunea de
suprafaţă şi factorii care o influenţează, se exprimă prin
formula fundamentală a eroziunii adaptată de M. Moţoc.

1.3. FACTORII DETERMINANŢI ŞI FAVORIZANŢI AI

EROZIUNII SOLULUI
Factorii Factorii cauzali sau determinanţi ai eroziunii solului sunt

determinanţi şi precipitaţiile şi activitatea nechibzuita a omului, iar cei
favorizanţi ai favorizanţi, care condiţionează intensitatea fenomenului de
eroziunii solului eroziune sunt relieful, solul şi roca, în timp ce vegetaţia
frânează procesul de eroziune.
Precipitaţiile Dintre factorii naturali precipitaţiile reprezintă factorul cel mai
dinamic şi mai agresiv, reprezentând agentul cauzal al eroziunii
hidrice. Precipitaţiile influenţează scurgerea şi eroziunea prin
gradul de torenţialitate, respectiv intensitate, durată, poziţia
nucleului torenţial şi perioada în care cad.
Forţa cu care o ploaie determină o anumită intensitate a
eroziunii poartă numele de erozivitate sau agresivitate pluvială.
În general, dau scurgeri ploile care depăşesc intensitatea de
0,5mm/min şi cele a căror înălţime depăşeşte 10 mm.
Tipul ploii torenţiale influenţează prin poziţia nucleului
torenţial. Produc scurgeri mari şi eroziuni mai puternice ploile
torenţiale care au nucleul torenţial la sfârşitul şi mijlocul ploii.
În Podişul central Moldovenesc, 52% din ploi au intensitatea
cuprinsă între 0,5 şi 1mm/min., iar dintre acestea 46% au
intensitatea maximă la mijlocul şi sfârşitul ploii.
Caracterul picăturilor de ploaie influenţează erozivitatea.
Diametrul picăturilor creşte odată cu intensitatea ploii, putând
ajunge la 6-8 mm, simultan cu diametrul crescând şi viteza
limită (terminală) de cădere a precipitaţiilor.
Diametrul picăturilor (d), în funcţie de intensitatea ploii (I), se
poate estima cu relaţia:
d=I 0,25
Repartizarea sezonieră a ploilor torenţiale prin sezonul critic
influenţează cantitatea de sol erodată. Sezonul critic, în care
pericolul eroziunii este maxim, la noi în ţară este cuprins în
intervalul aprilie-august, deoarece în perioada de vară cad 70%
din ploile torenţiale, primăvara 19%, toamna 6% şi iarna 1%.
Indicele de erozivitate-indexul ploii (Ie) este parametrul prin
intermediul căruia se poate cuantifica forţa erozivă a oricărei
ploi, datorată atât impactului dat de picături cât şi scurgerii de
suprafaţă. Astfel, este produsul energiei sale cinetice (în jouli pe
mm de ploaie căzută pe metru pătrat), cu intensitatea sa maximă
(mm/oră) în timp de 30 minute.
I e = E c ·I 30
în care:
I e - reprezintă indicele de erozivitate al ploii;
E c - energia cinetică totală a ploii, care include atât
energia cinetică a picăturilor de ploaie cât şi energia de
scurgere a apei pe versanţi;
I 30 - intensitatea medie pe 30 de minute a nucleului
torenţial maxim, în mm/oră
Zăpada, în condiţiile topirii rapide în primăvară, îndeosebi când
se produce în condiţiile solului îngheţat în profunzime sau

saturat cu apă, contribuie la eroziunea solului, deşi eroziunea
produsă prin scurgerile rezultate din topirea zăpezii reprezintă
numai circa 10% din eroziunea totală, la un grad de încărcare a
scurgerilor cu sol de numai 2-10g/l, faţă de 50-100g/l în cazul
ploilor torenţiale.
Relieful, prin tip şi gradul de frământare, prin caracteristicile
Relieful morfometrice ale versanţilor, influenţează eroziunea prin: panta,
lungimea şi forma versantului.
Panta, lungimea şi forma versanţilor influenţând viteza de
scurgere a apei, amplifică energia cinetică şi astfel creşte
capacitatea de erodare a solului de către apa care se scurge pe
feţele versanţilor.
Lungimea versantului influenţează atât viteza cât şi debitul cu care se
scurge apa, aceste elemente hidraulice ale scurgerii cresc din zona
amonte către baza versantului şi astfel creşte şi forţa de eroziunea apei.
În funcţie de forma în profil transversal, versanţii se clasifică în
versanţi: drepţi – cu aproximativ aceeaşi pantă pe toată
lungimea; concavi – la care linia profilului prezintă curbură sub
linia dreaptă a pantei; convecşi – care prezintă o curbură
deasupra liniei drepte a pantei; cu forme complexe.
Versanţii convecşi au panta maximă în treimea inferioară, iar cei
concavi în treimea superioară şi panta minimă în treimea
inferioară. Astfel, versanţii cu profil convex sunt cei mai erodaţi
deoarece panta creşte spre baza versantului, eroziunea maximă
înregistrându-se în treimea inferioară. În cazul versanţilor
concavi, panta minimă se înregistrează în treimea inferioară şi
odată cu aceasta şi eroziunea minimă. Pornind de la aceste
constatări, Poleakov şi Lopatin, considerând indicele de erodare
a versanţilor drepţi egal cu 1, au stabilit pentru versanţi
convecşi valoarea de 1,25-1,50, iar pentru cei concavi 0,50-0,75.
Rezistenţa la eroziune a unui sol este influenţată de însuşirile
fizice, hidrofizice, biologice şi chimice.
Solul Erodabilitatea unui sol reprezintă un indicator prin intermediul
căruia se defineşte vulnerabilitatea unui anumit tip de sol faţă de
agentul eroziv - apa, sau uşurinţa unui sol de a fi erodat.
Sunt considerate rezistente la eroziune:
 solurile cu un conţinut ridicat de humus, carbonat de
calciu;
 solurile cu textură mijlocie, lutoase şi luto-nisipoase
bine structurate; cu o stare de afânare mijlocie;
 cu o viteză de infiltraţie şi permeabilitate bune;
 cu o activitate microbiologică ridicată.
Vegetaţia are un rol deosebit de important în prevenirea,
diminuarea eroziunii solului şi ameliorarea solurilor erodate,
Vegetaţia constituind un scut protector al solului împotriva eroziunii, un
factor important de frânare a acestui proces.
Influenţează procesul de eroziune prin: tipul de vegetaţie,
compoziţia floristică a pajiştilor naturale, gradul şi perioada de

acoperire a solului, puterea de refacere, dezvoltarea sistemului

radicular.Vegetaţia îşi manifestă funcţia antierozională prin:
 interceptarea picăturilor de ploaie şi preluarea unei
importante părţi din energia cinetică a acestora;
 reţinerea pe aparatul foliaceu şi cedarea ulterioară
lentă a o parte din apa reţinută din precipitaţii;
 reducerea vitezei de scurgere a apei pe suprafaţa
versanţilor prin rugozitatea pe care o produc tulpinile
plantelor şi resturile vegetale;
 îmbunătăţirea structurii şi porozităţii solului,
proprietăţi care cresc viteza de infiltraţie a apei în sol;
 prevenirea formării crustei pe solurile cu un conţinut
mai ridicat de argilă;
 fixarea solului de către sistemul radicular;
 favorizarea unei activităţi mai susţinute a
microorganismelor din sol;
 reducerea umidităţii solului datorată consumului de
apă de către plante, favorizând în felul acesta
infiltraţia apei în sol.
După gradul de protecţie, culturile agricole se clasifică în:
 culturi foarte bune protectoare, cu un grad de
acoperire a solului de peste 75%, clasă în care intră
lucerna, trifoiul şi sparceta din al doilea an;
 culturi bune protectoare, grad de acoperire 50 - 75%,
cerealele păioase, inul, dughia, meiul, iarba de Sudan;
 culturi mijlociu protectoare, grad de acoperire 25 -
50% - mazărea, măzărichea, fasolea, soia, năutul etc.;
 culturi slab protectoare, grad de acoperire sub 25% -
cartoful, porumbul, floarea-soarelui, sfecla.
La noi în ţară accelerare fenomenului de eroziune s-a accentuat
Factorii social - după încheierea Tratatului de la Adrianopol din 1829, prin care
economici s-a desfiinţat monopolul comercial al Imperiului Otoman cu
(antropici) Principatele Române şi s-a dezvoltat comerţul cu cereale cu
ţările europene. Pentru a face faţă cerinţelor pieţelor externe şi
a asigura venituri suplimentare, s-a trecut la extinderea
suprafeţelor arabile prin desţelenirea unor suprafeţe mari de
păşuni şi prin defrişarea pădurilor.
În anii 1920 - 1921, s-au defrişat peste 1 milion de hectare de
pădure pentru a le transforma în păşuni comunale.
La declanşarea eroziunii au contribuit şi reformele agrare din
1864 şi 1922, când ţăranilor li s-au repartizat pământurile cele
mai greu de lucrat de pe coastele dealurilor, parcelarea făcându-
se, în unele zone din deal în vale, cu lungimea pe linia de cea
mai mare panta. Acest proces a continuat şi cu ocazia aplicării
Legii fondului funciar, când unii proprietari de pământ au fost
puşi în posesie pe vechile amplasamente orientate cu lungimea
tot din deal în vale.
În scopul studierii eroziunii şi a măsurilor de prevenire şi
combatere, în anul 1956, a luat fiinţă Staţiunea Centrală de
Cercetări pentru Combaterea Eroziunii Solului Perieni-Jud.
Vaslui, situată în Podişul Bârladului, subdiviziunea colinele

Tutovei.
În anul 1982, a început proiectarea şi executarea lucrărilor în
vederea realizări unor perimetre etalon de combaterea eroziunii
solului în 35 de judeţe, situate în zona colinar-deluroasă a ţarii.
Fiecare perimetru etalon trebuia să constituie un model de
conservare a solului, de folosire raţională a fondului funciar
pentru suprafeţele de teren din zonă, cu condiţii naturale
asemănătoare.

a) Care sunt factorii determinanţi şi favorizanţi ai eroziunii
solului ?
b) Care este factorul natural cel mai dinamic şi mai agresiv ?
c) Ce reprezintă erozivitatea sau agresivitatea pluvială ?
d) Care este formula de calcul a diametrului picăturilor (d) ?
e) Cum se clasifică versanţii în funcţie de forma în profil transversal

?
f) Care este clasificarea culturilor agricole după gradul de

protecţie ?

Factorii cauzali sau determinanţi ai eroziunii solului sunt
precipitaţiile şi activitatea nechibzuita a omului, iar cei
favorizanţi, care condiţionează intensitatea fenomenului de
eroziune sunt relieful, solul şi roca, în timp ce vegetaţia
frânează procesul de eroziune.
Dintre factorii naturali precipitaţiile reprezintă factorul cel mai
dinamic şi mai agresiv, reprezentând agentul cauzal al eroziunii
hidrice. Precipitaţiile influenţează scurgerea şi eroziunea prin
gradul de torenţialitate, respectiv intensitate, durată, poziţia
nucleului torenţial şi perioada în care cad.
Relieful, prin tip şi gradul de frământare, prin caracteristicile
morfometrice ale versanţilor, influenţează eroziunea prin: panta,
lungimea şi forma versantului.
Erodabilitatea unui sol reprezintă un indicator prin intermediul

căruia se defineşte vulnerabilitatea unui anumit tip de sol faţă
de agentul eroziv - apa, sau uşurinţa unui sol de a fi erodat.
Vegetaţia are un rol deosebit de important în prevenirea,
diminuarea eroziunii solului şi ameliorarea solurilor erodate,
constituind un scut protector al solului împotriva eroziunii, un
factor important de frânare a acestui proces.
Factorii social - economici (antropici). Omul a contribuit la
declanşarea eroziunii accelerate prin incendierea pădurilor,
defrişări neraţionale, desţelenirea pajiştilor naturale, păşunat
abuziv, luarea în cultură a versanţilor cu pante mari fără a se
prevedea lucrări de protecţia solului, prin lucrări
necorespunzătoare ale solului şi un sortiment de culturi
neadecvat.
1.4. CONSECINŢELE EROZIUNII SOLULUI
Modificarea Prin eroziune se îndepărtează în primul rând stratul de sol de la

proprietăţilor suprafaţă, orizontul de acumulare a humusului şi azotului.
chimice ale Fosforul se acumulează într-o măsură mai mică la suprafaţa
solului solului, iar potasiul este răspândit aproape uniform în profilul
de sol. De aceea solurile erodate au un conţinut redus de humus
şi de azot şi astfel fertilitatea lor se reduce în mare măsură.
Prin spălarea (erodarea) unui strat de sol de tip cernoziomic de
numai 1 cm grosime se pierd cca 150 tone sol care cuprind 6
tone humus, 210 kg N, 12 kg P şi 25 kg K accesibil.
Prin diminuarea rezervelor de humus ale solului se produce o
pierdere importantă de materie organică şi elemente fertilizante,
în special de azot, elementul cel mai afectat de eroziune.
Spre deosebire de N şi P, pe solurile erodate cresc rezervele de
carbonaţi, pe întreg profilul, de 1,5 până la 3,2 ori, pe seama
orizonturilor inferioare ajunse la zi.
Conţinutul ridicat în carbonaţi micşorează accesibilitatea
elementelor fertilizante din sol, în special a fosforului mobil.
Modificarea Dintre proprietăţile fizice, structura suferă influenţa cea mai
proprietăţilor puternică, în sensul că stabilitatea hidrică a structurii scade pe
fizice şi măsură ce se accentuează gradul de eroziune şi se reduce
hidrofizice ale conţinutul de humus.
solului Prin eroziune se modifică si textura solului prin trierea
materialelor şi a transportului în primul rând a particulelor fine,
argiloase şi prin faptul că ajung la suprafaţă orizonturile
inferioare care au de cele mai multe ori o textură diferită de cea
a orizonturilor superioare. Modificarea texturii are loc şi prin
depunerea materialelor erodate în zonele cu pante mai reduse, la
baza versanţilor.
Ca urmare a modificării atât a structurii cât şi a texturii, se
modifică în ansamblu pe profilul solului şi indicii şi
proprietăţile hidrofizice, deci relaţiile solului cu apa.
Pe majoritatea solurilor erodate se micşorează valoarea

capacităţii de apă în câmp şi coeficientul de ofilire , reducerea

fiind mai mare în cazul capacităţii de câmp, fapt care contribuie
la micşorarea intervalului umidităţii active deci la reducerea
apei accesibile plantelor. Se contribuie astfel la înrăutăţirea
condiţiilor de dezvoltare a plantelor.
Pe solurile erodate se reduc viteza de infiltrare a apei în sol şi
permeabilitatea, de aceea creşte coeficientul de scurgere.
Înrăutăţirea proprietăţilor hidrofizice şi ridicarea valorii
coeficientului de scurgere contribuie la accentuarea eroziunii
şi a secetei solului .
Micşorarea producţiei agricole apare ca o consecinţă normală a
Reducerea spălării substanţelor nutritive din sol, în special a azotului, al
producţiilor înrăutăţirii proprietăţilor fizice şi hidrofizice, a accentuării
agricole lipsei de apă din sol.
Cercetările efectuate în ţară şi străinătate au ajuns la concluzia
unanimă că indiferent de condiţiile de climă şi sol, producţia
scade pe terenurile erodate la toate culturile agricole cu atât mai
mult cu cât procesul de eroziune este mai avansat. Astfel, pe
terenurile erodate producţiile obţinute au fost cu până la 90%
mai mici decât pe cele neafectate de eroziune. Pe terenurile
excesiv erodate nu se obţine nici un fel de producţie, acestea
fiind scoase complet din cultură.
O altă particularitate specifică este nesiguranţa producţiei pe
terenurile erodate.
Reducerea Se produce prin suprafeţele ocupate de ogaşe, ravene, torenţi şi
suprafeţei arabile a suprafeţelor deja excesiv erodate.
Distrugerea Distrugerea aşezărilor omeneşti,a diferitelor construcţii, căi de
aşezărilor comunicaţie, a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, în special de
omeneşti torenţi şi ravene mari.
Fenomenul de eroziune produce pagube extraordinar de mari
Colmatarea economiei naţionale având în vedere valoarea deosebit de
lacurilor de ridicată a investiţiilor care se fac cu realizarea acumulărilor, a
acumulare pierderilor care rezultă prin reducerea capacităţii de
înmagazinare, cu toate efectele indirecte legate de neasigurarea
cu apă a diferitelor folosinţe şi beneficiari.
Colmatarea se produce în ritmuri diferite în funcţie de zona de
amplasare a bazinelor hidrografice amonte de baraj, a
răspândirii proceselor de eroziune din zona respectivă.
Ritmul cel mai lent de colmatare îl au lacurile de munte.
Eroziunea solului creează mari greutăţi la mecanizarea
Îngreunarea lucrărilor agricole, atunci când solul este brăzdat de ravene şi
exploatării ogaşe. În cazul spălării orizonturilor superioare, apar la zi
terenurilor orizonturi cu o textură grea sau chiar roci tari care opun o
rezistenţă mai mare lucrărilor agricole, fiind necesare tractoare
mai puternice.
Pe terenurile erodate bilanţul apei este modificat. Apa care
Înrăutăţirea înainte de declanşarea eroziunii, pe terenurile neerodate se
regimului apelor infiltra în sol, unde era înmagazinată şi apoi pusă la dispoziţia

de suprafaţă şi plantelor, după erodarea solului cea mai mare parte se scurge la
subterane suprafaţa solului, dislocând şi transportând materialele erodate
care acoperă culturile sau solurile fertile din luncile râurilor sau
colmatează iazurile şi lacurile de acumulare.
Peste 50% din sedimentele din râuri, de cca 4 miliarde tone/an,
Poluarea provin de pe terenurile agricole. Sedimentele conţin cantităţi
cursurilor de apă importante de N, P, K, erbicide, insectofungicide care
prin eroziune stânjenesc dezvoltarea sau distrug flora şi fauna din râuri, atât
chimic prin mărirea cantităţilor de electroliţi din apă cât şi fizic
prin reducerea procentului de oxigen, reducând pătrunderea
luminii în apă.
Prin eroziune, o parte din pesticide ajung în râuri, lacuri şi o
altă parte sunt depuse în zone depresionare poluând mediul
ambiant. Controlul procesului de eroziune reprezintă şi un
mijloc de protecţie a mediului înconjurător.
Poluarea aerului Circa 30 milioane tone de praf sunt spulberate anual de pe
prin eroziunea suprafeţele agricole.
eoliană a solului

a) Definiţi stratul de sol îndepărtat prin procesul de eroziune ?
b) Care sunt elementele nutritive care se pierd ca urmare a eroziunii

solului ?
c) Care este cea mai afectată proprietate fizică a solului, prin procesul
de eroziune ?
d) Care sunt compuşii chimici poluanţi eliberaţi in ape ca urmare a

proceselor de eroziune ?

Eroziunea solului are impact negativ asupra însuşirilor fizice şi
chimice a solului, precum şi asupra mărimii producţiilor agricole.
Solurile erodate au un conţinut redus de humus şi de azot şi
astfel fertilitatea lor se reduce în mare măsură.
Pe solurile erodate se reduc viteza de infiltrare a apei în sol şi

permeabilitatea, de aceea creşte coeficientul de scurgere.

Înrăutăţirea proprietăţilor hidrofizice şi ridicarea valorii
coeficientului de scurgere contribuie la accentuarea eroziunii şi
a secetei solului.
Prin eroziune, o parte din pesticide ajung în râuri, lacuri şi o
altă parte sunt depuse în zone depresionare poluând mediul
ambiant.
1.5. RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE

DE AUTOEVALUARE
Test de autoevaluare
Întrebarea 1
a) Eroziunea solului se defineşte ca fiind procesul de
desprindere/antrenare, transport şi depunere a particulelor de sol
sau rocă la distanţe relativ mari în raport cu locul de origine.
b) Pierderea stratului superficial de sol prin eroziune hidrică sau

eoliană constituie cea mai importantă formă de degradare a
solului.
c) Folosinţele cele mai grav afectate de procesele de eroziune şi

alunecări sunt livezile şi păşunile
d) Legătura între pierderile medii de sol prin eroziunea de

suprafaţă şi factorii care influenţează eroziunea.
Întrebarea 2
a) Factorii cauzali sau determinanţi ai eroziunii solului sunt

precipitaţiile şi activitatea omului, iar cei favorizanţi, care
condiţionează intensitatea fenomenului de eroziune sunt
relieful, solul şi roca, în timp ce vegetaţia frânează procesul de
eroziune.
b) Dintre factorii naturali precipitaţiile reprezintă factorul cel

mai dinamic şi mai agresiv, reprezentând agentul cauzal al
eroziunii hidrice.
c) Diametrul picăturilor (d), în funcţie de intensitatea ploii (I),

se poate estima cu relaţia:

d=I 0,25
d) După gradul de protecţie, culturile agricole se clasifică în:
- culturi foarte bune protectoare, cu un grad de acoperire
a solului de peste 75%, clasă în care intră lucerna,
trifoiul şi sparceta din al doilea an;
- culturi bune protectoare, grad de acoperire 50 - 75%,
cerealele păioase, inul, dughia, meiul, iarba de Sudan;
- culturi mijlociu protectoare, grad de acoperire 25 - 50%
- mazărea, măzărichea, fasolea, soia, năutul etc.;
- culturi slab protectoare, grad de acoperire sub 25% -
cartoful, porumbul, floarea-soarelui, sfecla.
Întrebarea 3
Prin eroziune se îndepărtează în primul rând stratul de sol de la

suprafaţă, orizontul de acumulare a humusului şi azotului.
b) Humus, N, P, K
c) Cea mai afectată proprietate fizică a solului, prin procesul de

eroziune este structura.
d) Erbicide, insectofungicide, pesticide
1.6. LUCRAREA DE VERIFICARE Nr. 1
1) Definiţi procesul de eroziune a solului şi prezentaţi factorii

determinanţi şi favorizanţi ai eroziunii solului ?
(4 puncte)
2) Prezentaţi formula fundamentală a pierderilor de sol

(3 puncte)
2) Care sunt consecinţele procesului de eroziune ?

(3 puncte)
1.7. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Moţoc, M., 1987 – Concepţii privind procesul de eroziune a solului şi de

fundamentare ştiinţifică a soluţiilor de utilizare şi amenajare a terenurilor în
pantă. Buletinul ASAS, Bucureşti,
2. Moţoc, M., şi colab., 1975 – Eroziunea solului şi metodele de combatere. Editura
Ceres, Bucureşti,
3. Pleşa I. Cîmpeanu S., 2001 – Îmbunătăţiri Funciare, Ed. Cris Book, Bucucreşti

SISTEME ANTIEROZIONALE DE AMPLASARE A

CULTURILOR PE VERSANŢI
Cuprins Pagina
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. ............................................... 15
2.2. Sistemul de cultură pe curbele de nivel.............................. 15
2.3. Sistemul de cultură în fâşii................................................ 17
2.4. Sistemul de cultură în benzi înierbate………………………….. 19
2.5. Răspunsuri şi comentarii la teste 20
2.6. Lucrarea de verificare nr. 2.......................................................... 21
2.7. Bibliografie minimală................................................................... 21
 Acest capitol prezintă importanţa sistemelor antierozionale

de amplasare a culturilor pe versanţi, având în vedere influenţa
hotărâtoare a acestora asupra pierderilor de apă şi sol în timpul
ploilor torenţiale şi implicit producţia culturilor agricole.
 Sisteme de culturp antăerozionale
2.2. SISTEMUL DE CULTURĂ PE CURBELE DE NIVEL
Sistemul de Constă în executarea tuturor lucrărilor pe direcţia curbelor de

cultură pe nivel, cu abateri admise de 2-3% pe distanţe mai mari de 200 m
curbele de nivel şi de până la 5% pe distanţe mai mici. Sistemul se poate aplica
pe solele amplasate cu latura lungă paralel cu direcţia curbelor
de nivel. Acest sistem asigură o protecţie bună solului pe
versanţii cu pante cuprinse între 3 şi 8%, contribuind la
reducerea scurgerii medii anuale cu 60-70% şi a eroziunii cu
50% în raport cu sistemul de cultură pe linia de cea mai mare
pantă.
Pe versanţii cu pante mai mari de 8% sistemul de cultură pe
curbele de nivel trebuie completat cu alte măsuri antierozionale.
Arătura, semănatul şi lucrările de întreţinere efectuate pe linia
de cea mai mare pantă favorizează concentrarea scurgerii pe
şanţurile dintre coamele brazdelor, urmele brăzdarelor
semănătorii şi roţile tractoarelor sporind forţa de eroziune a apei
de scurgere simultan cu cantitatea de sol erodat.
În cazul semănatului se contribuie şi la distrugerea plantelor prin
dezrădăcinare şi colmatare, numărul de plante distruse crescând
de 3 ori, solul erodat de 3,6 ori iar producţia s-a micşorat cu
33% în comparaţie cu semănatul pe curbele de nivel (Popa A. şi
colab. 1984).
Pe versanţii cu înclinarea de până la 10% arăturile se pot efectua
cu plugurile obişnuite, cu condiţia alternării în fiecare an a
arăturii în părţi sau la cormană. Pe pante > 10 % se recomandă
să se folosească plugurile reversibile, cu răsturnarea brazdei spre

aval sau amonte pe pante de până la 14 - 15 %, pentru ca pe

pante mai mari brazdele să se răstoarne numai spre amonte (Guş
P. şi colab. 1998).
Adâncimea arăturii nu a influenţat semnificativ producţia
culturilor, de aceea, cu excepţia plantelor prăşitoare, adâncimea
de arat nu trebuie să depăşească 20-22 cm.
Arăturile de toamnă pentru culturi de primăvară nu se vor grăpa
toamna, deoarece în felul acesta terenul prezintă denivelări care
reţin apa sau micşorează viteza de scurgere a apelor pluviale sau
din topirea zăpezilor.
O metodă simplă dar eficientă pentru sporirea apei reţinute pe
versanţi, constă în ataşarea unei cormane prelungite la trupiţa
din mijloc a plugului obişnuit.
Pe versanţii cu pante mai mari de 18-20%, pentru a preveni
răsturnarea tractoarelor, tractoarele pe pneuri se înlocuiesc cu
tractoare pe şenile.

a) Care este modul de amplasare al solelor în sistemul de cultură pe
curbele de nivel reprezintă ?
b) Cu ce maşini agricole se execută lucrările pe versanţii cu panta

mai mică de 10%?
c) Care adâncimea optimă a arăturii în sistemul de cultură pe

curbele de nivel?

Sistemul de amplasare a culturilor pe versanţi prezintă
importanţă deosebită deoarece influenţează în mod hotărâtor
pierderile de apă şi sol în timpul ploilor torenţiale şi implicit
producţia culturilor agricole.
Sistemul de cultură pe curbele de nivel constă în executarea tuturor
lucrărilor pe direcţia curbelor de nivel, cu abateri admise de 2-3% pe
distanţe mai mari de 200 m şi de până la 5% pe distanţe mai mici.
Sistemul se poate aplica pe solele amplasate cu latura lungă paralel cu
direcţia curbelor de nivel. Acest sistem asigură o protecţie bună
solului pe versanţii cu pante cuprinse între 3 şi 8 %, contribuind la
reducerea scurgerii medii anuale cu 60 - 70 % şi a eroziunii cu 50% în
raport cu sistemul de cultură pe linia de cea mai mare pantă.
2.3. SISTEMUL DE CULTURĂ ÎN FÂŞII
Trasarea Sistemul constă în împărţirea versantului în fâşii cu lăţimea egală,

sistemului de care se cultivă alternativ cu cereale păioase, leguminoase pentru
cultură în fâşii boabe sau in şi plante prăşitoare, în aşa fel încât fâşiile cu
prăşitoare să fie cuprinse între cele cultivate cu cereale,
leguminoase sau alte culturi bune protectoare.
Sistemul de cultură în fâşii este indicat pe versanţii cu lungimea
liniei de scurgere mai mare de 100 m, cu panta de peste 8-10%,
dacă prăşitoarele au o pondere mare în structura culturilor, pentru
ca la o pondere a prăşitoarelor de numai 20% sistemul să se aplice
pe pante mai mari de 16%.
Figura 2.3. 1. Sistemul de cultură în fâşii
Pentru a rezulta fâşii cu lăţimea constantă, versanţii trebuie să

posede o înclinare uniformă deoarece fâşiile cu lăţime variabilă
îngreunează mecanizarea lucrărilor agricole.
Eficienţa antierozională a sistemului depinde de modul de stabilire
Elemente a lăţimii fâşiilor şi de amplasarea acestora de-a lungul versanţilor.
tehnice Lăţimea se poate stabili în funcţie de viteza critică de neeroziune
sau a distanţei critice de eroziune, precum şi în funcţie de criteriul
pierderilor admisibile de sol prin eroziune. Stabilirea lăţimii pe
baza primelor două criterii necesită cunoaşterea unor parametrii
greu de determinat pe teren, de aceea majoritatea cercetătorilor
recomandă folosirea criteriului eroziunii admisibile. În acest caz,
din formula universală a eroziunii solului adaptată de M. Moţoc,
după Wischmeier, pornind de la pierderile admisibile de sol se
determină lăţimea fâşiilor cu relaţia:
Eroziunea admisibilã
L 0,3 =
K  i n  S  C  Cs
în care:
E - reprezintă eroziunea de suprafaţă potenţială;
K a - coeficient de agresivitate pluvială - factor de risc
climatic;
S - coeficientul de erodabilitate, determinat de rezistenţa
solului la eroziune - factor de risc pedologic;
C - coeficient de corecţie privind influenţa culturii;
Cs - coeficient de corecţie stabilit în funcţie de măsurile de
conservare a solului;
L - lungimea versantului, în m;
I - panta terenului, în procente;

L m , I n - factori de risc al reliefului.

Pornind de la curba de nivel cheie materializată pe teren, în funcţie
de lăţimea fâşiilor se materializează pe teren cu picheţi limitele
fâşiilor, iar după rectificarea traseului, limita dintre fâşii se
marchează printr-o brazdă trasată cu plugul. Cu ocazia rectificării
traseului, pentru a păstra lăţimea constantă a fâşiilor şi laturile
lungi paralele, se admit abateri de 5% faţă de curba de nivel cheie.
Prin folosirea sistemului de cultură în fâşii, indiferent de mărirea pantei,
pierderile de sol s-au redus cu 2-8 ori faţă de cultivarea versantului numai
cu porumb, iar după 5-6 ani de aplicare, producţia a crescut în medie cu
24%, la un consum de muncă suplimentar de 8% faţă de cultivarea unei
singure plante pe solă sau versant.
Valori orientative pentru lăţimea fâşiilor cultivate
(după Stănescu P.)
Lăţimea fâşiilor (m) pentru soluri cu erodabilitatea
Panta %
Mică Mijlocie Mare
5- 10 117- 83 100 - 71 79 - 56
11- 15 78 - 59 66 - 50 52 - 40
16 - 25 55 - 30 47 - 25 37 - 20

a) Care este modul de trasare a sistemului de cultură în fâşii ?
b) Care este panta versanţilor pe care este indicat sistemul de cultură

în fâşii ?
c) Care parametrul în funcţie de care se stabileşte lăţimea fâşiilor?

Sistemul constă în împărţirea versantului în fâşii cu lăţimea
egală, care se cultivă alternativ cu cereale păioase, leguminoase
pentru boabe sau in şi plante prăşitoare, în aşa fel încât fâşiile
cu prăşitoare să fie cuprinse între cele cultivate cu cereale,
Sistemul de cultură în fâşii este indicat pe versanţii cu lungimea
liniei de scurgere mai mare de 100 m, cu panta de peste 8-10%,
dacă prăşitoarele au o pondere mare în structura culturilor,
pentru ca la o pondere a prăşitoarelor de numai 20% sistemul să
se aplice pe pante mai mari de 16%.

2.4. SISTEMUL DE CULTURĂ ÎN BENZI ÎNIERBATE
Sistemul de Sistemul de cultură în benzi înierbate este indicat în zonele mai

cultură în benzi bogate în precipitaţii (>600 mm), cu versanţi cu pante cuprinse
înierbate între 12-25%, deoarece în aceste zone se pot realiza benzi
înierbate, bine încheiate şi cu o perioadă de vegetaţie mai
lungă.
În cadrul acestui sistem, sola sau versantul se împarte în fâşii
care se cultivă cu aceeaşi plantă, însă la limita aval a fiecărei
fâşii se prevedea o bandă înierbată. Benzile înierbate preiau
rolul fâşiilor ocupate de cereale sau leguminoase, ele
interceptează, dispersează şi reţin parţial scurgerile din fâşia
amonte. Prin desimea vegetaţiei, reduc viteza de scurgere a
apei, iar o parte din materialul solid purtat de apă se depune în
zona din amonte a benzii. Dacă benzile se menţin pe acelaşi
amplasament un număr mare de ani, se transformă în taluzuri de
agroterase.
Lăţimea benzilor variază între 4 şi 8 m, cu excepţia versanţilor
uniformi cu lungimi mari şi a versanţilor convecşi şi concavi,
când lăţimea poate fi majorată de la 8-10 m, în treimea
inferioară a versanţilor uniformi şi convecşi şi în treimea
superioară a versanţilor concavi. În toate situaţiile lăţimea
trebuie să corespundă unui multiplu a lăţimii de lucru a
semănătorilor SUP-29 sau SUP-21, folosite la însămânţarea
acestora. Pe versanţii cu mici variaţii ale pantei, pentru a se
păstra lăţimea constantă a fâşiilor dintre benzi, se va modifica
lăţimea benzilor înierbate.
Benzile se pot înfiinţa numai cu leguminoase perene, care au o
longevitate de 3-4 ani, sau numai cu graminee când se doreşte
permanetizarea lor.
Rezultatele cercetărilor efectuate într-o perioadă de 10 ani în
Podişul Central Moldovenesc, au scos în evidenţă rolul
antierozional al benzilor înierbate, pierderile de sol reducându-
se de 3-4 ori în comparaţie cu terenul fără benzi, aducând
pierderile de sol sub cele admisibile (Popa A. şi colab. 1984).
Prin acest sistem se reduce suprafaţa arabilă cu 3-5%,
obţinându-se în schimb, pe lângă protecţia antierozională, o
producţie de fân de circa 3500 kg/ha, la o exploatare raţională a
benzilor înierbate.
Rezultate superioare se obţin prin folosirea pe acelaşi versant a
ambelor sisteme, cultură în fâşii cu benzi înierbate între fâşii,
procedeu care prezintă următoarele avantaje:
 micşorează în mai mare măsură pierderile de sol,
deoarece parcelele de sol sunt reţinute atât de fâşiile
cultivate cu plante în rânduri apropiate cât şi de
benzile înierbate;
 lăţimea fâşiilor se poate mări, sporind în felul acesta
randamentul lucrărilor agricole mecanizate;
 fâşiile cultivate sunt mai bine delimitate de prezenţa
benzilor înierbate.


a) Care sunt zonele unde este indicat sistemul de cultură în benzi
înierbate ?
b) Care este lăţimea benzilor înierbate ?
c) Cu ce tipuri de plante se realizează benzile înierbate ?

Sistemul de cultură în benzi înierbate este indicat în zonele mai bogate
în precipitaţii (>600 mm), cu versanţi cu pante cuprinse între 12-25%,
deoarece în aceste zone se pot realiza benzi înierbate, bine încheiate şi
cu o perioadă de vegetaţie mai lungă. În cadrul acestui sistem, sola sau
versantul se împarte în fâşii care se cultivă cu aceeaşi plantă, însă la
limita aval a fiecărei fâşii se prevedea o bandă înierbată.
Pe lângă protecţia antierozională, la o exploatare raţională a benzilor
înierbate se poate obţine o producţie de fân de circa 3500 kg/ha.

DE AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Sistemul de cultură pe curbele de nivel se poate aplica pe
solele amplasate cu latura lungă paralel cu direcţia curbelor de
nivel.
b) Pe versanţii cu panta mai mică de 10% arăturile se pot
efectua cu plugurile obişnuite.
c) În sistemul de cultură pe curbele de nivel adâncimea de arat
nu trebuie să depăşească 20- 22 cm.
Intrebarea 2
a) Sistemul constă în împărţirea versantului în fâşii cu lăţimea
egală, care se cultivă alternativ cu cereale păioase, leguminoase
pentru boabe sau in şi plante prăşitoare, în aşa fel încât fâşiile
cu prăşitoare să fie cuprinse între cele cultivate cu cereale,
b) Sistemul de cultură în fâşii este indicat pe versanţii cu panta
de peste 8-10%, dacă prăşitoarele au o pondere mare în

structura culturilor. Când ponderea a prăşitoarelor este de

numai 20% sistemul să se aplice pe versanţi cu pante mai mari
de 16%.
c) Eroziunea admisibilă.
Intrebarea 3
a) Sistemul de cultură în benzi înierbate este indicat în zonele
mai bogate în precipitaţii (>600 mm), cu versanţi cu pante
cuprinse între 12-25%.
b) Lăţimea benzilor înierbate variază între 4 şi 8 m.
c) Benzile se pot înfiinţa numai cu leguminoase perene, care au o
longevitate de 3-4 ani, sau numai cu graminee când se doreşte
permanetizarea lor.
2.6. LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 2
1) Prezentaţi sistemul de cultură pe curbele de nivel ?

(4 puncte)
2) Caracterizaţi sistemulul de cultură în fâşii ? (3 puncte)
3) Care sunt condiţiile de utilizare a sistemului de cultură în benzi

înierbate ? (3 puncte)
1. Mărăcineanu Fl., 1994 - Drenaj agricol, Curs universitar, A.M.C., USAMV,

Bucureşti,
2. Stănescu, P., şi colab., 1969 – Contribuţii la stabilirea unor indicatori de estimare
a erozivităţii pluviale. Analele I.C.I.F.P. Pedologie, vol. II,

AMENAJAREA ANTIEROZIONALĂ A TERENURILOR

ARABILE PRIN LUCRĂRI DE TERASARE
Cuprins Pagina
3.2. Uniformizarea - modelarea terenurilor arabile 22
3.3. Terasarea terenurilor arabile 23
3.4. Terasarea terenurilor pentru plantaţiile de viţă de vie şi 26
pomi
3.5.Clasificarea teraselor 27
3.7. Lucrarea de verificare nr. 3 35
3.8. Bibliografie minimală 36
3.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR.3
 Acest capitol prezintă complexul de lucrări de combaterea eroziunii

solului care cuprinde pe lângă măsuri agroameliorative simple şi
unele lucrări hidrotehnice speciale cum sunt: uniformizarea -
modelarea versanţilor, agroterasarea şi terasarea versanţilor, lucrări
de reţinerea scurgerilor (valuri) şi de evacuare (canale, debuşee).
 Clasificarea teraselor
3.2. Uniformizarea - modelarea terenurilor arabile
Uniformizarea - Lucrarea hidrotehnică cea mai simplă, dar şi cea care creează condiţii
modelarea favorabile aplicării în complex a celorlalte măsuri şi lucrări
terenurilor antierozionale, o reprezintă uniformizarea - netezirea sau modelarea
arabile terenurilor arabile situate pe versanţi.
Neuniformităţile terenului concentrează scurgerile, favorizând
trecerea de la eroziunea de suprafaţă la eroziunea în adâncime,
mărind dimensiunile denivelărilor, forţa de eroziune şi cantitatea
de sol antrenat şi îngreunând efectuarea lucrărilor agricole.
Pentru a înlătura concentrarea scurgerilor de suprafaţă şi pentru a crea
condiţii de aplicare a complexului de lucrări de prevenire şi combaterea
eroziunii, inclusiv a lucrărilor agricole pe direcţia curbelor de nivel,
pentru luarea în cultură a unor terenuri cu denivelări se impune
uniformizarea prin lucrări de netezire - modelare a versanţilor. Această
lucrare, în funcţie de înălţimea mameloanelor, adâncimea firelor de
concentrare, densitatea şi dimensiunile rigolelor, ogaşelor şi a
denivelărilor create de alunecări, se poate executa cu maşini terasiere
(buldozere, gredere) sau numai cu polidiscul şi nivelatoarele.
Modelarea se poate face cu decapare startului superior de sol sau fără

decapare.
În cazul unor forme negative, cu adâncimi mai mari de 0,4-0,5
m, pământul de umplutură se aşează în straturi de 0,25-0,30 m
care se tasează, asigurând pentru zonele de umplutură un spor de
înălţime de 5-10% din înălţimea de umplutură.
Volumul de terasamente necesar este cuprins între 200 - 2000 m3/ha.
Test de autoevaluare nr. 1:

a) Care sunt efectele neuniformităţii terenurilor arabile ?
b) Care sunt maşinile cu ajutorul cărora se face uniformizarea-

modelare terenurilor arabile ?

Uniformizarea - netezirea sau modelarea terenurilor arabile situate pe
versanţi reprezintă lucrarea hidrotehnică cea mai simplă, dar şi cea
care creează condiţii favorabile aplicării în complex a celorlalte
măsuri şi lucrări antierozionale. Această lucrare, în funcţie de
înălţimea mameloanelor, adâncimea firelor de concentrare, densitatea
şi dimensiunile rigolelor, ogaşelor şi a denivelărilor create de
alunecări, se poate executa cu maşini terasiere (buldozere, gredere)
sau numai cu polidiscul şi nivelatoarele.
3.3. Terasarea terenurilor arabile
Necesitatea Pe versanţii cu pante mai mari de 15%, din zonele cu

terasării agresivitate pluvială ridicată şi soluri cu un grad de erodabilitate
terenurilor arabile mai greu de controlat, măsurile antierozionale în care vegetaţia
şi lucrările solului au rol hotărâtor trebuie completate şi cu
lucrări pentru reducerea pantei versanţilor. Aceasta se poate
realiza folosind sistemul cu agroterase sau terase banchetă.
Sistemul Agroterasele au avantajul că nu necesită investiţii la construirea
antierozional cu lor, deoarece se realizează în procesul de producţie agricolă prin
agroterase permanentizarea benzilor înierbate sau chiar a fâşiilor şi
executarea arăturilor cu răsturnarea brazdelor în aval.
Lăţimea agroteraselor se stabileşte în funcţie de panta
versantului, putând ajunge la 50 m la panta de 10-12%,
reducându-se până la 10-15m la panta de 18-20%, pe soluri mai
puţin rezistente la eroziune. Agroterasele se construiesc într-o

perioadă de 10-12 ani prin arături cu răsturnarea brazdelor în

aval, prin trei procedee care însă nu se deosebesc prea mult unul
faţă de celălalt.
Figura 3.3.1. Agroterase

Intr-o primă variantă, agroterasele se pot realiza prin
permanentizarea benzilor înierbate sau chiar a fâşiilor cu
executarea, an de an, a arăturilor cu răsturnarea brazdelor în
aval. În acest caz banda înierbată se transformă în viitorul taluz
al agroterasei.
În a doua variantă, succesiunea operaţiilor la executarea
agroteraselor este următoarea:
 se nivelează haturile, rigolele, micile denivelări ale
suprafeţei versantului;
 se stabileşte lăţimea platformei;
 se trasează curba de nivel cheie, se rectifică traseul şi
se delimitează viitorul taluz al terasei, în lăţime de
1,2-2m, care nu se ară;
 se execută arăturile cu răsturnarea brazdelor în aval,
cu excepţia ultimei brazde de la extremitatea amonte a
platformei care se răstoarnă în spre amonte;
 se înierbează viitorul taluz.
Varianta a treia se aseamănă cu a doua, cu precizarea că 2-3
brazde din avalul platformei se răstoarnă în spre amonte,
operaţie prin care se realizează în partea aval a platformei o
mică coamă, care are rolul de a reţine apa şi particulele de sol
antrenate de apă din zona din amonte a platformei.
Numărul de arături adânci pentru formarea agroteraselor este
variabil şi depinde de panta versantului, condiţiile de sol,
agresivitatea pluvială, panta şi lăţimea platformei.
La Staţiunea Perieni, după 12 ani de la înfiinţarea agroteraselor,
Avantajele panta platformei teraselor s-a redus cu 35-60%, iar panta
sistemului taluzurilor a crescut cu 40,9-61,5%. La aceeaşi staţiune, pe
antierozional cu agroterasele cu lăţimea de 12-22m şi înălţimea taluzului de
agroterase 2,25-3,0m, pierderile de sol s-au redus de 2-10 ori comparativ
cu martorul neterasat.
Creşteri ale producţiei agricole s-au înregistrat după trecerea
unei perioade de minimum 4 ani, sporurile cele mai mari
înregistrându-se pe agroterasele mai late (Popa A. şi colab.
1984).
Terasarea se poate folosi pe versanţii lungi, uniformi, cu panta

Exemplu – terase cuprinsă între 10-15 şi 22-25%, în zonele cu agresivitate

banchetă climatică ridicată, în condiţiile în care în structura culturilor
prăşitoarele deţin un procent ridicat. Terasarea se realizează în
două etape, în prima etapă se execută terasele banchetă propriu-
zise, cu lăţimea de 4-6m, taluzul de umplutură de 0,5-0,7m,
platforma orizontală sau înclinată spre aval cu o pantă de 1-3%.
Între terasele banchetă se lasă o fâşie neterasată, de 10-40 m
lăţime, fâşie care prin lucrările solului şi fenomenul de eroziune,
va deveni platforma terasei realizate în etapa a doua.
Tehnologia de execuţie a teraselor banchetă cuprinde
următoarea succesiune de lucrări:
 nivelarea terenului în scopul prevenirii
formării scurgerii concentrate;
 trasarea curbei de nivel cheie şi rectificarea
traseului pentru a obţine terase cu lăţimea constantă;
 materializarea în amonte şi aval de noi
aliniamente pentru alte terase;
 desfundarea terenului cu plugul balansier la
adâncimea de 0,6-0,8m;
 realizarea terasei banchetă cu ajutorul
buldozerului sau grederului.
 se finisează şi se înierbează taluzul aval; cel
din amonte nu se taluzează; trecerea la fâşia neterasată se face
printr-o denivelare.
Pentru formarea platformei viitoarei terase, cuprinsă între două
terase banchetă, arăturile se vor executa cu răsturnarea brazdelor
în aval. Prin răsturnarea brazdelor în aval şi prin procesul lent de
eroziune care are loc pe fâşia neterasată dar nivelată, după 10-15
ani se realizează forma definitivă a terasei bancheta, prin
reducerea pantei versantului la 6-12%. Perioada optimă de
constituire a teraselor este toamna, după recoltarea culturilor.

a) Care sunt condiţiile de relief care impun construirea agroteraselor ?
b) Care este intervalul de timp în care se construiesc agroterasele ?
c) Care este succesiunea operaţiilor la executarea agroteraselor ?
d) Care este succesiunea operaţiilor la executarea teraselor tip

banchetă ?
e) Care este intervalul de timp după care se realizează forma

definitivă a terasei bancheta

Pe versanţii cu pante mai mari de 15%, din zonele cu
agresivitate pluvială ridicată şi soluri cu un grad de
erodabilitate mai greu de controlat, măsurile antierozionale în
care vegetaţia şi lucrările solului au rol hotărâtor trebuie
completate şi cu lucrări pentru reducerea pantei versanţilor.
Aceasta se poate realiza folosind sistemul cu agroterase sau terase
banchetă.
Agroterasele au avantajul că nu necesită investiţii la construirea
lor, deoarece se realizează în procesul de producţie agricolă
prin permanentizarea benzilor înierbate sau chiar a fâşiilor şi
executarea arăturilor cu răsturnarea brazdelor în aval.
3.4. TERASAREA TERENURILOR PENTRU PLANTAŢIILE DE

VIŢĂ DE VIE ŞI POMI
Prin terasare se realizează modelarea versanţilor în adevărate

trepte contribuindu-se la stăvilirea sau diminuarea eroziunii, la
îmbunătăţirea condiţiilor de dezvoltare a viţei de vie sau
pomilor fructiferi.
În România, terasarea versanţilor în vederea plantării cu viţă de
vie s-a efectuat, în principal manual, pe suprafeţe mari în
perioada 1955-1962, în judeţele Constanţa, Galaţi, Argeş,
Braşov, Prahova, pentru ca după 1970 să se treacă la executarea
mecanizată.
Reprezintă cea mai costisitoare şi cea mai pretenţioasă lucrare de
Terasarea amenajare atât în ceea ce priveşte alegerea terenului, construcţia
versanţilor teraselor cât şi consolidarea şi întreţinerea lor. De aceea, trebuie
destinaţi efectuate studii complexe care să precizeze:
plantaţiilor de vie o limita superioară a pantei versanţilor utili pentru terasare;
o elementele constructive ale teraselor;
o înclinarea platformei pe ax transversal şi longitudinal;
o înclinarea taluzurilor şi a consolidării lor.
Se recomandă să se teraseze numai versanţii cu panta uniformă,
cu lungime mare şi fără schimbări accentuate de pantă. Dacă se
îndeplinesc aceste condiţii vor rezulta terase cu lăţimi egale, nu
vor apare zone neterasate, aşa zisele berme, iar volumul de
terasamente nu va depăşi 2500m 3 /ha.
Se exclud de la terasare zonele puternic frământate, cele cu
potenţial de alunecare, cu marne argiloase, gresii marnoase,
cele cu greutăţi mari în captarea izvoarelor.
Cu privire la înclinarea versanţilor, în zona secetoasă
(Dobrogea) plantaţiile de vii şi terasele se pot amenaja pe
versanţii cu pante de la 8-10% până la 20-22%. S-a stabilit ca

limită inferioară 8-10% datorită necesităţii de a se introduce şi

irigaţia.
În zonele subumedă şi umedă se vor terasa versanţii cu panta
cuprinsă între 15-25% (Podgoriile Dealul Mare, Cotnari,
Săhăteni).
Influenţa pantei asupra investiţiei, suprafeţei efectiv plantată şi
suprafeţei ocupată de alei, poteci etc., se va reda în cele ce
urmează:
Dacă se consideră investiţia de 100% la panta de 15%, aceasta
creşte la:
 120% la panta versantului de 18-22%;
 140% la panta versantului de 23-25%;
 160% la panta versantului de > 26%;
În etapa actuală se recomandă terasarea terenurilor viti-
pomicole numai dacă prin această amenajare se pot asigura
condiţii bune de dezvoltare şi exploatare mecanizată a
plantaţiilor, astfel ca să se realizeze beneficii prin producţii cât
mai mari, cu cheltuieli de amenajare şi de întreţinere cât mai
reduse.

a) Care este rolul terasării terenurilor viti-pomicole ?
b) Care sunt tipurile de versanţi recomandaţi pentru a fi terasaţi ?
c) Care este panta optimă a versanţilor terasabili în zona subumedă ?

Prin terasare se realizează modelarea versanţilor în adevărate
pomilor fructiferi.
În România, terasarea versanţilor în vederea plantării cu viţă de
vie s-a efectuat, în principal manual, pe suprafeţe mari în
perioada 1955-1962, în judeţele Constanţa, Galaţi, Argeş,
Braşov, Prahova, pentru ca după 1970 să se treacă la executarea
mecanizată.
Se recomandă să se teraseze numai versanţii cu panta uniformă, cu
lungime mare şi fără schimbări accentuate de pantă.
3.5. CLASIFICAREA TERASELOR

Criterii de Terasele viti-pomicole se pot clasifica în funcţie de înclinarea

clasificare platformei, consolidarea taluzului şi tehnologia de execuţie.
În funcţie de înclinarea platformei faţă de linia de cea mai mare
pantă:
- terase cu platformă orizontală
- terase cu platforma înclinată spre aval
- terase cu platforma înclinată spre amonte
După poziţia faţă de curbele de nivel:
- terase orizontale
- terase înclinate în lungul platformei
După tipul de consolidare a taluzului:
- terase cu taluzul consolidat biologic (prin înierbare);
- terase cu consolidare mecanică a taluzului (cu zidărie
de piatră sau beton)
După tehnologia de execuţie:
- terase executate prin procedeul debleu-rambleu
- terase executate o dată cu desfundatul terenului
Criterii pentru Terasele cu platforma orizontală sunt recomandate în zonele

alegerea tipurilor secetoase, cu soluri permeabile, din Dobrogea şi din unele zone
de terase şi a în care se urmăreşte reţinerea în totalitate a apei din precipitaţii.
elementelor Platforma orizontală este indicată şi pe terasele care se propun la
dimensionale irigare.
Terasele cu platforma înclinată pe ax transversal (în sensul
pantei) sunt indicate în zonele mai bogate în precipitaţii, cu
soluri cu permeabilitate medie şi redusă, din podgoriile Târnave,
Lechinţa, Teaca, Ştefăneşti-Argeş, Dealul Mare, Drăgăşani,
Sâmbureşti, Tg. Jiu, Râmnicul Sărat şi în unele zone din Cotnari,
Huşi, Vrancea, zone în care nu se urmăreşte reţinerea întregului
volum de apă dat de ploile torenţiale. Înclinarea platformei se
alege în limitele 3-5%, excepţional 8%, pe solurile mai
rezistente la eroziune.
Terasele cu platforma înclinată pe ax longitudinal sunt indicate pentru
terasele cu mai mult de 3 rânduri de vie, în zonele bogate în
precipitaţii, cu soluri argiloase şi argilo-lutoase. Aceste terase preiau
apa de pe platformă şi o conduc spre debuşee, prevenind atât eroziunea
taluzului cât şi excesul de umiditate.
Terasele cu zid de sprijin au stabilitatea asigurată când la o
înălţime de 2 m, li se asigură o fundaţie de 0,4-0,6m, cu lăţimea
zidului la partea superioară de 0,3-0,5m şi un fruct de 0,1 pentru
partea amonte şi 0,25 pentru cea aval. Lăţimea fundaţiei se ia cu
0,10-0,15m mai mare faţă de baza zidului.
Elementele Lăţimea platformei terasei (L) reprezintă suprafaţa efectiv cultivată
dimensionale ale cu vie sau pomi. Aceasta trebuie să fie egală cu multiplul distanţei
teraselor dintre rânduri plus distanţele de la primul şi ultimul rând de vie
până la taluzul aval, respectiv amonte.
Pentru pomii cu port pitic pe platforma terasei se pot planta 2-3
rânduri, asigurându-se un interval de 1,20 m la marginea amonte şi
1,00-1,50 m la marginea aval.
Pomii cu port înalt se plantează pe un singur rând, la o distanţă de
3,50 m de piciorul taluzului amonte şi 1,50 m de la limita aval a

platformei.
Lăţimea terasei (L1) include lăţimea platformei plus suprafaţa
ocupată de taluz.
Înclinarea taluzului (1/m) se alege în funcţie de natura solului:
- 1/1 pentru terenurile cu stabilitate bună, cu soluri permeabile
formate pe loëss;
- 1/1,25 ÷ 1/1,5 pentru terenurile cu stabilitate redusă, cu soluri
argiloase sau nisipoase, uşor erodabile.
Înălţimea taluzului platformei (h) se stabileşte în funcţie de
stabilitatea terenului, valoarea maximă fiind de :
- 2 m pentru terasele executate pe solurile argiloase;
- 2,5 m pentru terasele executate pe solurile formate pe loëss,
consolidate biologic;
- 2,5 – 3,0 m pentru terasele executate pe solurile formate pe loëss,
consolidate cu zid de sprijin.
Înclinarea platformei pe ax transversal (I p) - În zonele bogate în
precipitaţii, pe solurile cu permeabilitate medie sau redusă se vor
executa terase cu platforma înclinată în sensul pantei terenului, cu
Ip cuprinsă între 3-5 %, excepţional până la 8 %.
Terasele cu platformă înclinată în sens invers pantei necesită un
surplus de terasamente, motiv pentru care se folosesc foarte rar.
Înclinarea pe ax longitudinal a platformelor teraselor se stabileşte
în funcţie de natura solului, de regimul precipitaţiilor, de lăţimea
platformei şi de metoda de irigare. Astfel, terasele executate în
zonele bogate în precipitaţii, cu soluri cu permeabilitate redusă, au
o pantă spre debuşee de 4-5 %.
În cazul unor soluri cu permeabilitate bună, cu lăţimea sub 10 m,
panta va fi de până la 3 %.
În funcţie de metoda de udare, panta maximă pe ax longitudinal
poate lua următoarele valori :
 0,6 – 0,8 % la udarea prin brazde;
 1,0 – 2,0 % la udarea prin aspersiune;
 2,0 – 3,0 % la udarea prin picurare şi cu rampe perforate.
Pentru dimensionarea teraselor se procedează în conformitate cu
procedura descrisă în cele ce urmează.
Lăţimea platformei teraselor (L) şi a terasei (L1) se stabilesc cu
relaţiile:
L = ( nr - 1 ) d + d 1 + d2 (m)
L = ( nr - 1 ) d + d 1 + d2 +mh = L + mh (m)
în care:
nr - numărul de rânduri de vie sau pomi;
d - distanţa dintre rânduri, în m;
d1- distanţa de la primul rând la baza amonte a taluzului;
d2- distanţa de la ultimul rând la baza aval a taluzului platformei;
m - numitorul taluzului;
h - înălţimea taluzului.
Înălţimea taluzului teraselor (h) se calculează în funcţie de tipul
terasei, după cum urmează:
a) Terase cu platforma orizontală

Relaţia de calcul a înălţimii taluzului se deduce folosind figura:

H=h
h = L1IV = ( L + mh )I V = L I V + mh I V
h - mh I V = L I V
L  IV
h (m)
1  m  IV
în care I v reprezintă panta versantului.
Secţiune transversală printr–o terasă cu platformă orizontală
b) Terase cu platforma înclinată în sensul pantei

h = H - h = L1 IV - L I P
h = ( L + mh ) I V - L I P
h = L Iv + m h Iv – L Ip
h - mh I V = L I V - L I P
L   IV  IP 
h ,(m)
1  m  IV
în care IP reprezintă panta platformei terasei.
Secţiune transversală printr–o terasă cu platformă înclinată în sensul pantei
c)Terase cu platforma înclinată în sens invers pantei (spre

amonte)
h = H + h = L 1 IV + L I P
h = ( L + mh ) I V + L I P
h = L Iv + mh Iv + L I P
h - mh I V = L I V + L I P
L   IV  IP 
h , (m)
1  m  IV
Secţiune transversală printr–o terasă cu platformă înclinată în sens

invers pantei
Volumul de terasamente pe metru liniar de terasă se determină cu

relaţiile :
a) pentru terasele cu platforma orizontală:
1 L h Lh
V    (m3/ml)
2 2 2 8
b) pentru terasele cu platforma înclinată în sensul pantei:
Lh
V 1  m  I P  (m 3/ml)
8
c) pentru terasele cu platforma înclinată în sens invers pantei:
Lh
V 1  m  I P  (m 3/ml)
8
Terasele se execută, mecanizat cu pluguri (de desfundat, balansier)
sau a maşini terasiere (buldozer, greder, screper).
Execuţia Terasele se pot executa prin următoarele procedee:
teraselor. 1. debleu - rambleu - cu maşini terasiere;
2. prin desfundatul terenului în benzi, pe cale mecanizată;
3. prin desfundarea terenului, manual.
Indiferent de metoda de execuţie, pentru a realiza terase cât mai
lungi este necesar ca înainte de a se trece la construcţia acestora să
se execute o serie de lucrări pregătitoare:
 defrişarea versanţilor de arborii sau arbuşti izolaţi,
curăţirea terenului de cioate, bolovani etc;
 netezirea suprafeţei versantului;
 amplasarea şi trasarea pe teren a elementelor
constructive ale teraselor (axul terasei, lăţimea
platformei, taluzul terasei).
Execuţia se începe pe tarlaua din amonte, iar pe fiecare tarla din
aval spre amonte.
După ce s-a stabilit metoda de execuţie, schema de desfundat,
lăţimea platformei şi în prealabil s-a nivelat terenul, se poate trece
la materializarea pe teren a viitoarelor terase, cu lungimea paralelă
cu direcţia curbelor de nivel pentru ca toate lucrările de execuţie,
plantare şi întreţinere a plantaţiei să se facă după această direcţie,
fapt care contribuie în mod esenţial la diminuarea procesului de
eroziune.
Operaţia de trasare a teraselor se începe cu materializarea pe teren
a drumurilor, potecilor, aleilor, zonelor de întoarcere, debuşeelor,
plantaţiilor de protecţie, precum şi a zonelor excluse de la terasare.
Se delimitează apoi zonele de pe versanţi încadrate în aceeaşi
categorie de pantă, cu aceleaşi valori ale elementelor teraselor.
În continuare se trasează curba de nivel cheie cu ajutorul unei
nivele sau a unui tahimetru, a 1-2 mire şi o panglică sau o ruletă.
După trasare, dacă este cazul, se rectifică traseul curbei de nivel
cheie, apoi se trece la materializarea traseului cu ţăruşi din 5 m în
5 m sau din 10 m în 10 m.
Terasele executate după procedeul debleu-rambleu se
materializează prin pichetarea limitelor platformei terasei şi a
viitorului taluz, măsurând de la curba de nivel cheie o distanţă
egală cu jumătate din lăţimea platformei în amonte şi jumătate plus
proiecţia taluzului terasei în aval.
După materializarea a 4-5 terase se trasează o nouă curbă de nivel

cheie pentru a se aprecia dacă au apărut abateri faţă de direcţia

curbelor de nivel. Dacă aceste abateri sunt de numai 1,0-1,5 m se
va mări proiecţia taluzului următoarei terase cu valoarea
respectivă. Dacă abaterea este mai mare de 1,5 m se poate proiecta
o terasă cu o lăţime variabilă sau zona se plantează cu arbuşti.
Dacă terasele se execută prin desfundare, se pichetează pe teren
lăţimea de desfundat (platforma terasei) şi zona care nu se
desfundă, aceasta din urmă reprezentând viitorul taluz al terasei.
Pichetul 1 materializează piciorul aval al taluzului terasei, pichetul
2 partea superioară a talazului, pichetul 3 axul (mijlocul) terasei iar
pichetul 4 limita amonte a platformei terasei.
Fâşia de teren cuprinsă între picheţii 2 şi 4, în lăţime de 1,6 m nu
se desfundă, deoarece această fâşie reprezintă viitorul taluz al
terasei plus berma, fâşia de 0,4 - 0,5 m de teren nedesfundat care
separă taluzul de umplutură de cel de săpătură. Berma se menţine
înierbată pentru mărirea stabilităţii taluzului terasei.
Nu este necesar să se prevadă bermă în cazul teraselor executate pe
versanţii cu stabilitate bună sau cu pante mici.
Construirea teraselor de tip clasic prin săpătură - umplutură în
debleu-rambleu constă din săparea solului pe jumătatea din amonte
a platformei viitoarei terase, împingerea şi depunerea pe jumătate
din aval. Construirea acestui tip de terase se face cu ajutorul
grederelor sau buldozerelor.
Pentru a se păstra stratul vegetal fertil de la suprafaţa solului,
lucrările de terasare se încep cu executarea primei terase din avalul
parcelei, după care se decapează solul fertil de pe a doua terasă şi
se depune pe prima printr-o împrăştiere uniformă.
Prin acest procedeu se obţin terase de formă regulată din primul an,
cu platformă orizontală sau înclinată în sensul pantei, într-un timp
scurt şi astfel se pot evita perioadele cu ploi torenţiale, se asigură o
bună nivelare a platformei şi astfel se stăvileşte eroziunea.
Procedeul debleu - rambleu prezintă şi unele inconveniente:
 săparea şi deplasarea solului din amonte în aval pe o
adâncime de 0,5-0,8 m reduce fertilitatea solului din
zona de săpătură;
 refacerea fertilităţii impune administrarea de
îngrăşăminte naturale şi chimice sau cultivarea câţiva
ani de ierburi;
 volumul de terasamente ridicat şi necesitatea
desfundatului ulterior execuţiei, ridică costul terasării.

a) Care sunt criteriile de clasificare a teraselor?
b) Care zonele indicate pentru realizarea teraselelor cu platforma

orizontală ?

c) Care este înălţimea taluzului platformei (h) pe solurile

argiloase?
d) Care sunt procedeele de executare a teraselor ?
e) Care este direcţia de executare a teraselor ?
f) Care sunt elementele dimensionale ale teraselor ?

Terasele viti-pomicole se pot clasifica în funcţie de înclinarea
platformei, consolidarea taluzului şi tehnologia de execuţie.
Terasele cu platforma orizontală sunt recomandate în zonele
secetoase, cu soluri permeabile.
Terasele cu platforma înclinată pe ax transversal (în sensul
pantei) sunt indicate în zonele mai bogate în precipitaţii, cu
soluri cu permeabilitate medie şi redusă. Înclinarea platformei
se alege în limitele 3-5%, excepţional 8%, pe solurile mai
Terasele cu platforma înclinată pe ax longitudinal sunt indicate
pentru terasele cu mai mult de 3 rânduri de vie, în zonele bogate în
precipitaţii, cu soluri argiloase şi argilo-lutoase. Aceste terase preiau
apa de pe platformă şi o conduc spre debuşee, prevenind atât
eroziunea taluzului cât şi excesul de umiditate.
Terasele cu zid de sprijin au stabilitatea asigurată când la o
înălţime de 2 m, li se asigură o fundaţie de 0,4-0,6m, cu lăţimea
zidului la partea superioară de 0,3-0,5m şi un fruct de 0,1
pentru partea amonte şi 0,25 pentru cea aval. Lăţimea fundaţiei
se ia cu 0,10-0,15m mai mare faţă de baza zidului.
Elementele dimensionale ale teraselor sunt:
- lăţimea platformei terasei (L)
- lăţimea terasei (L1)
- înclinarea taluzului (1/m)
- înălţimea taluzului platformei (h)
- înclinarea platformei pe ax transversal (I p)
3.6. RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE

AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Neuniformităţile terenului concentrează scurgerile,

favorizând trecerea de la eroziunea de suprafaţă la eroziunea în

adâncime, mărind dimensiunile denivelărilor, forţa de eroziune

şi cantitatea de sol antrenat şi îngreunând efectuarea lucrărilor
agricole.
b) Uniformizarea-modelarea terenurilor arabile se poate executa cu
maşini terasiere (buldozere, gredere) sau numai cu polidiscul şi
nivelatoarele.
Intrebarea 2
a) Versanţii cu pante mai mari de 15%, din zonele cu

agresivitate pluvială ridicată şi soluri cu un grad de
erodabilitate mai greu de controlat.
b) Agroterasele se construiesc într-o perioadă de 10-12 ani.
c) Pentru construcţia agroteraselor - se nivelează haturile, rigolele,

denivelări ale suprafeţei versantului;
- se stabileşte lăţimea platformei;
- se trasează curba de nivel cheie,
- se execută arăturile cu răsturnarea brazdelor în aval, cu
excepţia ultimei brazde de la extremitatea amonte a platformei
care se răstoarnă în spre amonte;
- se înierbează viitorul taluz.
d) Pentru construcţia teraselor tip banchetă - nivelarea terenului în

scopul prevenirii formării scurgerii concentrate;
- trasarea curbei de nivel cheie şi rectificarea traseului pentru a
obţine terase cu lăţimea constantă;
- materializarea în amonte şi aval de noi aliniamente pentru alte
terase;
- desfundarea terenului cu plugul balansier;
- realizarea terasei banchetă cu ajutorul buldozerului sau
grederului.
- se finisează şi se înierbează taluzul aval;
e) După 10-15 ani se realizează forma definitivă a terasei bancheta
Intrebarea 3
a) Prin terasare se realizează modelarea versanţilor în adevărate
pomilor fructiferi.
b) Se recomandă să se teraseze numai versanţii cu panta uniformă, cu

lungime mare şi fără schimbări accentuate de pantă.
c) În zona secetoasă plantaţiile de vii şi terasele se pot amenaja

pe versanţii cu pante de la 8-10% până la 20-22%.
În zonele subumedă şi umedă se vor terasa versanţii cu panta

cuprinsă între 15-25%.
Intrebarea 4
a) Terasele viti-pomicole se pot clasifica în funcţie de înclinarea

platformei, consolidarea taluzului şi tehnologia de execuţie.
b) Terasele cu platforma orizontală sunt recomandate în zonele

secetoase, cu soluri permeabile, din Dobrogea şi din unele zone
în care se urmăreşte reţinerea în totalitate a apei din precipitaţii.
c) 2 m pentru terasele executate pe solurile argiloase.
d) Terasele se pot executa prin următoarele procedee:

debleu - rambleu - cu maşini terasiere;
prin desfundatul terenului în benzi, pe cale mecanizată;
prin desfundarea terenului, manual.
e) Executarea teraselor se începe pe tarlaua din amonte, iar pe

fiecare tarla din aval spre amonte.
f) Elementele dimensionale ale teraselor sunt:
- lăţimea platformei terasei (L)
- lăţimea terasei (L1)
- înclinarea taluzului (1/m)
- înălţimea taluzului platformei (h)
- înclinarea platformei pe ax transversal (I p)
3.7. LUCRAREA DE VERIFICARE 3
1) Prezentaţi sistemul de amenajare în agroterase şi condiţiile de

utilizare. (3 puncte)
2) Descrieţi condiţiile de terasare a terenurilor vitivole şi

pomicole. (3 puncte)
3) Prezentaţi elementele tehnice ale teraselor din pământ

consolidat prin înierbare (4 puncte).

1. Dumitrescu, N., Popa, A., 1979 - Agrotehnica terenurilor arabile în pantă. Editura
Ceres, Bucureşti,
2. Nicolaescu, I., 1981 - Irigaţii prin scurgere la suprafaţă. Editura Ceres, Bucureşti,
3. Pleşa I. Cîmpeanu S., 2001 – Îmbunătăţiri Funciare, Ed. Cris Book, Bucucreşti

LUCRĂRI DE REGULARIZARE A SCURGERII DE

SUPRAFAŢĂ PE VERSANŢI
Cuprins Pagina
4.2. Canale de nivel 36
4.3. Canale înclinate 38
4.4. Debuşee 39
4.5. Formaţiunile eroziunii de adâncime 42
4.7. Lucrarea de verificare nr. 4 45
4.8. Bibliografie minimală 45
 Lucrările de regularizare a scurgerii pe versanţi se realizează

pentru a modifica mărimea debitului maxim şi/sau traseul de
propagare şi evacuare a surplusului de apă de pe versanţi.
Lucrările de regularizare a scurgerii pe versanţi se diferenţiază
în funcţie de rolul lor specific.
 Rolul lucrărilor de regularizare a scurgerii pe versanţi constă în:
 favorizarea infiltraţiei şi aprovizionarea cu apă a versanţilor
secetoşi (canalele de nivel)
 interceptarea scurgerii, colectarea apei în exces şi
evacuarea ei (canalele înclinate)
 evacuarea controlată şi dirijarea scurgerii de suprafaţă spre
emisar (debuşee).
 Sunt 3 tipuri de lucrări de regularizare a scurgerii pe versanţi:
Lucrări de stocare-înmagazinare a scurgerii, poziţionate de-a
lungul curbelor de nivel;
Lucrări de intercepţie a scurgerii, poziţionate cu o pantă
longitudinală faţă de direcţia curbelor de nivel;
Lucrări de evacuare a scurgerii, poziţionate perpendicular pe
direcţia curbelor de nivel.
4.2. CANALE DE NIVEL
Canalele de nivel Sunt construcţii hidrotehnice care se execută pe terenurile în pantă,

cu scopul de a intercepta şi reţine apa care se scurge la suprafaţa
solului sau de a dirija excesul de apă către debuşee. Se asigură

astfel regularizarea scurgerilor superficiale pe versanţi, precum şi

controlul eroziunii solului.
Cele mai potrivite terenuri sunt cele cu pante lungi şi uniforme, pe
versanţii cu panta cuprinsă între 10-20 %. Se recomandă
executarea acestora pe soluri suficient de profunde, cu textură
mijlocie, cu permeabilitate şi capacitate mare pentru apă.
Canalele de nivel sunt necesare cu precădere în regiunile de stepă
şi silvostepă, cu precipitaţii medii sub 600 mm/an. Se recomandă
executarea canalelor de coastă pe păşuni, în plantaţiile pomicole şi
mai puţin frecvent în plantaţiile viticole. Pentru a reţine apa
canalele de coasta orizontale se trasează pe teren paralel cu direcţia
curbelor de nivel.
Canalele de coastă orizontale se execută cu secţiunea transversală
de formă trapezoidală, cu un diguleţ în aval. Între acesta şi canal se
lasă o bermă de 0,5 m lăţime, pentru a mări stabilitatea diguleţului
şi suprafaţa secţiunii de reţinere a scurgerilor. La capete şi pe
traseul canalului, la distanţe de 50-60 m, se execută pinteni care
au rolul de a împiedica circulaţia apei reţinute de-a lungul
canalului.
În lucrările de proiectare a canalelor de nivel, pentru uşurarea
Dimensionarea
efectuării calculelor necesare, elementele constructive ale acestora
canalelor de nivel
au fost tipizate, dimensiunile secţiunii transversale stabilindu-se în
(de coasta
funcţie de panta terenului (pentru pante cuprinse între 10-15 %,
orizontale)
tipul III, pentru pante de 15–20%, tipul II iar pentru pante mai mari
de 20 % tipul I).
B– lăţimea la fund a canalului,m;

H– adâncimea canalului, m;
b0– berma canalului, m;
h0– înălţimea activă a diguleţului,m;
h1– înălţimea diguleţului, m ;
c– lăţimea coronamentului diguleţului, m;
m– coeficient de taluz (m = 1–1,5);
B– deschiderea la partea superioară a
canalului,m;
La– lăţimea luciului apei în amonte de diguleţ,
m;
1/m – înclinarea terenului.
Figura 4.2.1. Secţiune transversală

Elementele constructive ale canalelor de coasta (m)
Elemente Tipul de canal
constructive I II III
h 0,40 0,50 0,50
b 0,30 0,40 0,50
h0 0,20 0,20 0,20
m 1/1 1/1 1/1

Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de
a) Ce sunt canalele de nivel şi ce rol au ?

b) Cum se trasează canalele de nivel?
c) Care este rolul pintenului de la capătul canalului de nivel ?


Canalele de nivel sunt construcţii hidrotehnice care se execută pe
terenurile în pantă, cu scopul de a intercepta şi reţine apa care se
scurge la suprafaţa solului sau de a dirija excesul de apă către
debuşee. Se asigură astfel regularizarea scurgerilor superficiale pe
versanţi, precum şi controlul eroziunii solului.
Cele mai potrivite terenuri sunt cele cu pante lungi şi uniforme, pe
versanţii cu panta cuprinsă între 10-20 %. Se recomandă
executarea acestora pe soluri suficient de profunde, cu textură
mijlocie, cu permeabilitate şi capacitate mare pentru apă.
Pentru a reţine apa canalele de coasta orizontale se trasează pe teren
paralel cu direcţia curbelor de nivel.
4.3. CANALE ÎNCLINATE
Canalele înclinate Sunt construcţii hidrotehnice care au rolul să intercepteze apa ce se

scurge de pe intervalul dintre doua canale pentru ca apoi să o
conducă la un debuşeu care o evacuează. Ele au o secţiune în
debleu de forma: trapezoidală, triunghiulară sau parabolică;
dimensionată hidraulic.
Pentru alegerea terenului se ţine seama de faptul că astfel de
lucrări se execută în regiunile de stepă sau silvostepă numai pe
solurile grele, cu o capacitate redusă de infiltraţie. Este de
asemenea raţional să se utilizeze canale înclinate pe terenuri
supuse alunecărilor, sau pe soluri cu exces temporar de umiditate.
Canalele se amplasează paralele între ele, având o înclinare
longitudinală de 0,2-0,9 % către un debuşeu.
Canalele înclinate au în aval numai o bermă de 0,5 m lăţime.
Secţiunea canalelor înclinate se poate realiza cu formă trapezoidală
sau triunghiulară.
Canalele cu secţiune trapezoidală se pot consolida cu dale din
beton sau zidărie din piatră cu mortar de ciment.
Canalele de coastă înclinate, amplasate pe marginea amonte a
drumurilor trasate de-a lungul curbelor de nivel şi a drumurilor de
legătură pe versant, dacă nu transportă debite mari, se recomandă
să se execute cu secţiunea transversală triunghiulară, cu adâncimi
de 0,3-0,4 m, taluzul amonte de 1:1 – 1:1,5 iar cel dinspre drum,
mult mai dulce, de 1:3 – 1:5. Aceste canale se consolidează atunci
când panta drumului depăşeşte 5 %, la pante mai mici fiind
suficienta înierbarea.
Lungimea canalelor de coastă înclinate, pentru a nu conduce la
secţiuni transversale cu dimensiuni mari, se vor proiecta cu
lungimi de până la 200 m.

Canalele de coastă înclinate se dimensionează pentru a fi capabile

să capteze şi să evacueze debitul provenit de pe suprafaţa dintre
două canale fără a provoca eroziuni pe traseul acestora.

a) Ce sunt canalele înclinate şi ce rol au ?
b) Care este forma secţiunii canalelor înclinate ?
c) Care este lungimea optimă a canalelor de coastă ?

Canalele înclinate sunt construcţii hidrotehnice care au rolul să
intercepteze apa ce se scurge de pe intervalul dintre doua canale
pentru ca apoi să o conducă la un debuşeu care o evacuează. Ele
au o secţiune în debleu de forma: trapezoidală, triunghiulară sau
parabolică; dimensionată hidraulic.
Secţiunea canalelor înclinate se poate realiza cu formă
trapezoidală sau triunghiulară.
Lungimea canalelor de coastă înclinate, pentru a nu conduce la
secţiuni transversale cu dimensiuni mari, se vor proiecta cu
lungimi de până la 200 m.
Canalele de coastă înclinate se dimensionează pentru a fi capabile
să capteze şi să evacueze debitul provenit de pe suprafaţa dintre
două canale fără a provoca eroziuni pe traseul acestora.
4.4. DEBUŞEE
Debuşeele Sunt canale amplasate pe linia de cea mai mare pantă, având rolul
de a colecta şi evacua apa din zonele de concentrare a scurgerii de
pe versanţi, de pe terase înclinate, din canale de coastă înclinate şi
din reţeaua de drenuri în timpul ploilor torenţiale şi care prin
scurgere dezordonată pot să provoace importante deteriorări
lucrărilor de amenajare antierozională.
La proiectarea debuşeelor este necesar să se ţină cont de
următoarele cerinţe:
 să se scoată din cultură o suprafaţă de teren cât mai
mică;
 secţiunea şi panta longitudinală a debuşeului să asigure
evacuarea întregului volum de apă în exces, într–un timp cât
mai scurt, fără pericolul de eroziune în lungul canalului.

a – trapezoidală b – parabolică
Figura 4.4.2. Debuşee, secţiune transversală
B – lăţimea la fund a debuşeului;
B – lăţimea debuşeului la nivelul liber al apei;
B1 – lăţimea la suprafaţă a debuşeului;
H – adâncimea apei în debuşeu;
HS – înălţimea de siguranţă a debuşeului (garda);
M – coeficient de taluz (m = 1/1,5 ÷ 1/2 ) (m = 1/4 ÷ 1/6)
Amplasarea debuşeelor se face în funcţie de condiţiile de relief şi
în raport cu elementele organizării teritoriului. Pentru amplasarea
debuşeelor este necesar să se folosească în primul rând firele
naturale de colectare a apelor. Acolo unde nu sunt asemenea forme
depresionare, debuşeele se vor amplasa pe direcţia de cea mai
mare pantă, iar apa în exces de pe versanţi va fi condusă către
debuşeu de către terase, valuri sau canale înclinate. Pe terenurile
terasate, plantate cu pomi sau viţă de vie, amplasarea debuşeelor
este recomandat a se face la limita dintre tarlale sau parcele sau
chiar în interiorul tarlalelor, acolo unde acestea prezintă fire de
concentrare a apei şi unde panta versantului este mică. Ravenele
din interiorul plantaţiei se pot amenaja în debuşee dacă bazinul de
recepţie al acestora nu depăşeşte 80 – 100 ha.
Debuşeele se pot clasifica după tipul de consolidare a secţiunii şi
după forma acesteia.
După tipul de consolidare a secţiunii se deosebesc:
 debuşee consolidate biologic, prin înierbarea cu
ierburi perene;
 debuşee consolidate mecanic, prin căptuşirea cu
zidărie de piatră sau cu beton;
 debuşee cu consolidare mixtă, la care se înierbează
secţiunea pe tronsoane cu pantă mică, iar în zonele cu pante
mari, secţiunea se consolidează mecanic.
După forma secţiunii se deosebesc debuşee cu secţiune:
 rectangulară;
 trapezoidală;
Dimensionarea  triunghiulară;
debuşeelor  parabolică.
Dimensionarea debuşeului implică aplicarea unor cerinţe ce se
impun pentru buna funcţionare a acestuia şi anume:
- debuşeul să deservească o suprafaţă cât mai mare;
- viteza apei prin secţiunea debuşeului să fie cuprinsă
între viteza de neeroziune şi viteza de neînămolire;
- în consolidarea secţiunii debuşeului să se aibă în vedere
posibilităţile locale.
Dimensionarea debuşeelor se face la debitul ce trebuie evacuat,
care se la rândul lui se calculează în funcţie de suprafaţa de
colectare a apei, de intensitatea ploii de calcul şi de coeficientul de
scurgere.

Debitul de evacuare se determină cu relaţia:

Q = 0,167 · S · K · I m (m 3/s)
în care:
Q – debitul de evacuat, în m 3 / s;
S – suprafaţa de colectare, în ha;
K – coeficient de scurgere;
Im – intensitatea medie a ploii de calcul cu asigurarea de
10%, în mm/min.
Calculul debitului de evacuare se face pe tronsoane, începând din
amonte în aval.
În practica proiectării debuşeelor se aleg următoarele viteze
admisibile:
Pentru debuşee cu consolidare biologică
 panta 0-5 % – soluri mediu rezistente la
eroziuneV = 1,2 m/s;
– soluri rezistente la eroziune V = 1,5 m/s;
panta 5-10% –soluri mediu rezistente la eroziune V = 0,9 m/s;
– soluri rezistente la eroziune V = 1,2 m/s;
panta > 10%– soluri mediu rezistente la eroziune V = 0,8 m/s;
– soluri rezistente la eroziune V = 1,0 m/s.
Debuşee cu consolidare mecanică V = 5,0 m/s
 zidărie de piatră necioplită sau beton simplu
Pentru dimensionare se alege viteza admisibilă de circulaţie a apei
în funcţie de care se determină secţiunea transversală a debuşeului
în funcţie de debit şi de viteza admisibilă.
Qs
 (m 2)
V
Elementele secţiunii transversale a debuşeului se stabilesc folosind
metodele de dimensionarea cunoscute. Se pot folosi dimensiunile
secţiunii debuşeelor trapezoidale înierbate cu lăţime mare,
recomandate de M. Moţoc, pentru condiţiile de precipitaţii şi sol
din zona dealurilor.
Cu ajutorul elementelor secţiunii calculate, se verifică viteza
pentru a se vedea în ce măsură corespunde tipului de consolidare
propus.
Pentru verificare se calculează viteza apei în debuşeu, cu ajutorul
formulei lui Chézy:
V  C R  I (m/s)
în care:
V – viteza apei, în m/s;
C – coeficientul lui Chézy;
R – raza hidraulică, în m;
I – panta debuşeului la unitatea de lungime.
Coeficientul lui Chézy se poate calcula cu formula lui
Bazin:
87 R
C
γ R
în care:

 – coeficientul de rugozitate după Bazin

Dacă viteza calculată este prea mare, se aleg dimensiuni care
conduc la un perimetru udat mai mare, se schimbă tipul de
consolidare sau se reduce panta prin căderi.
Valorile coeficientului de rugozitate (γ ) după Bazin

Natura pereţilor şi fundului canalului γ
Fund şi pereţi foarte netezi din beton tencuit şi
sclivisit
0,06
Fund şi pereţi foarte netezi din beton tencuit simplu 0,16
Canale de pământ săpate recent sau căptuşite cu pereu
de piatră rostuit cu mortar de ciment
0,85
Canale săpate în pământ, bine întreţinute, fără
1,30
buruieni
Canale cu fundul şi taluzurile înierbate 1,75
Figura 4.4. 3. Debuşeu cu consolidare mecanică (beton)
4.5. FORMAŢIUNILE EROZIUNII DE ADÂNCIME
Rigola Rigola se defineşte ca fiind o formaţiune incipienta cu adâncimea

de 20-50 cm. Rigolele se formează în urma concentrării apei sub
forma unor şuvoaie ce se scurg pe linia de cea mai mare pantă.
Rigolele nu au legătură directă cu reţeaua hidrografică, sunt
amplasate neregulat, au secţiunea transversală în formă de V,
taluzurile cu înclinare mare şi linia fundului paralelă cu linia
terenului.
Ogaşul Ogaşul reprezintă o formă mai avansată a eroziunii în adâncime.
Are adâncimea de 0,5-3,0 m, lăţimea de 5-8 m şi lungimea mult
mai mare decât a rigolei. Ca şi în cazul rigolei, linia fundului
ogaşului este aproximativ paralelă cu suprafaţa terenului, iar

profilul transversal are formă de V.

Ravena apare prin dezvoltarea atât în lungime cât şi în adâncime a
Ravena
unui ogaş. Adâncimea ravenei poate ajunge până la 30 m, lăţimea
la 8-50 m, iar lungimea până la câteva sute de metri (fig.6.4.).
Profilul longitudinal al ravenelor, poate fi adesea în trepte,
îndeosebi atunci când în lungul ravenei se întâlneşte o alternanţă
de roci cu coeziune diferită.
Părţile componente caracteristice ale unei ravene sunt: vârful,
talvegul sau fundul, malurile, taluzurile de mal, conul de dejecţie
Părţile şi gura ravenei.
componente Vârful ravenei (obârşia) se prezintă de obicei sub forma unei
căderi naturale. Prin vârf se scurge în ravenă partea cea mai mare
de apă şi datorită acestui fapt are şi cea mai mare energie de
dezvoltare în lungime, adâncime şi lăţime.
Ravena poate avea mai multe vârfuri.
În acest caz vârful prin care se scurge cantitatea maximă de apă şi
care are şi dimensiunile cele mai mari se numeşte principal, iar
celelalte se numesc secundare sau ramificaţii.
Fundul ravenei se prezintă sub forma unei fâşii înguste de teren
limitată de taluzuri care se lăţeşte spre gura ravenei datorită
proceselor de colmatare cu materialul transportat de ravenă.
Malurile ravenei sunt definite de contururile exterioare în plan ale
ravenei, ele reprezentând zona de contact a secţiunii active a
ravenei cu terenul neafectat de eroziune în adâncime. Ele se
prezintă de regulă sub forma unei mici prăbuşiri de teren.
Taluzurile reprezintă suprafeţele de teren existente între malurile şi
fundul ravenei. Înclinarea taluzurilor depinde de stadiul de
dezvoltare al ravenei şi de proprietăţile pe care le are solul, de a fi
mai uşor sau mai greu erodabil. Pe solurile argiloase taluzul este
întotdeauna mai abrupt iar pe cele nisipoase taluzul este mai dulce.
Taluzurile au înclinarea maximă în perioada dezvoltării intensive a
ravenei. După încetarea acestei dezvoltări pantele devin mai dulci
şi în timp capătă aşa numitul unghi al taluzului natural. Când
taluzurile au căpătat înclinarea unghiului taluzului natural versanţii
încep să se acopere mai întâi cu vegetaţie ierboasă, iar după aceea
şi cu vegetaţie lemnoasă.
Conul de dejecţie este locul de depunere al particulelor solide de
către curentul de apă, la ieşirea din ravenă.
Adesea începutul conului de dejecţie coincide cu gura
ravenei.Depunerile au loc în funcţie de mărimea şi de greutatea
specifică a particulelor, fapt pentru care se întâlnesc, mergând în sensul
curgerii apelor, întâi particulele cele mai mari, urmând apoi cele
mijlocii şi în sfârşit cele mai fine.


a) Ce sunt debuşeele şi ce rol au ?
b) Care este forma secţiunii debuşeelor ?
c) Cum se face calculul debitului de evacuare ?
d) Care este viteza admisibilă pentru debuşee cu consolidare

mecanică ?
e) Care sunt eroziunii de adâncime ?

Sunt canale amplasate pe linia de cea mai mare pantă, având rolul
de a colecta şi evacua apa din zonele de concentrare a scurgerii
de pe versanţi, de pe terase înclinate, din canale de coastă
înclinate şi din reţeaua de drenuri în timpul ploilor torenţiale şi
care prin scurgere dezordonată pot să provoace importante
deteriorări lucrărilor de amenajare antierozională.
La proiectarea debuşeelor este necesar să se ţină cont de
următoarele cerinţe:
 să se scoată din cultură o suprafaţă de teren cât mai
mică;
 secţiunea şi panta longitudinală a debuşeului să
asigure evacuarea întregului volum de apă în exces, într–un
timp cât mai scurt, fără pericolul de eroziune în lungul
canalului.
Calculul debitului de evacuare se face pe tronsoane, începând din
amonte în aval.
Elementele secţiunii transversale a debuşeului se stabilesc folosind
metodele de dimensionarea cunoscute. Se pot folosi dimensiunile
secţiunii debuşeelor trapezoidale înierbate cu lăţime mare,
recomandate de M. Moţoc, pentru condiţiile de precipitaţii şi sol din
zona dealurilor.

DE AUTOEVALUARE
Test de autoevaluare:
Intrebarea 1
a) Sunt construcţii hidrotehnice care se execută pe terenurile în
pantă, cu scopul de a intercepta şi reţine apa care se scurge la
suprafaţa solului sau de a dirija excesul de apă către debuşee. Se
asigură astfel regularizarea scurgerilor superficiale pe versanţi,
precum şi controlul eroziunii solului.

b) Pentru a reţine apa canalele de coasta orizontale se trasează pe

teren paralel cu direcţia curbelor de nivel.
c) Pintenii au rolul de a împiedica circulaţia apei reţinute de-a
lungul canalului.
Intrebarea 2
a) Canalele înclinate sunt construcţii hidrotehnice care au rolul să
intercepteze apa ce se scurge de pe intervalul dintre doua canale
pentru ca apoi să o conducă la un debuşeu care o evacuează.
b) Secţiunea canalelor înclinate se poate realiza cu formă
trapezoidală sau triunghiulară.
c) Canalele de coastă înclinate se vor proiecta cu lungimi de până
la 200 m.
Intrebarea 3
a) Debuşeele sunt canale amplasate pe linia de cea mai mare pantă,
având rolul de a colecta şi evacua apa din zonele de concentrare a
scurgerii de pe versanţi, de pe terase înclinate, din canale de
coastă înclinate şi din reţeaua de drenuri în timpul ploilor
torenţiale şi care prin scurgere dezordonată pot să provoace
importante deteriorări lucrărilor de amenajare antierozională.
b) După forma secţiunii se deosebesc debuşee cu secţiune:
 rectangulară; trapezoidală; triunghiulară; parabolică.
c) Calculul debitului de evacuare se face pe tronsoane, începând
din amonte în aval.
d)Viteza admisibilă pentru debuşee cu consolidare mecanică este de
5 m/s.
e) Formaţiunile eroziunii în adâncime sunt rigola, ogşul, ravena.
1) Prezenţali condiţiile de uztilizare a canalelor de nivel. (3 puncte)
2) Descrieţi condiţiile de uztilizare a canalelor înclinate. (3 puncte)
3) Prezentaţi caracteristicile constructive şi condiţiile de utilizare ale

debuşeelor ale debuşeelor (4 puncte) .
1. Baloiu, V., Ionescu, V., 1986 - Apărarea terenurilor agricole împotriva eroziunii,
alunecărilor şi inundaţiilor, Editura Ceres, Bucureşti
2. Mureşan, D., Pleşa, I., Onu, N., Savu, P., Nagy, Z., Jinga, I., Teodoriu, Al.,
Păltineanu, I., Toma, I., Vasilescu, V., 1992 - Irigaţii, desecări şi combaterea
eroziunii, EDP, Bucureşti

3. Pleşa, I., Jinga, I., Ene, Al., Cîmpeanu, S., 2000 - Îmbunătăţiri funciare şi irigarea
culturilor, USAMV, Bucureşti,
PREZENTAREA DOMENIULUI IF
Cuprins Pag.
5.1.Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 46
5.2. Obiectul şi importanţa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare ........... 45
5.3. Trăsăturile caracteristice ale lucrărilor de irigaţii, desecări şi
combaterea eroziunii solului ............................................................ 48
5.4. Clasificarea terenurilor din punct de vedere al lucrărilor de 50
îmbunătăţiri funciare necesare ..........................................................
5.5. Răspunsuri şi comentarii la teste ........................................................... 53
 Acest capitol are ca scop prezentarea domeniului de îmbunătăţiri

funciare şi familiarizarea studenţilor cu noţiunile specifice
 Definirea terenurilor după modul de utilizare
 Definirea rolului lucrărilor de îmbunătăţiri funciare
 Prezentarea categoriilor de lucrări de îmbunătăţiri funciare
 Przentarea caracteristicilor lucrărilor de irigaţii, desecări si
combaterea eroziunii solului
 Clasificarea terenurilor agricole după tipu lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare necesare
5.2. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA LUCRĂRILOR DE

Fondul funciar al Din cele 23,839 mil. ha cât reprezintă suprafaţa totală a
Romîniei României, cca 15 mil. ha (≈63 %) sunt terenuri destinate
producţiei agricole, fiind ocupate de culturi agricole anuale
(cereale, plante tehnice, legume etc), culturi perene (pomi, viţă
de vie, hamei), construcţii agricole (sere, solarii, etc), păşuni şi
fâneţe, care împreună constituie suprafaţa agricolă a ţării. Din
această suprafaţă, cca 9,7 mil ha sunt destinate unor culturi de
câmp (cereale păioase, prăşitoare, plante tehnice şi medicinale,
culturi furajere etc) care necesită arături anuale pentru pregătirea
patului germinativ, constituind suprafaţa arabilă a ţării.
Datorită diversităţii condiţiilor de relief, climă, sol şi
hidrogeologie, pe aproximativ 2/3 din suprafaţa agricolă se
manifestă acţiunea separată sau cumulată a secetei, excesului de

umiditate şi eroziunii solului. Aceste fenomene provoacă

aproape an de an pagube din ce în ce mai importante agriculturii,
contribuind implicit la scăderea nivelului de trai din România,
mai ales în această perioadă în care dificultăţile economice se
suprapun cu acutizarea schimbărilor climatice la nivel global.
Înlăturarea efectelor negative ale secetei, excesului de umiditate
şi eroziunii solului constituie obiectivele generale ale lucrărilor
de îmbunătăţiri funciare.
În funcţie de scopul urmărit, lucrările de îmbunătăţiri funciare se
grupează în:
Lucrările de - lucrări pentru înlăturarea deficitului de apă din sol prin
îmbunătăţiri irigaţii ;
funciare - lucrări pentru prevenirea şi combaterea excesului de apă
prin;
o regularizarea cursurilor de apă ;
o îndiguiri ;
o desecări-drenaje .
- lucrări pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului .
O bună proiectare, execuţie şi exploatare a acestor lucrări creează
premize pentru ridicarea fertilităţii solurilor şi folosirea raţională a
apei, prin asigurarea unui regim optim de umiditate şi implicit de
Importanţa aeraţie, temperatură şi nutriţie. În ultimă instanţă, aplicarea acestor
lucrărilor de măsuri asigură obţinerea de producţii mari şi stabile în condiţii de
îmbunătăţirp protecţie a mediului ambiant. În spiritul celor prezentate, considerăm
funciare că lucrările de îmbunătăţiri funciare constituie fundamentul
conceptului modern de dezvoltare durabilă a agriculturii. Aceste lucrări
de îmbunătăţiri funciare au deci un rol extrem de important în
intensivizarea agriculturii nu numai datorită implicaţiilor directe ci şi
datorită potenţării implicite a altor factori de producţie cum sunt
fertilizarea şi folosirea de soiuri şi hibrizi cu productivitate ridicată.

a) Ce reprezintă .suprafaţa agricolă a ţării şi la cât se cifrează ?
b) Cum se clasifică ..lucrările de îmbunătăţiri funciare ?
c) Care este rolul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare în contextul

dezvoltării unei agriculturi durabile ?
d) Care sunt lucrările pentru prevenirea şi combaterea excesului de apă ?


 Fondul funciar al României este de 23,839 mil. ha iar
suprafaţa agricolă cca 15. mil. ha din care suprafaţa arabilă
reprezintă cca 9,7 mil. ha.
 Lucrările de îmbunătăţiri funciare se grupează în lucrări
irigaţii ;, lucrări de prevenire şi combatere a excesului de
apă, şi lucrări de prevenire şi combatere a eroziunii
solului .
5.3. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE LUCRĂRILOR DE

IRIGAŢII, DESECĂRI SI COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI
Trăsături Lucrările de irigaţii, desecări si combaterea eroziunii solului se

caracteristice ale deosebesc fundamental de lucrările agricole obişnuite prin
lucrărilor de câteva trăsături caracteristice:
îmbunătăţiri A. Au o durată mare de funcţionare, de zeci sau chiar sute de
funciare ani. Acest lucru impune ca proiectarea, execuţia si exploatarea
acestora sa se facă cu o deosebita responsabilitate si cu
profesionalism deoarece eventualele erori intr-una din etapele
enumerate se pot înlătura fie după casarea lucrărilor, fie cu
cheltuieli foarte mari.
B. Cer investiţii specifice mari la hectar. Pur orientativ,
pentru a avea o imagine comparativă între costurile diferitelor
categorii de lucrări de îmbunătăţiri funciare, redăm cu
aproximaţie investiţiile medii specifice la nivelul anilor 1995-
200:
 2700 – 3100 Euro/ha pentru amenajări de irigaţii si udare
prin scurgere la suprafaţă sau aspersiune;
 7500 Euro/ha pentru amenajarea orezăriilor;
 5000 Euro/ha pentru amenajări de irigaţii prin picurare sau
microaspersiune;
 1000 Euro/ha pentru lucrări de desecare;
 2000 Euro/ha pentru lucrări de drenaj subteran;
 800 Euro/ha pentru lucrări de combatere a eroziunii de
suprafaţă (CES);
 6000-9000 Euro/ha pentru lucrări de terasare a versanţilor.
C. Investiţiile se amortizează într-o perioadă mai lungă în
comparaţie cu alte investiţii din agricultură dar mai rapid decât
investiţiile din industrie. Astfel, în medie, durata de amortizare
a acestora este de 10 – 20 ani. Datorită acestui fapt, corelat cu
necesitatea si importanta acestor lucrări, este poate util să
amintim ca statele europene subvenţionează cheltuielile aferente
acestor amenajări în proporţie de 40 – 90%, in funcţie de
specificul zonei şi de prioritatea acestor amenajări.
D. Au un caracter complex. În etapele de proiectare,
execuţie si exploatare trebuie să se aibă în vedere totalitatea
factorilor naturali, tehnici şi economici atât pentru stabilirea

soluţiilor optime cât si pentru prevenirea degradării mediului
natural (în special a solului). Ca urmare a acestui caracter
complex, specialiştii care proiectează, execută şi/sau
exploatează aceste lucrări, trebuie sa cunoască în profunzime
relaţiile climă – sol – apă – plantă şi să posede cunoştinţe de
hidraulică, hidrologie si hidrogeologie. Domeniile de irigaţii,
desecări si combaterea eroziunii solului vor utiliza de asemenea
cunoştinţe de topografie, fizică, meteorologie, pedologie,
agrotehnică, fitotehnie, mecanizare etc.
E. Lucrările de îmbunătăţiri funciare se realizează de obicei
pe teritoriul mai multor exploataţii agricole , caz în care se
constituie în sisteme, fiind necesară o bună cooperare şi
sincronizare între proprietarii şi/sau managerii acestora. Atunci
când se doreşte un grad mai mare de independenţă şi
flexibilitate , este posibilă şi realizarea unor amenajări locale
care însă pot impune uneori cheltuieli specifice mai ridicate
datorită randamentelor mai scăzute. De asemenea, posibilitatea
realizării acestor amenajări locale este dictată şi de
amplasamentul suprafeţelor respective. Relativ la cele
prezentate, precizăm că lucrările de îmbunătăţiri funciare au
eficacitate maximă atunci când se încadrează armonios în
lucrările generale de amenajare a teritoriului pe unităţi naturale,
în spiritul conceptului modern de dezvoltare durabilă.
F. Lucrările de îmbunătăţiri funciare se caracterizează
printr-o evoluţie rapidă în concepţia de proiectare a
amenajărilor. Spre exemplu, în ultima jumătate de secol s-a
trecut de la irigarea aproape exclusivă prin scurgere la suprafaţă
la irigarea prin aspersiune şi/sau microaspersiune, prin picurare
etc.
G. Pe glob, ritmul de creştere a suprafeţelor amenajate cu
lucrări de îmbunătăţiri funciare este foarte susţinut. Din păcate,
în România, în perioada 1990 – 2000 suprafeţele amenajate cu
lucrări de îmbunătăţiri funciare au stagnat datorită conjuncturii
social – economice nefavorabile, înregistrându-se chiar pierderi
foarte grave în ceea ce priveşte calitatea şi funcţionalitatea
acestor amenajări. Contrastul între situaţia acestui ultim deceniu
şi cea a deceniului 1980 – 1990 este foarte puternic. Putem
astfel aminti că în perioada 1980 – 1990 ritmul mediu de
creştere pentru amenajările de irigaţii a fost de cca. 87 000 ha
anual, pentru desecări 70 000 ha anual şi pentru combaterea
eroziunii solului cca. 60 000 ha anual. Aceste creşteri
corespund unui ritm mediu anual de dezvoltare a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare de 1,5% raportat la totalul suprafeţei
agricole de 15 mil. ha.
H. Lucrările de îmbunătăţiri funciare contribuie la ridicarea
gradului de intensivizare a agriculturii deoarece optimizarea factorului
apă impune, în conformitate cu legea proporţiilor armonice enunţată de
Gh. Ionescu Siseşti, dozarea în aceeaşi proporţie şi a celorlalţi factori
de vegetaţie, în scopul sporirii producţiei agricole şi al amortizării într-
un timp cât mai scurt a investiţiilor făcute.

2.Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de
a) Care sunt neajunsurile erorilor de proiectare in lucrările de IF ?
b) Care sunt lucrările de îmbunătăţiri funciare cu cele mai mici costuri

specifice ? Dar cele mai costisitoare ?
c) Care este durata de amortizare a lucrărilor de IF ?
d) Care este conceptul care stă la baza intensivizării agriculturii prin

lucrările de IF ?

Lucrările de IF sunt lucrări monumentale, costisitoare şi cu durată
mare de folosinţă, al căror scop este creşterea producţiei agricole şi
asigurarea securităii alimentare a populaţiei.
5.4. CLASIFICAREA TERENURILOR DIN PUNCT DE VEDERE AL

NECESITĂŢII EXECUTĂRII DE LUCRĂRI DE ÎMBUNĂTĂŢIRI
FUNCIARE
Acţiunea separată sau cumulată a factorilor limitativi ai

producţiei agricole (secetă, excesul de umiditate, conţinutul
redus de humus etc), se manifestă pe cca 2/3 din suprafaţa
agricolă a ţării, provocând an de an pierderi considerabile de
recoltă.
Terenuri Seceta afectează toate regiunile de câmpie ale ţării din
interesate Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Oltenia şi în unii ani chiar şi
pentru irigaţii din Transilvania. Statisticile arată că o secetă de mari proporţii
se înregistrează o data la cca 14 ani. Frecvenţa anilor cu
recolte slabe şi foarte slabe în condiţii de neirigare, este de
52% în Dobrogea, 43% în Bărăgan şi între 36-39% în Câmpia
Olteniei şi sud estul Moldovei. Seceta din 1946 a compromis
în totalitate recolta pe jumătate din suprafaţa agricolă. În
ultima perioadă însă, datorită schimbărilor climatice globale,
prognozele generale arată o creştere a frecvenţei probabile a
perioadelor de secetă accentuată.
Potenţialul teoretic irigabil al României este de cca 7,4 mil.
ha ( 50% din suprafaţa agricolă), Având în vedere însă că pe cca 2
mil. ha amenajarea terenurilor ar necesita investiţii foarte ridicate,

nejustificabile din punct de vedere economic, potenţialul practic
irigabil este de cca 5,4 mil. ha aflate predominant în zona semiaridă,
respectiv în partea de sud şi sud-est a României.
După ultimele estimări, potenţialul irigabil, în condiţii de
eficienţă economică, nu depăşeşte 3 mil. ha.
Pornind de la cele aprox. 40 000 ha amenajate pentru
irigaţii în anul 1944, suprafeţele au crescut la cca 200000 ha în
anul 1960, 730000 ha în anul 1970, 1,474 mil. ha în anul
1975, 2,3 mil. ha în anul 1980 şi 3,1 mil. ha în anul 1989.
Ritmul accelerat de extindere a amenajărilor de irigaţii, impus
în anii 70 şi 80, fără a se ţine seama de posibilităţile tehnice şi
economice, a influenţat în mod negativ fiabilitatea acestora, a
condus la efectuarea unor lucrări de calitate îndoielnică,
incomplete, la neasigurarea echipamentelor de udare, iar în
exploatare nu s-au putut asigura energia electrică,
combustibilii, piese de schimb etc. În perioada 1990-2000 nu
s-au înregistrat creşteri ale suprafeţelor amenajate pentru
irigaţii decât în cazuri foarte puţine şi nesemnificative
procentual. Mai mult decât atât, ponderea suprafeţelor cu
amenajări funcţionale s-a redus la cca 70% la nivelul anului
2000. Din acestea în perioada 1992-2000, irigaţia a fost efectiv
aplicată pe suprafeţe ce reprezintă între 8% şi 27% din totalul
suprafeţelor cu lucrări funcţionale. Spre exemplificare, în
valori absolute, suprafeţele irigate au fost următoarele:
-  544000 ha în 1992
-  864000 ha în 1994
-  640000 ha în 1996
-  243000 ha în 1998
-  150000 ha în 2000
Pierderile de recoltă din anii 1998-2000 ca urmare a
secetei şi neirigării culturilor au depăşit 3 miliarde USD,
România devenind din exportator de produse agroalimentare
un importator important.
Pentru anul 2001, după seceta din anul 2000 şi datorită
condiţiilor extrem de secetoase prognozate, se va încerca
irigarea unei suprafeţe de cca 1 mil. ha, ceea ce ar însemna
44% din suprafeţele cu lucrări funcţionale de irigaţii, 31% din
suprafaţa amenajată pentru irigaţii şi 18,5% din potenţialul
practic irigabil.
Terenuri Suprafeţele agricole cu exces temporar de umiditate
interesate pentru cauzat fie de precipitaţii, fie de apa freatică cu nivel ridicat
lucrări de sau de infiltraţii din râuri însumează circa 5,5 mil. ha. La
îndiguire şi acestea se adaugă circa 1,6 mil. ha terenuri agricole cu pericol
desecare - drenaj de ridicare a nivelului apei freatice. Excesul de umiditate se
manifestă puternic pe 1,3 mil. ha.
Pe circa 3 mil. ha sunt necesare lucrări hidrotehnice de
ameliorare: desecări, drenaje, îndiguiri, amenajări de albii. Pe
restul suprafeţei cu exces de umiditate sunt necesare măsuri

mai simple cu caracter agroameliorativ: nivelări, modelări,

îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi hidrofizice ale solurilor
prin lucrări de afânare, subsolaje, amendare.
Cele mai mari suprafeţe interesate la lucrări de
combaterea excesului de umiditate se găsesc răspândite în: .
În anul 1944 existau 358000 ha amenajate cu lucrări de
desecare, cca 500000 ha în anul 1960, 1,1 mil. ha în anul 1970,
2,46 mil.ha în anul 1980 şi 3,1 mil. ha în anul 1990. Ca şi în
cazul suprafeţelor amenajate pentru irigaţii, suprafeţele
amenajate cu lucrări de desecare drenaj, au înregistrat o
stagnare cantitativă şi o degradare calitativă în ultimul
deceniu.
Referitor la suprafeţele îndiguite, precizăm că din
totalul de 1,54 mil. ha, îndiguirile din Lunca Dunării
protejează o suprafaţă de cca 500000 ha teren agricol. La
acesta se adaugă terenurile îndiguite din luncile râurilor Olt,
Ialomiţa, Argeş, Jiu, Siret, Prut şi Mureş.
Aproape 50% din teritoriul agricol al României este

Terenuri situat pe terenuri în pantă (7,3 mil. ha). Pe aceste terenuri
interesate pentru eroziunea se află în diferite grade de intensitate, de la eroziune
lucrări de slabă sau neapreciabilă la excesivă. Practic, se poate considera
combaterea că eroziunea se manifestă pe circa 5,3 mil.ha din care pe 1,2
eroziunii solului mil. ha situate pe versanţii cu pante mari se manifestă puternic.
Teritoriile cele mai puternic afectate de eroziune sunt
răspândite în: Podişul central moldovenesc (zonele din jurul
localităţilor Negreşti, Vaslui, Bârlad, Adjud, Bujor); Nordul
Moldovei (în jurul localităţilor Dorohoi, Botoşani); zona de
curbură a Carpaţilor (Panciu, Focşani, Rm. Sărat, Buzău,
Mizil); Podişul Mehedinţi şi parţial platforma Strehaia şi a
Oltenei; Podişul Transilvaniei (Dej, Gherla, Zalău, Luduş,
Rupea, Mediaş, inclusiv dealurile Lăpuşului).
Din punct de vedere al evoluţiei lucrărilor de combatere
a eroziunii solului, se poate afirma că acestea au pornit practic
de la zero, în anul 1950 existând numai 2000 de ha amenajate
cu lucrări de CES. În anul 1960 existau deja cca 100000 ha, în
anul 1970 cca 435000 ha, 1,6 mil. ha în anul 1980 şi 2,2 mil ha
în anul 1989. Ultimul deceniu a reprezentat şi în acest caz o
stopare a evoluţiei suprafeţelor amenajate.
a) Care este frecvenţa de manifestare a secetelor de mari proporţii în
ţara noastră ?
b) Care sunt regiunile cele mai afectate de secetă din România ?
c) Care sunt cauzele excesului de umiditate pe terenurile agricole ?

d) Care sun zonele din ţara noastră în care se manifestă cel mai
puternic excesul de umiditate ?
e) Care sun zonele din ţara noastră cele mai afectate de eroziune ?

 Factoriio limitativi ai producţiei agricole se manifestă
pe cca 2/3 din suprafaţa agricolă a ţării,
 Principalii factori limitativi ai producţiei agricole, sunt
secetă, excesul de umiditate şi conţinutul redus de
humus rezultat al proceselor de eroziune.
 Pentru aplicarea măsurilor necesare îmbunătăţirii
condiţiilor de nutriţie pentru plantele de cultură, este
necesară identificarea factorilor limitativi pentru fiecare
unitate teritorială de lucru şi aplicarea diferenţiată a
măsurilor ameliorative.

DE AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Suprafaţa agricolă este constituită din terenuri ocupate de
culturi agricole anuale (cereale, plante tehnice, legume etc),
culturi perene (pomi, viţă de vie, hamei), construcţii agricole
(sere, solarii, etc), păşuni şi fâneţe;
Suprafaţa agricolă : cca 15 mil. ha (≈63 %)
b) Clasificarea lucrărilor de IF :
 lucrări pentru înlăturarea deficitului de apă din sol prin
irigaţii;
 lucrări pentru prevenirea şi combaterea excesului de apă
prin;
 lucrări pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului.
c) Creează premize pentru ridicarea fertilităţii solurilor şi folosirea

raţională a apei, prin asigurarea unui regim optim de umiditate şi
implicit de aeraţie, temperatură şi nutriţie.
d) Lucrări pentru prevenirea şi combaterea excesului de apă:

regularizarea cursurilor de apă; îndiguiri, desecări-drenaje.
Intrebarea 2
a) se pot înlătura fie după casarea lucrărilor, fie cu cheltuieli

foarte mari.
b) Lucrările de CES respectiv terasare

c) 10-20 ani
d) optimizarea factorului apă impune, în conformitate cu legea
proporţiilor armonice enunţată de Gh. Ionescu Siseşti, dozarea
în aceeaşi proporţie şi a celorlalţi factori de vegetaţie
Intrebarea 3
a) O dată la 14 ani
b) Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Oltenia
c) Precipitaţiile şi apa freatică cu nivel ridicat sau infiltraţiile

din râuri
d) Lunca Dunării, Câmpia de Vest, luncile râurilor interioare
din Câmpia Dunării şi bazinul superior al Oltului, zona cu
crovuri din Câmpia Munteniei
e) Podişul central moldovenesc; Nordul Moldovei; Carpaţii de
curbură; Podişul Mehedinţi şi parţial platforma Strehaia şi a
Oltenei; Podişul Transilvaniei.
Întrebările / cerinţele la care trebuie să răspundeţi sunt

următoarele (punctajul este precizat la fiecare):
1. Care este scopul lucrărilor de IF şi cum se clasifică

acestea? (3p)
2. Care sunt caracteristicile lucrărilor de IF (4p)
3. (3p)
1. Pleşa, I., Burchiu, V., 1986 - Exploatarea sistemelor de îmbunătăţiri funciare.

Editura Ceres, Bucureşti,.
RELAŢII ÎN SISTEMUL SOL-APĂ-PLANTĂ-CLIMĂ
Cuprins Pag.
6.2. Accesibilitatea apei pentru plante ............................................. ........... 55
6.3. Regimul de irigare al culturilor agricole .......................................... 58
6.4. Răspunsuri şi comentarii la teste ........................................................... 62


 Acest capitol are ca scop prezentarea relatiilor sol-apa-planta

si principalii indici hidrofizici care conditioneaza
accesibilitatea apei
 Prezentarea elementelor regimului de irigare si modul lor de

calcul
6.2. ACCESIBILITATEA APEI PENTRU PLANTE
Dirijarea Dirijarea relaţiilor sol-apă-plantă-climă prin irigaţie, necesită

relaţiilor sol-apă- înţelegerea proceselor privind pătrunderea, înmagazinarea,
plantă-climă mişcarea şi pierderea apei din sol, a consumului de apă al
plantelor în diferite faze de vegetaţie a interacţiunii factorilor de
vegetaţie, a proceselor de acumulare şi spălare a sărurilor din sol
etc.
Pentru a înţelege şi dirija prin irigaţie factorii care influenţează
creşterea şi dezvoltarea plantelor, deci sporirea producţiei agricole,
trebuie să se cunoască sistemul radicular al plantelor, modul de
aprovizionare al plantelor cu apă, consumul de apă în diferite faze de
vegetaţie şi condiţiile pedoclimatice, perioadele critice pentru apă şi
influenţa nivelului de aprovizionare a solului cu apă asupra producţiei.
Accesibilitatea apei din sol pentru plante, esteinfluenţată
Indicii hidrofizici de forţa cu care apa este reţinută în sol, numită forţă de
ai solului sucţiune. În funcţie de proprietăţile fizice ale solului ( textură,
structură) şi de cantitatea de apă existentă în sol, forţa de
sucţiune se manifestă cu intensităţi diferite influenţănd
consumul de apă al plantelor. Pentru practica irigaţiei, s-au
stabilit o serie de praguri ale forţei de sucţiune numite, indici
hidrofizici, care exprimă într-o formă cuantificată (%, atmosfere
şi unităţi pF), gradul de accesibilităte al apei penru plante,
Principalii indici hidrofizici sunt:
Capacitatea totală pentru apă (CT) – nivelul de umiditate
la care toţi porii solului (capilari şi necapilari) sunt plini cu apă
iar forţa de sucţiune este 0 (exces de apă).
Capacitatea de apă în câmp (CC) – cantitatea de apă
reţinută în mod durabil de către sol, după umezirea în exces. La
acest nivel de umiditate, porii capilari ai solului sunt ocupaţi de
apă iar cei necapilari, de aer, constituind nivelul optim de
umiditate. Forţa de sucţiune corespunzătoare este de 1/3
atmosfere
Coeficientul de ofilire (CO) – nivelul de umiditate al
solului la care plantele se ofilesc în mod ireversibil. Forţa de

sucţiune corespunzătoare este cuprinsă între 15 şi 31 atmosfere.

Coeficientul de higroscopicitate (CH) – nivelul de
umiditate corespunzător cantităţii de apă adsorbite de către un
sol complt uscat, dintr-o atmosferă saturată cu vapori de apă,
Forţa de sucţiune corespunzătoare este cuprinsă între 31 şi
10000 atmosfere.
Plafonul minim al umidităţii (Pmin) – nivelul minim
acceptabil al umidităţii solului, la care, pentru menţinerea
recoltei la un nivel ridicat, este necesară administrarea apei de
irigaţie. Corespunde în general unei forţe de sucţiune de 1-2
atmosfere, practica impunând pentru eficienţă, valoarea de 2
atmosfere. .
Intervalul umidităţii active (I.U.A). – defineşte apa
accesibilă plantelor şi este delimitată de CC şi CO.
Apa uşor accesibilă reprezintă apa utilizată efectv de
către plante, fiind cuprinsă între CC şi Pmin.
Cantitatea de apă corespunzătoare acestor parametri,
variază în limite desul de largi în funcţie de textura solului, aşa
cum rezultă din figura 2.1.1.
Fig. 6.2.1. – Apa din sol şi accesibilitatea ei pentru plante .
Se poate observa că apa, la nivelul capacităţii de apă în câmp,

este reţinută cu o forţă de sucţiune de 1/3 atmosfere, forţă care
creşte la 15 atm la nivelul coeficientului de ofilire, fapt care
indică un grad diferit de accesibilitate. Pentru ca plantele să
crească şi să se dezvolte în condiţii optime, aprovizionarea cu
apă trebuie să se facă fără consum mare de energie, deoarece
odată cu reducerea cantităţii de apă accesibilă creşte consumul
de energie al plantelor, fapt care stânjeneşte creşterea şi
dezvoltarea şi duce în final la diminuarea producţiei. Din aceste
considerente s-au introdus noţiunile de apă uşor accesibilă şi
plafon minim.
Din aceeaşi figură, se constată că la plafonul minim
corespunzător unei sucţiuni de 2 atm, în solurile nisipoase se
află 25% din apa accesibilă, în cele lutoase 50%, iar în cele
argiloase 75%.
Dacă se acceptă plafonul minim corespunzător la o

sucţiune de circa 2 atm, acesta se poate calcula cu relaţia:

P min = CO + β (CC – CO), (2.1.1.)
în care :
CC = capacitatea de apă în câmp
CO = coeficientul de ofilire
β = coeficient de corecţie în funcţie de textură, cu
urmatoarele valori:
1/3 – pt textură nisipoasă (N)
1/2 – pt textura lutoasă sau mijlocie (L)
2/3 – pt textura argiloasă, fină sau grea (A)
(Botzan, 1970).
Spre deosebire de culturile de câmp, plantele legumicole,
pentru a asigura producţii mari şi de calitate superioară, necesită
irigarea la un plafon minim mai ridicat. Astfel, tomatele şi
pătlăgelele vinete se vor iriga la un p min de 3/4 din IUA pe
solurile medii şi de 1/2 din IUA pe cele uşoare. Varza şi
conopida, la o sucţiune de 0,6-0,7 atm, iar ceapa de apă, prazul,
sfecla roşie, morcovii, pătrunjelul, ridichile, la un plafon foarte
apropiat de nivelul capacităţii de apă în câmp (0,3 atm).
Prin menţinerea rezervei de apă din sol pe adâncimea de
dezvoltare a masei principale de rădăcini între plafonul minim şi
capacitatea de apă în câmp, plantele vor avea la dispoziţie
permanent apă uşor accesibilă şi un regim de aer favorabil,
cuprins între 15-40% din volumul porilor.
Test de autoevaluare nr. 6.

a) Ce reprezintă capacitatea de apă în câmp (CC) ?
b) Ce reprezintă Intervalul umidităţii active (IUA) ?
c) Care sunt valorile coeficientului β pentru calcularea Pmin?

 Principalii indicii hidrofizici ai solului necesari în practica
irigării culturilor agricole unt Capacitatea de apă în câmp (CC)
şi Coeficientul de ofilire (CO)
 Plafonul minim al umidităţii se calculează diferenţiat, în
funcţie de textura solului
 Plafonul minim al umidităţii reprezintă limita minimă
acceptabilă a umidităţii solului, la care este necesar să se aplice
apă de irigaţie pentru obţinerea unor producţii agricole ridicate
şi eciciente, în condiţiile conservării şi chiar creşterii fertilităţii

solului .
6.3. REGIMUL DE IRIGARE AL CULTURILOR AGRICOLE
Regimul de Regimul de irigare permite dirijarea relaţiilor sol-apă-

irigare plantă-climă în aşa fel astfel încât să se creeze condiţii optime
pentru dezvoltarea plantelor.
În cadrul regimului de irigare trebuie să se determine
mărimea normelor de irigare, udare şi aprovizionare, intervalul
dintre udări şi numărul de udări. Aceste elemente sunt necesare
la planificarea udărilor şi debitelor, la organizarea şi aplicarea
udărilor. Într-o formă concisă, regimul de irigare poate fi definit
ca modul de administrare în timp ,al apei de irigaţie , în folosul
unei culturi.
Norma de irigare Norma de irigare (Σm) reprezintă cantitatea de apă
(Σm) necesară pentru irigarea unui hectar cultivat cu o anumită plantă
în perioada de vegetaţie (IV – IX).
Pentru calcularea normei de irigare, se porneşte de la
ecuaţia bilanţului hidrologic din perioada de vegetaţie:
Ri + Pv + Σm +Af = Σ(e + t) + Rf (2.2.1.)
de unde :
Σm = Σ(e + t) + Rf – Ri – Pv ( bilanţ în circuit închis fără
aport freatic); (2.2.2.)
Σm = Σ(e+t) + Rf – Ri – Pv – Af ( bilanţ în circuit deschis
cu aport freatic); (2.2.3.)
Pentru compensarea pierderilor de apă la irigarea culturilor, se
calculează norma de irigaţie brută (Σm brut ), cu relaţia :
1
Σm brut =  Σm. (2.2.4.)
g
în care:
Σ(e+t) este consumul de apă din sol prin transpiraţie şi
evaporaţie, în m 3 /ha;
R f – rezerva finală a apei din sol¸ în m 3 /ha;
R i – rezerva iniţială a apei din sol, în m 3 /ha;
P v – suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie > 5
mm, în m 3 /ha;
A f – aportul freatic, în m 3 /ha;
η g – randamentul global al sistemului de irigare.
Cercetările cu privire la consumul de apă au început cu
mulţi ani în urmă, iar în prezent se dispune de date de consum
de apă prin evapotranspiraţie, pentru principalele culturi irigate,
pe zone pedoclimatice. Datele de consum se prezintă pe luni şi
sunt exprimate în m 3 /ha şi zi (tabelul 5.1). Acest mod de
exprimare permite folosirea datelor respective la stabilirea
intervalului dintre udări şi la avertizarea aplicării udărilor.
Rezerva finală de apă, din momentul recoltării culturii, şi
rezerva de apă iniţială, din perioada de însămânţare, în sistemele
de irigaţie care se află în exploataţie de mai mulţi ani, sunt de

regulă cunoscute, deoarece au fost determinate anual în cadrul

operaţiei de avertizare a udărilor.
Botzan (1972) arată că rezerva finală în sistemele de
irigaţie depăşeşte pe adâncimea de 1,5 rezerva de apă
corespunzătoare coeficientului de ofilire în zona de stepă, cu
aproximativ:
 1.000 m 3 /ha după sfecla de zahăr, cartofi târzii şi lucernă;
 700 m 3 /ha după porumb;
 400 m 3 /ha după fasole, cartofi timpurii, floarea-soarelui
şi grâu de toamnă.
În zone mai umede, valorile sunt mai mari decât cele din
zona de stepă cu 200 m 3 /ha.
Rezerva iniţială corespunde capacităţii de apă în câmp în
cazul bilanţului în circuit deschis cu aport freatic.
Pe solurile fără aport freatic din zona de stepă, rezerva
iniţială este sub valoarea capacităţii de apă în câmp cu 600-700
m 3 /ha pe solurile neocupate cu culturi de toamnă. Pe solele
cultivate cu grâu de toamnă, căruia i s-a aplicat o udare de
aprovizionare, rezerva iniţială este în medie cu 700-800 m 3 /ha
mai mică, iar în cazul lucernei cu 1.000-1.200 m 3 /ha. În zonele
mai umede (silvostepă şi trecerea spre zona fostelor păduri de
stejar), se scad valori mai mici, 400-500 m 3 /ha, iar în cazul
lucernei 800-900 m 3 /ha.
Pentru a stabili valoarea precipitaţiilor utile din perioada
de vegetaţie, se vor folosi datele de la staţiunea meteorologică
care deserveşte sistemul de irigaţie, media multianuală, cu
asigurarea de 70-80%.
Norma de irigaţie variază în limite foarte largi, între
1.500-6.000 m 3 /ha, în funcţie de cultură şi zona pedoclimatică.
Valorile normelor de irigaţie servesc la stabilirea necesarului
anual de apă în cadrul fiecărui sistem şi la calcularea
suprafeţelor ce se pot iriga dintr-o anumită sursă de apă.
Norma de udare din perioada de vegetaţie (m) reprezintă

Norma de udare cantitatea de apă distribuită pe suprafaţa de 1 hectar cultivat cu
o anumită plantă la o singură udare. Se exprimă în m 3 /ha sau
mm coloană de apă şi se determină cu relaţia:
m = 100 H Da (CC – p mom ) (m 3 /ha) (2.2.5.)
1
m brută =  100 H Da (CC – p mom ) (m 3 /ha) (2.2.6.)
c
în care:
H – grosimea stratului activ de sol, corespunzătoare
intervalului de adâncime în care seste distribuită masa
principală de rădăcini, care variază în principal în funcţie
de cultură şi de zona pedoclimatică
Da – densitatea aparenă
CC – capacitatea de câmp
p mom – provizia momentană de apă din sol, media
ponderată pe adâncimea de udare, în procente din greutate,
raportată la sol uscat. Provizia momentană nu trebuie să scadă

sub valoarea plafonului minim.

Important
La proiectarea regimului de irigare, provizia momentană
se înlocuieşte cu plafonul minim, exprimat tot în procente din
greutatea solului uscat (m=100 H Da(CC-Pmin));
η e – randamentul udării în câmp.
Analizând relaţia de calcul, se observă că prin aplicarea udării se
urmăreşte completarea rezervei de apă din sol pe adâncimea luată în
calcul la nivelul capacităţii de apă în câmp. Nu se recomandă să se
distribuie norme de udare mai mari, deoarece solul nu poate reţine apa
peste nivelul capacităţii de apă în câmp şi astfel surplusul s-ar pierde
prin percolare sub adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular.
Normele de udare mai mici conduc însă la sporirea numărului de udări,
la cheltuieli mai mari cu aplicarea udărilor, la pierderi ridicate de apă,
la o înrădăcinare superficială a plantelor şi la udări neuniforme în
cazul distribuirii apei prin scurgere la suprafaţă.
Uneori, pentru a uşura organizarea aplicării udărilor prin aspersiune, se
impune modificarea normei de udare în aşa fel încât să rezulte un
număr întreg de cicluri zilnice, respectiv 2-3 mutări/zi ale aripilor de
ploaie de pe o poziţie pe alta.
Adâncimea de udare se stabileşte în funcţie de răspândirea
masei principale de rădăcini a plantelor ce urmează a fi irigate,
de modul de extragere a umidităţii de sistemul radicular, de
proprietăţile fizice ale solului şi adâncimea apei freatice.
Având în vedere aspectele prezentate, se recomandă
următoarele adâncimi medii de udare:
 0,5-0,7 m pentru cerealele păioase, fasole pentru
boabe, cartofi;
 0,6-0,8 m pentru porumb, floarea-soarelui, soia, sfeclă
de zahăr, bumbac şi lucernă anul I;
 0,8-1,2 m pentru lucernă anii II-IV, pomi, viţă de vie;
 0,3-0,5 m pentru legume, cu excepţia tomatelor la care
adâncimea este de 0,5-0,7 m.
Valorile minime se pot utiliza la calculul normei pentru
udările care se aplică în primele faze de vegetaţie a culturilor
când sistemul radicular nu este complet dezvoltat.
Norma de udare de aprovizionare (a) se aplică toamna

Norma de udare
sau primăvara timpuriu, în scopul asigurării umidităţii
de aprovizionare
necesare unei bune pregătiri a terenului, însămânţării, răsăririi
(a)
şi dezvoltării culturilor în primele faze de vegetaţie. Udarea de
aprovizionare este necesară şi se justifică din punct de vedere
economic, atât în zonele secetoase, în care, în perioada de iarnă,
cad puţine precipitaţii, cât şi în zonele mai umede, dar numai în
anii cu toamna şi primăvara secetoase.
Specialiştii în irigaţii recomandă ca mărimea normei de
aprovizionare să se stabilească astfel încât însumată cu
precipitaţiile din perioada rece a anului (1.X-1.IV) să aducă
rezerva de apă din sol, pe adâncimea de 1-1,5 m, la nivelul

capacităţii de apă în câmp. în aşa fel încât să-şi asigure

înmagazinarea apei din precipitaţiile de iarnă. În acest caz,
relaţiile de calcul se prezintă astfel:
a = C υ - R f – 10cP i (m 3 /ha) (5.11)
a = 100 H Da (C - R fp ) – 10cP i (m 3 /ha)
(5.12)
1
a brută =  100 H Da (C - R fp ) – 10cP i (m 3 /ha)
c
(5.13)
în care:
C, C v reprezintă capacitatea de apă în câmp exprimată în
%, respectiv m 3 /ha;
R f , R fp – rezerva finală de apă în sol, respectiv provizia
momentană de apă înainte de udare în m 3 /ha,
respectiv în %;
P i – precipitaţiile de iarnă, în mm;
c – coeficient de înmagazinare al precipitaţiilor de iarnă,
cu valori de 0,4-0,7 pentru zona de stepă şi 0,3-0,5
pentru zone mai umede;
Da – densitatea aparentă, t/m 3 ;
H – adâncimea de umectare a solului, egală cu 1,5 m pe
solurile mijlocii şi grele şi 1 m pe solurile uşoare
(Botzan, 1972);
η c – randamentul udării în câmp.
Prima relaţie se foloseşte când rezervele de apă se
exprimă în m 3 /ha (C v şi R f ), iar a doua când sunt exprimate în %
din greutatea solului uscat la 105°C.
Test de autoevaluare nr. 2.2.

a) Ce este norma de irigare (∑m) ?
b) Cu ce este asimilată rezerva iniţială în cazul bilanţului în

circuit deschis cu aport freatic ?
c) Ce este norma de udare (m) ?
d) Care sunt factorii de influenţă ai grosimii stratului activ de sol ?


 Regimul de irigare poate fi definit ca modul de
administrare în timp ,al apei de irigaţie , în folosul unei
culturi.
 Norma de irigare (Σm) reprezintă cantitatea de apă
necesară pentru irigarea unui hectar cultivat cu o anumită
plantă în perioada de vegetaţie (IV – IX).
 Norma de udare din perioada de vegetaţie (m) reprezintă

cantitatea de apă distribuită pe suprafaţa de 1 hectar
cultivat cu o anumită plantă la o singură udare. Se
exprimă în m 3 /ha sau mm coloană de apă
 Norma de udare de aprovizionare (a) se aplică toamna
sau primăvara timpuriu, în scopul asigurării umidităţii
necesare unei bune pregătiri a terenului, însămânţării,
răsăririi şi dezvoltării culturilor în primele faze de
vegetaţie.


DE AUTOEVALUARE
Test de autoevaluare: 2
Intrebarea 1
a) Cantitatea de apă reţinută în mod durabil de către sol, după
umezirea în exces
b) Intervalul umidităţii active (I.U.A). – defineşte apa accesibilă

plantelor şi este delimitată de CC şi CO.
c) 1/3 – pt textură nisipoasă (N)

1/2 – pt textura lutoasă sau mijlocie (L)
2/3 – pt textura argiloasă, fină sau grea (A)
Intrebarea 2
a) Norma de irigare (Σm) reprezintă cantitatea de apă necesară
pentru irigarea unui hectar cultivat cu o anumită plantă în
perioada de vegetaţie (IV – IX).
Σm = Σ(e + t) + Rf – Ri – Pv (bilanţ în circuit închis
fără aport freatic);
Σm = Σ(e+t) + Rf – Ri – Pv – Af (bilanţ în circuit
deschis cu aport freatic);
b).Capacitatea de câmp
c) Norma de udare din perioada de vegetaţie (m) reprezintă

cantitatea de apă distribuită pe suprafaţa de 1 hectar cultivat cu

o anumită plantă la o singură udare. Se exprimă în m 3 /ha sau
mm coloană de apă şi se determină cu relaţia:
m = 100 H Da (CC – p mom )
1
m brută =  100 H Da (CC – p mom )
c
d) Grosimea stratului activ de sol, variază în principal în funcţie

de cultură şi de zona pedoclimatică

4. Prezentaţi indicii hidrofizici ai solului şi importanţa lor în

relaţiile sol-plantă-apă ? (5p)
5. Definiţi elementele regimului de irigare a culturilor şi

specificaţi modul lor de calculnd (5p)
6.6. Bibliografie minimală
1. Botzan M., 1970 - Culturi irigate, Ed. III, Editura agro-silvică, Bucureşti
2. Pleşa, I., Cîmpeanu, S., 2001 - Îmbunătăţiri funciare, Ed. Cris Book Universal,
Bucureşti
3. Sandu, Gh., Blănaru, V., Maria, Drăcea, Răuţă, C., 1981 - Controlul evoluţiei
solurilor din sistemele de îmbunătaţiri funciare, Editura Ceres, Bucreşti,
METODE DE UDARE

Cuprins Pag.
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7.. ................................................. 64
7.2.Cerinţe generale ale metodelor de udare...................................................................... 64
7.3. Factorii care determină alegerea metodei de udare ...................................... 66
7.4. Udarea prin brazde ................................................................................... 68
7.5. Scurgerea apei pe brazde .......................................................................... 71
7.6. Răspunsuri şi comentarii la teste ............................................................................... 74
7.7. Lucrarea de verificare nr. 1 ....................................................................................... 75
7.8. Bibliografie minimală ................................................................................................ 75
Scopul acestui capitol este de a prezenta studenţilor

următoarele elemente:
 principalele metode de irigare utilizate pe plan mondial şi
condiţiile pe care acestea trebuie sa le îndeplinească;
 rolul şi importanţa alegerii metodei de udare în
obţinerea de producţii mari, în folosirea cu eficienţă a
apei, în prevenirea fenomenelor de degradare a solurilor
şi, în final, în ridicare eficienţei lucrărilor de irigaţii şi, în
general, al agriculturii irigate;
 factorii care determină alegerea metodei de udare;
 prezentarea generală a metodei de udare prin brazde.
7.2. CERINŢE GENERALE ALE METODELOR DE UDARE
Scopul irigării Scopul principal al irigării culturilor, obţinerea de

producţii mari, stabile şi eficiente în condiţiile menţinerii sau
ridicării fertilităţii solului, se poate realiza numai prin
distribuirea apei la plante în funcţie de cerinţele fiziologice ale
acestora, printr-o metodă de udare adaptată condiţiilor
pedoclimatice, hidrogeologice şi orografice locale.
O metodă de udare adaptată acestor cerinţe trebuie să
Cerinţe generale îndeplinească următoarele condiţii:
ale metodelor de  să creeze premize pentru obţinerea de producţii mari şi
udare stabile;
 să asigure distribuirea uniformă a apei la plante, ştiindu-se că
numai în felul aceste se pot obţine producţii mari, uniforme
pe întreaga suprafaţă irigată, se foloseşte apa cu eficienţă
ridicată;
 să permită distribuirea apei cu randament ridicat în câmp, cu
pierderi minime de apă prin percolare în adâncime sau pe la
capătul aval al brazdelor, fâşiilor;
 să necesite un consum minim de energie la distribuirea apei
la plante;
 să asigure productivitate ridicată la aplicarea udării,
prin mecanizare şi automatizare, precum şi posibilităţi
de efectuare mecanizată a tuturor lucrărilor agricole;
 să prevină modificarea în sens negativ a însuşirilor

fizice, hidrofizice şi chimice ale solurilor;

 să permită însuşirea cu uşurinţă a tehnicii de udare de
către muncitorii agricoli.
Obiectivele prezentate scot pregnant în evidenţă rolul
deosebit de important pe care-l are alegerea metodei de udare în
obţinerea de producţii mari, în folosirea cu eficienţă a apei, în
prevenirea fenomenelor de degradare a solurilor şi, în final, în
ridicare eficienţei lucrărilor de irigaţii şi, în general, al
agriculturii irigate.
În prezent, pe plan mondial, pentru irigarea culturilor se
Metode de udare folosesc următoarele metode de udare:
 metoda de udare prin scurgere la suprafaţă prin brazde
şi pe fâşii;
 metoda de udare prin submersiune;
 metoda de udare prin aspersiune;
 metoda de udare prin revărsare;
 metoda de udare subterană;
 metoda de udare prin picurare.
Dintre metodele enumerate, doar udarea prin submersiune sau
inundare este specifică culturii orezului, iar cea prin revărsare pajiştilor
naturale, celelalte metode se pot folosi atât la udarea culturilor agricole
cât şi horticole. Ponderea cea mai mare pe plan mondial o deţin
metodele de udare prin scurgere la suprafaţă, submersiune şi
aspersiune.

a) Care este scopul lucrărilor de irigare ?
b) Care este metoda de udare specifică pentru cultura orezului ?
c) Care sunt principalele metode de udare utilizate pe plan mondial ?

 Scopul principal al irigării culturilor, obţinerea de
producţii mari, stabile şi eficiente în condiţiile
menţinerii sau ridicării fertilităţii solului, se poate
realiza numai prin distribuirea apei la plante în funcţie de
cerinţele fiziologice ale acestora, printr-o metodă de
udare adaptată condiţiilor pedoclimatice, hidrogeologice
şi orografice locale
 O metodă de udare adaptată acestor cerinţe trebuie să
îndeplinească o serie condiţii referitoare la randamentul

de distribuire al apei, productivitate, consum de energie,

protecţia mediului, etc
 Pentru irigarea culturilor se folosesc următoarele metode
de udare: scurgerea la suprafaţă, prin brazde şi pe fâşi,
prin submersiune, prin aspersiune, metoda de udare prin
revărsare, subterană, picurare.
7.3. FACTORII CARE DETERMINĂ ALEGEREA METODEI DE

UDARE
Alegerea pe baze ştiinţifice a metodei de udare impune

cunoaşterea şi analizarea tuturor factorilor naturali, tehnici şi
economici care favorizează sau limitează una sau mai multe
metode de udare. Dintre factorii naturali, importanţă deosebită
prezintă condiţiile orografice, pedologice, hidrogeologice şi
calitatea apei de irigat.
A. Factorii orografici influenţează alegerea metodei şi a
elementelor tehnice ale udării prin panta şi microrelieful
terenului. Panta terenului poate stânjeni scurgerea apei pe
brazde sau fâşii sau conduce la viteze mari care pot provoca
eroziunea solurilor irigate. Pe de altă parte, microrelieful
terenului prin gradul de frământare limitează folosirea unor
metode de udare ca: scurgerea la suprafaţă, submersiunea,
revărsarea şi udarea subterană.
B. Factorii pedologici, la rândul lor, influenţează
alegerea metodei de udare prin textură, capacitatea de
înmagazinare a solului, viteza de infiltraţie a apei în sol,
rezistenţa solului la eroziune, salinizare, prin gradul de
uniformitate. Astfel, pe solurile cu textură mai grosieră, cu
capacitate mică de înmagazinare a apei nu sunt indicate
metodele de udare prin care se distribuie norme mari de udare
(scurgere, submersiune). Pe solurile salinizate sau cu condiţii
potenţiale de salinizare se vor folosi metodele prin care
circulaţia apei se face pe verticală (aspersiune, submersiune),
precum şi a celor care asigură menţinerea unui plafon minim
ridicat (picurare). Pe solurile neuniforme – mozaicate –
picurarea şi aspersiunea asigură o uniformitate bună de udare cu
condiţia ca intensitatea de udare să se aleagă mai mică decât cea
mai redusă viteză de infiltraţie a subtipului de sol din suprafaţa
amenajată.
C. Condiţiile hidrogeologice, respectiv adâncimea redusă
şi gradul ridicat de mineralizare a apei freatice, exclud folosirea
metodelor de udare cu randament mai scăzut la aplicarea
udărilor în câmp.
D. Factorii climatici, prin frecvenţa şi intensitatea
vântului, prin regimul temperaturilor, umidităţii relative şi
precipitaţiilor, contribuie la alegerea metodei de udare. Vântul
cu viteze mai mari de 3,5 m/s, temperaturile ridicate şi
umiditatea relativă scăzută limitează folosirea aspersiunii,
deoarece în astfel de condiţii pierderile de apă prin evaporaţie

vor fi foarte mari. În zonele mai bogate în precipitaţii,

repartizate neuniform în perioada de vegetaţie, nu se recomandă
să se folosească metode de udare prin care se aplică norme mari,
deoarece după udări pot cădea precipitaţii importante care
găsesc solul umezit.
E. Calitatea apei de irigat, prin gradul de mineralizare şi
de poluare, indică folosirea anumitor metode de udare. Astfel, la
un grad de mineralizare mai ridicat, pentru a se asigura spălarea
sărurilor aduse odată cu apa de irigat, se vor folosi
submersiunea sau aspersiunea cu norme mari de udare.
Apele uzate şi de canalizare, pentru a preveni contactul
cu plantele irigate, se vor distribui prin irigare subterană sau
scurgere la suprafaţă, după decantare.
F. Cultura irigată, deşi nu are rol hotărâtor decât în cazul
orezului, poate influenţa alegerea metodei de udare. Astfel,
prăşitoarele, majoritatea legumelor, pomii, viţa de vie, deşi se
pot iriga prin oricare din metodele de udare, se preferă scurgerea
la suprafaţă deoarece favorizează mai puţin decât aspersiunea
atacul unor boli. Pe de altă parte, pentru culturile intensive
(pomi, vie, legume cultivate în sere), se pot folosi metode care
necesită investiţii specifice mai mari – picurarea.
G. Factorii social-economici. Majoritatea terenurilor, în
general, îndeplinesc condiţiile tehnice pentru aplicarea mai
multor metode de udare. În asemenea situaţii, rolul hotărâtor în
alegerea metodei de udare revine condiţiile economice. Astfel,
la baza alegerii metodei de udare va trebui să stea investiţia
specifică şi, în special, cheltuielile anuale de exploatare, precum
şi valoarea sporului de producţie ce urmează a se obţine prin
irigare. În aceleaşi condiţii economice se va prefera metoda care
conduce la un randament mai ridicat de folosire a apei, la un
consum de materiale deficitare şi de energie mai reduse.
Dintre factorii sociali, nu trebuie să se neglijeze tradiţia
locală cu privire la irigaţie. Dacă în zonă nu există o experienţă
locală, se va prefera udarea prin aspersiune sau picurare
deoarece unii din factorii care contribuie la obţinerea unor udări
de calitate superioară, la realizarea unei uniformităţi bune de
udare sunt incluşi în construcţia echipamentului de udare.

a) Care sunt elementele reliefului care condiţionează alegerea metodei

de udare ?
b) Pe ce soluri nu sunt indicate metodele de udare prin care se

distribuie norme mari de udare (scurgere, submersiune) ?

c) În ce condiţii climatice este limitată utilizarea metodei de udare prin

aspersiune ?
d) Care sunt metodele de udare prin care se pot distribui apele uzate ?
e) Care este factorul care exercită rolul hotărâtor în alegerea

metodei de udare ?

 Alegerea pe baze ştiinţifice a metodei de udare impune
cunoaşterea şi analizarea tuturor factorilor naturali,
tehnici şi economici care favorizează sau limitează una
sau mai multe metode de udar
 Factorii care determină alegerea metodei de uddare sunt
relieful, clima, solul, cultura irigată, calitatea apei de
irigaţie ăi condiţiile socio-economice.
 Factorii climatici, influenţează randamentuul metodei de
udare prin frecvenţa şi intensitatea vântului, prin regimul
temperaturilor, umidităţii relative şi precipitaţiilor,
 Factorii pedologici, influenţează alegerea metodei de
udare prin textură, capacitatea de înmagazinare a solului,
viteza de infiltraţie a apei în sol, rezistenţa solului la
eroziune, salinizare, prin gradul de uniformitate.
7.4. UDAREA PRIN BRAZDE
Metoda de udare Metoda de udare prin scurgere la suprafaţă, în diferitele

prin scurgere la ei variante, poate fi folosită la irigarea tuturor culturilor agricole
suprafaţă şi horticole.
Astfel, udarea prin brazde obişnuite se foloseşte la
irigarea plantelor prăşitoare, a legumelor, pomilor şi a viţei de
vie. Culturile semănate în rânduri dese (cereale păioase, lucerna,
plantele furajere anuale), se pot iriga prin brazde mici
însămânţate (corugate), ierburile perene şi cerealele păioase prin
fâşii, pajiştile prin revărsare. Metoda se poate folosi şi pentru
irigarea terenurilor în pantă moderată, prin amplasarea brazdelor
aproape paralel cu linia generală a curbelor de nivel şi folosirea
brazdelor în zig-zag.
Udarea prin scurgere la suprafaţă, deşi este o metodă de
udare tradiţională, în ultimii ani, a început să fie reconsiderată şi
folosită pe scară ceva mai largă în amenajările noi, deoarece
necesită un consum mai redus de energie la distribuirea apei la
plante. În plus, înlocuirea canalelor provizorii cu conducte de
udare a condus la folosirea mai eficientă a apei, la determinarea
cu precizie mai mare a debitelor şi a normelor de udare

distribuite, la uşurarea muncii udătorilor şi la ridicarea
productivităţii muncii la aplicarea udării.
Domeniu de Metoda de udare prin brazde se foloseşte la irigarea culturilor
utilizare prăşitoare, legumelor, pomilor fructiferi şi viţei de vie. Distribuirea
apei la plante se face prin infiltrare pe verticală şi lateral (fig. 3.3.1) în
perioada în care apa circulă de-a lungul brazdelor deschise printre
rândurile de plante.
Avantaje Udarea prin brazde, comparativ cu udarea prin
aspersiune, prezintă următoarele avantaje:
o cheltuieli de exploatare mai reduse, deoarece
consumul de energie necesar pompării apei în cadrul
amenajării interioare este mai mic cu 40-50%, iar
numărul de mutări al echipamentului de udare se
reduce de 4-5 ori (Nicolaescu, 1981);
o necesită investiţii mai mici pentru echipamentul de
udare;
o se poate folosi la aplicarea udărilor cu ape uzate;
Fig. 7.4.1. Infiltrarea apei din brazde pe verticală şi lateral
o regimul eolian nu influenţează calitatea udării;

o nu favorizează atacul unor boli la irigarea legumelor,
viţei de vie, pomilor fructiferi, prin faptul că masa
foliară nu este udată şi nici nu contribuie la ridicarea
umidităţii relative a aerului;
Metodei de udare prin brazde îi sunt proprii şi unele
dezavantaje:
Dezavantaje
 necesită nivelarea capitală a terenului, lucrare
costisitoare, care ridică mult investiţia specifică de
amenajare;
 randamentul udării în câmp este mai redus în
comparaţie cu aspersiunea, variind între 0,6 şi 0,9,
faţă de 0,9 în cazul aspersiunii;
 necesită personal tehnic de exploatare cu calificare
mai ridicată şi udători cu experienţă îndelungată sau
cunoştinţe de hidraulică aplicată;
 aplicarea necontrolată a udării prin brazde poate
conduce la degradarea solurilor prin eroziune,
înmlăştinare şi/sau salinizare.
De aceea, se impune cu necesitate instruirea şi
permanentizarea tuturor udătorilor, o strictă supraveghere a
modului de udare de către cadrele tehnice de la sistemele de
irigaţie şi de la unităţile agricole.

Udarea prin brazde se poate folosi în următoarele condiţii

orografice, pedologice, hidrogeologice şi geotehnice:
 pe terenurile cu microrelief cu grad de frământare redus, cu
Condiţii de pante uniforme, cuprinse, în general, între 0,7‰-5‰, pentru
folosire a udării a rezulta un volum de terasamente la nivelarea capitală de
prin brazde până la 800 m 3 /ha, în medie 500 m 3 /ha. Pentru culturile
agricole prăşitoare, panta maximă a terenului poate ajunge la
5-8%, iar pentru livezi până la 15%;
 pe solurile profunde, cu capacitate mare de înmagazinare a
apei, cu textură mijlocie sau fină, cu drenaj natural bun,
rezistente la eroziune, nesalinizate. Se vor evita solurile
argiloase, contractile;
 pe terenurile cu nivel freatic la o adâncime mai mare de 3-4
m (Nicolaescu, 1981);
 condiţiile geotehnice nu limitează folosirea metodei de udare
prin brazde, cu precizarea că pe terenurile cu strat de löess
sensibil la înmuiere sub greutatea proprie, cu grosimi mai
mari de 15 m, se impun măsuri pentru reducerea pierderilor
de apă, pentru ca acestea să nu provoace tasări ce ar duce la
denivelarea suprafeţei terenului.

a) În ce constă îmbunătăţirea metodei tradiţionale de udare pe brazde
care a condus la folosirea mai eficientă a apei, la determinarea
cu precizie mai mare a debitelor şi a normelor de udare
distribuite ?
b) Care sunt culturile care se pretează la aplicarea udărilor prin

brazde ?
c) Care sunt caracteristicile metodei de udare prin brazde, care

favorizează nemijlocit cultura irigată?

 Metoda de udare prin scurgere la suprafaţă, în diferitele
ei variante, poate fi folosită la irigarea tuturor culturilor
agricole şi horticole
 Aplicarea necontrolată a udării prin brazde poate
conduce la degradarea solurilor prin eroziune,
înmlăştinare şi/sau salinizare şi de aceea se impune
instruirea şi permanentizarea tuturor udătorilor, o strictă
supraveghere a modului de udare de către cadrele tehnice
de la sistemele de irigaţie şi de la unităţile agricole.

 Principalii factori care condiţionează folosirea metodei

de udare prin brazde sunt factorii orografici, pedologici,
hidrogeologici şi geotehnici
7.5. SCURGEREA APEI PE BRAZDE
Pentru a stabili, pe baze ştiinţifice, elementele tehnice ale

udării pe brazde, este necesar să se cunoască modul de
desfăşurare a fenomenului de scurgere a apei de-a lungul
brazdelor, factorii care-l influenţează.
Scurgerea apei pe brazde reprezintă un caz particular al
Factorii care scurgerii variate, nepermanente cu reducerea debitului de-a
influenţează lungul brazdelor. Scurgerea este influenţată de numeroşi factori
scurgerea variabili în timp şi spaţiu. Astfel, fenomenul scurgerii poate
diferi substanţial pe acelaşi tip de sol de la un amplasament la
altul în funcţie de starea solului, iar pe acelaşi amplasament de
la un an la altul şi chiar de la o udare la alta în timpul aceluiaşi
sezon.
Factorii principali care influenţează scurgerea sunt: debitul de
alimentare, viteza de infiltraţie a apei în sol pe durata scurgerii, panta
brazdelor, proprietăţile solului care influenţează viteza de infiltraţie
(textura, structura, proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice),
condiţiile hidraulice ale scurgerii (secţiunea şi rugozitatea brazdelor),
durata udării, cultura irigată etc.
Scurgerea, fiind rezultanta a două fenomene complementare
(infiltraţia şi regimul de scurgere) se înţelege că dirijarea fenomenului
impune cunoaşterea ecuaţiilor vitezei de infiltraţie a apei în sol şi cele
ale hidraulicii curgerii apei pe brazde.
Din fig. 3.4.1. se observă că la alimentarea brazdelor cu un
debit constant (Q), la intervale egale de timp (Δt), apa înaintează cu
viteze şi pe distanţe din ce în ce mai mici pe brazde.
Fig. 7.5.1.. Scurgerea apei prin brazde prin avans – infiltraţie

şi curba de avans rezultată.
Fenomenul se explică prin creşterea suprafeţei totale de
infiltraţie şi reducerea debitului de-a lungul brazdei prin infiltrarea apei

în sol. Dacă se continuă alimentarea brazdelor cu debit constant, se

ajunge la un moment dat în situaţia în care debitul distribuit se
infiltrează în sol pe lungimea brazdei umectată şi, ca urmare, frontul de
apă nu mai avansează sau avansează foarte încet. În momentul
respectiv s-a ajuns la limita maximă a lungimii brazdei.
Viteza de avans este influenţată în primul rând de viteza de
infiltraţie a apei în sol. Astfel, pe solurile cu viteză mare, avansul este
foarte redus, apa parcurgând distanţe scurte, în timp ce pe solurile cu
viteză de infiltraţie mai redusă, apa înaintează cu viteză mai mare.
Viteza de avans a Alături de viteza de infiltraţie, avansul apei este influenţat în mare
apei pe brazed măsură şi de panta şi rugozitatea brazdelor; prin creşterea pantei
sporeşte substanţial şi viteza de avans, în timp ce o rugozitate mai
mare contribuie la reducerea avansului apei pe brazde.
Reprezentarea grafică a avansului apei pe brazde se face cu
ajutorul curbei de avans .
Viteza de infiltraţie a apei în sol, influenţând în mod hotărâtor
fenomenul scurgerii, implicit va influenţa şi elementele tehnice ale
udării, în special durata de udare, lungimea brazdelor şi debitul de
Viteza de infiltraţie alimentare.
a apei în sol Infiltraţia apei în sol se produce sub acţiunea gravitaţiei
şi a diferenţei de tensiune (potenţial capilar) care se creează la
începutul infiltraţiei, când în stratul umezit de la suprafaţă
tensiunea este zero pentru ca la mică adâncime să fie ridicată.
Diferenţa de tensiune se reduce în procesul umezirii solului,
infiltraţia producându-se numai sub acţiunea forţei
gravitaţionale.
În procesul infiltrării apei în sol, sub coloana de apă, pe o
anumită adâncime, solul este saturat cu apă, formând aşa-zisa
zonă de saturaţie, în care apa se găseşte sub presiunea
hidrostatică pozitivă, presiune care descreşte, devenind nulă la
nivelul frontului de infiltraţie sau de umezire. Sub frontul de
umezire se află zona de difuziune în care acţionează forţa de
sucţiune, presiunea fiind negativă.
Viteza de infiltraţie se reduce odată cu timpul de
umectare, de aceea şi frontul de umectare înaintează în
profunzime cu o viteză continuu descrescătoare (fig.3.4.1.).
Viteza de infiltraţie este influenţată de o multitudine de
factori, cum sunt: umiditatea iniţială a solului, textura,
porozitatea, structura, covorul vegetal, starea suprafeţei solului
în momentul umectării, metoda de udare, numărul udării etc.
În fig. 3.4.2. se prezintă variaţia vitezei de infiltraţie în
timp şi de la o udare la alta, la udarea prin brazde cu pante de
4,6%, pe un cernoziom tipic (Pleşa, 1977).
Se remarcă reducerea vitezei în timpul udării şi de la udarea I la a III-a,
precum şi stabilizarea după circa trei ore.

Fig. 3.4.2.. Dinamica şi

curbele infiltraţiei
cumulate a apei în sol

a) Care sunt factorii care influenţează scurgerea apei pa brazdele de

udare ?
b) Care sunt factorii care influenţează viteza de avans a apei pe brazde
c) Care sunt factorii sub acţiunea cărora se produce infiltraţia apei în
sol ?

Scurgerea apei pe brazde reprezintă un caz particular al
scurgerii variate, nepermanente cu reducerea debitului de-a
lungul brazdelor.
Factorii principali care influenţează scurgerea sunt: debitul de
alimentare, viteza de infiltraţie a apei în sol pe durata scurgerii, panta
brazdelor, proprietăţile solului care influenţează viteza de infiltraţie
(textura, structura, proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice),
condiţiile hidraulice ale scurgerii (secţiunea şi rugozitatea brazdelor),
durata udării, cultura irigată etc.
Viteza de infiltraţie se reduce odată cu timpul de umectare, de
aceea şi frontul de umectare înaintează în profunzime cu o
viteză continuu descrescătoare
Viteza de infiltraţie este influenţată de o multitudine de factori,
cum sunt: umiditatea iniţială a solului, textura, porozitatea,
structura, covorul vegetal, starea suprafeţei solului în momentul
umectării, metoda de udare, numărul udării etc.
DE AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Scopul irigării culturilor, este de a obţineproducţii mari,
stabile şi eficiente în condiţiile menţinerii sau ridicării
fertilităţii solului, se poate realiza numai prin distribuirea apei
la plante în funcţie de cerinţele fiziologice ale acestora, printr-o
metodă de udare adaptată condiţiilor pedoclimatice,
hidrogeologice şi orografice locale.

b) metoda de udare prin submersiune

c) Metodele de udare prin scurgere la suprafaţă sunt :
metoda de udare prin scurgere la suprafaţă prin brazde şi pe fâşii;
metoda de udare prin submersiune; metoda de udare prin aspersiune;
metoda de udare prin revărsare; metoda de udare subterană; metoda de
udare prin picurare
Intrebarea 2.
a) panta şi microrelieful
b) pe solurile cu textură mai grosieră, cu capacitate mică de
înmagazinare a apei
c) Vânt cu viteze mai mari de 3,5 m/s, temperaturile ridicate şi
umiditatea relativă scăzută
d) Rolul hotărâtor în alegerea metodei de udare revine
condiţiilor economice
Intrebarea 3.
a) Înlocuirea canalelor proviţorii cu conducte
b) culturi prăşitoare, legumelor, pomilor fructiferi şi viţei de vi
c) -se poate folosi la aplicarea udărilor cu ape uzate;
-regimul eolian nu influenţează calitatea udării;
-nu favorizează atacul unor boli la irigarea legumelor, viţei
de vie, pomilor fructiferi, prin faptul că masa foliară nu este
udată şi nici nu contribuie la ridicarea umidităţii relative a
aerului;
Intrebarea 4.
a) debitul de alimentare, viteza de infiltraţie a apei în sol pe durata
scurgerii, panta brazdelor, proprietăţile solului
b) viteza de infiltraţie a apei în sol, panta şi rugozitatea brazdelor
c) Infiltraţia apei în sol se produce sub acţiunea gravitaţiei şi a
diferenţei de tensiune (potenţial capilar) care se creează la
începutul infiltraţiei, când în stratul umezit de la suprafaţă

6. Prezentaţi factorii care condiţionează alegerea metodei de

udare şi precizaţi modul în care aceştia acţionează (4p)
7. Care sunt condiţiile de folosire a udării prin brazde
(3p)
8. Prezentaţi factorii care influenţează scurgerea (3p)

1. Cazacu, E., şi colab. 1985 - Desecări, Editura Ceres, Bucureşti
2. Nicolaescu, I., 1981- Irigaţii prin scurgere la suprafaţă. Editura Ceres, Bucureşti

ELEMENTELE TEHNICE ALE UDĂRII PRIN BRAZDE
Cuprins Pag.
8.2. Elementele tehnice ale udării prin brazde............................................... .......... 75
8.3. Aprecierea şi îmbunătăţirea calităţii udării ................................................ 85
84. Răspunsuri şi comentarii la teste ............................................................................... 89
8.6. Bibliografie minimală ................................................................................................ 90
Acest capitol prezintă:

 elementele tehnice ale udării prin brazde;
 factorii care condiţionează dimensionarea acestora;
 condiţiile necesare dimensionării;
 modul de calcul al elementelor tehnice şi situaţiile specifice
care caracterizează regimul scurgerii apei pe brazdă;
 modul de calcul al elementelor tehnice şi situaţiile specifice
care caracterizează regimul scurgerii apei pe brazdă;
 prezentarea modului de dirijare a udării pe brazde în funcţie
de parametrii specifici ai scurgerii
8.2. ELEMENTELE TEHNICE ALE UDĂRII PRIN BRAZDE

Distanţa între Distanţa între brazdele de udare trebuie în aşa fel
brazdele de stabilită încât să asigure umectarea uniformă a solului pe
udare distanţa dintre rânduri, densitatea recomandată culturii
respective, posibilitatea de mecanizare a culturilor agricole şi
distribuirea apei pe fiecare brazdă din conductele de udare.
Pentru a se realiza distribuirea uniformă a apei, este
necesar ca la stabilirea distanţei dintre brazde să se ţină seama
de distanţa pe care are loc infiltraţia laterală a apei din brazde.
Infiltraţia laterală este influenţată în primul rând de textura
solului şi prezenţa în profilul de sol a unor orizonturi cu
permeabilităţi diferite. O influenţă mai redusă o au adâncimea
apei din brazde, mărimea normei de udare şi durata udării.
Pe solurile cu variaţii mici ale texturii, de la un orizont la altul (fig.
4.1.1.), mărimea infiltraţiei laterale depinde de textura solului, valorile
crescând de la solurile cu textură grosieră la cele cu textură fină. Astfel
lăţimea conturului suprafeţei umezite pe solurile nisipoase este de circa
0,5 m, putând ajunge la 1,2 m pe solurile argiloase.

Fig. 8.2.1. Conturul de umezire la udarea pe brazde în

cazul solurilor cu diferite texturi.
În funcţie de textura solului, se realizează o distribuire uniformă a

apei pe intervalul dintre rândurile de plante la distanţa între brazde
de:
 0,5 m pe solurile nisipoase;
 0,6-0,7 m pe solurile nisipo-lutoase;
 0,8 m pe solurile lutoase;
 0,8-1,0 m pe solurile luto-argiloase;
 1,0-1,2 m pe solurile argiloase.
Distanţele indicate se pot mări în cazul udării pe brazde
cu pante mici şi adâncimea apei în brazdă mare, precum şi pe
solurile cu viteză de infiltraţie redusă, pe care durata de udare
este mai mare.
Pe solurile cu textură semifină şi fină, care prin fenomenul de
umectare-uscare nu prezintă crăpături, în cazul culturilor care se
seamănă la distanţe mai mici de 0,7 m sau în benzi, brazdele se pot
deschide la al doilea interval.
La definitivarea distanţei între brazde, în afară de infiltraţia
laterală a apei din brazde, se va ţine seama de distanţa dintre rândurile
de plante recomandată prin tehnologiile de cultură, precum şi de
caracteristicile echipamentului de udare. Astfel, se va alege o distanţă
Secţiunea care să asigure o umectare uniformă a solului dar şi executarea
transversală a lucrărilor de întreţinere şi recoltare a culturilor fără dificultăţi. Distanţa
brazdelor aleasă trebuie să fie egală cu distanţa între orificiile de pe conducta de
udare sau un multiplu al acesteia.
Secţiunea transversală a brazdelor în momentul
deschiderii are forma triunghiulară sau trapezoidală,
transformându-se în timpul udărilor şi după precipitaţii în formă
de “U” sau parabolică. Adâncimea brazdelor variază între 15 şi
30 cm, lăţimea la fund până la 25 cm şi deschiderea la partea
superioară de 40 până la 100 cm.
Brazdele de udare folosite la irigarea culturilor de câmp se
deschid printre rândurile de plante înaintea primei udări, deschiderea
înlocuind de regulă ultima praşilă mecanică. Se obţin brazde cu
secţiunea uniformă şi cu rugozitate redusă, când terenul a fost arat
adânc din toamnă, lucrat cu grapa cu discuri în primăvară, iar

umiditatea în stratul arabil este de cca 60-75% din intervalul umidităţii
active, pentru ca solul să se reverse după rariţă fără bulgări. Pentru a nu
distruge plantele tinere prin acoperirea cu pământ sau prin rupere,
brazdele nu se vor deschide prea devreme dar nici prea târziu. În
Debitul de momentul deschiderii, înălţimea culturilor cu talie înaltă nu trebuie să
alimentare al depăşească 70-80 cm. Se recomandă ca deschiderea să se facă în zilele
brazdelor de şi la orele cu temperatură mai ridicată, când plantele sunt mai puţin
udare turgescente şi astfel pericolul de distrugere de către tractor şi agregatul
de deschis brazde este mai redus.
Spre deosebire de secţiune, pantă şi lungimea brazdelor,
debitul se poate modifica pe parcursul udării şi de la o udare la
alta. Debitul influenţează direct fenomenul de scurgere şi
implicit durata şi randamentul udării în câmp, uniformitatea de
distribuire a apei, gradul de protejare a solului împotriva
eroziunii şi productivitatea muncii udătorilor.
Debitele de udare pot varia în limite foarte largi între 0,3
l/s şi 3-4 l/s. Debitele se vor stabili pentru fiecare solă în parte,
în funcţie de panta brazdelor de udare, viteza de infiltraţie a apei
în sol şi erodabilitatea solului, lungimea, precum şi forma şi
dimensiunile secţiunii brazdelor de udare. Folosirea unor debite
prea mici va avea ca efect o neuniformitate pronunţată de udare,
prin înregistrarea unor pierderi mari de apă, prin percolare, sub
adâncimea de umectare, o productivitate redusă a udătorilor, ca
urmare a creşterii duratei de udare şi, în final, obţinerea unor
producţii mici şi neuniforme. Toate acestea se datorează vitezei
foarte mici cu care avansează apa pe brazde. Folosirea unor
debite prea mari, mai mari decât debitul maxim neeroziv (Q mn ),
conduce la eroziuni puternice şi la pierderi mari de apă pe la
capătul aval al brazdelor. Prin urmare, debitele trebuie stabilite
în aşa fel încât să se prevină atât pierderile prin percolare şi pe
la capătul aval al brazdelor, cât şi eroziunea solului.
Debitul optim de alimentare al brazdelor are valori
apropiate de debitul maxim neeroziv, pentru perioada de
umectare pe lungimea brazdelor, după care debitul se stabileşte
în funcţie de viteza de infiltraţie a apei în sol, urmărind ca
debitul distribuit să se infiltreze în totalitate pe lungimea
brazdelor de udare. Deci, o udare uniformă, cu pierderi mici de
apă, se poate realiza, de regulă, prin utilizarea a două debite pe
parcursul udării: un debit iniţial (Q i ) mare, apropiat de debitul
maxim neeroziv, în prima parte a udării, până când şuvoiul de
apă se apropie de capătul aval al brazdelor şi un debit de regim
(Q r ), cu o valoare mai mică, egală de regulă cu 1/2-1/4 din
debitul iniţial, care trebuie să se infiltreze de-a lungul brazdelor
şi care se distribuie, până se înmagazinează în sol, norma medie
de udare.
Prin cercetările efectuate, Pleşa şi colab. (1977) au
demonstrat că pe brazdele lungi de udare (  300 m), pe solurile
cu o viteză medie de infiltraţie a apei în sol (cernoziomuri), se
poate folosi un singur debit de alimentare pe toată durata de
udare, în timp ce pe brazdele cu lungimi mai mici sau soluri cu
viteze mici de infiltrare a apei în sol (brun-roşcat) se recomandă

folosirea a două debite de alimentare: iniţial şi de regim.
Marr (1967) recomandă determinarea orientativă a debitului maxim
neeroziv, pe solurile cu textură semifină, cu relaţia:
6,3
Qmn = (8.2.1.)
Ib
în care:
I b reprezintă panta brazdelor la ‰.
Pentru solurile cu textură semifină spre fină, orientativ
debitul maxim neeroziv se determină cu relaţia
6,7
Qmn = (8.2.2.)
Ib
Debitul maxim neeroziv nu trebuie să depăşească debitul
de capacitate maximă a brazdei sau debitul maxim de transport
(Q mt ) care, în cazul unei viteze medii a apei pe brazde, de circa
0,05 m/s, se poate determina cu relaţia:
Q mt ≈ 50 · S (8.2.3.)
în care:
Q mt reprezintă debitul maxim de transport, l/s;
S reprezintă secţiunea transversală a brazdei, m 2 .
Lungimea
Pe brazdele de udare cu panta sub 3‰, debitul maxim de
brazdelor de
transport este mai mic decât debitul maxim neeroziv, de aceea,
udare
debitul de alimentare a brazdelor se ia egal cu debitul maxim de
transport. Ca urmare, problema eroziunii solului pe brazde se
pune numai când panta acestora depăşeşte limita de cca 3‰.
Lungimea brazdelor este influenţată de panta acestora,
proprietăţile fizice şi hidrofizice ale solului, nivelarea terenului şi
cultura irigată. Pe de altă parte, lungimea brazdelor influenţează
randamentul udării, uniformitatea de udare şi producţia culturilor
irigate. Astfel, brazdele cu lungimi şi pante mici asigură distribuirea
uniformă a apei, dar conduc la productivităţi reduse ale udătorilor, în
timp ce udarea pe brazde prea lungi nu permite distribuirea uniformă a
apei, iar pierderile de apă prin percolare sub adâncimea de udare sunt
mari.
Pleşa şi Jinga, 1986, pe baza rezultatelor cercetărilor efectuate
la câmpul experimental de la Periş, au demonstrat că în aceleaşi
condiţii de sol (brun-roşcat), randamentul udării şi producţia de
porumb sunt puternic influenţate de panta şi lungimea brazdelor.
Astfel, pe brazde cu lungimea de 250 m şi panta medie de 5-6‰ s-au
înregistrat randamente în câmp cuprinse între 0,75-0,95 în timp ce prin
folosirea de brazde scurte, de 100 m lungime, cu o pantă de 3-4‰,
randamentele au fost cuprinse între 0,88-0,96, reducându-se la aceeaşi
lungime a brazdelor (100 m) dar cu panta de 8-9‰, până la 0,45.
Lungimea optimă a brazdelor de udare se consideră aceea
care asigură administrarea normei de udare cu pierderi minime
de apă prin percolare şi pe la capătul aval al brazdelor şi un
volum redus de terasamente la nivelarea terenului.
În funcţie de panta brazdelor, nivelarea terenului şi viteza
de infiltraţie a apei, lungimea brazdelor de udare poate varia
între 100 şi 300 m. Lungimea maximă de 300 m poate fi depăşită

în cazul unor pante ale brazdelor cuprinse între 4-7‰, pe soluri

cu viteză de infiltraţie mai reduse şi bine nivelate.
Panta brazdelor devine un factor limitativ al lungimii, la
valori mai mari de 7‰ când, pentru a preveni eroziunea, se
impune folosirea de debite mici.
Pleşa şi colab., 1977, a obţinut producţii mari şi
uniforme, în condiţiile din Dobrogea, pe lungimi ale brazdelor
de 325 m, la panta de 9‰, 375 m la 8‰, 500 m la 4,6‰şi chiar
Panta 600 m la panta de 6,6‰, în culturi de porumb, soia, floarea-
longitudinală a soarelui.
brazdelor de În legumicultură, Ianoşi, 1975, recomandă pentru irigarea
udare tomatelor prin rigole cu o pantă de 3‰, o lungime de 250-260
m.
Panta brazdelor de udare are un rol hotărâtor în
realizarea unor udări de calitate superioară, deoarece prin
influenţa pe care o are asupra vitezei de infiltraţie şi de
circulaţie a apei pe brazde, determină atât lungimea acestora cât
şi debitele de alimentare şi durata de udare.
Corelaţia dintre pantă şi celelalte elemente tehnice ale
udării a fost cercetată şi analizată de Pleşa şi colab., 1977.
Astfel, la creşterea pantei de la 7 la 13,5‰, la un debit de 0,5
l/s, viteza apei pe brazde a crescut de 11 ori. Creşterea vitezei
are ca rezultat reducerea perimetrului şi secţiunii udate a
brazdelor şi, implicit, a vitezei de infiltraţie a apei în sol.
În cazul pantei brazdelor de 9‰ şi debitul de 1 l/s,
secţiunea udată a fost de numai 37-45 cm 2 , ceea ce reprezintă
numai 8-12% din secţiunea totală a brazdei de udare. Reducerea
vitezei de infiltraţie conduce la durate mari de udare, la udări
neuniforme şi randamente de udări în câmp foarte mici.
Panta longitudinală a brazdelor variază între 1‰ şi 12-
15‰, valoarea maximă se poate însă folosi numai pe solurile
Pleşa, 1977, pe baza cercetărilor efectuate, recomandă ca
pantă optimă pentru brazde valorile de 3-7‰, în timp ce
Nicolaescu, 1981, indică un interval mai larg, de 2-15‰ iar
Boohler, 1974, 5‰.
Panta terenului are un rol hotărâtor în stabilirea pantei
brazdelor de udare. Pe terenurile cu panta mai mică decât panta
maximă admisibilă pentru brazde, pentru a rezulta un volum
minim de terasamente la nivelare şi o circulaţie bună a apei,
brazdele se vor trasa paralel cu linia de cea mai mare pantă,
panta acestora fiind deci egală cu panta terenului.
Pe terenurile cu panta mai mare decât panta admisibilă
pentru brazde (12-15‰), în scopul prevenirii fenomenului de
eroziune la scurgerea apei pe brazde, acestea se vor trasa pe o
direcţie puţin înclinată faţă de curbele de nivel.
Panta terenului şi respectiv a brazdelor, precum şi felul
culturii imprimă anumite caracteristici brazdelor de udare. Din
acest punct de vedere, brazdele se pot clasifica în:
 brazde cu panta mică, sub 3‰;
 brazde normale, cu panta cuprinsă între 3-15‰;
 brazde de contur.
Brazdele cu panta mică se folosesc pe terenurile plane
sau cu panta sub 3‰, foarte bine nivelate, pe solurile cu
capacitate mare de înmagazinare a apei. Aceste brazde se pot
executa cu secţiune mare, adânci, şi cu deschiderea la partea
superioară maximă permisă de cultura irigată. Panta redusă
permite utilizarea de debite mari, de 3-3,5 l/s şi acumulare în
secţiunea brazdei a cca 50% din norma de udare. Brazdele
orizontale sau cu panta foarte mică pot fi alimentate pe la
ambele capete.
Brazdele normale se întâlnesc pe terenurile cu panta
cuprinsă între 3-15‰.
Brazdele de contur se folosesc pe terenurile arabile,
precum şi în plantaţiile de vii şi pomi, amplasate pe terenuri cu
panta mai mare de 15‰, pe soluri rezistente la eroziune. Se vor
evita solurile nisipoase şi cele argiloase contractile. Brazdele de
contur se vor trasa pe o direcţie puţin înclinată faţă de curbele de
nivel, asigurându-li-se o pantă de 7-10‰, pentru a fi capabile să
evacueze apa provenite din ploi torenţiale, fără ca apa să treacă
dintr-o brazdă în alta.
Brazdele de contur, în special cele din livezi şi vii, se vor
executa cu secţiunea transversală mai mare şi cu coama din aval
mai înaltă şi mai bine modelată pentru a nu permite trecerea apei
în brazdele din aval. Pe terenurile cu pante mari, în plantaţiile de
pomi, brazdele se pot menţine înierbate. Pe aceleaşi terenuri, sub
Durata de udare influenţa forţei gravitaţionale, creşte distanţa pe care are loc
pe un grup de infiltraţia apei înspre aval, de aceea brazdele se pot deschide la
brazde distanţe mai mari între ele.
În schimb, lungimea brazdelor, precum şi debitul, vor fi
mai reduse în comparaţie cu brazdele normale.
Durata de udare este influenţată de valoarea debitului
distribuit, de viteza de infiltraţie a apei în sol şi de viteza de
avans a apei de-a lungul brazdelor.
La rândul ei, durata de udare influenţează productivitatea
muncii udătorilor, uniformitatea de distribuire a apei de-a lungul
brazdelor şi pierderile de apă, respectiv randamentul udării în
câmp.
În cazul irigării prin brazde, durata de udare se stabileşte
cu o precizie mai redusă decât în cazul aspersiunii, determinarea
necesitând nu numai cunoaşterea elementelor tehnice ale udării,
ci şi măsurarea directă a duratei de avans (T a ) necesară apei să
parcurgă lungimea brazdelor de udare.
Durata de udare se poate determina cu relaţiile:
mb  l  d
Tu = (8.2.4.)
36000  Qi
când se foloseşte un singur debit de alimentare pe toată durata
udării.
Qi
T ur = (Tu  Ta ) (8.2.5.)
Qr

Qi m b  l  d
T ur = (  Ta ) (8.2.6.)
Qr 36000  Q i
când se folosesc două debite de alimentare (Q i şi Q r ), în care:
T u – reprezintă durata de udare cu debit iniţial şi când se
foloseşte un singur debit de alimentare, în ore;
T ur – durata de udare cu debit de regim, în ore;
m b – norma brută de udare, în m 3 /ha;
l – lungimea brazdelor de udare, în m;
d – distanţa dintre brazdele de udare, în m;
Q i , Q r – debitul iniţial, respectiv de regim, în l/s;
Ta – timpul de avans necesar ca apa să ajungă la capătul aval al
brazdelor, în ore.
Nicolaescu, 1984, a analizat diferitele situaţii care se pot
întâlni la aplicarea udărilor în funcţie de durata de avans a apei
pe brazde, prezentând soluţii practice, ingenioase, pentru fiecare
caz în parte.
La aplicarea udărilor pe brazde se pot întâlni trei situaţii
distincte, care imprimă anumite particularităţi la organizarea
udărilor şi determinarea duratei de udare.
I. Când durata de udare determinată cu relaţia T u este
aproximativ egală (+25%) cu durata de avans(T a ) (fig.8.2.2.).
În acest caz se foloseşte un singur debit de alimentare (Q i ) pe
toată durata udării, care se calculează cu relaţia T u . În această
situaţie, când T a ≈T u , pe lungimea brazdelor de udare se
distribuie norma brută medie de udare, iar când T a este diferit de
T u , norma creşte sau se reduce cu valoarea raportului T a /T u .
Fig. 8.2.2. Repartiţia umidităţii

în profilul de sol de-a lungul
brazdelor de udare când durata
de udare este egală cu timpul de
avans (cazul I).
Acest caz este cel mai simplu, din punct de vedere

organizatoric, deoarece nu se modifică debitul de alimentare a
brazdelor pe durata de udare, iar oprirea udării pe un grup de brazde se
face când apa a ajuns la capătul aval al brazdelor. Se obţine şi o durată
redusă de udare, elemente care sporesc productivitatea muncii
udătorilor. Are dezavantajul repartizării mai puţin uniforme a apei de-a

lungul brazdelor de udare, înregistrându-se în zona amonte pierderi de

apă prin percolare sub adâncimea de umezire stabilită, iar în zona din
aval umectarea superficială a solului.
Astfel de situaţii se întâlnesc când se folosesc brazde
lungi de udare pe solurile cu viteză mijlocie de infiltrare a apei
în sol.
II. Când durata de avans (T a ) este mai mică decât
durata de udare (T u ) corespunzătoare distribuirii normei de
udare (fig. 8.2.3.).
Fig. 8.2.3. Repartiţia

umidităţii în profilul de
sol de-a lungul brazdelor
de udare când durata de
udare este mai mare
decât timpul de avans
(cazul II).
Această situaţie se întâlneşte pe solurile cu viteză mică de

infiltraţie, pe brazdele scurte sau cu pante mari.
În acest caz, dacă s-ar întrerupe udarea când apa a ajuns la
capătul aval al brazdelor, norma distribuită ar fi mai mică decât cea
calculată şi astfel nu s-ar asigura umectarea solului pe adâncimea
stabilită şi nici producţiile planificate.
Pentru a distribui norma de udare stabilită şi a înlătura
pierderile de apă de la capătul aval al brazdelor, după ce şuvoiul
de apă din brazde s-a apropiat de capătul aval, se continuă
udarea, dar cu un debit mai mic (Q r ), capabil să se infiltreze pe
lungimea brazdelor.
Durata de udare cu debit de regim se calculează cu relaţia
T ur .
În acest caz, se obţine cea mai bună uniformitate de udare. O
uniformitate superioară se înregistrează numai dacă se foloseşte
sistemul cu recircularea apei, în care situaţie se utilizează pe toată
durata de udare debitul iniţial, iar surplusul de apă care se scurge la
capătul aval al brazdelor se repompează în sistem.
Debitul de regim reprezintă aproximativ 1/2 din Q i pe
solurile cu textură mijlocie până la 1/4 Q i pe solurile cu textură
fină. Valoarea debitului de regim mai depinde şi de lungimea
brazdelor, de numărul udării, de aceea trebuie să se stabilească
prin observaţii directe în momentul aplicării udărilor.

În acest sens, udătorul, la aplicarea udării pe primul grup de
brazde dintr-o solă cu aceleaşi condiţii de sol, pantă şi lungime, când
apa s-a apropiat de capătul aval al brazdelor, reduce debitul la
jumătate, urmărind dacă în noua situaţie debitul distribuit se infiltrează
în totalitate pe lungimea brazdelor. Dacă debitul se infiltrează în
totalitate pe lungimea brazdelor, se continuă udarea un timp egal cu
Tur. Dacă debitul este prea mare, se reduce debitul iniţial la 1/3 sau
chiar 1/4.
Ori de câte ori se folosesc două debite de alimentare pe durata
udării mai multor grupuri de brazde udate simultan, durata totală a
udării (T) cu debit iniţial şi de regim se poate determina cu relaţia:
Qi
T=  Tu (8.2.7.)
Qr
III. Când timpul de avans (T a ) pentru ca apa să ajungă
la capătul aval al brazdelor este mai mare decât durata de
udare determinată cu relaţia T u (fig. 8.2.4.).
Asemenea situaţii se întâlnesc când lungimea brazdelor
nu s-a corelat cu panta acestora şi cu viteza de infiltraţie a apei
în sol, când se prevăd lungimi mari chiar şi pe pante mici ale
brazdelor (0,1-0,3%). Acest caz se întâlneşte destul de frecvent
la aplicarea primei udări, când datorită rugozităţii mai
pronunţate a secţiunii brazdelor şi a vitezei de infiltraţie mai
mari, apa avansează de-a lungul brazdelor cu viteză foarte mică.
În astfel de cazuri se poate alege una din soluţiile:
a – se întrerupe udarea după trecerea timpului (Tu), respectiv
distribuirea normei de udare calculată;
b – se continuă udarea până când apa ajunge la capătul
aval al brazdelor;
c – se reduce lungimea brazdelor, dacă schema hidrotehnică
permite.
În primele două cazuri, uniformitatea udării este
nesatisfăcătoare. În primul caz, nu se asigură umectarea întregii
suprafeţe, ca urmare şi producţia se reduce în mod simţitor.
În ambele cazuri, în special în al doilea, se înregistrează
pierderi mari de apă prin percolare sub adâncimea de udare, în
treimea sau jumătatea amonte a brazdelor de udare, deoarece
norma de udare distribuită (m d ) este mai mare decât cea
calculată cu o valoare egală cu raportul dintre T a şi T u ,
respectiv:
Ta
md = mb (8.2.8.)
Tu
Aceste pierderi sporesc cheltuielile de udare şi implicit
consumul de energie cu pomparea apei. Pierderile de apă pot contribui
în timp la degradarea solului prin înmlăştinare sau salinizare secundară.
Creşterea duratei de udare, pe de altă parte duce la
prelungirea ciclului de udare, fapt care nu mai permite
respectarea intervalului dintre udări, a regimului de irigare
stabilit.
Aceste neajunsuri se înlătură prin:

 stabilirea pe baze ştiinţifice a lungimii brazdelor de udare

încă din faza de proiectare;
 reducerea lungimii brazdelor în timpul exploatării, dacă
schema hidrotehnică permite, în care caz se recalculează
durata de udare;
 reducerea la jumătate, dacă schema hidrotehnică permite, a
lungimii brazdelor de udare, folosind schema din fig. 8.2.5..
La udările următoare se renunţă la utilizarea conductelor de
transport;
Fig. 8.2.5. Schema de amplasare

a conductelor mobile de udare
Fig. 8.2.4. Repartiţia umidităţii utilizată la udarea I. La udările
în profilul de sol de-a lungul următoare nu se mai foloseşte
brazdelor de udare când timpul conducta de transport,
de avans este mai mare decât dublându-se lungimea brazdelor
durata de udare (cazul III). de udare.
 utilizarea, la deschiderea brazdelor, a unor dispozitive pentru

tasarea şi netezirea secţiunii brazdelor, în scopul reducerii
rugozităţii şi a sporirii vitezei de avans a apei. Nu se prevăd
dispozitive de tasare pe brazdele pe care se deplasează roţile
tractorului;
 deschiderea brazdelor cu câtva timp înainte de aplicarea
primei udări, pentru ca până la prima udare, în cazul în care
cad precipitaţii să se micşoreze rugozitatea brazdelor.
Aplicarea primei udări la o umiditate superioară plafonului
minim, deoarece apa înaintează mai repede la un conţinut mai
ridicat de umiditate.

a) Care sunt elementele ]n func’ie de care se stabile;te distan’a ]ntre

brazde ?

b) Care este momentul optim de deschidere a brazdelor de udare ?
c) Care sunt criteriile de stabilire a debitului optim de alimentare al

brazdelor ?
d) În ce condiţii, panta devine un factor limitativ al lungimii brazdelor

de udare ?
e) Care sunt condiţiile în care se folosesc brazdele cu pantă mică ?

 Calitatea udării prin brazde, respectiv uniformitatea de
distribuire a apei de-a lungul brazdelor de udare, randamentul
udării în câmp, productivitatea muncii udărilor, producţia
culturilor agricole şi prevenirea degradării solurilor prin
eroziune sau băltiri sunt puternic influenţate de elementele
tehnice ale udării.
 Parametrii tehnici ai udării trebuie să fie stabiliţi în funcţie de
proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice ale solului,
microrelief şi gradul de nivelare al terenului, cultura irigată,
echipamentul de irigare folosit şi caracteristicile amenajării
pentru irigaţie.
 Elementele tehnice ale udării, fiind influenţate de foarte mulţi
factori (viteza de infiltraţie a apei în sol, gradul de nivelare,
rezistenţa solului la eroziune, cultura irigată etc), care diferă de
la o solă la alta, se impune ca în cadrul fiecărei ferme să se
stabilească pe baza unor determinări şi observaţii efectuate
direct pe teren.
 Unele elemente tehnice (debite, lungimea brazdelor, durata de
udare) trebuie verificate şi stabilite chiar în perioada de udare.
8.3. APRECIEREA ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA CALITĂŢII UDĂRII
Calitatea udării prin brazde se apreciază în funcţie de

uniformitatea distribuirii apei, randamentul udării în câmp, lipsa
sau prezenţa eroziunii şi producţia obţinută de-a lungul
Metode de brazdelor.
determinare Uniformitatea de udare se poate aprecia prin

determinarea adâncimii de umezire a solului de-a lungul

brazdelor de udare cu ajutorul unei vergele din oţel cu diametrul
de 5-6 mm şi lungimea de 1,5 m. Adâncimea de umezire se
apreciază în funcţie de rezistenţa la penetrare a vergelei.
Determinarea se face la 1-2 zile după udare, din 50 în 50 m de-a
lungul brazdelor.
Alt procedeu constă în trasarea curbelor de avans şi de
retragere a apei la udarea pe brazde (fig. 8.3.1.). Pe solurile cu o
viteză de infiltraţie uniformă pe lungimea brazdelor, se obţine o
udare uniformă pe distanţa pe care cele două curbe sunt aproape
paralele, distanţe pe care apa circulând aproximativ acelaşi timp
pe brazde şi cantitatea de apă infiltrată în sol este aproximativ
egală.
Fig. 8.3.1. Curbele de avans a apei pe brazde şi curbe de

retragere, la o pantă de 4,6‰, pe un sol cernoziom tipic.
Precizia de determinare a uniformităţii creşte dacă se

apreciază în funcţie de cantitatea de apă înmagazinată în sol
după udare sau în funcţie de producţia obţinută de-a lungul
brazdelor.Datele cu privire la volumele de apă înmagazinate în
sol pot fi utilizate şi la determinarea randamentului de udare în
câmp.Pentru a aprecia uniformitatea de udare în funcţie de
producţie, se recoltează cultura pe parcele cu lungimea de 25
sau 50 m de-a lungul brazdelor de udare şi apoi se compară
valorile cu producţia medie. Uniformitatea se poate aprecia cu
ajutorul coeficientului de variaţie şi a abaterii standard a
producţiei. În figura 8.3.2. se prezintă uniformitatea de udare
determinată în funcţie de repartiţia umidităţii după udare şi
influenţa uniformităţii de udare asupra producţiei.

Fig. 8.2.2. Repartiţia umidităţii solului şi a producţiei

intr-o cultură de porumb udată pe brazde cu panta de
8,5‰, pe un cernoziom cambic.
Se observă că există o legătură directă între repartiţia umidităţii
după udare şi producţia înregistrată, fapt care permite să se aprecieze
uniformitatea de udare în funcţie de producţia înregistrată de-a lungul
brazdelor de udare, deoarece în producţie se reflectă influenţa tuturor
udărilor aplicate în perioada de vegetaţie.
Uniformitatea de udare se poate îmbunătăţi prin:
 stabilirea elementelor tehnice ale udării în strânsă
corelare între ele, pe de o parte, şi proprietăţile solului,
pe de altă parte, cunoscând că o bună corelare între
lungimea, panta brazdelor şi debitele de alimentare
conduce la o udare uniformă pe toată lungimea brazdelor;
 întreţinerea nivelării capitale prin nivelarea de
exploatare;
 folosirea unui debit iniţial cât mai mare, fără a depăşi
însă debitul neeroziv pentru ca brazdele să fie umectate
cât mai rapid pe toată lungimea;
 folosirea sistemului cu recircularea apei, procedeu care
Cai de
permite utilizarea unui debit mare pe toată durata udării,
îmbunătăţire a
deoarece surplusul de apă se captează la capătul aval al
uniformităţii de
brazdelor şi se utilizează în aval sau se repompează în
udare
reţeaua de alimentare;
 folosirea de brazde cu secţiunea transversală parabolică şi
adâncime redusă pe solurile cu viteza de infiltraţie mică
şi pante mari ale brazdelor, pentru ca apa să înainteze cu
viteză ceva mai mică şi să se mărească cantitatea de apă
infiltrată în sol odată cu creşterea perimetrului udat.
 Uniformitatea la prima udare se poate îmbunătăţi prin:
 netezirea şi tasarea secţiunii brazdelor în momentul
deschiderii cu dispozitive tip obuz ataşate în spatele
rariţelor;
 reducerea lungimii brazdelor la jumătate, dacă sistemul
de distribuire a apei din cadrul sectorului de irigaţie
permite;
 aplicarea primei udări la o umiditate superioară
plafonului minim.
Randamentul udării în câmp reprezintă principalul indice
în funcţie de care se apreciază eficienţa de folosire a apei.
Randamentul mediu de udare se utilizează la planificarea şi
distribuire debitelor în sistemele de irigaţie şi la efectuarea de
prognoze cu privire la evoluţia nivelului apei freatice pe
terenurile irigate.
Randamentul udării în câmp reprezintă raportul dintre
norma medie de udare înmagazinată în sol pe adâncimea de
udare şi volumul de apă distribuit la hectar.
Se poate exprima la unitate sau în procente.
Aprecierea gradului de folosire al apei se mai poate
exprima şi prin eficienţa de folosire a apei, care se determină

prin raportul între volumul de apă consumat prin
evapotranspiraţie la volumul de apă distribuit la unitatea de
Randamentul suprafaţă.
udării în câmp Pentru calcularea randamentului udării în câmp, se
determină fie norma de udare înmagazinată în sol pe adâncimea
de umectare luată în calcul, fie pierderile de apă prin percolare
sub adâncimea de udare şi pierderile de apă care au loc pe la
capătul aval al brazdelor de udare.
Volumul de apă înmagazinat în sol pe adâncimea de
udare şi sub această adâncime (volumul pierdut) se calculează
pe baza probelor de umiditate recoltate la 1-2 zile de la
aplicarea udării.
Pentru determinări mai precise se vor folosi apometre
speciale instalate la capătul amonte şi aval al brazdelor.
Apometrul din aval permite determinarea volumul de apă care se
pierde pe la capătul aval al brazdelor.
Randamentul udării este influenţat de gradul de nivelare
Calcularea al terenului, de elementele tehnice ale udării, precum şi de unii
randamentului factori subiectivi, în primul rând de priceperea şi de conştiinţa
udării în câmp udătorilor şi a celor ce dirijează şi organizează aplicarea udării.
În prezent, când în toate sectoarele de activitate se pune
problema reducerii consumului de energie, folosirea cât mai
eficientă a tuturor resurselor, inclusiv a apei şi ridicarea
eficienţei economice a tuturor activităţilor, se impune ca şi în
cadrul sistemelor de irigaţii să se stabilească măsuri concrete în
acest sens. În cazul udării pe brazde, o sursă importantă pentru
reducerea consumului de energie o constituie îmbunătăţirea
randamentului udării în câmp. În cadrul sistemelor se acordă o
atenţie mai mare combaterii pierderilor de apă din reţeaua de
canale, neacordându-se atenţia cuvenită prevenirii pierderilor de
apă în câmp, la aplicarea udărilor.
Pleşa, 1986, în cercetările efectuate pe cernoziomurile
tipic şi cambic din Dobrogea şi solul brun-roşcat din centrul
Câmpiei Române, pe brazde lungi de udare, cu panta cuprinsă
între 4,2 şi 9‰, a înregistrat randamente care au variat între 70
şi 86%.

a) Care este momentul optim de determinare a uniformităţii de udare

prin sondarea brazdelor ?
b) Care este principalul indice în funcţie de care se apreciază

eficienţa de folosire a apei ?

c) Ce informaţii oferă apometrul instalat în avalul brazdelor de

udare ?

 Calitatea udării prin brazde se apreciază în funcţie de
uniformitatea distribuirii apei, randamentul udării în
câmp, lipsa sau prezenţa eroziunii şi producţia obţinută
de-a lungul brazdelor.
 Uniformitatea de udare se poate aprecia prin
determinarea adâncimii de umezire a solului de-a lungul
brazdelor de udare
 Precizia de determinare a uniformităţii creşte dacă se
apreciază în funcţie de cantitatea de apă înmagazinată în
sol după udare sau în funcţie de producţia obţinută de-a
lungul brazdelor.
 Randamentul udării în câmp reprezintă raportul dintre
norma medie de udare înmagazinată în sol pe adâncimea
de udare şi volumul de apă distribuit la hectar
RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE

AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) textura solului şi distanţa tehnologică între rândurile de
plante.
b) Brazdele de udare folosite la irigarea culturilor de câmp se deschid

printre rândurile de plante înaintea primei udări, deschiderea înlocuind
de regulă ultima praşilă mecanică.
c) Debitul optim de alimentare al brazdelor are valori apropiate

de debitul maxim neeroziv, pentru perioada de umectare pe
lungimea brazdelor, după care debitul se stabileşte în funcţie de
viteza de infiltraţie a apei în sol
d) Panta brazdelor devine un factor limitativ al lungimii, la

valori mai mari de 7‰
e) Brazdele cu panta mică se folosesc pe terenurile plane sau cu

panta sub 3‰, foarte bine nivelate, pe solurile cu capacitate
mare de înmagazinare a apei şi se execută cu secţiune mare,
adânci, şi cu deschidere maximă la partea superioară

Intrebarea 2.
a) la 1-2 zile după udare, din 50 în 50 m de-a lungul brazdelor.
b). Randamentul udării în câmp
c) Apometrul din aval permite determinarea volumul de apă care

se pierde pe la capătul aval al brazdelor

9. Prezentaţi factorii care condiţionează alegerea distanţei

dintre brazdele de udare şi modul lor de acţiune. (3p)
10. Detaliaţi modul în care se administrează apa pe brazde,

când durata de avans (T a ) este mai mică decât durata
de udare (T u ) corespunzătoare distribuirii normei de
udare (4p)
11. Definiţi radnamentul udării în camp şi prezentaţi factorii

care îl influenţează (3p)
8.6. Bibliografie minimală

Bucureşti
2. Niţu, I., Răuţă, C., Drăcea, Maria, 1988 - Lucrările agropedoameliorative. Editura Ceres,
Bucureşti
3. Pleşa, I. şi colab., 1977 - Rolul pantei brazdelor în stabilirea elementelor tehnice
ale udării. Lucrări ştiinţifice, vol. VI, ASAS, SCCI, Valu lui Traian

Unitatea de învăţare nr.9
METODA DE UDARE PRIN ASPERSIUNE
Cuprins Pag.
9.1.Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9.......................................................... 91
9.2. Prezentare generală a metodei de udare prin aspersiune ............................. .......... 91
9.3. Condiţii de folosire a udării prin aspersiune............................................... 94
9.4. Răspunsuri şi comentarii la teste .............................................................................. 100
9.6. Bibliografie minimală ............................................................................................... 101
9.1.OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 9
Acest capitol prezintă metoda de udare prin aspersiune sub

aspectul:
 condiţiilor de utilizare şi favorabilitatea pentru diferite
categorii de teren;
 avantajelor şi dezavantajelor metodie;
indicilor calitativi.
9.2. PREZENTARE GENERALĂ A METODEI DE UDARE PRIN

ASPERSIUNE
Udarea prin aspersiune se realizează prin pulverizarea

apei sub presiune în atmosferă cu ajutorul unor dispozitive
(aspersoare, microaspersoare şi duze) şi revenirea acesteia pe
suprafaţa solului sau a plantelor sub formă de picături.
Clasificare Principial, se pot lua în considerare sisteme de irigare
prin aspersiune cu acoperire integrală (clasice) şi sisteme
localizate de irigare prin aspersiune (microaspersiune).
Conform unui al doilea criteriu se deosebesc sisteme de
irigare prin aspersiune, cu deplasarea aripilor de ploaie sau a
instalaţiilor (cel mai frecvent întâlnite) şi sisteme fixe de irigare
prin aspersiune (caz mai rar întâlnit în domeniul agriculturii; se
folosesc frecvent în amenajările de irigaţii din zonele de
agrement udate cu ajutorul aspersoarelor telescopice – Pop Up –
sau a microaspersoarelor şi în unele amenajări horticole irigate
prin microaspersiune).
Avantaje ale Aspersiunea a cunoscut în ultimele decenii o dezvoltare
aspersiunii foarte rapidă, pe de o parte datorită perfecţionării şi
diversificării echipamentelor de udare, a trecerii de la mutarea
manuală la mutarea mecanizată a aripilor de ploaie şi mai ales
datorită apariţiei instalaţiilor autodeplasabile complet sau
cvasicomplet automatizate, iar pe de altă parte ca urmare a
avantajelor deosebite pe care le prezintă această metodă. Metoda
de udare prin aspersiune îndeplineşte principalele condiţii cerute

unei metode corespunzătoare de udare. Astfel, asigură

distribuirea apei destul de uniform pe teren, cu pierderi minime
de apă şi de teren şi cu un consum redus de forţă de muncă.
Principalele avantaje ale aspersiunii sunt următoarele:
 permite controlul riguros al volumelor de apă distribuite deci
aplicarea de norme mici de udare prin controlul strict al
duratei de udare;
 pierderile de apă la aplicarea udării sunt mici, asigurând un
randament ridicat al udării în câmp, circa 0,9, economia de
apă faţă de udarea prin scurgere la suprafaţă fiind de cel
puţin 15-30%; când se folosesc instalaţii cu tehnicitate
ridicată, randamentul poate tinde chiar către valoarea 1;
 nu necesită lucrări costisitoare de nivelare deci, se poate
folosi şi pe terenurile cu microrelief frământat;
 suprafaţa scoasă din cultură este redusă, iar lipsa canalelor,
rigolelor, brazdelor sau fâşiilor uşurează mecanizarea
lucrărilor agricole;
 se poate folosi pe toate tipurile de sol şi pentru udarea
tuturor culturilor;
 în general nu necesită un grad ridicat de calificare din partea
udătorilor, instruirea putându-se face într-un timp scurt; se
poate realiza o udare de calitate superioară chiar şi fără o
practică îndelungată în aplicarea udărilor, deoarece unii din
factorii care contribuie la realizarea unei uniformităţi bune
de udare sunt incluşi în construcţia echipamentului de udare;
precizăm însă, în mod firesc, necesitatea unei instruiri
temeinice în cazul folosirii unor instalaţii de udare cu
tehnicitate ridicată ce înglobează dispozitive moderne de
programare şi automatizare;
 prin folosirea instalaţiilor cu grad ridicat de mecanizare şi
automatizare se asigură productivităţi ridicate la aplicarea
udărilor;
 automatizarea distribuirii apei se face mult mai uşor decât în
cazul udării prin scurgerea la suprafaţă;
 poate fi folosită multilateral la distribuirea îngrăşămintelor,
pesticidelor, combaterea îngheţurilor târzii şi la spălarea
sărurilor din profilul de sol, la umectări de răsărire şi
stimulare a efectului erbicid etc;
Dezavantaje Metoda de udare prin aspersiune are însă şi unele
dezavantaje, mai importante fiind următoarele:
 cheltuielile de exploatare sunt mai mari, deoarece pentru
realizarea unei presiuni mai ridicate consumul de energie
poate creşte faţă de cel impus în cazul metodei de udare prin
scurgere la suprafaţă cu cca 40-50%;
 se utilizează pentru echipamentul de udare materiale energo-
intensive: aluminiu, oţel, mase plastice etc.;
 în condiţii de vânt, cu viteza mai mare de 3,5 m/s, nu se mai
asigură o uniformitate de udare satisfăcătoare;
 aplicată pe un sol cu textură fină, neacoperit cu vegetaţie,
folosind aspersoare care nu pulverizează bine jetul, cu

intensităţi şi picături mari, se favorizează distrugerea

agregatelor structurale şi formarea crustei;
 poate favoriza atacul unor boli criptogamice ca urmare a
ridicării umidităţii atmosferice şi a împroşcării plantelor cu
apă încărcată cu pământ;
 mutarea manuală a aripilor de udare este o operaţie grea şi
neplăcută, în special la culturile cu talie înaltă;
 în timpul funcţionării agregatelor şi aspersoarelor se pot ivi
defecţiuni tehnice (pene de motor, înfundarea duzelor,
oprirea sau desprinderea aspersoarelor etc.).
Prin extinderea pe suprafeţe din ce în ce mai mari a instalaţiilor
de aspersiune autodeplasabile transversal (IAT - 300, IATF - 300) şi cu
pivot central IAP - 450, principalul dezavantaj legat de mutarea
manuală poate fi înlăturat.

a) Care este pincipiul de distribuire a apei către plante la udarea prin

aspersiune ?
b) Care este randamentul mediu al metodei de udare prin aspersiune?
c) Care edte principalul dezavantaj al aspersiunii, din punct de vedere

fitosanitar ?

 Udarea prin aspersiune se realizează prin pulverizarea
apei sub presiune în atmosferă cu ajutorul unor
dispozitive (aspersoare, microaspersoare şi duze) şi
revenirea acesteia pe suprafaţa solului sau a plantelor sub
formă de picături
 Metoda de udare prin aspersiune îndeplineşte
principalele condiţii cerute unei metode corespunzătoare
de udare. Astfel, asigură distribuirea apei destul de
uniform pe teren, cu pierderi minime de apă şi de teren şi
cu un consum redus de forţă de muncă.
 Prin extinderea pe suprafeţe din ce în ce mai mari a
instalaţiilor de aspersiune autodeplasabile transversal
(IAT - 300, IATF - 300) şi cu pivot central IAP - 450,
principalul dezavantaj legat de mutarea manuală poate fi
înlăturat

9.3. CONDIŢII DE FOLOSIRE A UDĂRII PRIN ASPERSIUNE
Metoda de udare prin aspersiune se poate folosi:

Condiţii de  pe toate tipurile de sol, de la nisipuri la solurile cu textură
utilizare fină;
 atât pe terenurile plane cât şi pe cele cu microrelief
frământat;
 pe terenurile cu apă freatică aflată la adâncimi mici;
 pe solurile salinizate;
 pe solurile superficiale, care necesită aplicarea de norme
mici de udare la intervale scurte de timp;
 pe solurile neuniforme din punct de vedere textural, pe
care se poate distribui uniform apa numai prin aspersiune
sau picurare, cu condiţia să se aleagă un aspersor care să
asigure o intensitate de udare mai mică decât viteza
minimă de infiltraţie a apei în sol.
Aspersiunea este indicată şi în zonele unde nu există o
tradiţie, o experienţă îndelungată la aplicarea udărilor prin alte
metode.
Indicii Pentru a se asigura distribuirea apei prin aspersiune este
calitativ- necesar să se transporte apa de la sursă până la instalaţiile de udare
funcţionali ai şi să se realizeze presiunea necesară de funcţionare a aspersoarelor.
aspersoarelor Pornind de la sursa de apă, într-un sistem de irigaţie prin aspersiune
se pot întâlni: canale de aducţiune, staţii de pompare şi de punere
Debitul sub presiune sau agregate de pompare, conducte sub presiune,
aspersorului instalaţii de udare, aspersoare şi diverse piese anexe care constituie
schema hidrotehnică.
Principalii indici ai aspersoarelor sunt debit, rază de stropire,
intensitate de udare, fineţea ploii şi se pot determina prin măsurători
directe sau cu ajutorul unor relaţii de calcul.
Debitul aspersorului se poate determina cu relaţia:
Qa   2gh (9.3.1)
în care:
Qa reprezintă debitul aspersorului, în m 3 /s;
ω - secţiunea duzei, în m 2 ;
g - acceleraţia gravitaţională, în m/s 2;
h - presiunea apei, în mCA;
μ - coeficientul de debit (0,93-0,97).
Pierderile de sarcină care se înregistrează la circulaţia de-a
lungul aripii de udare conduc la reducerea presiunii şi implicit a
debitului şi a uniformităţii de udare. Pillsbury şi Degan, 1968,
apreciază că o reducere a debitului cu 10%, între primul şi ultimul
aspersor, nu influenţează în prea mare măsură uniformitatea de
udare. O reducere a debitului de 10% se înregistrează la o diminuare
Schema de a presiunii de 20%.
udare Raza de acţiune a aspersoarelor se poate calcula cu relaţiile:
R=1,35 dh sau (9.3.2)
v2
R=2 sin 2α 2g (9.3.3.)

în care:
R - reprezintă raza de acţiune a aspersorului, în m;
d - diametrul duzei, în mm;
h - presiunea la aspersor, în mCA;
α - unghiul de înclinare al ţevii de lansare a jetului;
v - viteza apei la ieşirea din duză, în m/s;
În funcţie de raza de acţiune sau stropire se stabileşte schema
de udare.
Schema de udare precizează distanţa dintre aspersoare pe
aripă (d 1 ) şi distanţa dintre două poziţii succesive ale aripilor de
ploaie (d 2 ). În funcţie de valorile d 1 şi d 2 şi a poziţiei aspersoarelor
de pe două aripi alăturate, schemele de udare rezultate pot fi în
pătrat, în dreptunghi sau în triunghi.
Cele mai simple şi cele mai utilizate scheme sunt cele în
pătrat şi dreptunghi. Schema în dreptunghi este indicată pentru
zonele în care vânturile au o direcţie stabilă, în care caz se
recomandă ca latura lungă a dreptunghiului să se amplaseze paralel
cu direcţia vântului. Dacă vântul bate paralel cu aripa de udare,
pentru a nu rămâne suprafeţe neudate se va reduce distanţa d 2 dintre
două poziţii succesive ale aripilor de udare.
Schema în triunghi se realizează când d 1 =d 2 , însă primul
aspersor se amplasează alternativ pe aripile de udare, la d 1 /2 şi d 1 .
Acest mod de amplasare este mai dificil şi de aceea schema de lucru
în triunghi se foloseşte pe scară redusă, deşi asigură uniformitatea
cea mai bună de udare.
La stabilirea schemelor de udare, distanţele d 1 şi d 2 se vor
alege în aşa fel încât să reprezinte maxim 65% din diametrul udat. În
condiţii de vânt, pentru a nu se reduce uniformitatea de udare, gradul
de suprapunere a razelor de udare va creşte o dată cu viteza vântului,
Intensitatea distanţa dintre aspersoare reprezentând:
ploii  60% din diametrul udat la viteze până la 2,5m/s;
 50% din diametrul udat la viteze cuprinse între 2,5 şi
5,0m/s;
 30% din diametrul udat la viteze peste 5,0m/s.
Cele mai utilizate distanţe (d 1 , d 2 ) şi scheme de udare pentru
diferite aspersoare sunt:
 aspersorul ASJ - 1M şi cele echivalente de fabricaţie
străină
18x18m; 18x24m;
 aspersorul ASM - 1 şi cele echivalente de fabricaţie

străină
24x24m; 24x30m;
 aspersorul ASM – 2 şi cele echivalente de fabricaţie

Intensitatea străină
medie orară 30x30m; 30x36m;
reală
 aspersorul ASM - 3 şi cele echivalente de fabricaţie
străină

24x24m; 24x30m
 aspersorul ARS - 2 şi cele echivalente de fabricaţie străină
36x36m; 36x42m.
Intensitatea ploii sau pluviometria reprezintă cantitatea de

apă distribuită de aspersoare în cadrul schemei de udare, în unitatea
de timp. Se exprimă în mm/oră sau mm/minut.
Intensitatea de udare este influenţată de caracteristicile
constructive ale aspersorului, de presiunea de funcţionare, diametrul
duzei, schema de udare şi condiţiile atmosferice.
Înălţimea stratului de apă care cade pe sol timp de o oră
poartă numele de intensitatea medie orară. Intensitatea medie orară
(i t ) se calculează cu relaţia:
1000  Qasp   c
it  (mm/h)
d1  d 2
în care:
Q asp - este debitul aspersorului, în m 3 /oră;
η c - randamentul udării în câmp;
d 1 , d 2 - distanţa dintre aspersoare şi respectiv aripi, în m.
Pentru condiţiile climatice din ţara noastră şi
aspersoarele folosite, randamentul mediu în câmp este de 0,9. S-au
avut în vedere numai pierderile de apă prin evaporare în timpul
udării, care după Pricop Gh., 1971, au o valoare medie de 10% din
debitul distribuit, la duze cu diametrul mai mic de 10mm.
Intensitatea medie orară reală (i r ) se determină pe teren în
timpul funcţionării aspersoarelor, în schema de udare, prin
amplasarea unor pluviometre (se pot folosi orice fel de recipiente de
formă cilindrică sau paralelipiped drept) într-un caroiaj între cele 4
Intensitatea aspersoare din schema de udare. Intensitatea ploii se stabileşte prin
instantanee măsurarea înălţimii stratului de apă din pluviometre şi raportarea ei
la unitatea de timp, sau se măsoară volumul de apă (ml) cu ajutorul
unor cilindri gradaţi, care apoi se raportează la suprafaţa
Durata udării recipientului şi unitatea de timp.
Intensitatea medie reală se calculează cu relaţia:
in
h i
(mm/h)
ir  i 1
n
Fineţea ploii în care:
aspersate h i - este înălţimea stratului de apă din pluviometre, în mm;
n - numărul pluviometrelor.
Intensitatea medie reală se foloseşte la determinarea duratei
de udare.
Un aspersor ideal trebuie să realizeze o intensitate a cărei
valoare să crească continuu cu valori mici de la periferia jetului
către aspersor. Aceste tipuri de aspersoare realizează o uniformitate
bună atunci când schemele de lucru se stabilesc în mod judicios, în
funcţie de repartizarea intensităţii pe rază. Din figura 6.30 se
observă că prin suprapunerile obţinute se realizează o uniformitate

bună de distribuire a apei pe teren.
Uniformitate Intensitatea precum şi uniformitatea de udare sunt în mare
a de udare măsură influenţate de presiunea de lucru şi de duza folosită. Astfel,
când aspersorul funcţionează la o presiune prea joasă, se obţin
picături mari şi o distribuire neuniformă a apei. Când presiunea este
prea ridicată, jetul aspersorului este pulverizat în picături prea mici
care sunt repartizate în jurul aspersorului. În plus, distribuţia apei
este puternic influenţată de vânt. Funcţionarea la presiunea de lucru
recomandată asigură o distribuire normală a apei.
Fig. 9.30. Intensitatea de udare Fig. 9.31. Efectul diferitelor presiuni

rezultată în urma suprapunerilor asupra distribuţiei apei de către
aspersor la presiune:
a-prea mică; b-normală; c-prea mare
Intensitatea instantanee (i s ) sau intensitatea pe rotaţie,

corespunde înălţimii ploii realizată la o rotaţie completă a
aspersorului. Se determină prin raportul dintre intensitatea medie
orară reală (i r ) şi numărul de rotaţii al aspersorului pe oră.
Durata udării (t) reprezintă timpul de funcţionare a unei aripi
într-o poziţie de udare, necesar pentru aplicarea normei de udare:
Alegerea
tipului de
m
aspersor t (ore) (9.3.)
10  i r
în care:
m - este norma de udare, în m 3 /ha;
i r - intensitatea medie orară, în mm/oră.
Fineţea ploii indică gradul de pulverizare a jetului de apă de

către aspersor, expresia numerică a fineţii ploii fiind dată de
diametrul picăturilor de apă. Se recomandă ca mărimea picăturilor să
fie cuprinsă între 0,5 şi 1 mm. Picăturile cu diametrul mai mic de 0,5
mm conduc la pierderi mari de apă prin evaporaţie şi la influenţe mai
puternice ale vântului, iar cele mai mari de 1 mm pot afecta plantele
sensibile. O dată cu creşterea diametrului, creşte şi crusta care se
formează pe solurile cu textură semifină şi fină, fapt care contribuie
la reducerea vitezei de infiltraţie a apei în sol. Pe solurile argiloase,
la diametrul picăturilor de 1 mm, după 15 minute de la începerea
udării, viteza de infiltraţie s-a redus cu 10%, în timp ce la diametrul

de 2 mm, viteza de infiltraţie s-a redus cu 40%. Prin măsurători

directe, diametrul picăturilor se determină cu mari dificultăţi, de
aceea s-au stabilit relaţii care permit determinarea indirectă a fineţii
ploii. Fineţea ploii se poate aprecia în funcţie de valoarea
coeficientului de pulverizare.
Coeficientul de pulverizare (Kp) se determină cu relaţia:
d
Kp  (9.2.3)
h
în care:
d - este diametrul duzei, în mm;
h - presiunea apei la aspersor, în mCA;
Aprecierea ploii după acest coeficient se face astfel:
Kp > 0,5 - ploaie grosieră, indicată pe solurile cu textură
grosieră şi culturi furajere perene;
Kp=0,3-0,5 - ploaie mijlocie, recomandată pentru culturile de
câmp, pe solurile mijlocii spre fine;
Kp<0,3 - ploaie fină, indicată pentru toate solurile şi culturile,
chiar şi pentru cele sensibile: flori, legume,
tutun etc.
Fineţea ploii unui aspersor se poate îmbunătăţii prin folosirea
de duze cu diametrul mai mic sau ridicarea presiunii de regim.
Uniformitatea de udare reprezintă indicele care influenţează
în cea mai mare măsură calitatea udării, randamentul udării în câmp,
precum şi uniformitatea producţiei şi sporurile de producţie obţinute
prin irigare.
Uniformitatea de udare se recomandă să se determine la
funcţionarea aspersoarelor în schema de udare, prin instalarea de
cutii pluviometrice în colţurile carourilor care pot avea latura de 2-
4m.
După aplicarea udării se măsoară cantitatea de apă din fiecare
pluviometru.
Coeficientul de uniformitate (C u ) se determină cu relaţia:
C u  100(1 -
 IaI ) (%) (9.24)
Vm  n
în care:
 IaI - reprezintă suma abaterilor parţiale faţă de volumul
de apă mediu colectat în pluviometre, în cm 3 ;
V m - volumul mediu de apă colectat în cutiile pluviometre, în
cm 3 ;
n - numărul de cutii pluviometrice.
Valori ale coeficientului de uniformitate mai mari de 85%
indică o uniformitate foarte bună de udare, cele cuprinse între 75 şi
85% o uniformitate medie, între 65-75% o uniformitate slabă şi sub
65% o uniformitate nesatisfăcătoare.
În cazul culturilor cu distanţa mai mare între rânduri (pomi,
viţa de vie), se admite un coeficient de uniformitate mai redus, de
80% la distanţa între rânduri cuprinsă între 2 şi 4 m, 75% la 4-6 m şi
chiar 65% la distanţe mai mari de 6 m.
Alegerea tipului de aspersor, a duzei, presiunii de funcţionare

şi a schemei de udare, sau numai a duzei şi schemei, trebuie să se

facă în funcţie de următorii factori principali:
 intensitatea de udare realizată de aspersor la funcţionarea
în schemă;
 viteza de infiltraţie a apei în sol, panta terenului, cultura
irigată şi gradul de acoperire a solului de către plante;
 presiunea disponibilă la hidrant;
 fineţea ploii şi uniformitatea de udare;
 intensitatea şi frecvenţa vântului;
 obţinerea unui număr întreg de mutări ale aripii (1-3
mutări pe zi).
Pentru a asigura o uniformitate bună de udare trebuie ca apa
aspersată să se infiltreze în totalitate în sol, să nu producă scurgeri
sau băltiri la suprafaţa solului. Această condiţie de bază se
realizează când intensitatea de udare realizată de aspersor la
funcţionarea în schemă este egală sau mai mică decât viteza de
infiltraţie stabilizată a apei în sol.
Valorile vitezei de infiltraţie stabilizate sunt influenţate de
foarte mulţi factori, rol hotărâtor având însă textura, starea
structurală a solului, porozitatea şi gradul de acoperire cu vegetaţie.
În funcţie de aceşti factori, în tabelul 9.3.1, se prezintă, după
Pillsbury, 1972, variaţia vitezei de infiltraţie stabilizată.
Tabelul 9.3.1
Variaţia vitezei de infiltraţie în funcţie de textura
şi starea suprafeţei solului
Soluri cu structură bună, Soluri slab structurate,
Textura solului
acoperite cu vegetaţie neacoperite de vegetaţie
Nisipuri grosiere 20 -25 mm/h 12 mm/h
Nisipuri fine 12 – 20 mm/h 10 mm/h
Soluri luto-nisipoase 12 mm/h 8 mm/h
Soluri lutoase 10 mm/h 7 mm/h
Soluri luto-argiloase 8 mm/h 6 mm/h
Soluri argiloase 5 mm/h 2 mm/h
Solurile acoperite cu vegetaţie permit folosirea unei

intensităţi mai mari cu 10-15% decât cele neacoperite (Cazacu E.,
1975).
Pe terenurile în pantă, apa, sub influenţa forţei gravitaţionale,
are tendinţa să se scurgă pe linia de cea mai mare pantă şi de aceea
intensitatea de udare recomandată pentru solul respectiv se va reduce
cu următoarele valori:
 pe terenurile cu pantă cuprinsă între 5 şi 8% cu 20%;
 pe terenurile cu panta cuprinsă între 9 şi 12% cu 40%;
 pe terenurile cu panta cuprinsă între 13 şi 20% cu 60%;
 pe terenurile cu panta mai mare de 20%cu 75%.


a) Care este criteriul de alegere a schemei de udare ?
b) Care este Intensitatea ploii sau pluviometria ?
d) Ce semnificaţie are relaţia Kp<0,3 ?

 Metoda de udare prin aspersiune se poate folosi pe toate
tipurile de sol, de la nisipuri la solurile cu textură fină,
atât pe terenuri plane cât şi pe cele cu microrelief
frământat sau cu apă freatică aflată la adâncime mică, pe
solurile salinizate, erodate sau neuniforme din punct de
vedere textural, datorită posibilităţii unui control bun al
normelor de udare şi a debitelor.
 Principalii indici ai aspersoarelor sunt debit, rază de
stropire, intensitate de udare, fineţea ploii şi se pot
determina prin măsurători directe sau cu ajutorul unor
relaţii de calcul.
 Schema de udare precizează distanţa dintre aspersoare pe
aripă (d 1 ) şi distanţa dintre două poziţii succesive ale
aripilor de ploaie (d 2 ).
 Intensitatea ploii sau pluviometria reprezintă cantitatea
de apă distribuită de aspersoare în cadrul schemei de
udare, în unitatea de timp. Se exprimă în mm/oră sau
mm/minut.
 intensitatea de udare realizată de aspersor la funcţionarea
în schemă trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu
viteza de infiltraţie stabilizată a apei în sol.


DE AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
a) Udarea prin aspersiune se realizează prin pulverizarea apei
sub presiune în atmosferă cu ajutorul unor dispozitive
(aspersoare, microaspersoare şi duze) şi revenirea acesteia pe
suprafaţa solului sau a plantelor sub formă de picături.
b) circa 0,9,
c) Poate favoriza atacul unor boli criptogamice ca urmare a

ridicării umidităţii atmosferice şi a împroşcării plantelor cu apă
încărcată cu pământ;
Intrebarea 2
a) l La stabilirea schemelor de udare, distanţele d 1 şi d 2 se vor
alege în aşa fel încât să reprezinte maxim 65% din diametrul
udat
b). Intensitatea ploii sau pluviometria reprezintă cantitatea de

apă distribuită de aspersoare în cadrul schemei de udare, în
unitatea de timp. Se exprimă în mm/oră sau mm/minut
c) Kp<0,3 - ploaie fină, indicată pentru toate solurile şi

culturile, chiar şi pentru cele sensibile: flori, legume, tutun etc

12. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele metodei de utare

prin aspersiune. (3p)
13. Cum se apreciază uniformitatea udării prin

aspersiune ? (3p)
14. Prezentaţi modul de alegere a tipului de aspersor (4p)

Bucureşti
Bucureşti
3. Pleşa, I., Cîmpeanu S., 2001 - Îmbunătăţiri funciare, Ed Cris Book Universal,
Bucureşti,

UDAREA PRIN PICURARE
Cuprins Pag.
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10....................................................... 102
10.2. Generalităţi privind irigaţia prin picurare............................................... ....... 102
10.3. Componenţa unei instalaţii de irigare prin picurare................................... 104
10.4. Alegerea tipului de picurătoare 109
10.5. Elemente tehnice ale metodei de udare prin picurare 111
10.6. Răspunsuri şi comentarii la teste ............................................................................ 114
10.7. Lucrarea de verificare nr. 10 .................................................................................... 116
10.8. Bibliografie minimală ............................................................................................. 116
 Condiţiile de utilizare a sistemului de irigare prin picurare;

 Avantajele şi dezavantajele metodei de udare prin picurare în
raport cu planta solul şi alte metode de udare;
 Prezentarea generală a instalaţiei de udare prin picurare IUP – 1;
 Elementele tehnice ale udării prin picurare
10.2. GENERALITĂŢI PRIVIND IRIGAŢIA PRIN PICURARE
Origine Metoda de udare prin picurare este originară din Israel,

fiind relativ nouă (datează de cca 55 ani). Această metodă de
udare constă în distribuirea apei pe teren în mod lent, sub formă
de picături. Face parte din categoria irigaţiei localizate, metodă
ce se caracterizează prin aceea că apa distribuită pe teren
umectează numai o parte din suprafaţa solului, rămânând în
intervalul dintre rânduri şi chiar pe rând porţiuni neumezite.
Principiul de În cadrul metodei de udare prin picurare apa este
distribuţie a apei distribuită punctual la nivelul solului cu un debit redus şi
presiune practic nulă cu ajutorul picurătoarelor sau a
microtuburilor capilare. Eficacitatea apei distribuite punctual
depinde în mod esenţial de condiţiile în care se face difuzia ei în
sol (pe verticală dar mai ales pe orizontală). În consecinţă este
absolut necesară cunoaşterea repartiţiei apei în sol în raport cu
zona de dezvoltare a rădăcinilor plantelor irigate. Această
cunoaştere este cu atât mai importantă cu cât prin picurare există
şi posibilitatea administrării de îngrăşăminte odată cu apa de
irigaţie.
Componente Metoda foloseşte instalaţii alcătuite dintr–o reţea de
conducte din material plastic (amplasate subteran sau la
suprafaţa terenului) prevăzute cu dispozitive speciale de
picurare, la anumite distanţe, în funcţie de planta ce se irigă.

Fig. 10.2.1. Prezentare schematică a unui sistem de irigaţie prin

picurare
Tipuri de Această metodă poate fi practicată în mai multe moduri:

utilizare 1. Din punct de vedere al distribuţiei apei se pot
întâlni:
 distribuţia apei la fiecare plantă cu un picurător
(simplu sau multiplu) sau cu mai multe picurătoare:
 distribuţia apei la fiecare rând de plante, care se poate
realiza cu picurătoare dispuse uniform, distribuite pe o
linie sau chiar două linii de picurătoare la un rând.
Există şi posibilitatea utilizării de tuburi perforate ce
alimentează rigole, trasate în lungul rândurilor de
plante (metoda de udare prin rampe perforate)
2. Din punct de vedere al tipului de echipament de
udare şi al distribuţiei apei se pot întâlni:
 amenajări cu întregul echipament fix (la plantaţii
vitipomicole şi în sere), cu udare continuă sau
discontinuă în timp;
 amenajări cu echipamentul mobil (linii de picurare şi
conducte secundare).
O tendinţă a folosirii polivalente a irigaţiei se remarcă şi
la udarea prin picurare, instalaţia cuprinzând un recipient de
fertilizare, care poate fi utilizat şi pentru protecţia fitosanitară.
Se remarcă faptul că la udarea prin picurare cantităţile de
îngrăşăminte aplicate sunt mult mai reduse, faţă de cantităţile
folosite la udarea prin brazde sau aspersiune. Specialiştii
apreciază o reducere a cheltuielilor de 2 - 3 ori. La fel, consumul
de produse fitosanitare se reduce semnificativ la metoda de
udare prin picurare.
Amenajarea interioară pentru irigaţia prin picurare poate
avea întreaga reţea fixă (la plantaţii vitipomicole, în sere şi
solarii) sau o parte din echipament – conductele de udare -
mobilă. Costul amenajării în cea de-a doua variantă poate fi
comparabil cu cel al amenajărilor de irigaţie prin aspersiune sau
brazde, iar cazul amenajărilor în totalitate fixe, costul se ridică
la valori ce pot depăşi de 5 - 10 ori valoarea unei amenajări
clasice.

Preţurile sunt în strânsă concordanţă cu lungimea

conductelor pe suprafaţa de un hectar şi cu instalaţiile de filtrare
a apei. Valoarea dispozitivelor de filtrare a apei se estimează la
10 - 15% din valoarea investiţiei totale.
Avantaje
Metoda de udare prin picurare prezintă următoarele avantaje:
În raport cu planta:
 aparatul foliar nu este udat, ceea ce limitează posibilitatea
de transmitere a germenilor patogeni;
 nu se spală produsele fitosanitare administrate foliar;
 nu se creează depozite saline la suprafaţa plantelor;
 nu se înregistrează o răcire bruscă a organelor aeriene ale
plantelor deci nu mai intervin restricţii în ceea ce priveşte
programul orar de aplicare a udărilor;
 referitor la înflorire, polenizarea se produce în condiţii
mai bune şi în consecinţă producţia va fi mai ridicată;
 fructele sunt mai puţin sensibile la putregaiul de tip
Botrytis;
 aportul de apă, fiind lent şi regulat, sistemul radicular nu
mai este supus unor răciri bruşte care sunt frecvent
responsabile de stressul hidric;
 solul poate fi menţinut relativ constant la un nivel al
umidităţii optim pentru plante.
În raport cu solul:
 în principiu o irigaţie prin picurare bine condusă nu
trebuie să conducă în sol la atingerea capacităţii de
saturaţie, ceea ce evită degradarea structurii şi migrarea
elementelor fine, menţinând astfel o bună aerare a
stratului arabil;
 se evită fenomenele de tasare a solului;
 se evită împroşcarea plantelor cu particule de sol,
micşorând astfel riscurile contaminării fungice sau
bacteriene;
În raport cu alte metode de irigare:
 prin această metodă se înregistrează o reducere
importantă a pierderilor prin evaporaţie, pierderile prin
percolare nefiind întotdeauna uşor de stopat;
 metoda utilizează presiuni foarte scăzute, ceea ce se
traduce în economie de energie necesară pompării;
 este puţin pretenţioasă la condiţiile de sol, relief, regim
hidrologic putând fi folosită pe terenuri cu pante mari,
denivelate sau cu nivel freatic ridicat;
 poate folosi apă cu un grad mai ridicat de mineralizare,
ţinând cont de faptul că nu intră în contact direct cu
planta;
 automatizarea udărilor se realizează cu cea mai mare
uşurinţă şi cu cele mai mici costuri în comparaţie cu alte
metode de udare;
În raport cu alţi factori de producţie:

 terenul rămâne tot timpul accesibil, funcţionarea acestui

sistem fiind independentă de celelalte operaţii de
întreţinere a culturilor;
 în cazul sistemului de cultură acoperit cu folie din
material plastic, irigaţia prin picurare este singura metodă
aplicabilă;
 permite aplicarea odată cu apa de irigaţie a unor produse
de fertilizare lichide sau uşor solubile.
În raport cu factorul uman:
 reduce la maximum forţa de muncă necesară;
Dezavantaje
Principalele dezavantaje ale metodei de udare prin picurare sunt
următoarele:
 investiţie specifică ridicată;
 fragilitate ridicată la aplicarea lucrărilor de întreţinere;
 fiabilitate redusă a amenajării (cca 10 ani);
 pericolul înfundării picurătoarelor datorat fie unei filtrări
defectuoase a apei, fie compuşilor chimici care prin
precipitarea se depun pe pereţii conductelor şi ai
orificiilor picurătoarelor;
 anumite soluri, foarte sărace în particule argiloase şi
prăfoase (sub 10%) nu permit o difuzie laterală suficientă,
extinderea laterală a bulbului de umezire rămânând foarte
redusă. În măsura în care irigaţia localizată este indicată
în aceste cazuri de către alţi factori, se va recurge la
microaspersiune;
 în momentul înfiinţării culturii irigaţia prin picurare poate
fi insuficientă pentru umezirea întregii suprafeţe. În
aceste cazuri, irigaţia prin picurare se va aplica după
utilizarea temporară a aspersiunii (cazul culturilor de
căpşuni); aspersiunea va fi aplicată fie prin intermediu
microaspersoarelor, fie prin intermediul aspersoarelor
clasice, intensitatea de udare neputând depăşi 3-4
mm/oră;

a) Care este specificul distribuţiei apei în, cadrul metodei de udare

prin picurare ?
b) Care sunt domeniile agriculturii în care se pot utiliza amenajările

cu întregul echipament fix ?

c) În ce constă folosirea polivalentă a irigaţiei prin picurare ?

 În cadrul metodei de udare prin picurare apa este
distribuită punctual la nivelul solului cu un debit redus şi
presiune practic nulă cu ajutorul picurătoarelor sau a
microtuburilor capilare. Eficacitatea apei distribuite
punctual depinde în mod esenţial de condiţiile în care se
face difuzia ei în sol (pe verticală dar mai ales pe
orizontală).
 Metoda foloseşte instalaţii alcătuite dintr–o reţea de
conducte din material plastic (amplasate subteran sau la
suprafaţa terenului) prevăzute cu dispozitive speciale de
picurare, la anumite distanţe, în funcţie de planta ce se
irigă.
 la udarea prin picurare cantităţile de îngrăşăminte
aplicate sunt mult mai reduse, faţă de cantităţile folosite
la udarea prin brazde sau aspersiune. Specialiştii
apreciază o reducere a cheltuielilor de 2 - 3 ori. La fel,
consumul de produse fitosanitare se reduce semnificativ
la metoda de udare prin picurare.
10.3. COMPONENŢA UNEI INSTALAŢII DE IRIGARE PRIN

PICURARE
O instalaţie de irigare prin picurare se compune din

următoarele părţi: ansamblul frontal, conducte de transport (sau
de distribuţie), conductele de udare şi dispozitivele de picurare.
În cele ce urmează se vor face referiri pe scurt la componenţa
instalaţiei de irigare prin picurare IUP-1, de fabricaţie
românească, precizând însă că aceste instalaţii sunt disponibile
Instalaţia de într-o gamă din ce în ce mai diversificată, acestea fiind oferite şi
irigare prin pe piaţa românească de către numeroşi furnizori de echipamente
picurare IUP-1 de irigaţii, în multiple variante constructive.
Ansamblul frontal are rolul de a asigura protecţia şi
controlul calităţii apei, măsurarea şi reglarea presiunii şi
Componente volumelor de apă distribuite în reţea etc. Este format din:
racordul la antenă prevăzut cu vană apometru, manometru,
limitatoare de presiune şi de debit, furtun de legătură la
rezervorul de îngrăşăminte lichide, filtre, dispozitive de
automatizare etc.(figura 6.1.):
Fig. 10.1. Schema de principiu
a ansamblului frontal
Legendă
1-antenă; 2-vană; 3-debitmetru;
4-manometru; 5-limitatoare de
USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusaîngrăşăminte; 7-filtre. de
presiune şi debit; 6-rezervor 106
 Apometrul măsoară debitul sau volumul de apă intrat în

reţea. Instalaţia IUP – 1 este prevăzută cu apometru +
vană contorimetru şi vană hidraulică cu site;
 Manometrul indică permanent presiunea de lucru;
 Limitatoarele de presiune şi de debit menţin în avalul
secţiunii de amplasare a lor o presiune şi un debit de
mărimi aproape constante. Instalaţia IUP – 1 este
prevăzută cu un regulator de presiune (Dn=100mm)
pentru limitarea presiunii la maxim 2,5 daN/cm 2 când se
montează în amonte şi maxim 1,2 daN/cm 2 când se
montează în aval.
 Rezervorul cu îngrăşăminte lichide asigură distribuirea
substanţelor fertilizante pentru suprafaţa irigată.
Instalaţia IUP – 1 este prevăzută cu un rezervor de
îngrăşăminte chimice de 100 l, dimensionat pentru PN
10 daN/cm 2 . Racordul la intrarea apei în dispozitiv se
face înaintea filtrului gravimetric, iar introducerea
soluţiei în reţea, în amonte de filtrul cu sită. Pierderea de
sarcină este în acest fel de 0,2 – 3 mCA.
 Filtrele separă suspensiile minerale sau organice prezente
în apă prevenind astfel pericolul de înfundare a
picurătoarelor. Instalaţia IUP – 1 este prevăzută cu un
filtru gravimetric şi un filtru cu sită.
Filtrul gravimetric este constituit dintr-un rezervor cu

diametrul de 700 mm şi înălţimea de 1700 mm. Existând mai
multe fracţiuni granulare, apa circulă de la pietriş spre nisip.
Procentele între diversele fracţiuni granulare sunt cu
aproximaţie următoarele:
- nisip d=1-3 mm – 150 dm 2 ;
- pietriş d=4-8 mm – 120 dm 2 ;
- pietriş d=10-15 mm – 9 dm 2 ;
Filtrul cu sită este alcătuit dintr-o sită dublă cu ochiuri
de 0,315 x 0,2 mm, din inox, alamă sau poliamidă. Debitul
asigurat este de 4-6 l/s la o presiune nominală de 6 daN/cm 2 .
Filtrul cu sită asigură reţinerea fracţiunilor minerale trecute prin
filtrul cu nisip şi pietriş.
 Conductele de transport (sau de distribuţie sunt
confecţionate din material plastic (PVC rigid pentru
conductele subterane şi PVC plastifiat pentru conductele
pozate la suprafaţă); au un diametru de 50–125 mm;
alimentează cu apă conductele de udare.
Conductele de udare reprezintă elementele active ale
instalaţiei de udare prin picurare. Sunt confecţionate din
polietilenă şi amplasate la suprafaţa terenului. În mod curent au
diametrul de 12; 16; 20 şi 25 mm şi rezistă până la presiunea de

4.0 daN/cm 2 (presiunea minimă de lucru este de 0.3 – 1

daN/cm 2 ).
Conductele de udare sunt prevăzute cu dispozitive de
picurare, montate la anumite distanţe, în raport de planta care se
irigă.
 Dispozitivele de picurare (picurătoarele) preiau apa din
conductele de udare şi o distribuie plantelor. Au rolul de
a reduce presiunea apei de la aproximativ 1 daN/cm 2 , la
fenomenul de picurare (aproape nulă).
Sunt de mai multe tipuri constructive: picurătoare cu
Picurătoarele traseu lung (elicoidal, şicanat sau sub formă de microtuburi),
picurătoare cu traseu scurt, picurătoare autoreglabile, ciclonice,
cu impuls etc.
Picurătoarele cu traseu lung sunt cele în care apa
parcurge un drum în spirală pierzând din presiune până la
fenomenul de picurare. Din această categorie fac parte
Clasificare microtuburile tip Tricklon cu orificiul de 0,8 mm.
Picurătoarele cu traseu lung realizează o bună
uniformitate de udare, având o rezistenţă mare la înfundare.
Sunt însă sensibile la variaţiile de temperatură, fapt de care
trebuie să se ţină seama la programarea udărilor.
În legumicultură şi în general în culturile anuale se
folosesc picurătoarele ciclonice de tip Vortex sau Tirosh pentru
gabaritul lor redus şi pentru faptul că nu au părţi care se pot
agăţa de culturi în timpul mutării.
Picurătoarele autoreglabile menţin aproximativ acelaşi
debit de apă pe toată durata udării indiferent de variaţiile
presiunii apei din reţea.
Pentru a realiza udări de calitate picurătoarele trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii între care două sunt absolut
obligatorii şi anume:
 să realizeze debite mici, continui şi constante;
Cerinţe de calitate
 să aibă rezistenţă bună la înfundare.
Diametrele orificiilor picurătoarelor trebuie să fie de la
0.4 la 2 mm. Diametrele mai mici de 0,7 mm sunt sensibile la
înfundare, cele cuprinse între 0.7–1,2 mm au o sensibilitate
medie la înfundare, iar diametrele mai mari de 1,2 mm sunt
puţin sensibile la înfundare.
Amenajările de tip mobil sunt utilizate la irigarea
culturilor legumicole. Se compun dintr–o conductă de transport
cu ø = 20 mm şi conducte de udare cu ø = 16 mm.
Conducta de transport poate avea două ramificaţii
(fiecare în lungime de cca 216 m), dispuse la o distanţă de 90 m,
Tipuri de iar conducta de udare are o lungime de 45 m.
amenajări de Fiecare ramificaţie a conductei de transport este
irigare prin prevăzută din 24 în 24 m cu racorduri scurte prevăzute cu
picurare robinete la care se cuplează conductele de udare.
Se precizează că aceste dimensiuni sunt date cu titlu de
exemplu, în practică ele trebuind adaptate la configuraţia
suprafeţei de amenajat.

Amenajările de tip fix, specifice pomilor fructiferi şi

viţei de vie, sunt asemănătoare celor mobile cu deosebirea că
toate elementele instalaţiei rămân fixe pe teren în întreaga
perioadă de vegetaţie.

a) Care este rolul ansamblului frontal ?
b) Care este presiunea nominală de dimensionare a reyervorului de

îngrăţîminte al instalaţiei IUP 1?
e) Care este rolul picurătoRELOR ?

 O instalaţie de irigare prin picurare se compune din
următoarele părţi: ansamblul frontal, conducte de
transport (sau de distribuţie), conductele de udare şi
dispozitivele de picurare
 Dispozitivele de picurare (picurătoarele) preiau apa din
conductele de udare şi o distribuie plantelor. Au rolul de
a reduce presiunea apei de la aproximativ 1 daN/cm 2 , la
fenomenul de picurare (aproape nulă). Sunt de mai multe
tipuri constructive: picurătoare cu traseu lung (elicoidal,
şicanat sau sub formă de microtuburi), picurătoare cu
traseu scurt, picurătoare autoreglabile, ciclonice, cu
impuls etc.
 Pentru a realiza udări de calitate picurătoarele trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii între care două sunt
absolut obligatorii: să realizeze debite mici, continui şi
constante şi să aibă rezistenţă bună la înfundare.
10.4. ALEGEREA TIPULUI DE PICURĂTOARE
Ca o caracteristică esenţială, toate părţile componente ale

unui picurător sunt fixe.

Disiparea Disiparea presiunii este obţinută cu ajutorul unor

presiunii elemente constructive diferite care asigură pierderi de presiune
şi deci reducerea curgerii apei la fenomenul de picurare. Aceste
pierderi de presiune pot fi asigurate:
- prin frecare - mărirea lungimii circuitului printr-un
traseu elicoidal, şicanarea traseului sau micşorarea
foarte accentuată a secţiunii cum este cazul
microtuburilor capilare;
- prin turbulenţă, pentru picurătoarele clasice (care nu
sunt autoregulatoare), în cazul cărora debitul variază
odată cu presiunea;
- prin deformarea unei membrane situate pe traseul
picurătorului sau la ieşire, cum este cazul
picurătoarelor autoreglabile la care debitul rămâne
aproape constant pentru plaja de presiuni uzuale (între
Debitul nominal 1 şi 4 bari).
Debitul nominal al picurătorului este specificat pentru
presiunea de 1 bar. În cazul culturilor legumicole, se utilizează
în general picurătoare cu debitul de 2 l/oră. Picurătoarele cu
debit de 4 l/oră se utilizează cu precădere în plantaţiile pomicole
şi viticole. Deşi se produc şi picurătoare cu debite mai mari
Tipuri de montaj (până la 12 l/oră) acestea se folosesc foarte rar.
În ceea ce priveşte montajul picurătoarelor pe conductele
de udare, acesta se poate face fie în linie, fie în derivaţie.
 Picurătoarele în linie sunt montate de obicei de către
furnizor, fie prin inserţie în conductă fie în cursul extruderii.
Această variantă conduce la economie de manoperă şi la
posibilitatea instalării mecanizate a conductelor de udare.
 Picurătoarele în derivaţie sunt amplasate pe conducta de
udare de către utilizator, ceea ce conduce la un plus de
manoperă dar permite poziţionarea picurătoarelor adaptate
strict la condiţiile specifice.
În ceea ce priveşte calităţile intrinseci ale picurătoarelor,
interesează în mod deosebit coeficientul de variaţie C v , care este
dependent de tehnologia de fabricaţie, fiind cu atât mai
Uniformitatea udăr important cu cât traseul apei este mai lung.
În ceea ce priveşte uniformitatea udării, se recomandă ca
atunci când folosind picurătoare clasice se obţin variaţii de debit
mai mici de 10% între punctul cel mai favorizat şi punctul cel
mai defavorizat, să nu se recurgă la utilizarea picurătoarelor
autoreglabile. Alegerea va depinde de forma suprafeţei
amenajării şi configuraţia terenului, atunci când panta nu
depăşeşte 4% putându-se utiliza picurătoare clasice. La pante
mai mari de 4% se recomandă folosirea picurătoarelor
autoregulatoare.


a) Cum se realizează disiparea presiunii prin creşterea coeficientului
de frecare ?
b) Pentru ce tipuri de culturi sunt realizate picurătoarele cu debit de

4 l/oră?
f) Cum influenţează panta terenului, alegerea tipului de picurător ?

g)

 Caracteristica esenţială a picurătoarelor, constă în faptul
că toate părţile sale componente sunt fixe.
 Disiparea presiunii este obţinută cu ajutorul unor
elemente constructive diferite care asigură pierderi de
presiune şi deci reducerea curgerii apei la fenomenul de
picurare. Aceste pierderi de presiune pot fi asigurate prin
frecare, prin turbulenţă, sau prin deformarea unei
membrane situate pe traseul picurătorului sau la ieşire
 Debitul nominal al picurătorului este specificat pentru
presiunea de 1 bar.
10.5. ELEMENTE TEHNICE ALE METODEI DE UDARE PRIN

PICURARE
Suprafaţa Acest element este direct dependent de culturile care se udă.

elementară Din această cauză, la fiecare plantă trebuie să fie prevăzute
de udare picurătoare cu debite astfel calculate încât să conducă la acoperirea
necesarului de apă. Prin picurarea la baza tulpinii sau de la oarecare
înălţime se creează în sol un bulb de umectare, datorită mişcării
tridimensionale a apei. Acest bulb de umectare este de anumite forme
şi mărimi, care depind de textura solului, debitul picurătorului,
umiditatea solului, timpul de udare. Diametrul bulbului de umectare
are următoarele valori orientative, în funcţie de textura solului:
 sol uşor (nisipos) 0,40 – 0,80 m;
 sol lutos 0,60 – 1,20 m;
 sol argilos 1,00 – 2,00 m.
Spre deosebire de sistemele cu picurătoare, rampele perforate
debitează apă într–o rigolă de o anumită lungime. Distanţa dintre
rampe se ia egală cu distanţa dintre rândurile de plante şi variază în
funcţie de culturi: 1,2 – 1,8 m, 6 m şi 4 – 8 m (legume, viţă-de-vie şi
respectiv pomi).

Debitul unui Fiecare plantă primeşte, cu ajutorul sistemului de udare prin

picurător – picurare, apa necesară dezvoltării ei. La conductele de udare, debitul
q p (debitul se calculează astfel încât în timpul de udare să se poată distribui
elementar). norma de udare cerută de plantă şi determinată anterior prin diferite
metode. De obicei, fiecărei plante îi corespunde un picurător (la
legume), dar sunt cazuri când pentru a satisface necesarul de apă sunt
necesare mai multe picurătoare (la pomi). Pentru un picurător, debitul
elementar atinge valori de 1 – 12 l/h (frecvent 2–4 l/h), astfel încât
udarea să se facă numai sub formă de picături. Pe o conductă de
udare, debitul picurătoarelor variază în funcţie de presiune, astfel
încât la capătul amonte debitul este mai mare şi descreşte treptat spre
aval, încercându-se totuşi să se distribuie, cu ajutorul picurătoarelor,
un debit uniform. La conductele perforate, debitul elementar este mai
mare, ajungând până la valori de 70 l/h.
În cazul acestei metode se realizează condiţiile udării prin
brazde, dar cu randament mult mai bun al udării şi un control riguros
al distribuţiei apei.
Pentru umezirea unei fâşii continui, distanţa dintre picurătoare
este în funcţie de raza de umectare a picurătoarelor, iar aceasta
depinde la rândul ei de mărimea debitului de picurare şi de textura
solului.
Distanţa Distanţa între picurătoare are valori între 0,20–2,00 m, fiind

dintre direct proporţională cu debitul picurătorului şi cu creşterea
picurătoare conţinutului de argilă fizică al solului şi corelată cu distanţa dintre
(d p ). plante. În tabelul 6.14 se prezintă recomandări privind distanţa între
picurătoare în funcţie de debit şi de textura solului.
Deoarece distanţa dintre picurătoare este indisolubil legată de
repartiţia apei în sol, în cele ce urmează se vor prezenta câteva
aspecte referitoare la această problemă.
Apa care pătrunde în sol, fiind distribuită sub formă de
picături, va fi supusă acţiunii a două forţe:
1. Potenţialul gravitaţional care se exercită pe direcţie
verticală descendentă;
2. Potenţialul matricial (forţele de sucţiune) care urmare a
gradientului umidităţii solului se exercită în diverse direcţii
depinzând de zonele de consum de apă în raport cu zonele
aprovizionate.
Rezultatul acestor forţe conduce la constituirea în jurul
punctului de picurare a unui volum de sol umidificat numit bulb de
umezire.
Se cere ca sistemul de irigare prin picurare să fie astfel
conceput încât bulbul de umezire să se formeze în zona de dezvoltare
al rădăcinilor plantei. Se poate considera însă în acelaşi timp că mai
ales în cazul culturilor anuale, sistemul radicular al plantei va avea
tendinţa de dezvoltare în zona bulbului de umezire. Aceste
interacţiuni nu pot fi cuantificate cu suficientă precizie decât ţinând
cont de numeroşi parametri ce caracterizează o situaţie concretă. În
consecinţă, nu se pot elabora reguli cu aplicabilitate totală în orice
situaţie.
Eficacitatea udării prin picurare este direct legată de parametrii

solului:
- textura; difuzia laterală va fi cu atât mai dezvoltată cu cât
solul va conţine o proporţie mai mare de particule fine;
- structura; solurile cu o structură discontinuă, cu fisuri şi
crăpături, cu un procent ridicat de argilă gonflabilă, nu
asigură o bună difuzie laterală a apei. Prin reglarea
densităţii picurătoarelor şi a timpilor de udare se pot regla
temporar aceste neajunsuri dar această modalitate de
rezolvare a problemei nu este recomandabilă;
- starea de umiditate a solului; solul trebuie menţinut la un
nivel al umidităţii care să faciliteze difuzia laterală.
Se cunoaşte că la metoda de udare prin picurare,
îngrăşămintele solubile sunt dizolvate şi distribuite pe teren odată cu
apa de irigat. Din această cauză, studiul repartiţiei apei în sol se
referă şi la studiul distribuţiei sărurilor pe profilul solului.
Concentraţia în săruri solubile, inclusiv cele aduse prin
fertilizare, are tendinţa de creştere graduală, dacă conţinutul de sare
din sol sau apă este ridicat. Această tendinţă se remarcă în punctul
superior de contact al fronturilor de umezire, iar mişcarea
descendentă a apei are tendinţa de filtrare a unei părţi din surplusul
de săruri. Dacă capacitatea de infiltraţie a sărurilor este mare şi
mişcarea laterală a apei este redusă (solul nisipos), devine esenţială o
micşorare a spaţiului dintre picurătoare.
Pentru că azotul şi fosforul nu sunt egal solubilizate, nu pot fi
uniform distribuite în sol deoarece mişcarea fosforului împreună cu
apa este limitată în timp ce azotul se mişcă uşor.
Metoda de udare prin picurare se foloseşte pentru a asigura
plantelor o cantitate de apă la intervale scurte, uneori chiar zilnice. Se
împiedică, în acest fel, acumularea de săruri în sol şi creşterea
tensiunii osmotice în intervalul dintre udări. Astfel udarea prin
picurare permite folosirea apei cu un anumit grad de salinitate.
Tabelul 10.5.1.
Distanţa între picurătoare în funcţie de debit şi de textura solului
Distanţa între picurătoare (m) la textura

Debitul Grosieră Mijlocie Fină
(l/h)
1,5 0,20 0,50 0,90
2 0,30 0,70 1,00
4 0,60 1,00 1,30
8 1,00 1,30 1,70
12 1,30 1,60 2,00
Pentru umectarea la plantă (în cazul pomilor fructiferi şi viţei

de vie), distanţa între picurătoare se ia egală cu distanţa dintre plante
pe rând.
Se stabileşte în funcţie de consumul de apă al plantelor, de

Numărul de densitatea de plantare şi de felul culturii:
picurătoare  pentru viţa de vie 1 – 4 picurătoare (frecvent 2) la fiecare
la o plantă butuc;

(N p ).  pentru pomi fructiferi 1 – 10 picurătoare (frecvent 4) la

fiecare pom.
Distanţa dintre picurător şi tulpina pomilor sau arbuştilor
trebuie să fie egală cu raza de umectare a picurătorului. Distanţa mai
mică de 50% din această rază provoacă dereglări în dezvoltarea
rădăcinilor plantelor. Pentru culturile semănate în rânduri dese
(culturi anuale de câmp şi seră) trebuie evitată amplasarea
picurătorului lângă plantă deoarece zona saturată ce se formează în
imediata apropiere a picurătorului este dăunătoare rădăcinilor care îşi
pierd în acest mediu funcţia de absorbţie.
La viţa de vie şi la pomii fructiferi, distanţa între conductele de

Distanţa udare este de obicei egală cu distanţa între rânduri.
dintre La legume, distanţa între conductele de udare poate să fie de
conductele 1,4 – 3 m la castraveţi, tomate, fasole, varză şi de 1,6 – 1,8 m la
de udare salată, ridichi, ceapă, verdeţuri etc.
(d cu )
Se stabileşte în funcţie de lungimea parcelei ocupată de cultură

Lungimea şi de condiţiile încadrării în pierderile de sarcină admise (Criteriul
conductei de Christiansen: pierderile de presiune să nu ducă la o depăşire a
udare (L cu ) diferenţei de 10% între debitele amonte şi aval).
Lungimea conductei de udare este cuprinsă, de regulă, între 50
şi 200 m.
Durata Se determină cu formula:

udării prin tp 
m  d cu  d p
qp
picurare (t p )
în care:
t p – este durata udării prin picurare, în h;
m – norma de udare, în mm col. apă;
d cu – distanţa între conductele de udare;
d p – distanţa între picurătoare, în m;
q p – debitul unui picurător, în l/h.

a) Cum se realizează disiparea presiunii prin creşterea coeficientului

de frecare ?
b) Pentru ce tipuri de culturi sunt realizate picurătoarele cu debit de

4 l/oră?

c) Cum influenţează panta terenului, alegerea tipului de picurător ?

 Ccaracteristica esenţială a picurătoarelor, constă în faptul
că toate părţile sale componente sunt fixe.
 Disiparea presiunii este obţinută cu ajutorul unor
elemente constructive diferite care asigură pierderi de
presiune şi deci reducerea curgerii apei la fenomenul de
picurare. Aceste pierderi de presiune pot fi asigurate prin
frecare, prin turbulenţă, sau prin deformarea unei
membrane situate pe traseul picurătorului sau la ieşire
 Debitul nominal al picurătorului este specificat pentru
presiunea de 1 bar.
10.6. RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN

TESTELE DE AUTOEVALUARE
Intrebarea 6.1
a) În cadrul metodei de udare prin picurare apa este distribuită

punctual la nivelul solului cu un debit redus şi presiune practic
nulă
b) la plantaţii vitipomicole şi în sere,
c), care poate fi utilizat atît pentru fertilizare cît şi pentru

protecţia fitosanitară;
a) Asigura protecţia şi controlul calităţii apei, măsurarea şi

reglarea presiunii şi volumelor de apă distribuite în reţea etc.
b). PN 10 daN/cm 2 .
c) Picurîtoarele au rolul de a reduce presiunea apei de la

aproximativ 1 daN/cm 2 , la fenomenul de picurare (aproape
nulă).
Intrebarea 6.3
a) mărirea lungimii circuitului printr-un traseu elicoidal,

şicanarea traseului sau micşorarea foarte accentuată a secţiunii
cum este cazul microtuburilor capilare
b) Picurătoarele cu debit de 4 l/oră se utilizează cu precădere

în plantaţiile pomicole
c) Picurătoarele clasice pe pante de max. 4% iar cele

autoreglabile, pe pante mai mari de 4% .

1. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele metodei de

utare prin picurare. (3p)
2. Prezentaţi instalaţia de udare prin picurare IUP

– 1. (3p)
3. Prezentaţi elementele tehnice ale udării prin picurare.

(4p)

Bucureşti
Bucureşti
3. Pleşa, I., Cîmpeanu S., 2001 - Îmbunătăţiri funciare, Ed Cris Book Universal,
Bucureşti,

EXCESUL DE UMIDITATE DE PE TERENURILE DIN

ROMANIA
Cuprins Pag.
11.1. Obiectivele unitatii de invatare……………………………………… 117
11.2. Sursele de apa si factorii care favorizeaza formarea excesului de 117
umiditate………………………………………………………………
11.3. Efectele excesului de apa asupra solului si plantelor……………….. 121
11.4. Efectele desecarii –drenajului asupra solurilor si plantelor………… 124
11.5. Metode de desecare- drenaj………………………………………… 124
11.6. Răspunsuri şi comentarii la teste…………………………………… 125
11.7 Lucrarea de verificare nr. 11…………………………………………. 126
11.8 Bibliografie minimală ……………………………………………… 126
11.1 OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 11
 Acest capitol are ca scop prezentarea efectelor excesului de

apa asupra plantelor si solului
 Prezentarea surselor de apa si factorii care favorizeaza
formarea excesului de umiditate
 Prezentarea efectelor excesului de umiditate
 Prezentarea efectelor desecarii-drenajului asupra solurilor si
plantelor
 Prezentarea metodelor de desecare-drenaj
11.2. SURSELE DE APA SI FACTORII CARE FAVORIZEAZA

FORMAREA EXCESULUI DE UMIDITATE
Apa din sol se consideră în exces numai atunci când

Sursele de apa si contribuie la reducerea producţiei culturilor agricole prin
care favorizeaza stânjenirea dezvoltării şi reducerea capacităţii de absorbţie
formarea pentru apă şi substanţe nutritive a sistemului radicular.
excesului de Unii specialişti consideră că un sol suferă de exces de
umiditate umiditate când conţinutul de apă din sol depăşeşte capacitatea de
câmp pentru apă. Alţi folosesc ca indicator al excesului de
umiditate volumul minim de aer prin care se asigură condiţii
normale de respiraţie a rădăcinilor plantelor şi a
microorganismelor aerobe, volum care corespunde la 10-15 %

din volumul total al solului.

Din punct de vedere pedogenetic sunt considerate soluri cu
exces de umiditate cele pe care se întâlnesc procese de
pseudogleizare, de gleizare sau de amfigleizare
Precipitaţiile abundente, apa freatică cu nivelul ridicat,
apa râurilor în perioada de inundaţie şi apa de irigaţie în exces
constituie principalele surse de apă care contribuie la formarea
excesului de umiditate pe teritoriul ţării noastre. La formarea
excesului de apă pe un anumit teritoriu contribuie prin asociere
mai mulţi factori şi surse de apă. ( fig. 13.1).
Fig. 11.1. Sursele de apă care pot favoriza formarea excesului de

umiditate:
1 – precipitaţiile căzute pe suprafaţa afectată de exces; 2 -
precipitaţiile căzute pe zonele limitrofe înalte;
3 – apa freatică situată la mică adâncime; 4 – apa freatică din
zonele limitrofe; 5 – apele de infiltraţie
prin şi pe sub dig; 6 – apele de irigaţie în exces.
Factorii care Factorii care favorizează formarea excesului de umiditate

favorizează de la suprafaţa solului sau din profilul de sol se împart în factori
formarea naturali şi antropici. Dintre factorii naturali cei mai importanţi
excesului de sunt: clima, relieful, hidrografia, hidrogeologia şi condiţiile
umiditate de la pedo-litologice. Factorii antropici cuprind intervenţiile omului
suprafaţa solului prin care se modifică în sens negativ bilanţul apei pe un anumit
sau din profilul teritoriu. Clima, prin elementele sale principale: precipitaţii,
de sol temperatură şi evapotranspiraţie, constituie factorul cu ponderea
cea mai mare în formarea excesului de umiditate.
În funcţie de aceşti factori, teritoriul ţării noastre a fost
împărţit în trei zone climatice: umedă, subumedă şi secetoasă
Tabelul 11.1
Valorile elementelor climatice pe zone de umiditate
Temperatura anuală Precipitaţii
Zona climatică 0 Evapotranspiraţia potenţială anuală, mm
C anuale, mm
Umedă 4-9 1 000-600 550-700
Subumedă 8-11 700-450 650-750
Secetoasă 10-11,5 550-350 700-800
La formarea excesului de apă pe un anumit teritoriu

contribuie prin asociere mai mulţi factori şi surse de apă
Zona umedă se caracterizează printr-un regim hidric
Zonele climatice excedentar, datorită faptului că precipitaţiile depăşesc

evapotranspiraţia în aproape tot timpul anului, cu excepţia

lunilor iulie şi august.
Zona subumedă se caracterizează printr-un regim hidric
periodic percolativ, precipitaţiile depăşind evapotranspiraţia, de
regulă numai în perioada noiembrie-aprilie. În această zonă
excesul de umiditate apare pe terenurile cu drenaj natural slab în
perioada rece a anului.
Zona secetoasă se caracterizează printr-o cantitate de
precipitaţii mai mică decât evapotranspiraţia, cu excepţia
perioadelor ploioase de la sfârşit de vară şi început de
primăvară, când pe terenurile cu drenaj slab poate să apară în
anii ploioşi un exces temporar de umiditate.
Precipitatiile Precipitaţiile constituie principala sursă pentru
majoritatea suprafeţelor cu exces de umiditate din ţara noastră.
Precipitaţiile contribuie la formarea excesului de apă nu
atât prin cantitatea medie multianuală, care numai în zona umedă
depăşeşte evapotranspiraţia potenţială anuală, ci prin variaţia
mare a regimului precipitaţiilor de la un an la altul, iar în cursul
aceluiaşi an de la un sezon la altul şi de la o lună la alta. În
majoritatea zonelor din ţara noastră excesul de apă apare în anii
ploioşi, care în ultimul secol s-au înregistrat o dată la circa 16
ani, cu o durată de 2-4 ani; de aceea anii ploioşi reprezintă circa
20 % din numărul total de ani ( Mihnea I., Mândru R., 1974 ).
Ultima perioadă ploioasă s-a înregistrat în anii 1969-
1973, când excesul de precipitaţii, însumat pe întregul interval, a
depăşit cu 1000 mm media multianuală a precipitaţiilor. Ca
urmare, suprafaţa afectată de exces de umiditate a depăşit 8
milioane hectare, producând pagube mari în primul rând în
sectorul agricol dar şi în alte sectoare ale economiei.
Relieful terenului, depresionar sau plat, puţin fragmentat,
Relieful terenului cu pante mici, sub 1-2 %, cu drenaj extern defectuos,
caracteristic luncilor şi câmpiilor joase, unor terase şi câmpuri
înalte, în special din Câmpia de Vest, din Câmpia Siretului, din
unele zone de câmpie din Muntenia şi Oltenia, favorizează
stagnarea sau scurgerea apei cu viteze foarte mici, umezirea
excesivă a solului şi implicit formarea excesului de umiditate,
fie la suprafaţa solului, fie în profilul de sol.
Situaţii deosebite se întâlnesc în câmpiile loessice în care
s-au format crovuri şi în fostele funduri de lacuri din incintele
îndiguite .
Astfel, în anii foarte ploioşi şi mai ales în cazul
succesiunii a 2-3 ani ploioşi, bălţile formate în crovuri şi
microdepresiuni acoperă peste 25 % din suprafaţa terenurilor
agricole din Câmpia Vlăsiei de la Nord de Bucureşti şi din
Câmpia Burnazului, din apropierea oraşului Giurgiu ( Mihnea I.
şi Mândru R., 1974 ).
Relieful mai favorizează formarea excesului de apă în
zonele de trecere bruscă de la o pantă mare a versanţilor la o
pantă redusă, situaţie frecvent întâlnită la noi în ţară.
Reţeaua hidrografică , prin densitate şi adâncime,
Reteaua influenţează drenajul natural al terenurilor vecine şi indirect
hidrografica mărimea şi intensitatea excesului de apă. Reţeaua hidrografică

puţin adâncă, colmatată, uneori cu patul albiei mai ridicat decât
terenurile limitrofe, situaţie întâlnită în special în Câmpia de
Vest şi podişul Bârladului, favorizează formarea excesului de
umiditate. Drenaj natural nesatisfăcător se întâlneşte şi în
teritoriile cu reţea hidrografică rară, în aşa zisele interfluvii
unde în perioadele ploioase se acumulează apă. Caracteristică
din acest punct de vedere este zona din Câmpia Română,
cuprinsă între Argeş şi Siret, zonă în care în anii 1972-1973 s-au
format adevărate lacuri ( Câmpia Pogoanele – Buzău ).
Hidrogeologia anumitor teritorii, caracterizată prin
Hidrogeologia situarea apei freatice în apropierea suprafeţei solului precum şi
circulaţia cu viteză redusă a acesteia, favorizează formarea
excesului de umiditate în profilul de sol sau chiar băltiri
temporare ale apei la suprafaţa solului în anii ploioşi, prin
formarea unor straturi suprafreatice. Astfel de straturi apar
frecvent pe solurile pseudogleice din zona premontană a
judeţului Suceava, la adâncimea de 0,4-0,7 m. Stratul
suprafreatic se formează începând cu luna martie la topirea
zăpezii sau din luna mai când cad ploi abundente şi durează până
în luna iunie sau iulie. Apa freatică se află la o adâncime de 6-
12 m ( Niţu, 1977).
Factorii antropici. Omul, prin exploatarea neraţională a
Factorii amenajărilor pentru irigaţii, printr-o agrotehnică
antropici necorespunzătoare şi printr-o serie de lucrări de acumulare şi
barare a scurgerilor poate contribui la formarea excesului de
umiditate, iar prin lucrări de drenaj la eliminarea acestuia.
Acţiunile mai importante prin care omul contribuie la
formarea excesului de apă sunt strâns legate de:
 introducerea irigaţiilor în zonele cu nivelul freatic ridicat,
fără a se lua măsuri pentru reducerea la maxim a pierderilor
de apă din reţea şi câmp în aşa fel încât să nu se contribuie
la alimentarea apei freatice;
 aplicarea neraţională a irigaţiei, cu pierderi mari de apă în
câmp şi pe reţea, pe solurile cu drenaj intern redus şi fără
scurgere de suprafaţă;
 executarea de acumulări în zona de şes, cu caracter agro-
piscicol sau complex, care prin nivelul hidrostatic ridicat
pot favoriza infiltraţii puternice în zonele limitrofe cu cote
mai joase, conducând la înmlăştinarea şi/sau salinizarea
acestora;
 bararea scurgerilor de suprafaţă prin executarea de ramblee
de căi de comunicaţie, situaţie întâlnită pe autostrada
Bucureşti – Piteşti;
 reducerea permeabilităţii solurilor prin executarea lucrărilor agricole la umidităţi ridicate sau cu
utilaje care produc o tasare puternică a solului.


a) Cum se defineste excesul de umiditate din sol?
b) Care sunt factorii care favorizeaza formarea excesului de

umiditate de la suprafata solului si din profilul de sol?

 Apa din sol se consideră în exces numai atunci când
contribuie la reducerea producţiei culturilor agricole prin
stânjenirea dezvoltării şi reducerea capacităţii de
absorbţie pentru apă şi substanţe nutritive a sistemului
radicular.
 Precipitaţiile abundente, apa freatică cu nivelul ridicat,
apa râurilor în perioada de inundaţie şi apa de irigaţie în
exces constituie principalele surse de apă care contribuie
la formarea excesului de umiditate pe teritoriul ţării
noastre.
 Factorii care favorizează formarea excesului de umiditate
de la suprafaţa solului sau din profilul de sol se împart în
factori naturali şi antropici. Dintre factorii naturali cei
mai importanţi sunt: clima, relieful, hidrografia,
hidrogeologia şi condiţiile pedo-litologice. Factorii
antropici cuprind intervenţiile omului prin care se
modifică în sens negativ bilanţul apei pe un anumit
teritoriu.
11.3. EFECTELE EXCESULUI DE APA ASUPRA SOLULUI SI

PLANTELOR
Efectele excesului Excesul de umiditate de la suprafaţa solului şi din sol

de apă asupra influenţează în mod negativ atât evoluţia solurilor cât şi
solului creşterea şi dezvoltarea plantelor. Astfel, pe solurile cu exces de
umiditate volumul de apă din sol fiind foarte ridicat, se reduce
în mod corespunzător gradul de aerare a solului. Aeraţia
insuficientă a solului încetineşte procesele de oxidare şi
favorizează procese bacteriene anaerobe, fapt care nu asigură
descompunerea şi mineralizarea totală a materiei organice, dând
naştere la fenomene de reducere care au ca rezultat gleizarea şi
pseudogleizarea solurilor.
Procesul de gleizare se întâlneşte pe solurile în care
excesul de umiditate se datorează apei freatice aflată la mică

adâncime. Dacă apa freatică este moderat sau puternic

mineralizată, în zonele secetoasă şi subumedă, procesul de
gleizare este însoţit şi de salinizarea sau alcalizarea solului.
Când excesul de umiditate se datorează acumulării apei
din precipitaţii în profilul de sol deasupra unui orizont
impermeabil are loc pseudogleizarea solului.
Procesele de gleizare şi pseudogleizare provoacă
compactarea excesivă a solului, fapt care reduce în mare măsură
permeabilitatea acestuia.
Compactarea solurilor cu exces de umiditate se datorează
şi degradării structurii, fenomen înregistrat pe solurile cu apa
freatică la 0,40-0,60 m adâncime .
Pe de altă parte, fenomenele de reducere exercită o
influenţă defavorabilă asupra compuşilor asimilabili ai azotului,
fosforului. fierului şi sulfului care sunt imobilizaţi sub formă de
compuşi organici insolubili în apă şi deci inaccesibili plantelor.
Astfel, fosfaţii asimilabili se fixează sub formă de fosfaţi de
fier, aluminiu şi mangan, iar nitraţii nu numai că nu se
formează, ci chiar dispar total atât prin folosirea azotului nitric
de către microorganismele anaerobe, cât şi prin reducerea lor
până la azot elementar.
Un bun drenaj favorizează descompunerea materiei
organice de către microorganismele aerobe, fenomen care are ca
rezultat formarea de compuşi de N şi P asimilabili de către
plante.
Goor, 1974, arată că atunci când nivelul freatic se află la
150 cm adâncime, azotul asigurat de sol se ridică la 150 kg N pe
hectar, în timp ce la adâncimea apei freatice de 40 cm, cantitatea
de azot se reduce la 60 kg pe hectar. Se precizează că pentru
coborârea nivelului freatic cu 1 cm se câştigă 1 kg N/ha.
Solurile cu exces de umiditate sunt mai reci, deoarece apa
necesită de 5 ori mai multă căldură pentru a-şi ridica
temperatura decât un sol uscat. Deci, un sol cu circa 50 %
umiditate necesită de 2,5 ori mai multă căldură pentru a se
încălzi decât un sol uscat. Răcirea se mai produce şi ca urmare a
evaporării mult mai intense. Din această cauză, aceste soluri nu
se pot însămânţa în epoca optimă iar lucrările de pregătire a
terenului şi de întreţinere a culturilor se fac cu întârziere şi de o
calitate inferioară.
Efectele excesului Înrăutăţirea aeraţiei solului influenţează în mod
de apă asupra nefavorabil nu numai proprietăţile solului ci şi creşterea şi
plantelor dezvoltarea plantelor.
Apa în exces nu permite înlocuirea CO 2 format de
rădăcinile plantelor sau alte organisme de către oxigenul din
atmosferă. Lipsa oxigenului stânjeneşte dezvoltarea sistemului
radicular, reduce capacitatea de absorbţie pentru apă şi substanţe
nutritive a solului. Cel mai puternic este afectat sistemul
radicular. Cele mai multe plante nu-şi dezvoltă sistemul
radicular sub nivelul apei freatice. Dacă nivelul apei freatice
este ridicat, plantele îşi dezvoltă un sistem radicular superficial,
rădăcinile sunt mai scurte şi uneori îndreptate înspre suprafaţa
solului, de aceea sistemul radicular explorează un volum mai

mic de sol, înrăutăţindu-se aprovizionarea plantelor cu elemente
nutritive, iar vara, când nivelul apei freatice scade, pot suferi
chiar şi de secetă. Această situaţie se întâlneşte frecvent în
condiţiile ţării noastre, deoarece nivelul apei freatice este ridicat
la sfârşitul primăverii şi începutul verii, când plantele în condiţii
normale îşi dezvoltă sistemul radicular şi scade vara, când
plantele încep să sufere de lipsă de apă şi astfel producţia se
reduce.
Fluctuarea nivelului apei freatice afectează şi mai serios
sistemul radicular, deoarece prin ridicarea nivelului apei se
îndepărtează oxigenul din spaţiul lacunar şi se acumulează
bioxidul de carbon, fapt care face ca respiraţia rădăcinilor să
devină din aerobă anaerobă şi ca urmare în sol se acumulează
produse toxice iar sistemul radicular se dezvoltă anormal sau
poate chiar pieri.
Condiţiile excesive de umiditate favorizează atacul
diferitelor boli ale rădăcinilor, în special a putregaiului
rădăcinilor.
Sistemul radicular fiind puternic afectat de excesul de
umiditate, plantele nu se pot dezvolta normal deoarece absorbţia
apei şi a substanţelor nutritive precum şi transpiraţia sunt
reduse, iar fructificarea este stânjenită şi în final producţia se
reduce sau se poate compromite total cultura.

2Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de
a) Care sunt efectele excesului de umiditate asupra solului?
b) Care sunt efectele excesului de umiditate asupra plantelor?

 Excesul de umiditate de la suprafaţa solului şi din sol
influenţează în mod negativ atât evoluţia solurilor cât şi
creşterea şi dezvoltarea plantelor. Astfel, pe solurile cu
exces de umiditate volumul de apă din sol fiind foarte
ridicat, se reduce în mod corespunzător gradul de aerare
a solului. Aeraţia insuficientă a solului încetineşte
procesele de oxidare şi favorizează procese bacteriene
anaerobe, fapt care nu asigură descompunerea şi
mineralizarea totală a materiei organice, dând naştere la
fenomene de reducere care au ca rezultat gleizarea şi
pseudogleizarea solurilor.
 Apa în exces nu permite înlocuirea CO 2 format de
rădăcinile plantelor sau alte organisme de către oxigenul

din atmosferă. Lipsa oxigenului stânjeneşte dezvoltarea

sistemului radicular, reduce capacitatea de absorbţie
pentru apă şi substanţe nutritive a solului. Cel mai
puternic este afectat sistemul radicular. Cele mai multe
plante nu-şi dezvoltă sistemul radicular sub nivelul apei
freatice. Condiţiile excesive de umiditate
favorizează atacul diferitelor boli ale rădăcinilor, în
special a putregaiului rădăcinilor.
 Sistemul radicular fiind puternic afectat de excesul de
umiditate, plantele nu se pot dezvolta normal deoarece
absorbţia apei şi a substanţelor nutritive precum şi
transpiraţia sunt reduse.
11.4. EFECTELE DESECARII –DRENAJULUI ASUPRA SOLURILOR

SI PLANTELOR
Efectele desecarii Efectele favorabile ale desecării – drenajului se

asupra solului manifestă în primul rând prin îmbunătăţirea aerisirii solului,
prin care se ameliorează şi regimul termic, se favorizează
procesele biochimice de oxidare şi se asigură condiţii normale
pentru activitatea microorganismelor din sol. Are loc şi o
îmbunătăţire simţitoare a proprietăţilor fizice şi hidrofizice ale
solului, concretizată prin creşterea densităţii aparente, mărirea
Efectele desecarii porozităţii, îmbunătăţirea structurii şi ridicarea permeabilităţii.
asupra plantelor Plantele pe terenurile desecate – drenate îşi dezvoltă un
sistem radicular normal, solul absoarbe o cantitate mai mare de
apă, compuşii azotului şi fosforului sunt transformaţi în
compuşi asimilabili pentru plante, toate acestea contribuind la
obţinerea de recolte mari. Prin drenaj se combat buruienile
specifice solurilor cu exces de umiditate (coada calului, roua
cerului, rogoz, papură, trestie, pipirig etc.), se asigură
prevenirea unor boli şi dăunători.
Sporirea producţiei se realizează şi pe seama
posibilităţilor de a executa lucrările de pregătire a solului,
Masuri însămânţare şi recoltare în condiţii optime şi la timp.
complementare Efectul desecării – drenajului creşte dacă în acelaşi timp
se aplică şi o serie de măsuri agrotehnice adecvate ca: aplicarea
de amendamente, îngrăşăminte organice şi minerale, afânarea
adâncă etc.
Niţu, 1977, arată că în câmpul experimental de drenaj din
Baia Mare–Rotopăneşti, judeţul Suceava, s-au obţinut peste 6
000 kg porumb boabe la hectar, pe un sol care înainte de
executarea drenajului era neproductiv, vegetaţia caracteristică
fiind formată din rogozuri.
Sporurile mari de producţie duc la amortizarea
investiţiilor în 5-7 ani, iar în cazul introducerii culturii
cartofului în numai 1-2 ani.
11.5. METODE DE DESECARE- DRENAJ

Tipuri de drenaj Înlăturarea apei în exces de la suprafaţa solului şi din

profilul de sol se poate realiza pe cale naturală sau artificială.
Drenajul natural al solului se realizează când condiţiile
de relief, de sol şi hidrogeologice ce caracterizează un anumit
teritoriu, asigură menţinerea nivelului apei freatice la adâncimi
mai mari decât adâncimea critică de înmlăştinare sau salinizare
a solului iar apa din precipitaţii sau irigaţii, aflată la un anumit
moment dat în exces la suprafaţa solului sau în profilul de sol,
este înlăturată într-un timp scurt, fie prin scurgere la suprafaţă
sau prin profilul de sol, fie prin infiltraţie în adâncime.
Drenajul natural se subîmparte în extern şi intern.
Drenajul natural extern este influenţat de relief prin
formele specifice, gradul de frământare şi pantele terenului, iar
drenajul natural intern prin permeabilitatea solului şi a
subsolului, succesiunea straturilor, înclinarea acestora etc.
Drenajul natural de suprafaţă este necesar pentru
înlăturarea apelor stagnate de la suprafaţa solului sau din partea
superioară a profilului de sol, iar drenajul artificial subteran se
face în scopul coborârii nivelului apei freatice la o adâncime de
la care să nu influenţeze în mod negativ dezvoltarea plantelor şi
evoluţia solurilor.
Drenajul sau desecarea de suprafaţă se realizează printr-
o reţea de canale deschise de colectare şi evacuare, prin lucrări
de nivelare în pantă sau modelare a terenului, prin drenaj
cârtiţă, prin lucrări agrotehnice adecvate şi prin adâncirea
reţelei hidrografice de colectare a apelor.
Drenajul subteran se realizează prin intermediul unei
reţele de drenuri absorbante sau puţuri şi o reţea de canale de
colectare şi evacuare a apei din drenuri.

a) Emunerati metodele de desecare-drenaj.

 Metodele de desecare – drenaj reprezintă complexul de
lucrări tehnice şi agroameliorative prin care se elimină apa
în exces de la suprafaţa terenului şi din profilul de sol, în
vederea asigurării de condiţii optime pentru dezvoltarea
culturilor agricole.


Intrebarea 1
a) Apa din sol se consideră în exces numai atunci când
contribuie la reducerea producţiei culturilor agricole prin
stânjenirea dezvoltării şi reducerea capacităţii de absorbţie
pentru apă şi substanţe nutritive a sistemului radicular.
b) Factorii care favorizează formarea excesului de
umiditate de la suprafaţa solului sau din profilul de sol se
împart în factori naturali şi antropici. Dintre factorii naturali cei
mai importanţi sunt: clima, relieful, hidrografia, hidrogeologia
şi condiţiile pedo-litologice. Factorii antropici cuprind
intervenţiile omului prin care se modifică în sens negativ
bilanţul apei pe un anumit teritoriu.
Intrebarea 2
a) Pe solurile cu exces de umiditate volumul de apă din
sol fiind foarte ridicat, se reduce în mod corespunzător gradul
de aerare a solului. Aeraţia insuficientă a solului încetineşte
procesele de oxidare şi favorizează procese bacteriene anaerobe,
fapt care nu asigură descompunerea şi mineralizarea totală a
materiei organice, dând naştere la fenomene de reducere care au
ca rezultat gleizarea şi pseudogleizarea solurilor.
b) Apa în exces nu permite înlocuirea CO 2 format de
rădăcinile plantelor sau alte organisme de către oxigenul din
atmosferă. Lipsa oxigenului stânjeneşte dezvoltarea sistemului
radicular, reduce capacitatea de absorbţie pentru apă şi
substanţe nutritive a solului.
Intrebarea 3
Drenajul natural, drenajul subteran, drenajul artificial
de suprafaţă.

15. Prezentati sursele de apa si factorii care favorizeaza

formarea excesului de umiditate . (5p)
16. Prezentati efectele excesului de umiditate asupra solului si

plantelor. (5p)
1. Mîndru, R., Ioniţoaia, H., 1962 . - Hidrologie ameliorativă. Editura agro-

silvică, Bucureşti

2. Niţu, I., Răuţă, C., Drăcea, Maria, 1988 - Lucrările agropedoameliorative.

Editura Ceres, Bucureşti,
DESECAREA TERENURILOR PRIN CANALE DESCHISE
Cuprins Pag.
12.1.Obiectivele unitatii de invatare……………………………………… 127
12.2. Schema generala a sistemelor de desecare-drenaj cu canale deschise 127
12.3. Executarea retelei de canale de desecare…………………………… 129
12.4. Răspunsuri şi comentarii la teste ....................................................... 131
12.5. Lucrarea de verificare nr. .................................................................. 132
12.6. Bibliografie minimală ........................................................................ 132
 Acest capitol are ca scop prezentarea schemei de desecare-

drenaj cu canale deschise
 Prezentarea retele de canale de desecare si construcţiile
hidrotehnice aferente acestora.
12.2. SCHEMA GENERAL A SISTEMELOR DE DESECARE-DRENAJ

CU CANALE DESCHISE
Elementele retelei Desecarea – drenajul de suprafaţă se realizează în principal prin

de desecare intermediul unei reţele de canale deschise trasate şi
dimensionate astfel încât să capteze şi să evacueze în timp util
excesul de umiditate, indiferent de sursa acestuia: precipitaţii,
scurgeri de pe terenurile vecine, apa freatică, irigaţii, infiltraţii
prin şi pe sub diguri .
Lucrările pentru captarea şi evacuarea apelor în exces sunt
alcătuite din reţele de canale şi construcţiile hidrotehnice
aferente acestora.

Fig. 12.2.1. Schema generală a sistemului de desecare-drenaj cu canale

deschise:
ct – canale terţiare; Cs – canale secundare; CP – canale principale; Ci –
canal pentru preluarea
infiltraţiilor prin şi pe sub dig; Cc – canal de centură ; CC – canal
colector.
Fig. 12.2.2. Schema generală a sistemului de desecare-drenaj cu canale

deschise:
ct – canale terţiare; Cs – canale secundare; CP – canale principale; Ci –
canal pentru preluarea
infiltraţiilor prin şi pe sub dig; Cc – canal de centură; CC – canal
colector.
Schema reţelei de canale, tipurile de canale şi trasarea acestora

se realizează în funcţie de :
 mărimea suprafeţei desecate;
 sursa şi mărimea excesului de apă;
 relieful suprafeţei desecate;
 folosinţa şi sistematizarea teritoriului;
 reţeaua de canale de irigaţie.


a) Ce tipuri de canale alcatuiesc schema generala a sistemului de
desecare drenaj?

 Desecarea – drenajul terenurilor agricole cuprinde
ansamblul de lucrări de îmbunătăţiri funciare prin care se
înlătură excesul de apă de la suprafaţa solului şi din
profilul de sol. Îndepărtarea apei în exces de la suprafaţa
solului şi din profilul de sol contribuie la îmbunătăţirea
regimului aerohidric, regimului termic, a celui biologic şi
nutritiv, la minimalizarea acumulării sărurilor la
suprafaţa solului. Prin îmbunătăţirea regimului aerohidric
se creează condiţii pentru executarea tuturor lucrărilor
solului în condiţii bune şi la timp.
 Desecarea – drenajul şi exploatarea raţională a solurilor
agricole cu exces de apă, contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii
actuale a solurilor drenate şi implicit la obţinerea unor recolte
mari şi stabile.
12.3. EXECUTAREA RETELEI DE CANALE DE DESECARE
Reţeaua de colectare şi evacuare a apelor în exces provenite din

precipitaţiile căzute pe suprafaţa de desecat
Trasarea reţelei
Canalele colectoare sau terţiare având rolul de a intercepta
de canale de
apa care se scurge la suprafaţa terenului, se vor trasa aproape
colectare şi
perpendicular pe direcţia de scurgere a apelor, cu o mică înclinare
evacuare a apelor
faţă de direcţia curbelor de nivel, în aşa fel încât să li se li se
în exces
asigure o pantă de minimum 0,5 ‰. Ori de câte ori este posibil,
canalele terţiare vor traversa zonele depresionare joase ( crovuri,
japşe ) în care stagnează apa.
Evacuarea apei din microdepresiunile situate între canalele
de regularizare se va face cu ajutorul unor şanţuri sau rigole cu
caracter provizoriu. Acestea se execută cu secţiunea triunghiulară
cu taluzurile dulci, de 1/4 - 1/8, pentru a putea fi traversate de
maşinile şi utilajele agricole.
La trasarea reţelei de canale terţiare se va urmări nu numai
interceptarea apelor de scurgere ci şi obţinerea unor sole care să
permită executarea mecanizată a tuturor lucrărilor agricole. Pentru
a rezulta sole dreptunghiulare, canalele terţiare se vor trasa paralel
între ele, la o distanţă de minimum 250 m, de regulă 400-500 m,
cu o lungime de 800-1 500 m. Distanţa dintre canalele terţiare de
regularizare depinde de viteza de scurgere a apei la suprafaţa
solului şi de durata admisă de stagnare a apei

Coeficienţi de scurgere
Caracteristicile solului Panta terenului

Nr.
crt.
Conţinut în mică medie mare
Permeabilitate
argilă 0,01 0,01-0,05 0,05
1 Permeabilitate mare < 10% 0,10-0,20 0,15-0,25 0,20-0,30
2 Suficient permeabil 10-20% 0,15-0,25 0,20-0,30 0,25-0,40
3 Insuficient permeabil 20-40% 0,20-0,30 0,25-0,45 0,35-0,60
4 Slab permeabil 40-60% 0,25-0,40 0,30-0,60 0,50-0,75
5 Impermeabil Sol îngheţat 0,30-0,60 0,40-0,75 0,80-0,95
Canalele de transport şi evacuare (secundare şi principale)

se vor trasa în aşa fel încât să primească apa din canalele de ordin
inferior şi s-o evacueze în canalele de ordin superior. Aceste
canale se trasează pe cotele joase ale terenului, urmărind văile,
vâlcelele şi chiar depresiunile, căutându-se înregistrarea a cât mai
puţine frânturi pe traseul acestora.
În scopul prevenirii colmatării sau eroziunii în zona de
descărcare a canalelor de ordin inferior în cele de ordin superior,
primele se vor trasa sub unghi de circa 60. Atunci când canalele
colectoare de ordin inferior sunt trasate perpendicular pe cele de
ordin superior şi apare pericolul eroziunii malului, racordarea de
capăt se va face sub forma unei curbe cu raza egală cu 5 B în
terenurile coezive şi 10 B în cele necoezive, B reprezentând
lăţimea la partea superioară a canalului.
În zonele cu direcţia de scurgere bine pronunţată, situaţie în
care canalele terţiare se trasează perpendicular pe direcţia de
scurgere, canalele secundare se vor trasa pe linia de cea mai mare
pantă pentru a prelua apa din canalele terţiare. Distanţa dintre
canalele secundare este egală cu lungimea canalelor terţiare la
funcţionarea unilaterală (circa 1500m), iar la funcţionarea
bilaterală – care se va adopta ori de câte ori situaţia din teren o
permite – distanţa se va dubla, putând ajunge la 300m.
Lungimea canalelor secundare variază între 1 500 şi 3 000 m,
stabilindu-se în funcţie de panta terenului, avându-se în vedere
evitarea executării unor canale cu adâncimi mari.
Reţeaua de canale este formată din canale colectoare de
centură, care se trasează paralel cu latura dinspre amonte a
suprafeţei de drenat şi care se racordează la reţeaua de canale de
transport şi evacuare. Canalele colectoare de centură se
amplasează la o distanţă de 50...400 m de la piciorul versantului,
în funcţie de panta terenului şi pericolul colmatării prin eroziune
Reţeaua de precum şi în funcţie de organizarea teritoriului agricol. Lungimea
colectare a apelor maximă a canalelor colectoare de centură este de 1500 m. La
din precipitaţiile lungimi mai mari, acestea se separă în tronsoane care se
căzute în zona racordează fiecare la cel mai apropiat canal de transport şi
versanţilor evacuare.
limitrofi Canalele colectoare de centură prezintă unele particularităţi
perimetrului de construcţie. Astfel, taluzul amonte–cel care primeşte apa–se
desecat – drenat execută cu o înclinare mai mică, în medie de 1/2, iar cel din aval
şi care se scurg cu înclinarea de 1/1,5. Pentru a nu se eroda taluzul amonte se
spre suprafaţa de poate înierba.

desecat. Dacă există şi un aport de ape freatice spre suprafaţa

desecată, caz frecvent întâlnit la piciorul teraselor joase spre
luncile râurilor, canalul colector de centură poate intercepta atât
apele de suprafaţă cât şi cele subterane aflate la o adâncime de
1,5-2 m. În acest caz canalul îndeplineşte şi rolul unui dren de
intercepţie.
Reţeaua de colectare a apelor de infiltraţie prin şi pe sub
dig.
Colectarea şi evacuarea apelor de infiltraţie prin şi pe sub
dig se face prin canale deschise sau drenuri de intercepţie dispuse
paralel cu digul de apărare a suprafeţei de desecat, la 20...100 m,
în funcţie de caracteristicile geotehnice, astfel încât să nu fie
periclitată stabilitatea digului. Adâncimea canalelor se stabileşte
în funcţie de permeabilitatea, grosimea şi succesiunea straturilor.
Astfel, în zonele cu terenuri permeabile pe adâncimi mari, canalele
se vor executa cu o adâncime de1,0-2,0 m, în aşa fel încât să
capteze tot debitul infiltrat. Pe terenurile slab permeabile sau
impermeabile se vor executa canale cu adâncimi mici pentru a
capta debitul superficial. Debitul de infiltrare în acest caz va fi
captat de reţeaua de canale care se trasează la limita grindului.
Dacă în zona de intercepţie, stratul impermeabil are grosimi mici
(circa 1,0 m) canalele se vor proiecta cu cota fundului deasupra
stratului permeabil, pentru a nu crea afuieri în zona digului
(Mihnea, 1972 ).
Reţeaua de colectare a apelor în exces de pe terenurile irigate
Pe terenurile irigate, la formarea excesului de apă contribuie atât
apa din precipitaţii cât şi apa pierdută prin infiltraţie din reţeaua
de canale precum şi apa pierdută în câmp la aplicarea udărilor. În
acest caz, reţeaua de colectare trebuie să capteze şi să evacueze de
pe teren, pe lângă apa în exces şi surplusul de debit din reţeaua de
irigaţie apărut în timpul unor eventuale defecţiuni de exploatare,
descărcări de debite din canale etc. Reţeaua de canale în acest caz
se amplasează la limita sectoarelor irigate, de regulă perpendicular
pe canalele distribuitoare de sector.
Reţeaua de colectare a apelor în exces de la amenajările
piscicole.
Se compune dintr-un canal de centură amplasat paralel cu conturul
amenajării piscicole care preia debitele de infiltraţie, protejând
terenurile limitrofe împotriva înmlăştinării şi/sau salinizării.
Test de autoevaluare nr.2

a) Tipuri de retele de canale pentru evacuarea apelor in exces.


Schema reţelei de canale, tipurile de canale şi trasarea acestora
se realizează în funcţie de :
 mărimea suprafeţei desecate;
 sursa şi mărimea excesului de apă;
 relieful suprafeţei desecate;
 folosinţa şi sistematizarea teritoriului;
 reţeaua de canale de irigaţie.

Intrebarea 1
Schema generala a sistemului de desecare drenaj este alcatuita din:
canale colectoare sau terţiare (Cc),canale de transport şi
evacuare secundare (Ces) şi principale (Cep),canale de
intercepţie sau canale colectoare de centură (Ci);
Intrebarea 2
a) Reţeaua de colectare şi evacuare a apelor în exces
provenite din precipitaţiile căzute pe suprafaţa de desecat,
reţeaua de colectare a apelor din precipitaţiile căzute în zona
versanţilor limitrofi perimetrului desecat – drenat şi care se scurg spre
suprafaţa de desecat,reţeaua de colectare a apelor de infiltraţie prin şi
pe sub dig,reţeaua de colectare a apelor în exces de pe terenurile
irigate,reţeaua de colectare a apelor în exces de la amenajările
piscicole.

17. Prezentati executarea retelei de canale de desecare. (4p)
18. Trasarea retelei de canale de colectare si evacuare a apelor

in exces. (4p)

Bucureşti,
2. Mureşan, D., Pleşa, I., Onu, N., Savu, P., Nagy, Z., Jinga, I., Teodoriu, Al.,
Păltineanu, I., Toma, I., Vasilescu, V., 1992 - Irigaţii, desecări şi combaterea
eroziunii, EDP, Bucureşti

3. Nicolaescu, I., 1981 - Irigaţii prin scurgere la suprafaţă. Editura Ceres,

Bucureşti
DRENAJUL SUBTERAN AL TERENURILOR AGRICOLE
Cuprins Pag.
13.1Obiectivele unitatii de invatare……………………………………… 133
13.2.Tipuri de drenuri si drenaj.................................................................... 133
13.3.Amplasarea retelei de drenaj…………………………………………. 137
13.4.Răspunsuri şi comentarii la teste ........................................................ 139
13.5.Lucrarea de verificare nr. 7 ................................................................. 140
13.6 Bibliografie minimală ………………………………………………. 140
 Acest capitol are ca scop prezentarea tipurilor de drenuri si

drenaj
 Prezentarea retelei de drenaj cu drenuri colectoare si
absorbante si amplasarea retelei de drenaj
13.2.TIPURI DE DRENURI SI DRENAJ
Drenajul, în funcţie de modul de captare, conducere şi evacuare

Drenaj orizontal a apei în exces, se clasifică în drenaj orizontal, drenaj vertical şi
drenaj mixt.

La rândul său, drenajul orizontal, în funcţie de materialele şi

tipurile de drenuri folosite se împarte în:
 drenaj din drenuri din materiale locale;
 drenaj cu drenuri din ceramică şi beton;
 drenaj cu tuburi din mase plastice.
Fig.7.1.1 Interdependenţa între adâncimea şi distanţa între drenuri.
Drenajul orizontal din materiale locale

Acest tip de drenaj constă dintr-o reţea de şanţuri înguste şi adânci a
căror cavitate se umple la partea inferioară cu materiale filtrante sau se
lasă liberă. Cavitatea drenantă a şanţului se poate realiza din fascine,
bolovani, lespezi sau piatră spartă. Cantitatea mare de material filtrant
şi costul ridicat al transportului impun folosirea drenajului din
materiale locale numai în zonele unde materialele respective se găsesc
din abundenţă, lemnul sau piatra rezultând din lucrările de defrişare sau
desţelenire.
Drenajul cu Drenajul cu drenuri din tuburi din ceramică sau beton
drenuri din Drenajul cu drenuri din tuburi este fără îndoială cel mai bun tip
tuburi din de drenaj de adâncime. Tuburile de drenaj trebuie să
ceramică îndeplinească următoarele condiţii:
 să prezinte durată de funcţionare îndelungată;
 să fie nealterabile la acţiunea agenţilor chimici din sol;
 să evite formarea depunerilor în interiorul secţiunii;
 să nu sufere deteriorări pe durata transportului;
 să nu necesite cheltuieli mari.
Reţeaua de drenuri absorbante se realizează prin aşezarea, cap
Reţeaua de la cap, în şanţurile de drenaj, a tuburilor din ceramică, beton sau
drenuri mase plastice .
absorbante Apa circulă către drenuri datorită
gradientului hidraulic care se
creează prin coborârea nivelului
apei în zona de amplasare a
drenului. Mişcarea apei are loc
după legile scurgerii prin medii
poroase şi intră în drenurile din
Fig. 7.1.2. Dren cu tuburi din ceramică
ceramică şi beton prin rosturile,
de 1-2 mm, dintre capetele tuburilor de drenaj. În tuburile din
mase plastice apa intră prin fantele sau orificiile cu care sunt
prevăzute aceste conducte.
Drenurile din ceramică sunt contraindicate în solurile turboase
Drenurile din iar cele din beton în solurile cu un conţinut ridicat de acizi
ceramică
humici, sulfaţi, apă acidulată cu bioxid de carbon, cloruri sau

carbonaţi. Deoarece în astfel de condiţii este atacat cimentul din
compoziţia betonului, tuburile se degradează, reducându-se
foarte mult durata de funcţionare
Principalul neajuns al drenajului cu tuburi din ceramică sau
beton, se datorează posibilităţilor de reducere sau astupare a
secţiunii ca urmare a depunerii sedimentelor de nisip fin sau
argilă, depozitelor feruginoase sau calcaroase. Astuparea se mai
poate produce şi prin pătrunderea rădăcinilor de arbori sau
arbuşti, în special plop. De aceea, când se traversează perdele
din arbori sau arbuşti, se recomandă să se cimenteze rosturile
sau să se folosească conducte din plastic fără orificii.
Cimentarea drenurilor se face de către compuşii fierului, cum
sunt sulfaţii de fier sau mangan. Fierul solubil (Fe ++ ), din apa
subterană care se scurge prin dren, în contact cu aerul din
drenuri se oxidează şi se transformă în Fe +++ , se produce
precipitarea şi formarea de compuşi insolubili. Precipitarea este
influenţată şi de activitatea bacteriană, de pH şi temperatură.
Fenomenul are loc în solurile slab aerate, de aceea după intrarea
în funcţiune a drenajului, intensitatea fenomenului se reduce, cu
excepţia zonelor foarte umede.
Tuburile din ceramică se confecţionează cu diametrul
interior de 50, 70, 80 şi 100 mm pentru drenurile absorbante şi
125, 150, 200 şi 250 mm pentru drenurile colectoare, grosimea
pereţilor de 8-30mm şi lungimea de 330mm pentru diametre
până la 125 mm şi de 500-800 mm pentru diametre mai mari.
Tuburile din ceramică de calitate bună dau prin lovire un sunet
clar iar la îmbibarea cu apă greutatea acestora creşte numai cu
15%. Este de dorit, de asemenea, ca suprafaţa inferioară să fie
netedă, deci coeficientul de rugozitate cât mai redus.
Drenurile din tuburi din beton au caracteristici constructive
asemănătoare cu cele ale drenurilor din ceramică putându-se
confecţiona şi cu diametre mai mari.
Drenajul cu drenuri din mase plastice
Drenajul cu Drenurile din material plastic au început să fie folosite începând
drenuri din mase cu anul 1960, cucerind an de an o pondere tot mai mare, datorită
plastice avantajelor pe care le prezintă. Astfel, se asigură o mai bună
continuitate a şirului de drenuri, instalarea mecanizat se face
mai uşor, productivitatea fiind mai mare şi ca urmare costul mai
redus. Drenurile din plastic se confecţionează din PVC şi
polietilenă, fiind şi mai ieftine. În schimb sunt mai puţin
rezistente la lovire în special la temperaturi joase, în apropiere
de zero grade.
Constructiv, tuburile de drenaj, pot fi rigide, cu perete neted (lise) şi
tuburi flexibile cu perete ondulat (tuburi riflate)
Drenajul vertical sau prin puţuri se compune dintr-o serie de

Drenajul vertical puţuri absorbante şi colectoare, care asigură coborârea nivelului
sau prin puţuri apei freatice din raza de acţiune prin colectarea şi evacuarea
apei în exces. Evacuarea apei în exces se poate face
gravitaţional, în straturile acvifere libere, profunde sau prin
pompare.
Evacuarea apelor colectate de puţurile absorbante în profunzime
se realizează pe cale gravitaţională, numai dacă există un strat
acvifer permanent cu nivel liber la mică adâncime, cu o grosime
mare şi permeabilitate ridicată. Drenajul prin puţuri absorbante
are o serie de dezanvantaje, de aceea folosirea acestuia în
agricultură la coborârea nivelului freatic se face pe scară redusă.
Astfel, necesită o investiţie ridicată, un consum mare de energie
în exploatare, iar eficacitatea se reduce prin colmatarea stratului
filtrant şi a stratului acvifer din jurul fundului puţului. Pe de altă
parte, prin folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice,
erbicidelor şi insecto-fungicidelor, apa de drenaj se încarcă cu o
parte din aceste substanţe, care ajung în stratul acvifer şi-l
poluează. Poluarea apelor subterane este deosebit de dăunătoare
deoarece apa din straturile acvifere nu va mai putea fi utilizată
pentru alimentarea cu apă potabilă a centrelor populate şi nici a
complexelor zootehnice.
Coborârea nivelului apei freatice prin puţuri cu pomparea apei
se poate utiliza numai atunci când apa pompată se foloseşte la
irigaţii, când înălţimea de pompare nu este mare, iar debitul
stratului acvifer este ridicat. În restul situaţiilor, costul ridicat al
pompării apei nu justifică recomandarea acestei metode.
Drenajul mixt reprezintă o combinaţie între drenajul orizontal şi
cel vertical, aplicând fiecare tip pe suprafeţele cele mai
favorabile, în funcţie de eficacitatea şi costurile de execuţie şi
exploatare .

a) Ce conditii trebuie sa indeplineasca drenurile din ceramica sau

beton pentru o buna functionalitate?
b) Tipuri de drenuri ale drenajului orizontal.

 Prin lucrările de drenaj se înlătura din stratul de sol
numai apa în exces, adică apa gravitaţională.
 Lucrările de drenaj constau dintr-o reţea de drenuri
absorbante care colectează apa în exces din profilul de
sol pe care o descarcă apoi intr-o reţea de canale de
colectare şi evacuare.
 Drenajul subteran, în comparaţie cu drenajul prin canale
deschise are o serie de avantaje, ca de exemplu:

 suprafaţa scoasă din cultură este mai mică;

 nu îngreunează executarea cu mijloace mecanice a
lucrărilor agricole;
 nu contribuie la răspândirea buruienilor, bolilor sau
dăunătorilor;
 necesită lucrări simple de întreţinere.
 Dezavantajul drenajului subteran constă numai în costul ridicat
al tuburilor şi al instalării acestora.
13.3. AMPLASAREA RETELEI DE DRENAJ
Pentru captarea apei freatice elementele reţelei de regularizare

(drenurile absorbante) se amplasează în plan sub formă de şiruri
paralele la distanţe egale, perpendicular sau sub un anumit unghi
faţă de colector
Retele de drenaj
pentru reglarea
nivelului freatic
cu drenuri
colectoare si
absorbante
Fig.13.3.1 Amplasarea reţelei de drenuri
Amplasarea reţelei de drenuri faţă de linia de cea mai mare
pantă se poate face după trei scheme: longitudinală, transversală
şi intermediară.
Schema longitudinală constă în amplasarea reţelei de drenuri
absorbante paralel cu linia de cea mai mare pantă, colectoarele
fiind trasate aproximativ paralel cu direcţia curbelor de nivel.
Acest mod de amplasare este indicat pe terenurile cu pante mici,
sub 4‰, deoarece în felul acesta se asigură pantă de scurgere
pentru apa din drenuri. Dacă pe terenurile cu pante mici nu s-ar
amplasa drenurile pe linia de cea mai mare pantă, ar trebui fie să
se niveleze terenul în pantă pe direcţia drenurilor, fie să se

asigure acestora pantă din construcţie, prin sporirea adâncimii
către capătul aval, ambele soluţii fiind costisitoare.
Fig. 13.3.2 Schema longitudinala
Fig. 13.3.3 Schema transvrsala

Schema transversală se foloseşte pe terenurile cu panta mai
mare de 8-10‰, fapt care permite ca drenurile absorbante să se
amplaseze aproape paralel cu direcţia generală a curbelor de
nivel, având grije să li se asigure panta necesară scurgerii
gravitaţionale a apei. În această schemă colectoarele se
amplasează paralel cu linia de cea mai mare pantă. Datorită
Schema pantei mai mari a terenului şi amplasării drenurilor
transversală perpendicular pe direcţia de scurgere a apei, aceasta circulă sub
influenţa forţei gravitaţionale cu o viteză mai mare către
drenuri, sporind capacitatea de captare şi eficienţa acestora. Din
aceste considerente distanţa dintre drenuri, în comparaţie cu
schema longitudinală, se poate mări cu 20-25 %
Schema intermediară se foloseşte pe terenurile cu pante
cuprinse între 4 şi 8‰, de aceea şi amplasarea reţelei de drenuri
absorbante se va face sub un unghi de 30 0 -60 0 faţă de direcţia
generală a curbelor de nivel.
Drenurile se pot descărca în colectori închişi, în care caz
drenajul se numeşte indirect şi direct în cazul în care drenurile
se descarcă în canale deschise. Drenajul direct este indicat pe
Schema terenurile cu pante foarte mici, unde capacitatea de transport a
intermediară colectorilor închişi este redusă.

Lungimea drenurilor absorbante se stabileşte în funcţie de panta

şi diametrul acestora şi variază între 100 şi 150 m la pante mai
mici de 3 ‰ şi 100-250 m la pante cuprinse între 3‰ şi 10‰.
Lungimea colectorilor închişi se poate alege între 1000 şi 2000
m cu cămine de vizită la distanţa de 150-200 m.
Test de autoevaluare nr. 7.3.

a) Pe ce terenuri se recomanda folosirea schemei transversale cu

drenuri absorbante?
b) Cum se amplaseaza in plan elementele retelei de regularizare pentru

captarea apei?

 Amplasarea reţelei de drenuri faţă de linia de cea mai
mare pantă se poate face după trei scheme:
longitudinală, transversală şi intermediara

Intrebarea 1
a) Tuburile de drenaj trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
 să prezinte durată de funcţionare îndelungată;
 să fie nealterabile la acţiunea agenţilor chimici din sol;
 să evite formarea depunerilor în interiorul secţiunii;
 să nu sufere deteriorări pe durata transportului;
să nu necesite cheltuieli mari
b) Drenajul orizontal, în funcţie de materialele şi tipurile de

drenuri folosite se împarte în:
 drenaj din drenuri din materiale locale;
 drenaj cu drenuri din ceramică şi beton;

 drenaj cu tuburi din mase plastice.
Intrebarea 2
a)Schema transversală se foloseşte pe terenurile cu panta mai
mare de 8-10‰, fapt care permite ca drenurile absorbante să se
amplaseze aproape paralel cu direcţia generală a curbelor de
nivel, având grije să li se asigure panta necesară scurgerii
gravitaţionale a apei. În această schemă colectoarele se
amplasează paralel cu linia de cea mai mare pantă.
b). Pentru captarea apei freatice elementele reţelei de regularizare
(drenurile absorbante) se amplasează în plan sub formă de şiruri
paralele la distanţe egale, perpendicular sau sub un anumit unghi faţă
de collector.
13.5 LUCRAREA DE VERIFICARE NR.

1. Prezentaţi tipurile de drenuri si drenaj. (5p)
2. Prezentati schemele de amplasare a retelei de

drenaj. (5p)
1. Haret, C., Stanciu, I., 1978 - Tehnica drenajului pe terenurile agricole. Editura
Ceres, Bucureşti
2. Pleşa, I., Jinga, I., Ene, Al., Cîmpeanu, S., 2000 - Îmbunătăţiri funciare şi
irigarea culturilor, USAMV, Bucureşti

Cornel Lazar - If

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cornel Lazar - If

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE

Unitatea de învăţare nr. 1

1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE NR. 1

 Prezentarea şi definirea proceselor de eroziune a solului

1.2. DEFINIREA ŞI AMPLOAREA PROCESULUI DE EROZIUNE A

Definiţia Este procesul de desprindere/antrenare, transport şi depunere a

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 1

fertilitate a solului, deoarece ea antrenează orizonturile superioare

Figura 1.2.1. Harta eroziunii solurilor în România

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 2

amenajate cu lucrări de CES. În anul 1960 existau deja cca.

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 3

cereale păioase de primăvară 0,20, de toamnă 0,14, ierburi

Test de autoevaluare nr. 1

b) Care sunt principalele tipuri de eroziune de suprafaţă care

c) Care sunt folosinţele cel mai grav afectate de procesele de eroziune

d) Ce exprimă formula fundamentală a eroziunii ?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 4

1.3. FACTORII DETERMINANŢI ŞI FAVORIZANŢI AI

Factorii Factorii cauzali sau determinanţi ai eroziunii solului sunt

se produce în condiţiile solului îngheţat în profunzime sau

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 6

acoperire a solului, puterea de refacere, dezvoltarea sistemului

Vaslui, situată în Podişul Bârladului, subdiviziunea colinele

Test de autoevaluare nr. 2

b) Care este factorul natural cel mai dinamic şi mai agresiv ?

c) Ce reprezintă erozivitatea sau agresivitatea pluvială ?

d) Care este formula de calcul a diametrului picăturilor (d) ?

e) Cum se clasifică versanţii în funcţie de forma în profil transversal

f) Care este clasificarea culturilor agricole după gradul de

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

Erodabilitatea unui sol reprezintă un indicator prin intermediul

1.4. CONSECINŢELE EROZIUNII SOLULUI

Modificarea Prin eroziune se îndepărtează în primul rând stratul de sol de la

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 9

capacităţii de apă în câmp şi coeficientul de ofilire , reducerea

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 10

Test de autoevaluare nr. 3

b) Care sunt elementele nutritive care se pierd ca urmare a eroziunii

d) Care sunt compuşii chimici poluanţi eliberaţi in ape ca urmare a

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 11

permeabilitatea, de aceea creşte coeficientul de scurgere.

1.5. RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE

b) Pierderea stratului superficial de sol prin eroziune hidrică sau

c) Folosinţele cele mai grav afectate de procesele de eroziune şi

d) Legătura între pierderile medii de sol prin eroziunea de

a) Factorii cauzali sau determinanţi ai eroziunii solului sunt

b) Dintre factorii naturali precipitaţiile reprezintă factorul cel

c) Diametrul picăturilor (d), în funcţie de intensitatea ploii (I),

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 12

se poate estima cu relaţia:

Prin eroziune se îndepărtează în primul rând stratul de sol de la

c) Cea mai afectată proprietate fizică a solului, prin procesul de

d) Erbicide, insectofungicide, pesticide

1.6. LUCRAREA DE VERIFICARE Nr. 1

1) Definiţi procesul de eroziune a solului şi prezentaţi factorii

2) Prezentaţi formula fundamentală a pierderilor de sol

2) Care sunt consecinţele procesului de eroziune ?

1.7. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 13