Corecția sunetului S

Terapia logopedică a Sigmatismului

(Sunetele afectate: S, Z, Ț, Ș, J, CE, CI, GE, GI )

Sigmatismul poate fi înlăturat dacă terapia este realizată de un logoped, începe

cît mai de timpuriu posibil și nu este abandonată decît atunci cînd tulburarea de
vorbire a fost corectată.

Sigmatismul este tulburarea de limbaj în care sunt pronunțate deficitar sunetele

siflante („S” și „Z”), șuieratoarele („Ş” și „J”) și africatele („Ţ”/ „CE”/ „CI”/ „GE” și
“GI”).

Înlocuirea sunetelor „J” cu „Z” și  „Ș” cu „S” se numește parasigmatism.

Foarte des întîlnit la copiii preșcolari este  sigmatismul interdental care rezultă

din pronunțarea sunetelor „S” și „Z” cu limba  între dinți, sunetul fiind denaturant,
sîsîit și sorbit.

De obicei, părinții acordă mai puțină importanță acestor dificultăți de vorbire,

considerînd că ele vor trece de la sine, realizarea acestor probleme vine în
momentul în care copilul este ridicularizat de semeni, iar această experiență
poate provoca anumite tulburări comportamentale la copil cum ar fi timiditatea,
mutismul selectiv, izolarea, etc. Pe lîngă aceasta, tulburările de pronunție care nu
sunt corectate timpuriu (4-5 ani), provocă bariere psihologice cu care persoana
se confruntă pe parcursul întregii vieți.

Am întîlnit și cazuri în care părinții au insistat asupra unei pronunții corecte la

copil, neoferind însă un model necesar pentru corecție, aceste tentative agravînd
situația, deoarece numai un logoped poate elabora un plan de intervenție
individualizat pentru fiecare copil în parte, ținînd cont  de particularitățile
psihologice și etioligia tulburărilor de limbaj.

Cauzele sigmatismului pot fi foarte diferite cum ar fi:

–  funcționarea greșită a limbii, mușchii retractori slăbiți, care nu permit realizarea

mișcărilor sincrone necesare articulării sunetelor din această categorie afectată
de sigmatism;
–  modalitate de pronunțare incorectă menținută din perioada în care dentiția
copilului era înlocuită, limba neavînd în ce se opri aluneca printre dinți, iar acest
model de pronunție fiind menținut și după ce copilului i-au apărut toți dinții;

–  anomaliile de poziție a dinților și ale maxilarelor;

–  imitarea unor modele greșite de vorbire;

–  împrăștierea exagerată a aerului necesar emisiei sunetelor;

–  deficiențe de auz fonematic (copilul nu poate face diferență de sunete).

Emiterea corectă a sunetului S

Buzele trebuie să fie deschise, cu colțurile retrase în părți, imitînd zîmbetul.

Dinţii sunt uşor întredeschişi, aproximativ 1 mm, ca pentru emiterea sunetului „I”.

Limba este lată, acoperind cu marginile sale laterale arcadele dinților superiori,

vîrful limbii se sprijină la baza incisivilor inferiori, pe alveole. Pe mijlocul limbii
trebuie să se realizeze jgheabul longitudinal.

Coardele vocale sunt depărtate, neparticipînd la emiterea sunetului „S”, fluxul

de aer este mare.

Pentru corectarea sigmatismului, se recomandă exersarea pronunției sunetelor

cu dinții strîns uniți. Ulterior se trece la pronuntia normală, sub control vizual al
poziției limbii în oglindă. Dislalicul însușește relativ rapid pronunția corectă a unor
sunete izolate, dar este dificilă introducerea lor în vorbire.

Automatizarea sunetelor siflante în vorbire este un proces de lungă durată,

eșalonat pe anumite etape.

1. Se exersează pronunția sunetului prelungit (sssssa, ssssso, sssssu,

ssssse, sssssi), trecîndu-se treptat la pronunția cursivă (sa, so, su, se, si).
2. Poziția inițială a sunetului (sa, so, su, se, si).
3. Poziție mediană a sunetului între aceiași vocală (asa, oso, usu, ese, isi) și
între vocale diferite (asi, osa, use, esu, iso).
4. Poziție finală a sunetului (as, os, us, es, is).
5. Cu vocală intercalată (sas, sos, sus, ses, sis).
6. Se introduce sunetul în cuvinte monosilabice (sat, sac, suc, sol, sub),
cuvinte bisilabice (sare, sapă, sete, sită, soare) și mai tîrziu cuvinte din trei
și mai multe silabe (sacoșă, secundă, semafor, semnătură, socotitoare).
 7. Exersarea sunetului „S” în combinații consonantice: sfa, spa, sta, stra, sla,
sfo, spo, sto, stro, slo, etc.
8. Exerciții de suflat și șuierat (suflatul în fluieraș, nai sau alte jucării
corespunzătoare; umflarea baloanelor; baloane de săpun; suflarea prin pai
într-un păhar cu apă; stingerea lumînărilor, dar și suflatul în lumînare
menținînd flacăra aprinsă).
9. Pronunțarea onomopatopeelor (zumzetul albinelor, zbîrnîitul soneriei,
strănutul, sîsîitul șarpelui).
10. Cu ajutorul unui chibrit pe care îl poziționăm între dinții incisivi
(limbuța de șarpe), pronunțăm sunetul „S”, chibritul îl ajută pe copil să țină
distanța necesară dintre dinți și să nu scoată limba afară. Acest exercițiu
este unul foarte util în învățarea emiterii corecte a sunetului „S”.
11. Odată cu emiterea sunetului se emite un suflu de aer rece. Tineţi
dosul mâinii în dreptul gurii, fără a o atinge, pentru a simţi aerul rece.
Puneţi copilul să ţină mâna în dreptul gurii dvs. când îl emiteţi pe S şi apoi
în dreptul guriței sale.
12. Ca mijloc de intuire a buzelor se poate folosi un elastic, care se
întinde în fața gurii, ilustrînd întinderea buzelor, la pronunția sunetului “s” și
“z”, ca la zîmbet.

Persoanele cu pronunție defectuoasă ar fi bine să fie îndepărtate din anturajul

copilului sau cel puțin să le fie neutralizată influența asupra pronunției.

Sunetul „S” se combină mai greu cu vocala „A”, deoarece aceasta din urmă are o
poziție diferită a limbii și a buzelor, și un unghi mai mare a maxilarelor, și se
primește mai ușor cu sunetele „E” și „I”, deoarece se aseamănă poziția de
pronunție.

Formele Sigmatismului

Sigmatismul se împarte după forma sa în 2 categorii distincte:

 sigmatismul oral, determinat de o poziție defectuoasă a limbii;

 sigmatismul nazal, determinat de poziția incorectă a vălului palatin.

Sigmatismul oral se prezintă sub mai multe forme:

1. Sigmatismul interdental: care rezultă din pronunțarea sunetelor siflante cu

limba  între dinți. La această pronunțare interdentală apare o lipsă de
contact a maxilarelor. Maxilarul inferior este de cele mai multe ori coborît și
limba atîrnă între dinți. În locul sunetelui puternic siflant se obține, între
limbă și incisivii inferiori un sunet slab, asemănător cu sunetul ţ. La copiii
mici această formă de sigmatism este foarte frecventă. După creșterea
dinților sigmatismul interdental dispare, în majoritatea cazurilor de la sine.
 2. Sigmatismul adental: rezultă din sprijinirea vîrfului limbii pe dinți,
împiedicînd ieșirea liberă a aerului la pronunția siflantelor prin spațiul
interdental. Copilul nu poate realiza jgheabul de scurgere concentrată a
aerului și acesta trece sub formă de evantai. Regiunea prin care aerul se
îndreaptă se lărgește considerabil, atenuîndu-se sonoritatea sunetelor
siflante. Limba hipertonică, pin lovirea și presarea dinților la articulația
siflantelor, constituie o cauză frecventă a pronunției adentale.
3. Sigmatismul lateral: reprezintă cea mai evidentă formă de denaturare a
siflantelor. Curentul de aer expirator se depărtează în timpul pronunției de
la linia de mijloc, spre dreapta (sigmatism lateral dexter), spre stînga
(sigmatism lateral sinister), sau bilateral, ca si la sunetul “l” (sigmatism
bilateral). Partea cea mai mare a limbii se abate într-o parte sau alta.
Cealaltă parte a limbii și vîrful ei se ridică și acoperă partea opusă a
cavității bucale, încît aerul iese în cursul pronunției lateral, unde sunetul
apare denaturant, sîsîit și sorbit.
4. Sigmatismul strident: constă dintr-o articulare prea puternică, prea
sonoră, a siflantelor. Rezonanța lor stridentă, fluierată, dăunează mai ales
vorbirii la microfon. Rezonanța stridentă a siflantelor rezultă din adîncirea
exagerată a jgheabului median al limbii. Printre cauzele acestei tulburări se
menționează limba hiperkinetică și deficiențe de auz ale urechii interne.
5. Sigmatismul palatal: rezultă din retragerea vîrfului limbii mai înapoi de la
locul de articulație normală, spre bolta palatină. Prin fricțiunea aerului între
vîrful limbii și incisivii superiori se formează un zgomot fricativ, șuierator.
Prognatismul, prin dificultățile de apropiere a vîrfului limbii la incisivii
inferiori și hipoacuzia constituie cauzele cele mai frecvente ale
sigmatismului palatal.
6. Sigmatismul labio-dental: se caracterizează printr-o sonoritate
defectuoasă, intermediară între cea a sunetelor labio-dentale “f” și “v” și a
siflantelor “s” și “z”, formată din frecarea între cea a sunetelor și buza
inferioară, alungită peste dinții de jos. În practica logopedică această formă
de sigmatism se întîlnește mai rar.
7. Sigmatismul labial: la care curentul de aer nu întîlnește dinții ca la
sigmatismul labio-dental, ci se strecoară printre buzele proeminente,
obținîndu-se un fel de “f” sau “s” în loc de “ș”. Mișcările limbii sunt
hipokinetice. Pronunția labială se corectează prin exerciții de dezvoltare a
motricității buzelor.
8. Sigmatismul de sonorizare: se caracterizează prin desonorizarea
consoanelor sonore, mai frecvent de către copiii cu tulburări spastice.
Sonorizarea unor consoane surde apare mult mai rar, fiind caracteristică
unor copii cu deficiențe de auz, care au tendința de a-și auzi vocea în
timpul pronunției.

Sigmatismul nazal prezintă 2 forme distincte:

1. Sigmatismul nazal determinat de funcția anormală a palatului moale,

celelalte componente ale aparatului fonoarticulator fiind normale. În locul
 sunetelor siflante apare un sunet nazal ce se termină cu un “ng”.
Pronunțarea sunetelor siflante este denaturată ca urmare a inexactității
închiderii orificiului faringo-nazal. Denaturarea este totală, cînd aerul se
scurge numai pe nas (sigmatismul nazal parțial). Sigmatismul nazal total
este cauzat de despicături palatine, de un palat moale prea scurt, sau cu o
mobilitate redusă, obișnuit postoperatorie. La sigmatismul parțial prin
astuparea nasului dispare rezonanța nazală a sunetului.
2. Sigmatismul laringal: constă dintr-un sunet gutural ce se realizează în locul
sunetelor siflante. Acest sunet apare obișnuit între coardele vocale la cei
cu despicături palatine.