Sunteți pe pagina 1din 4

Terapia logopedică a Sigmatismului

(Sunetele afectate: S, Z, Ț, Ș, J, CE, CI, GE, GI )

Sigmatismul poate fi înlăturat dacă terapia este realizată de un logoped, începe cît mai de
timpuriu posibil și nu este abandonată decît atunci cînd tulburarea de vorbire a fost
corectată.

Sigmatismul este tulburarea de limbaj în care sunt pronunțate deficitar sunetele siflante


(„S” și „Z”), șuieratoarele („Ş” și „J”) și africatele („Ţ”/ „CE”/ „CI”/ „GE” și “GI”).

Înlocuirea sunetelor „J” cu „Z” și  „Ș” cu „S” se numește parasigmatism.

Foarte des întîlnit la copiii preșcolari este  sigmatismul interdental care rezultă din
pronunțarea sunetelor „S” și „Z” cu limba  între dinți, sunetul fiind denaturant, sîsîit și sorbit.

De obicei, părinții acordă mai puțină importanță acestor dificultăți de vorbire, considerînd
că ele vor trece de la sine, realizarea acestor probleme vine în momentul în care copilul
este ridicularizat de semeni, iar această experiență poate provoca anumite tulburări
comportamentale la copil cum ar fi timiditatea, mutismul selectiv, izolarea, etc. Pe lîngă
aceasta, tulburările de pronunție care nu sunt corectate timpuriu (4-5 ani), provocă bariere
psihologice cu care persoana se confruntă pe parcursul întregii vieți.

Am întîlnit și cazuri în care părinții au insistat asupra unei pronunții corecte la copil,
neoferind însă un model necesar pentru corecție, aceste tentative agravînd situația,
deoarece numai un logoped poate elabora un plan de intervenție individualizat pentru
fiecare copil în parte, ținînd cont  de particularitățile psihologice și etioligia tulburărilor de
limbaj.

Cauzele sigmatismului pot fi foarte diferite cum ar fi:

–  funcționarea greșită a limbii, mușchii retractori slăbiți, care nu permit realizarea


mișcărilor sincrone necesare articulării sunetelor din această categorie afectată de
sigmatism;

–  modalitate de pronunțare incorectă menținută din perioada în care dentiția copilului era
înlocuită, limba neavînd în ce se opri aluneca printre dinți, iar acest model de pronunție
fiind menținut și după ce copilului i-au apărut toți dinții;

–  anomaliile de poziție a dinților și ale maxilarelor;

–  imitarea unor modele greșite de vorbire;

–  împrăștierea exagerată a aerului necesar emisiei sunetelor;

–  deficiențe de auz fonematic (copilul nu poate face diferență de sunete).

Emiterea corectă a sunetului S

Buzele trebuie să fie deschise, cu colțurile retrase în părți, imitînd zîmbetul


 

Dinţii sunt uşor întredeschişi, aproximativ 1 mm, ca pentru emiterea sunetului „I”.

Limba este lată, acoperind cu marginile sale laterale arcadele dinților superiori, vîrful limbii
se sprijină la baza incisivilor inferiori, pe alveole. Pe mijlocul limbii trebuie să se realizeze
jgheabul longitudinal.

Coardele vocale sunt depărtate, neparticipînd la emiterea sunetului „S”, fluxul de aer este
mare.

Pentru corectarea sigmatismului, se recomandă exersarea pronunției sunetelor cu dinții


strîns uniți. Ulterior se trece la pronuntia normală, sub control vizual al poziției limbii în
oglindă. Dislalicul însușește relativ rapid pronunția corectă a unor sunete izolate, dar este
dificilă introducerea lor în vorbire.

Automatizarea sunetelor siflante în vorbire este un proces de lungă durată, eșalonat pe


anumite etape.

1. Se exersează pronunția sunetului prelungit (sssssa, ssssso, sssssu, ssssse, sssssi),


trecîndu-se treptat la pronunția cursivă (sa, so, su, se, si).
2. Poziția inițială a sunetului (sa, so, su, se, si).
3. Poziție mediană a sunetului între aceiași vocală (asa, oso, usu, ese, isi) și între
vocale diferite (asi, osa, use, esu, iso).
4. Poziție finală a sunetului (as, os, us, es, is).
5. Cu vocală intercalată (sas, sos, sus, ses, sis).
6. Se introduce sunetul în cuvinte monosilabice (sat, sac, suc, sol, sub), cuvinte
bisilabice (sare, sapă, sete, sită, soare) și mai tîrziu cuvinte din trei și mai multe
silabe (sacoșă, secundă, semafor, semnătură, socotitoare).
7. Exersarea sunetului „S” în combinații consonantice: sfa, spa, sta, stra, sla, sfo, spo,
sto, stro, slo, etc.
8. Exerciții de suflat și șuierat (suflatul în fluieraș, nai sau alte jucării corespunzătoare;
umflarea baloanelor; baloane de săpun; suflarea prin pai într-un păhar cu apă;
stingerea lumînărilor, dar și suflatul în lumînare menținînd flacăra aprinsă).
9. Pronunțarea onomopatopeelor (zumzetul albinelor, zbîrnîitul soneriei, strănutul,
sîsîitul șarpelui).
10. Cu ajutorul unui chibrit pe care îl poziționăm între dinții incisivi (limbuța de
șarpe), pronunțăm sunetul „S”, chibritul îl ajută pe copil să țină distanța necesară
dintre dinți și să nu scoată limba afară. Acest exercițiu este unul foarte util în
învățarea emiterii corecte a sunetului „S”.
11. Odată cu emiterea sunetului se emite un suflu de aer rece. Tineţi dosul mâinii
în dreptul gurii, fără a o atinge, pentru a simţi aerul rece. Puneţi copilul să ţină mâna
în dreptul gurii dvs. când îl emiteţi pe S şi apoi în dreptul guriței sale.
12. Ca mijloc de intuire a buzelor se poate folosi un elastic, care se întinde în fața
gurii, ilustrînd întinderea buzelor, la pronunția sunetului “s” și “z”, ca la zîmbet.
Persoanele cu pronunție defectuoasă ar fi bine să fie îndepărtate din anturajul copilului sau
cel puțin să le fie neutralizată influența asupra pronunției.

Sunetul „S” se combină mai greu cu vocala „A”, deoarece aceasta din urmă are o poziție
diferită a limbii și a buzelor, și un unghi mai mare a maxilarelor, și se primește mai ușor cu
sunetele „E” și „I”, deoarece se aseamănă poziția de pronunție.

Formele Sigmatismului

Sigmatismul se împarte după forma sa în 2 categorii distincte:

 sigmatismul oral, determinat de o poziție defectuoasă a limbii;


 sigmatismul nazal, determinat de poziția incorectă a vălului palatin.

Sigmatismul oral se prezintă sub mai multe forme:

1. Sigmatismul interdental: care rezultă din pronunțarea sunetelor siflante cu limba


între dinți. La această pronunțare interdentală apare o lipsă de contact a maxilarelor.
Maxilarul inferior este de cele mai multe ori coborît și limba atîrnă între dinți. În locul
sunetelui puternic siflant se obține, între limbă și incisivii inferiori un sunet slab,
asemănător cu sunetul ţ. La copiii mici această formă de sigmatism este foarte
frecventă. După creșterea dinților sigmatismul interdental dispare, în majoritatea
cazurilor de la sine.
2. Sigmatismul adental: rezultă din sprijinirea vîrfului limbii pe dinți, împiedicînd ieșirea
liberă a aerului la pronunția siflantelor prin spațiul interdental. Copilul nu poate
realiza jgheabul de scurgere concentrată a aerului și acesta trece sub formă de
evantai. Regiunea prin care aerul se îndreaptă se lărgește considerabil, atenuîndu-
se sonoritatea sunetelor siflante. Limba hipertonică, pin lovirea și presarea dinților la
articulația siflantelor, constituie o cauză frecventă a pronunției adentale.
3. Sigmatismul lateral: reprezintă cea mai evidentă formă de denaturare a siflantelor.
Curentul de aer expirator se depărtează în timpul pronunției de la linia de mijloc,
spre dreapta (sigmatism lateral dexter), spre stînga (sigmatism lateral sinister), sau
bilateral, ca si la sunetul “l” (sigmatism bilateral). Partea cea mai mare a limbii se
abate într-o parte sau alta. Cealaltă parte a limbii și vîrful ei se ridică și acoperă
partea opusă a cavității bucale, încît aerul iese în cursul pronunției lateral, unde
sunetul apare denaturant, sîsîit și sorbit.
4. Sigmatismul strident: constă dintr-o articulare prea puternică, prea sonoră, a
siflantelor. Rezonanța lor stridentă, fluierată, dăunează mai ales vorbirii la microfon.
Rezonanța stridentă a siflantelor rezultă din adîncirea exagerată a jgheabului
median al limbii. Printre cauzele acestei tulburări se menționează limba hiperkinetică
și deficiențe de auz ale urechii interne.
5. Sigmatismul palatal: rezultă din retragerea vîrfului limbii mai înapoi de la locul de
articulație normală, spre bolta palatină. Prin fricțiunea aerului între vîrful limbii și
incisivii superiori se formează un zgomot fricativ, șuierator. Prognatismul, prin
dificultățile de apropiere a vîrfului limbii la incisivii inferiori și hipoacuzia constituie
cauzele cele mai frecvente ale sigmatismului palatal.
6. Sigmatismul labio-dental: se caracterizează printr-o sonoritate defectuoasă,
intermediară între cea a sunetelor labio-dentale “f” și “v” și a siflantelor “s” și “z”,
formată din frecarea între cea a sunetelor și buza inferioară, alungită peste dinții de
jos. În practica logopedică această formă de sigmatism se întîlnește mai rar.
7. Sigmatismul labial: la care curentul de aer nu întîlnește dinții ca la sigmatismul
labio-dental, ci se strecoară printre buzele proeminente, obținîndu-se un fel de “f”
sau “s” în loc de “ș”. Mișcările limbii sunt hipokinetice. Pronunția labială se
corectează prin exerciții de dezvoltare a motricității buzelor.
8. Sigmatismul de sonorizare: se caracterizează prin desonorizarea consoanelor
sonore, mai frecvent de către copiii cu tulburări spastice. Sonorizarea unor
consoane surde apare mult mai rar, fiind caracteristică unor copii cu deficiențe de
auz, care au tendința de a-și auzi vocea în timpul pronunției.

Sigmatismul nazal prezintă 2 forme distincte:

1. Sigmatismul nazal determinat de funcția anormală a palatului moale, celelalte


componente ale aparatului fonoarticulator fiind normale. În locul sunetelor siflante
apare un sunet nazal ce se termină cu un “ng”. Pronunțarea sunetelor siflante este
denaturată ca urmare a inexactității închiderii orificiului faringo-nazal. Denaturarea
este totală, cînd aerul se scurge numai pe nas (sigmatismul nazal parțial).
Sigmatismul nazal total este cauzat de despicături palatine, de un palat moale prea
scurt, sau cu o mobilitate redusă, obișnuit postoperatorie. La sigmatismul parțial prin
astuparea nasului dispare rezonanța nazală a sunetului.
2. Sigmatismul laringal: constă dintr-un sunet gutural ce se realizează în locul
sunetelor siflante. Acest sunet apare obișnuit între coardele vocale la cei cu
despicături palatine.