Studiul de caz III

LITERATURA
ASERVITA
IDEOLOGIEI
COMUNISTE
Ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului
social,potrivit careia comportamentul persoanei nu este indus de propria
individualitate,ci de clasa din care provine.Drept urmare,devine obligatorie
educarea sa in spiritul noii societăți comuniste,singura care,se afirma,și
poate asigura dezvoltarea plenară.In această situație,rolul literaturii ca mijloc
de propagandă devine covarșitor,ea avâd menirea să educe individul in
spiritul supunerii față de partid si de către conducatorul sau,dar și de ura față
de tot ceea ce se opune acestei atitudini.Ca unica alternative de
existență,propaganda aduce astfel in prim plan sloganul CINE NU ESTE CU
NOI ESTE IMPOTRIVA NOASTRA,cultivând insistent mitul patriei
primejduite și,drept urmare,vigilența față de”dușmanii”poporului si
necesitatea luptei de clasa,internaționalismul proletar(“Proletari din toate
parțile,uniți-va!”),dar și culta Conducatorului providențial.

Inceputurile
1944(12 noiembrie)-se inființează ARLUS(Asociația Romană pentru
Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietica),avându-l președinte pe C-tin
I.Parhon.Președintele secției literatură si filosofie este M.Sadoveanu.La 10
decembrie apare primul număr al revistei Veac Nou,principalul instrument
propagandistic al asociației.
1945-se inființează Universitatea Muncitorească a PCR,numită din
1946”Ștefan Gheorghidiu”,înnaltă școală de pregătire muncitorească pentru
fiii si fiicele poporului.
În 1946- se dă publicității o primă listă cuprinzând titlurile a 2638 de cărți
care sunt interzise,din bibliotecile publice si distruse.
În 1948-se tipărește,într-un volum de peste 500 de pagini,o nouă listă de
Publicații interzise,care cuprinde un număr sporit de autori și
titluri:8779.Astfel,din librarii,biblioteci publice si chiar case sunt confiscate
și distruse cărți semnate de Vasile Alecsandri,Grigore Alexandrescu,Ion
Agârbiceanu,Dimitrie Anghel,Nicolae Bălcescu,C-tin
Bacalbașa,I.A.Bassarabescu,L.Blaga,I.Barbu,G.Bacovia,Gh.Braiescu,Al.Bra
tescu-Voinesti,Dimitri Bolintineanu,Dimitrie Cantemir,Otilia
Cazimir,Serban Cioculescu,Emil Cioran,G.Cosbuc,Anghel
Demetrescu,Victoria Eftimiu,Mircea Eliade,M.Eminescu,Nicolae
Fimilion,Radu Gyr,Ion Ghica,Octavian Goga,B.P.Hasdeu,Aton
Holban,G.I.Bratianu,Eugen Ionescu,Titu
Maiorescu,Gib.I.Mihailescu,Costache Negruzzi,Alexandru Odobescu,Anton
Pann,Hortensia Papadat-Bengescu si inca multi altii.
În ianuarie 1948,numele lui Tudor Arghezii insuși este scos din
literatură,iar volumul cu “Una suta una poeme”,retras din librării.
1949-sunt interzise 119 creații populare cu “conținut ideologic
neadecvat”(cantece inspirate de Maria Tanase,Maria Lataretu,Fanica
Luca,Ioana Radu si altii),multe din ele pentru ca vehiculau formula
legionara”foaie verde”.Devine obligatorie inregistrarea mașinii de scris la
Miliție.
1949-se inființează Școala de Literatură”Mihai Eminescu”,al cărei scop
era să producă scriitori pe bandă rulantă.Condițiile admiterii:origine
socială”sanatoasă”și recomandarea comitetului de partid.Va fi desființată in
1955.
1952-în urma apariției “genialei”lucrare a tovarașului Stalin,Maximul si
problemele lingvisticii,este suprimată revista “Cum vorbim”redactată de
Al.Graur; este ,totodată,criticată”atitudinea dusmanoasă”al lingviștilor Iorgu
Iordan,Al.Rossetti si Al.Graur,ultimii doi fiind scoși din invățământ ca
necorespunzători.

Omul nou.Viața nouă.

Autoritățile nu scapă din vedere școala,fiind interesată primenirea

ideologică a manualelor și a programelor didactice(întruncât toate manualele
anterioare anului 1947 fuseseră scoase din uz).În 1948,reforma sovietizantă
a invățământului schimbă radical compoziția de clasă a personalului
didactic,inființându-se facultăți muncitorești care produc pe bandă,in cateva
luni,”specialiști”cu origine sanatoasă,abți să-i înlocuiască pe cei
diponibilizați,concediați sau trimisi în pușcărie.
Tinerii studiază după materiale de propagandă cu vag aspect didactic
încropite la repezeala,pe măsura ce se publica scrieri cu mesaj comunist și se
impun nume noi.În anul 1950 apar Tezele provizorii de istoria literaturii
române,în care creația literară era ilustrată intre alții,de necunoscuți precum
Ion Paun-Pincio,D.Th.Neculita,Raicu Ionescu-Rion ,Al.Sahia,A.Toma,Dan
Desliu,Maria Banus si Mihai Benciuc.Sunt
considerate”snoabe”,”mistice”,”descompuse”,”dezumanizate”,”degenerat”,”
morbide”, și “decadente”toate creațiile simboliste,ermetice
suprarealiste,naturaliste,expresioniste,dadaiste și etc.Este condamnat,de
asemenea,tot ce ține de esteism.Însuși locul în literatură al lui M.Eminescu e
pus sub semnul intrebării,căci poetul ″nu numai că am impărtășit și
propagate o filosofie ideaslistă și un pesimist contagios,dar a și compus
versuri ce poartă semnele”periculoase”ale formalismului decadente.„Cine
nu scria într-un limbaj popular acccesibil și nu avea o concepție
“înaltă”,materialist dialectică asupra vieții, cine arată ori cat de mică
simpatie pentru intimitații poetice,pentru naturalism,pentru erotism și
divertisment,pentru proza analitică,polițistă sau de aventuri se descalifică în
ochii partidului ca scriitor.
Numeroși intelectuali de prestigiu au fost arestați și condamnați la mulți
ani de închisoare,fiind acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale printre ei
se numără C-tin Noica,Dinu Pillat,Al.Paleologu,Vladimir
Streinu,V.Voiculescu,Nechifor Crainic.

P.C.R-Poporul.Ceaușescu.România
Două principale instrumente au făcut posibilă perpetuarea disctaturii
comuniste : poliția politică si propaganda . Scopul lor a fost să distrugă
cetățeanul , spiritul civic în genere , și să construiască un individ –omul nou
– perfect manevrabil . Versurile lui George Lesnea “Partidul e-n toate / E-n
cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare / E-n pruncul din leagăn /
Și-n omul cărunt / E-n viata ce vesnic nu moare. „ , invățate de elevi vreme
de mai multe decenii , exprimă , probabil , cel mai exact natura dominației
totalitare.
Intelectualii au fost șomați să se conformeze dogmelor „realismul
socialist″ , pentru că realitatea nu era ceea ce percepea artistul , ci ceea ce
decidea partidul că trebuie să fie : ″Avem nevoie ca arta , avem nevoie ca
industria cinematografică și teatrele să zugrăvească esența și modelul
omului nou pe care vrem să-l făurim! Chiar dacă uneori trebuie să
înfrumusețăm vreum erou , este bine ca el să devină un exemplu , pentru ca
tinerii să înțeleagă și să stie că așa ar trebui să fie!„ , hotărâse Ceaușescu .
„Omul nou ″ glorificat de propaganda regimului era , de fapt , ființa total
pliabilă , fără „șira spinării ″ și fără un sentiment al responsabilității . În
același timp , propaganda glorifica sub numele de „Epoca de aur – epoca
Ceaușescu ″ cultul personalității Conducătorului ( care a devenit , mai ales
după 1986 , fundamentul ideologic al sisitemului comunist ) , prezentat drept
″călăuză vizionară , erou între eroii neamului , ființă providențială ,
personalitate de vârf a vieții internaționale, demiurg , arhitect strateg de
genii„. Nimic din ceea ce hotăra Conducătorul nu pute fi discutat sau
contestat , deși realitatea cotidiană producea din ce in ce mai multe motive
de nemulțumire . S-a ajuns chiar ca , în anii ‘80 , să fie interzisă în
programele de radio și de televiziune sau în presă cuvinte precum „întuneric
″ , „frig ″ , „foame ″ , „moș ″ , „babă ″ , „moarte ″ , „cruce″ , „preot ″ ,
„portocale ″, „banane″ , „cafea ″ etc. , unele fiind drept aluzive la adresa
cuplului prezidențial.

Propaganda prin intermediul literaturii a simplificat la maximum

mecanismul creației. Principiul estetic , condiția însăși a artei sin toate
timpurile , a fost ănlocuit cu acela al eficienței în ceea ce privește atingerea
obiectivului propagandist . Drept urmare , scriitorul a devenit un simplu
executant al comenzii ideologice venite din partea partidului. Eugen Negrici
descrie astfel mecanismul „creației″ : „S-a putut băga de seamă că procesul
analogic , metaforic , dificil și individual [al artei literare] poate fi infinit
aceelerat dacă e produs într-o serie de mecanisme multiplicatoare . Materia
primăse alcătuia din substantive – puține și privilegiate , cum se și cade
țntr-o industrie cu tradiție . Aceste vocabule prețioase a claselor primare :
pământ , glorie , munți , cetate , grădini , aripi , oțel , pâine , văzduh , ctitori ,
destin , rouă , demnitate , nimb , recoltă , ciocârlie , steag. Adăugăm din
memorie: glie , tezaur , strămoș , grâu , arbore , izvor , plai , Carpați , torent ,
pisc, Bărăgan , Dunăre (și altele după originea peotului ) , soare , metal ,
marmură , daci , romani , culmi , Ștefan , Mircea , epopee și alte cateva ,
dar nu mai multe de zece. Apoi , în rețetă trebuia obligatoriu să figureze – si
această iscusință venea cu experiența – câteva substantive cu virtuți
cataliice , fară de care materia nu se lega și nu căpăta luciul iradiant
căutat:inimp , catarg , vatră , vis, rod , temeiuri , orizont , basm , faptă ,
mireasmă , efigii , fluvii , rampe , zodie , cunună , infinit , arcuire, boltă ,
rapsod , rază , ieri , azi , maine , irizări . În asemenea amestec era de ajuns
să verși un număr oarecare de adjective (măreț , vast , fierbinte , sărbătoresc
, senin , natal , triumfal , legendar ) și miezurile se legau obsesiv , tiranic ,
ca mânate de oarba magie a forțelor inerției , într-o serie infailibilă de
sintagme curente : pământ de glorii , vatră sacră , voință suverană , timp
legendar , mărețul vis , inima fierbinte , porți de aur , pământ strămoșesc ,
tărâm de vis , arcuire zveltă , plai mirific , boltă clară . Mari servicii ,
grăbind procesele de cristalizare , aduceau rimele care obligau pe
producător să fie atent și corect , să nu se abată de la tehnologia prevăzută .
Ca să se pună in miscare angrenajele , cele câteva sintagme prefabricate
trebuiau neapărat branșate la un număr dat de verbe.
Microantologia care urmează are rolul de a oferi un număr de
exemple , fabricate dupa „rețeta″ de mai sus , din imensa cantitate de
„creații ″ a acelor ani , azi maculatură.
 În sectorul liric,in anul 1949,va fi
liniște;convulsiile,demolarile,intoleranțele,se vor dezlănțui în acest an,pe
tărâmul prozei,dramaturgiei și criticii literare.Între timp poeții,foarte mulți a
căror însușire o pagină întreagă n-ar putea să o cuprindă-umplu gazetele cu
poeme;căci e moda poemului încă vreme de 2 ani de acum încolo.Cu mare
disponibilitate a inspirației,cu o lejeritate stilistică și mai extinsă,poeții scriu
necontenit,în funcție de priorități:întâi despre ce se cere,apoi despre ce se
cuvine.Se cere,deci,să fie cântat partidul,planul, ogorul,canalul,furnalul,omul
nou și “cantat”.
Să începem cu revista Uniunii Scriitorilor,Viața Românească care
inevitabil,număr de număr,in primele pagini,după comentariile din
actualitatea politică sau culturală,publică poezii,atât în cadrul rubricii
Mladite noi cât și în afara ei.
În Scanteia publică puțini poeți,de obicei nume consacrate:Maria
Banus,Dan Desliu,Veronica Porumbacu,Nina Cassian,A.Toma.
În Cotimporanul cel mai frecvent publicat este A.E.Baconsky,dar și
majoritatea numelor care dădeau viitor și substanță poeziei din vreme.Cu
insezizabile diferențieri,aceleași semnături și in Flacara:George Dan,Suzana
Delciu,Pentru Vintila,Vlaicu Barna,Dan Desliu,Mihai Beniuc,Petre
Solomon,V.Porumbacu.
Dar care este atitudinea criticii literare-care de mai bine de un an fusese
investită cu înalte puteri formative și călăuzitoare-față de lirica anului?
Întâi să reținem prelungirea unui soi de conflict critica-poezie,dezvăluit de
Ovid S.Crohmalniceanu în Contimporanul,care în esență să reducă la câteva
elemente:negativistu critic nu este oportun,dar nici excesivă încurajarea care
naște Conlucrarea dintre critic și poet formulate la inceput răâanea o
promisiune în schimb Nina Cassian își sfârșea articolul cu o imagine
colorata,cititorului i se sugera ideea că dacă n-ar fi criticii niște
coropișnițe ,dar urechelnițe tot sunt.Ajungem deci pe aceleași trecute poziții
de adversitate între critic și poet de care ne propuserăm să ne ferim.Într-o
discuție recentă inițiate de revista Novai Mir și având în centru rolul criticii
literare,am descoperit un aspect care ne-a dat de gândit asupra aceleași
probleme.Trăgând concluzia dezbaterilor,redacția revistei remarcă totuși
absența din discuție a scriitorilor.Și aceasta se întâmplă în țara unde critica a
încetat de mult a fi apanajul doar a câtorva specialiști și o zonă interzisă
creatorilor.Dimpotrivă,după exemplul lui Gorki,tot mai mulți scriitori
sovietici au dovedit că mânuiesc cu îndemânare uneltele criticii.Dar în
aceleași concluzii cititorii insistau cu deosebire asupra faptului că mai exista
o foarte serioasă doză de neîncredere în posibilitățile criticii literare.Toți
lectorii făceau apel la principalitate critică,la obligația ei de a convinge,de a
furniza dovezi in sprijinul afirmațiilor.
Fiecare dintre observatorii noștri va putea furniza elemente critice în
legatura cu opera cu care au luat contact vor fi capabili să arate
necorespondeța cu reliatatea pe neșfârșite planuri,adesea prin elementarea
comparației.Pentru aceasta nu e nevoie nici de studii estetice,nici de
cuprinderea fenomenului literar,nici măcar de cea mai ușoara umbră de
sistem de idei.Cu totul altfel se prezintă problema in cazul afirmării valorii
operei de artă.A dovedi calitatea unei opere literare înseamnă să ai,odată cu
înțelegerea profundă a realitații,un sistem clar,luminos,de idei asupra
problemelor specifice artelor,tocmai ca o consecință a acestei
ințelegeri.Aceasta presupune o aplicare fermă și cât se poate de subtilă a
învățăturii în analiza materialului literar.Critica literară nu iși poate exercita
funcțiile,nu iți poate nici măcar justifica prezența decât prin prestigiul ei.Și
ea nu poate reuși să-și afirme și să-și mențină prestigiul decât dovedind
capacitatea de a aplica învățătura Marxist-Leninistă,fără șovăire și cu
consecvența în cele mai diafane probleme pe care le ridică opera literară.
Nu sunt puțini poeții care se arată indignați de unele excese ale criticii.Ei
au tot timpul impresia că participă la o competiție muzicală unde dețin rolul
suav de privighetori.
Tot din cauza că nu pleacă de la principii,că nu ințeleg in toată
complexitatea lui fenomenul cultural și rolul artei poate să apară cu egala
usurință dispoziția de aplaudare fără reserve în vederea intreținerii
dispoziției poeților de a produce.În definitiv paternitatea criticii literare e o
concluzie necesară imediată a principialițății ei,a insușirii Marxism-
Leninismului ca o concluzie definitivă.A urmărit cu consecvență rolul
funcționar al criticii,de creșterea literaturii,de formarea talentului nu
înseamnă a face pe grădinarul olandez care se plimbă benign cu stropitoarea
in mână printre straturi.
O problema pe care o suscita poezia noua legata de realitati,este cea a
zilelor festive.Unii poeti invinuiesc publicatiile de a deveni cu prilejul
diferitelor aniversari,adevarate calendare.Vina o poarta insa tot saracia de
idei care o reduce poemele commemorative la incercari declamatorii,ce
raman ocazionale,in asa fel incat nu pot supravietui in timp.7 Noiembrie este
o data care in nici o alta zi a anului nu-si pierde mareata sa semnificatie.Dar
poemele pentru 7 Noiembrie neizbutind in majorittatea lor sa cuprinda sis a
adanceasca sensurile mereu valabile ale Marii Revolutii Socialiste din
Octombrie,ideeile marete mereu legate de realitatea noastra,de pasii pe care
ii facem inainte spre socialism raman depasite,reduse la consemnarea in fuga
a unei aniversari ca si cum nu ar fi vorba despre cea mai draga sarbatoare a
clasei muncitoare.
Poetul trebuie inca odata sa-si revizuiasca nu numai mijloacele de
expresie ci insasi ganirea sa poetica,felul sau de a intui si de a simti
realitatea,de a patrunde aspectele multiple,mereu mai bogate ale vietii
noi.Fara o temeinica pregatire ideological lucru acesta nu va mai fi
posibil.Poetul trebuie sa-si insuseasca metoda Marxist-leninista nu ca un
simplu act de asimilare intelectuala,ci trebuie sa o inteleaga si s-o traiasca in
toata amploarea ei,in toate inepuizabilele ei posibilitati.

Batalia pentru nuvela a fost declansata pe la mijlocul anului 1948 de

Ovid S.Crohmalniceanu,care intr-un amplu comentariu,imapartit in 2
episoade,dupa obiceiul din vreme,totalizand mai bine de o pagina de gazeta
format mare,demonstreaza lipsa de calitate,maierismul si debilitatea epica a
majoritatii nuvelelor de pana atunci.Desi pornita de unul singur,ofensiva
parea sigura demonstratia convingatoare si era de asteptat intariri,dar nu se
intampla asa;condusi de Scanteia contra opinientei sunt atat de multi si atat
de puternici incat nu numai ca se infirma argumentatia aceluia,dar se si
demonstreaza ca,dimpotriva,lipsa de calitate,opacitate,manierism exista,dar
nu in spatial nuvelei,ci in acela al criticii literare si in primul rand in cazul
unor asa-inchipuiti specialisti ai ei in frunte cu neinspiratul combatant.
Multi dintre nuvelisti procedeaza dupa metoda lui Dahl,care a fost un
remarcabil lexicograf,dar un mult mai putin insemnat artist.Gogol arata cum
intr-o opera literara nu poate exista amanunt nesemnificativ.Tipicul literar
vine tocmai din combinarea aceasta infima a notelor esentiale,care se aplica
notiunilor care vizeaza generalitatea lor,cu amanuntul particular legat de o
anume reprezentare care desemneaza individualul.
Nu putem avea o nuvelstica noua,realist-socialista,fara o tematica
noua,desprinsa din realitatile construirii socialistului.
Cazul nuvelisticii noastre ramane totusi foarte aproape de constatarile lui
Belinski: “putem vedea in scoala naturalista multe talente,incepand cu unele
foarte remarcabile si mergand pana la altele destul de obisnuite.Dar nu in
faptul prezentei acestor talente,si nu in numarul lor vedem noi,de
fapt,progresul literaturii,ci in tendinta lui,in maniera lor de a scrie.Talente au
existat intodeauna,inainte insa ele infrumusetau natura,idealizau
realitatea,descriau adica lucruri ce nu se intamplasera,iar acum redau viata si
realitatea in deplina lor veridicitate”.
Iata deci care va fi sensul just al unei discutii critice despre nuvela
noastra.Acest sens n-ar fi putut scapa unora din criticii nostri daca ei ar fi
urmarit drumul in mase a nuvelellor,daca ei si-ar fi parasit ghiseul lor cu
fragile scrieri.Literatura noastra a parcurs in timp scurt un drum lung,plin de
piedici si de neajunsuri.Ea se afla astazi masiv pe pozitiile clasei
muncitoare,ea participa efectiv la construirea socialismului.Deci merita sa
fie considerata ca atare,sa fie tratata cu dragoste si intelegere,fara concesii
principale,dar cu pasiunea neistrovita de a o ajuta,de a o promova,de a o face
sa traiasca intens in constiinta maselor cititoare,de a face din ea o mandrie
nationala.
Daca analizam cauzele ramanerii in urma a criticii literare fata de
cresterea generala a nivelului cultural si ideologic in tara noastra,vom
recunoaste la baza tuturor acestor lipsuri o puternica influenta a ideologiei
burgheze care se manifesta fie prin ramasitele vechii educatii,fie prin
influenta actualei literaturi criticii descompuse apusului.Deci trebuie o
critica literara organizata,bazata pe cunoastere adananca a teoriei
literare,izvorata din studiul Marxism-leninismului,o critica literara care sa
fie o arma puternica a partidului.
Anul 1950 marcheaza reinvierea romanului,spre deosebire de anul
precedent,numarul romancerilor este mult mai mare,orientarea tematica este
insa preponderant istorica,dar se intampla si mult asteptatul
eveniment,oglindirea mai hotarata a prezentului prin cea mai complexa
specie literara,in felul acesta nu numai nuvela,schita si povestirea,ci si
poemul,piesa intr-un act,piesa intre acte si alte creatii,dobandesc prin
roman,un aliat pretios pe frontul de lupta.
Aparut la sfarsitul anului 1949 romanul lui Asztalos Istvan este comentat
in presa abia in 1950.Ioanichie Olteanu scrie despre el in 2 randuri,intai intr-
o cronica literara aratand:”ce adduce nou romanul lui Asztalos Istvan in
literature maghiara din RPR si in general in campul intregii literature:Vantul
nu se starneste din senin este prima lucrare de proportie care ataca frontal
problema nationalista si care o rezolva in spiritual invataturii Marxism-
leniniste.Asztalos nu procedeaza didactic si schematic.Eroii lui nu tin
discursuri care sa suplineasca lipsa faptelor si intamplarilor semnificative;ei
lucreaza pe teren,pe faptul viu,dar in asa fel ca pana la urma toata lumea e
lamurita,stie cine e dusmanu,cine e prietenu,cum trebuie dusa lupta.El intra
direct la miezul faptelor si nu se impiedica in cuvinte,intocmai ca un bun
activist insarcinat cu munca la tara.
Imaginea anului 1950 n-ar fi fost completa fara mentionarea acestui
aspect,desi el iese din sfera unei cercetari ce-si propune sa urmareasca
dirijarea prin presa a vietii literare si a literaturii.Incepand cu aceast an ca
entitate de baza nu numai a comunicarii ci si a imaginii literare va trebui sa
faca politica.Iar ca exemplu de extindere a ideologicului nu numai
artisticului ci si asupra stiintelor,cu accent pe citarea documentelor,la
lingvistica de-alungul a 3 ani 1949-1951 asupra lingvisticii dar si a celorlalte
stiinte,se abat majoritatea seismelor reformatoare pe care le-au inregistrat si
artele.
Despre imaginea lingvisticii in 1951 despre tangenta ei cu opera literara
cu arta actorului despre continutul si stadiul cercetarii lingvistice la
Academie,despre stilistica marxista insuita de articole din paginile
urmatoare.
Despre A.E.Baconsky s-a scris destul de mult in 1951 poetul bucurandu-
se de atentia criticilor cum numai Mihai Beniuc,Eugen Jebeleanu si Dan
Desliu s-a intamplat;dar daca acestia din urma continuau sa intruneasca
unanimitate in elogii,in privinta poetului clujean aproape numar de numar in
Almanahul literar din Cluj,lucrurile nu au stat deloc asa.Inceputul contestarii
acestuia,care va continua si in anii urmatori,a fost determinate de
aparitia,spre sfarsitul anului precedent Poezii.Contestarea a fost
contradictorie si partiala chiar nesimnificativa,caci nimeni nu nega
esentialul,implicarea activa in actualitate atitudinea poetica
luptatoare,originala.Cand erau parasite aceste formulari generale si se intra
in concret,comentariile completandu-se parca unele pe celelalte si negand
aprecierile de la inceput sau sfarsit de cronica – se intrec in a
descoperi”slabiciunile”lui Baconsky:manierism,formalism,individualism.
Baconsky este insa pandit de o primejdie serioasa:aceea de a aluneca de
la originalitate la maniera.Spunem ca el nu repeta sabloanele
curente,sabloanele altora.Dar se repeta pe sine insusi,reluand la infinit un
sablon pe care l-a confectionat singur si care,din pacate a fost apoi reprodus
in serie si de altii.Un poem a lui Baconsky il recunosti cu usurinta chiar daca
e neinsemnat,el poarta pecetea originalitatii sale.Poeziile sale au toate un
continut bogat de idei.Uneori insasi tema filosofica,ceea ce reprezinta un
lucru rar intalnit in poezia de azi,incercare curajoasa ce se cuvine “pretuita
ca atare”
Sectorul poeziei evolueaza mai calm in sensul ca negativismul receptarii
este mult diminuat;era firesc,caci acum patrund in mase cu forta lor
mobilizator-ideologica,trei carti-cunoscute pana acum doar de un public
restrans,cititor al vietii romanesti-carti care ilustreaza directiile fundamentale
ale prozei angajate in actualitate:colectivizarea,industrializarea si
magistralele socialismului;apare deci un volum,primul roman al
colectivizarii:Temelia de Eusebiu Camilar,primul roman al renasterii
industriei socialiste dupa nationalizare:Otel si paine de Ion Calugarul.Aceste
romane evidentiate in campanie de criticii literari in deosebi in romanul lui
Petru Dumitru au aparut in cinstea celei de a30 a aniversari a
P.M.R.Evenimentul a fost sarbatorit nu numai prin creatii ci si prin lucrari
omagiale ori de alta natura care sa lumineze forta partidului.Apar la”Editura
P.M.R”cu recenzii in intreaga presa monografiile Gheorghe Gheorghiu Dej
si Ana Pauker iar cateva luni mai tarziu:Vasile Luca si Teohari Georgescu.
Pentru a da revolutiei culturale din tara noastra o puternica baza tehnica-
materiala,partidul a hotarat construirea”Casei Scanteiei”.Scriitori intr-adevar
valorosi erau persecutati.Sahia murise de tuberculoza,cartile lui Mihail
Sadoveanu erau arse in pietile publice iar Alexandru Toma era impiedicat sa
publice.Poporul se mandreste cu contributia adusa prin romanul Mitrea
Cocor la dezvoltarea culturii mondiale.Medalia de aur a Pacii care
straluceste pe coperta romanului vorbeste despre meritul deosebit al acestei
contributii.Tot odata piesele dramaturgilor se reprezinta pe scenele mai
multor capitale europene,nuvelele lui Petru Dumitru,Nagy Istvan si ale altor
scriitori se publica in ziare si reviste progresiste de pe toate continentele.
Pe drumul marilor traditii umaniste ale lui Gorki,literatura noua este in
necontenit urcus.Ea suie mereu pentru ca pe drumul ei “dogoreste
aprins”lumina celui mai inalt ideal in noaptea marii rafaueli cu explotatorii
mosieri viseaza,Mitrea Cocor.Viseaza si vede clar in viitor
ogoarele,faramitate de pana atuni,unite-prin intelegerea taranilor-in mari
tarlale intocmai celor sovietice.
Critica literara are rolul de a ajuta pe scriitori sa vada acele capitole sau
episoade din operele lor care nu dau decat o palida imagine a realitatii,o
viziune schematica asupra vietii.
Un alt roman publicat in Viata Romaneasca,”Incredere” de Mihail
Novicov,despre care nu stim cand si daca a aparut un volum,este
comentat,de acelasi Eugen Campus dar si in paginile Almanahului literar
din Cluj;ca aspect pozitiv decat sugestia din titlu:increderea in forta
comunistilor,aspect cu totul umbrit de multele slabiciuni ale cartii.
Problema cea mai importanta a literaturii e infatisarea omului nou.In
insasi definitia metodei celei mai inaintate de creatie artistica,metoda
realismului socialist este cuprinsa sarcina de baza a literaturii,aceea a
zugravirii procesului de educare a omului in spiritul socialismului.

Intre zonele de interes pe care aceasta literatura scrisa in comunism le

ofera cercetatorului de azi, una dintre cele mai fierbinti pare sa fie aceea a
romanului. Desi coplesitor prin cantitate si numar de autori, romanul de
dinainte de 1989 incapsuleaza cel mai bine portretul esentializat al unei
epoci literare.
Cel mai intersant studiu al acestor romane ar putea fi acela al cazurilor
semnificative. Printre ele, de pilda, cazurile cu totul curioase ale scriitorilor
care coboara simbolic din perioada interbelica. Transformarea Soimilor lui
Mihail Sadoveanu in Nicoara Potcoava in 1952 poate fi mult mai expresiva
decit lectura zecilor de productii mediocre de la inceputul anilor ’50. Nu mai
putin semnificativ este cazul lui Camil Petrescu si al romanului sau
monumental Un om intre oameni, din 1952-1953, o carte care necesita o
analiza amanuntita, chiar si numai pentru ca ne-am obisnuit sa-l studiem pe
Camil Petrescu intr-un anumit fel, canonizat ca „marele interbelic“. Ce se
intimpla cu acest mare interbelic in perioada postbelica poate fi vazut ca un
mise-en-abime al situatiei trecerii literaturii noastre intr-o alta etapa. In afara
studierii unor „cazuri“ semnificative, romanele acestei perioade compun un
set de valori, atitudini, repere morale si sociale. Ele pot fi citite nu doar ca
obiecte estetice (sau inestetice) ale unui sistem artistic, dar si ca rezervoare
ale unor mentalitati. Cum apar dragostea, relatiile sociale, taranul sau
intelectualul, partidul si intimitatea, eroul sau condamnatul in romanele
anilor ’50, ’60 si ’70 poate fi mai interesant decit o batalie nesfirsita pentru
un loc mai in fata intr-o ierarhie estetica. Cum apar si cum erau de fapt. O
corelare a „adevarurilor“ romanesti cu, de pilda, oglinda acelei lumi, asa
cum se vede ea in dosarele de Securitate, ar fi poate un exercitiu revelator
tocmai pentru cercetatorul care n-a trait nemijlocit acea parte de istorie.
Lumea specifica a romanelor anilor ’50, ’60 si ’70 contine nuclee de
anomalie, de curiozitate si de specific irepetabile in istoria unei literaturi. O
intreaga galerie de „figuri de ceara“, de copii si adolescenti, de muncitori si
intelectuali, de aristocrati si activisti de partid, de femei seducatoare sau
hulite misuna in aceste romane. De asemenea, un intreg complex de valori:
iubirea recunoscuta si acceptata sau iubirea subversiva si condamnata,
cariera si carieristul, cultura, trecutul si istoria, morala, pudoarea, conventiile
si prejudecatile se pot desprinde din acest material literar.
Mai interesanta, asadar, pare sa fie nu o alta „ierarhie“ a perioadei, ci o altfel
de lectura a acestor romane. Nu o alta lista si nici o interpretare originala,
psihanalitica sau revansarda, moralizatoare sau sarcastica, ci o alta atitudine
fata de un continut literar, vazut ca un rezervor de mentalitati si valori ale
unei epoci complexe si complicate. Iar daca de aici va rezulta si o alta
ierarhie, poate ca nu va fi un lucru tocmai rau.
N-au fost multe romanele care s-au bucurat de aprecieri cvasi
umanime,in sensul ca rezervele criticii literare au fost nesemnificative.
Iata de pilda,romanul Painea alba de Dumitru Mircea publicat in foileton in
Viata Romaneasca ,infatiseaza un moment important din viata taranimii
muncitoare:consolidarea si cresterea primelor gospodarii agricole colective.
Romanul Painea alba este astfel o fresca a vietii satului in perioada luptei
pentru transformarea socialista a agriculturii.Problemele morale din viata
diferitelor categorii sociale,aparitia germenilor noului in cele mai diverse si
marunte aspecte se reliefeaza convingator in vasta fresca a transformarii
satului.
Autorul nu s-a ferit sa redea cu indrazneala anumite manifestari ale
mentalitatii inapoiate a taranilor, certuri zgomotoase intre neveste,
controversele inversunate intre tarani,in dialoguri dinamice si
scaparatoare,cu replici miscatoare si vii.Un succes deosebit al autorului este
crearea figurii eroului principal,tanarul taran Toma Gavrilas.Toma munceste
pentru consolidarea organizatiei de partid,ajuta la dezvoltarea spiritului de
lupta.
Vii discutii a starnit in presa literara si romanul Ogoare noi de Aurel
Mihale,in urma publicarii lui in serial in Viata romanesca.Mihai Gafita,intr-
un amplu studiu, scoate in evidenta calitatile acestui”roman al luptei
tractoristilor” care reusesc sa copleseasca inerentele lipsuri.Romanul Ogoare
noi prezinta cititorului o imagine unilaterala a rolului tractoristilor in
transformarea

Proza de după 1948 era chemată să abordeze arzătoarele teme ale

prezentului, „să oglindească marile transformări din industrie şi agricultură,
munca fremătoare de pe şantiere”. În centru se află eroul comunist,
muncitorul, omul nou, plin de speranţe. Iată selecţia şi comentariul lui Eugen
Negrici în ceea ce priveşte scrierile vremii: „Cei ce au dat un exemplu
nenorocit, demoralizând conştiintele, dezorientându-i pe cititori şi devenind
campionii realismului socialist, au fost scriitorii din vechile generaţii
consacraţi înainte de război: Mihail Sadoveanu cu Păuna mică (1948) şi
Aventură în lunca Dunării (1954), în care marele povestitor era de
nerecunoscut; Eusebiu Camilar, cu Temelia (1951); Ion Călugăru, cu Oţet şi
pâine (1952); Cella Serghi, cu Cantemireştii (1954); Cezar Petresu, cu
Oameni de azi, oameni de ieri, oameni de mâine (1955).”

CRITICA SI ISTORIA LITERARA

Daca in poezie,proza,dramaturgie eflorescenta editoriala era in

continua crestere an dupa an,scrierile de critica literara intra foarte rar in
atentia editurilor.
Dupa Ion Vinea,primul dintre criticii literari care au debutat in
volum(Pasiunea lui Pavel Corceaghin,1949),urmeaza N.Moraru care in 1950
isi tipareste articolele publicate din 1946 incoace,sub titlul Studii si eseuri.In
1951 notele bibliografice din reviste nu semnaleaza decat o culegere de
articole Pentru realismul socialist in literatura si arta.In schimb,in 1952 apar
trei volume de critica literara;doua culegeri Studii si articole inchinate lui
Mihai Sadoveanu si Probleme ale literaturii noi in R.P.R.,precum si cartea
lui Traian Selmaru: Pe drumul culturii noi.
Culegerea Pe drumul culturii noi cuprinde un numar de articole si de
studii pe care Traian Selmaru le-a publicat de-a lungul a sase ani(1946-1952)
in Scanteia si Lupta de clasa.Prin continutul lor,lucrarile stranse in aceasta
culegere dovedesc preocupari dintre cele mai variate.Ele pot fi totusi grupate
in doau amri categorii:
1.articole cu un caracter general cultural,care dovedesc
participarea autorului la dezbaterea problemelor de baza,ale crearii noiii
culturi in tara noastra;
2.articole si studii consacrate unor probleme speciale ale
literaturii si criticii noastre literare de seama aparute din 1948 incoace.
In prima din categoriile amintite se situeaza-in ordinea aparitiei-
articolele Drumul culturii, Decat mici francezi mai bine mari romani, Arta
“pura”-cu tendinta, In numele culturii, Artisti,scriitori,ziaristi,luptatori pe
frontal ideologic,inainte! si Dreptul la muzica.
In a doua categorie amintita pot fi incadrate articolele si studiile Sa
smulgem din noi insine pozitiile de autoaparare ale capitalismului, Negura
de Eusebiu Camil, Minerii de M.Davidoglu, Mitrea Cocor de Mihai
Sadoveanu, Intre viata si creatie, Caragiale,scriitor al poporului si Sa luptam
pentru o critica de arta principiala patrunsa de spirit de partid.Este vorba
asadar de lucrari propriu-zise de critica literara, in care autorul ia atitudine
fata de difeitele evenimente ale vietii literare.Astfel in cronicile consacrate
creatiilor indicate mai sus ale lui Eusebiu Camilar si Mihail
Davidoglu,Traian Selmaru a fost printre primii nostri critici care au dat o
apreciere principala operatiilor respective, subliniind insemnatatea lor
pentru inceputurile dezvoltarii epicii si dramaturgiei noastre noi.El atragea in
acelasi timp atentia asupra lipsurilor, cum sunt de pilda, oglindirea simplista
a raporturilor de clasa ori prezentarea nesatisfacatoare a rolului partidului in
viata noastra ,care puteau aduce prejudicii serioase.

FATA IN FATA CU LITERATURA SCRISA IN COMUNISM

   
 O epoca ofertanta

Reevaluarea literaturii romane scrise in timpul regimului comunist

este o obsesie rezistenta in spatiul cultural romanesc, poate si pentru
ca, pina acum, foarte mari rasturnari de ierarhii n-au avut loc, in ciuda
deselor si inversunatelor polemici.
Unii cred ca despre aceasta perioada sint indreptatiti sa scrie mai
ales cei care au fost martorii si actorii acelei epoci ciudate din punct
de vedere politic, ca numai aceia care au cunoscut in mod nemijlocit
regimul, rigorile, cenzura si comportamentele scriitorilor de atunci pot
scrie „adevarata“ istorie a literaturii romane de pina in 1989. In acest
sens se fac incercari si promisiuni, unele ridicole, de redare „exacta“
a peisajului literar de atunci. Si sint priviti cu mefienta outsider-ii: cei
aflati in exil, strainii specializati in romanistica, tinerii care n-au apucat
vremurile.
Pe de alta parte, exista si atitudinea inversa, aceea conform careia se
asteapta de la tineri, de la nou-venitii in sistem, privirea „obiectiva“,
neatinsa de parti-pris-uri, asupra unei epoci pe care ei n-au cunoscut-
o direct si fata de care se presupune ca pot ramine „reci“ si
„nemilosi“.
Ambele atitudini sint deopotriva exagerate si nici una dintre ele nu
poate fi garantata din punct de vedere moral: nici cei care au
participat direct la viata literara a perioadei comuniste nu sint garantii
unei atitudini obiective doar pentru ca au trait acea perioada, nici cei
care vin dupa sau din afara nu sint in afara influentelor, simpatiilor,
afinitatilor fata de scriitorii pe care au prilejul sa ii observe
manifestindu-se astazi activ intr-un sistem cultural postcomunist, nu
lipsit de multe din reflexele celui totalitar. De altfel, nici nu ar fi de
dorit sa continue incrincenarea in aflarea „adevarului.
Ce este mai greu de suportat pentru cei care au trait nemijlocit
trecutul comunist este un fel de cinism, de raceala in studierea acelei
epoci, vazute astazi ca o perioada interesanta si ofertanta ca obiect
de studiu. Acest tip de atitudine cistiga din ce in ce mai mult teren.
Pentru ca, dincolo de frustrari, orgolii, nedreptati, literatura scrisa in
comunism, in acest sistem infernal si nenorocit, care a distrus talente
si a produs drame de neinchipuit, devine tot mai mult o provocare
academica, un teritoriu interesant pentru exotismul si stranietatea lui.
Nici nu e de mirare ca majoritatea tezelor de doctorat recente se
ocupa exact de acest interval istoric. Oricit ar parea de cinic, literatura
romana scrisa in comunism este cea mai incitanta, dificila si
complicata literatura scrisa vreodata in spatiul romanesc, tocmai prin
amestecul incredibil de morala si estetica, de idei literare si ideologie
politica, de compromis si rezistenta, de reusita si ratare.
Dilema om-opera devine ridicola in cazul acestei perioade. Intr-o
epoca in care intruziunea politicului in viata oamenilor mergea pina la
controlul nasterilor, ascultarea discutiilor din familie sau urmarirea
celor mai neinsemnate miscari, a discuta literatura independent de
mediul in care a fost creata este o intreprindere naiva. O intreprindere
pe care, de altfel, unii o practica si o recomanda, vorbind cu
indiferenta despre compromisuri si turnatori si cu evlavie despre
valoarea perena a operelor. Atentie insa: de multe ori, nu naivitatea e
cea care naste asemenea ridicole ipocrizii critice, ci dorinta interesata
de monumentalizare, de grandios si de camuflare a compromisului,
de continuitate a unor ierarhii create artificial.
In raportarea la aceasta literatura, se pot observa, cel putin pina
acum, doua tendinte, ambele extreme, dintre care una duce
cunoasterea contextului pina la inlocuirea studiului literaturii cu studiul
patologiei unei epoci, iar cealalta camufleaza total orice intruziune ne-
estetica.

Atitudinea criticii fata de literatura din comunism. Scepticii si

continuatorii

Exista cel putin doua cazuri semnificative in cel mai inalt grad pentru
aceste doua atitudini critice fata de literatura scrisa in comunism,
doua tipuri de manifestari ilustrate prin cartile a doi critici, unii dintre
cei mai importanti: Eugen Negrici si Eugen Simion.
Cartea lui Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism (primul
ei volum, Proza, publicat in 2002) este importanta in primul rind ca
efort de sistematizare, fiind pina acum cea mai cuprinzatoare si mai
articulata analiza a fenomenului literar din fostul regim, facuta din
perspectiva caderii acestuia. „Literatura aservita“ si „literatura
tolerata“, conceptele de baza ale clasificarii operate de autor in
cimpul prozei, nu vor putea fi ocolite in nici o analiza viitoare a
perioadei.

In afara calitatii cu totul remarcabile de a deschide apetitul pentru

studiul acestei perioade, cartea lui Eugen Negrici poate fi vazuta si ca
un simbol al unui anumit fel de situare fata de fenomen: pozitia
demascatorului retrospectiv. Mai mult decit o reevaluare a acestei
perioade literare, Literatura romana sub comunism explica
resorturile politice si sociale care au facut posibila o asemenea
literatura si pune in discutarea ei mai mult abilitati de patologist decit
de critic. De altfel, metafora favorita a acestui tip de abordare este
aceea a maladivului, a patologicului, nu de putine ori cu referinte in
sfera medicala: „Sub presiunea acestor cimpuri de forte adverse, nu
putea sa se iveasca decit un peisaj bolnav, dar interesant din
perspectiva unei «estetici» totalitare, care, daca se va fundamenta
vreodata ca disciplina, se va ocupa de caracterul contorsionat al
creatiilor acelor vremuri si de evolutia nefireasca a fenomenului
artistic. Iar prezenta neintrerupta in viata literara a unei literaturi
oficiale de uz propagandistic si servita de un numar important de
condeieri s-a transformat intr-o povara constanta, cu efecte
neasteptate. Ea a devenit un virus agresiv impotriva caruia literatura
adevarata a fost nevoita sa fabrice mereu anticorpi, sa furnizeze
replici si sa se apere in felul ei, bijbiind dupa coridoarele libere“.

Peisaj bolnav, virusi, anticorpi, cam asa arata instrumentele de

evaluare a literaturii conform acestei viziuni care mizeaza mult pe
dramatism si pe efect spectaculos. Demersul propus e foarte valoros
din perspectiva intelegerii mecanismelor de manipulare si intimidare a
scriitorilor, a cauzelor si a metodelor care au stat la baza producerii
unei literaturi de tip artificial. Daca pentru deceniul marcat de
proletcultism, de dupa instaurarea regimului comunist, aceasta
metoda este, probabil, cea mai potrivita (si analiza lui Eugen Negrici
asupra prozei „comunismului fundamentalist“ este tot ce s-a scris mai
bun in domeniu), in cazul literaturii anilor ’60 si a urmatorilor, acest
scenariu al maladivului nu mai functioneaza insa la fel de eficient.
O constructie atit de bine articulata incit seamana cu o poveste
maniheista perfecta, in care se vorbeste dur despre „sodomizarea
scriitorului“, despre noua „religie politica“, despre „miturile invidiei si
miturile sperantei“, risca sa inlocuiasca de fapt cu totul analiza
efectiva a productiilor literare ale epocii respective, risca sa-si
transforme obiectul, proza scrisa in deceniile comuniste, in pretextul
unui eseu de mare ingeniozitate, dar care ramine cumva
imponderabil fata de literatura, cu toata cutezanta si duritatea celor
spuse.

Eugen Negrici vorbeste insa ca nimeni altul despre compromis si

ticalosie, despre scriitori dincolo de cartile lor. Scrie, de pilda, despre
„lichelismul funciar“ si caracterul de „executant frenetic si fara
scrupule al oricarei misiuni“ ale lui Zaharia Stancu, despre frica si
oportunismul lui Sadoveanu, despre „promptitudinea jegoasa“ cu care
Petru Dumitriu se adapta comandamentelor politice sau despre
„ticalosia rareori egalata in ticaloasa noastra literatura a anilor ’50“
din romanul Soseaua Nordului de Eugen Barbu.
In spatele unei aparente cruzimi medicale a analizei se afla, de fapt,
pasiuni foarte puternice, la baza celor mai „stiintifice“ clasificari sta o
dorinta necenzurata de „a face dreptate“, de a pedepsi si de a premia
intr-un fel care nu era posibil in epoca.
Eugen Negrici este, asadar, adeptul si ilustratorul unui tip de analiza
a literaturii din perioada comunista pe care l-am putea defini ca
ornamentat, indelung chibzuit si construit cu migala in jurul unor
complexe metaforic-etice.

Clasificarile sint atente si ingenioase si acopera o plaja foarte larga.

In studiul lui, literatura se transforma intr-un insectar ordonat si
grotesc in acelasi timp. In nici un caz acest tip de analiza nu ar fi
putut sa existe inainte de 1989, este o critica de ruptura cu un trecut
detestat si autorul pare sa exploateze din plin, cu o frenezie
debordanta si cu o fantezie citeodata morbida, posibilitatea de a se
juca stilistic-demascator cu lucruri altadata capitale.
Cu totul altfel se manifesta criticii care considera ca o data cu
schimbarea din 1989 nu e nevoie si de o schimbare totala de
perceptie a literaturii, ca ce s-a spus inainte e bun spus, ca nu e
nevoie de reevaluari, ba dimpotriva, ca reluarea celor spuse inainte
arata ca literatura romana si-a putut crea in perioada comunismului
o ierarhie valabila si astazi. Aici ar putea fi gasit un sens pentru
multele reeditari pe care criticii importanti le-au oferit publicului
postdecembrist.
Eugen Simion a autorizat citeva editii ale cartii sale Scriitori romani de
azi, singurele modificari fiind de compozitie, cu alte cuvinte, s-au
operat schimbari de sumar dupa caz, au fost introdusi scriitori, iar altii
au fost exclusi.

Daca editia se intimpla sa apara la Chisinau (Scriitori romani de azi,

1998), sint introdusi scriitori basarabeni: un capitol din editia 1998 se
numeste Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi. Ceea ce propune
criticul Eugen Simion nu este o lista canonica, ci un set de valori
fluctuant, oportunist. Nu putem sti cu adevarat daca criticul Simion
chiar il apreciaza pe poetul Vieru, pentru ca poetul Vieru apare doar
in aceasta editie basarabeana. Altfel, declaratiile lui Eugen Simion
sint cit se poate de semnificative pentru atitudinea de continuitate
despre care vorbeam, de valabilitate nelimitata a verdictelor si a
analizelor facute inainte de 1989: „Cum a supravietuit literatura
romana in aceste circumstante? Iata ce vor sa sugereze studiile care
urmeaza. Cu foarte putine exceptii (articolele despre N. Steinhardt,
Ion Sarbu si despre scriitorii basarabeni), ele au fost scrise inainte de
’89. Le-am lasat asa cum le-am scris atunci.

N-am schimbat nimic esential, pentru a dovedi scepticilor

postdecembristi ca spiritul critic romanesc n-a abdicat de la principiile
lui estetice si morale, chiar daca istoria din afara nu i-a fost mai deloc
favorabila“.
Printre sceptici, probabil, il putem aseza pe Eugen Negrici. Si tot spre
deosebire de ei, spre deosebire deci de atentia data contextului
politic si mecanismelor de manipulare, cenzura si aservire, la Eugen
Simion, chiar si in textele scrise dupa 1989, domneste o pace de
inceput de lume. Pe cit de vehementi, cruzi si demascatori erau
scepticii, pe atit de seren este criticul Simion. In capitolul dedicat
poetului Mihai Beniuc se vorbeste despre numarul de volume
publicate, despre originea taraneasca a poetului, despre faptul ca a
fost un elev pasionat de biologie si a studiat paianjenii.

Despre tot ce a insemnat Beniuc in sistemul literar-politic al anilor ’50:

„Mihai Beniuc este legat de toate evenimentele vietii lierare de dupa
al doilea razboi mondial, fiind mereu, cum singur spune, calare pe
creasta valului, impins cu putere din spate de vintul istoriei“. Care val
si care istorie, nu se mai stie, si criticul pare ca nici nu considera ca
ar fi important sa se stie... E evident ca un asemenea text era facut
pentru urechile sensibile ideologic de dinainte de ’89, dar intrebarea
care se pune este aceea daca reeditarea unui astfel de text, in mod
evident marcat de precautia epocii si de jumatatea de adevar care
putea fi spusa, mai poate fi facuta fara nici un scrupul moral si livrata
in mod deliberat ca un manifest al ideii ca „spiritul critic romanesc n-a
abdicat de la principiile lui estetice si morale“...
La Adrian Paunescu este vorba despre „poezia politica“, dar titlul e
inselator. Nici vorba despre vreo explicare a posturii asumate de
Paunescu in epoca, se face doar o analiza de text a poeziilor despre
care toata lumea stie cum au fost scrise. Este aici o dovada a felului
in care estetismul pur atinge limitele ridicolului atunci cind e vorba
despre o perioada atit de tulbure: „In poezia politica propriu-zisa,
Adrian Paunescu foloseste fata de eveniment doua atitudini: fie
dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare
de propozitii oraculare, fie, in sens contrar, tendinta de a inveli rana
deschisa a faptului intr-o plasa de imagini aluzive“.

Cam asa ar arata Adrian Paunescu intr-o istorie literara indiferenta cu

totul la realitatea politica si sociala in care s-au miscat scriitorii
respectivi. Singura problema este ca s-ar putea, la un moment dat, sa
nu ne mai putem explica anumite „dilatari“ prea exagerate sau unele
„inveliri“ cu totul inedite.
Tipul de analiza indiferenta pe care il propune cu obstinatie de mai
bine de zece ani Eugen Simion nu face decit sa opacizeze si mai
mult o istorie si asa greu de inteles de catre cei care n-au trait-o. Multi
tineri din jurul lui Eugen Simion se grabesc sa adere la acest tip de
imoralitate a camuflajului. E o atitudine de neinteles, deopotriva
psihologic si cultural. In gestul „invelirii“ in estetism a unui sistem care
numai „estetic“ n-a fost se afla, de fapt, adevarata continuare a unui
tip de critica literara care se obisnuise sa convietuiasca foarte bine cu
un regim totalitar.

CANTEC PENTRU SECERIS SI COLECTARI

Eugen Frunza

Semanat-am semanat
Ca sa creasca rod bogat
Rodul mult si bobul plin
Fara boz si maracini.

Am plivit graul,plivit
La prasit am harnicit,
Ca ne-ajunseram,mai frati,
Si-n Scanteia laudati

Ala mai,mi-e frate bun

Ce ni-e bun carmaci la drum
 Muncitor si faurar
Claditor de fapte mari

Si sa vezi si sa tot vezi

Ca ne-a dat mandre cirezi
Nu de boi ci de masini
Purtatoare de lumini

Dregeti secerii tais

Sa nu rontaie pierzis,
Si sa creasca snopi si clai
Ca si stelele pe vai

Care-i ala de n-ar da

Pentru pace partea sa?
Doar chiaburul poarta-n el
Ganduri de-astea de misel.

ASPECTE ALE DRAMATURGIEI

Imaginea literaturii din aceasta perioada n-ar fi completa daca am

omite dramaturgia.Alimentand una din artele investita cu mari puteri
educative:teatru,asupra genului dramaturgic s-au resfrant,de la
inceput,tiparul si existentele ideologice.Asa se aplica preocuparile
permanente legate de spectacol,de dramaturgie din revistele de cultura si din
Scanteia-unde,de pilda,cronica dramatica sau cronica teatrala erau mult mai
frecvente decat cronica literara.O serie de critici dramatici urmareau cu
vigilenta dramaturgia si teatrul,indrumand autorii,regizorii,actorii pe fagasul
realist-socialist.Asa au fost Traian Selmaru,Sorin Mladoveanu,Valentin
Silvestru,Simion Alterescu, Geo Dumitrescu.
Se impun cativa dramaturgi care vor actualiza repertoriile teatrelor cu piese
din realitatea socialista:Mihail Davidoglu(Minerii,Cetatea de foc),Aurel
Baranga(Iarba rea,Recolta de aur),Lucia Demetrius(Cumpana,Vadul
nou,Oameni de azi),N.Moraru(Pentru fericirea poporului) si Mihail
Novicov(Nepotii gornistului).
Se impune,de asemenea,piesa intr-un act destinata numeroaselor formatiuni
teatrale de amatori,publicate in brosuri sau in revistele Cultura poporului,
Albina.
In general dramaturgia traverseaza aceleasi situatii si framantari pe care le-
am intalnit si in cazul poeziei,prozei,criticii literare.Pentru infuzia de
combativitate si autenticitate,frecvente au fost ,bunaoara,prin anii 1949-1950
intalnirile cu publicul,critica maselor,critica Scanteii,urmate de autocritica
autorilor.
“Crangul de calini” ajuta concret autori de teatru care vor sa scrie comedii
,sa descopere si in viata poporului nostru conflicte intre cei care se culca pe
lauri ,care se automultumesc foarte lesne cu unele succese si cei care stiu sa
arda mereu pentru a merge mai repede,mai bine spre viitorul fericit al
socialismului.Comedia lui Corneiciuc indeamna pe autorii nostri sa
foloseasca si ei din plin,cu curaj arma humorului ca un mijloc de educare,de
lamurire si convingere.
In 1952,problemele dramaturgiei sunt la ordinea zilei in presa.In iulie are loc
Plenara Uniunii Scriitorilor consacrata dramaturgiei.In avanpremiera
consfatuirii,Contemporanul reproduce dupa Pravda un material privind
sarcinile dramaturgiei realist-socialiste.
Succesul piesei “Pentru fericirea poporului” de N.Moraru si A.Baranga este
rodul justei orientari a autorilor catre conflictul esential al vietii intr-un
anume moment istoric:lupta comunistilor ca exponenti ai poporului muncitor
impotriva regimului burghezo-mosieresc impotriva regimului fascist si a
politicii antisovietice.

POEZIA-APARITII EDITORIALE

In 1952 avansul editorial al prozei este mult mai mare decat al

poeziei.Debuteaza editorial un singur poet: Ion Brad cu poemul
Cincisutismul, publicat anterior in Almanahul literar din Cluj. De altfel,
dupa modelul lui Dan Desliu “Lazar de la Rusca”,era la moda publicarea in
pachete,variind intre 40-80 de pagini,avand un prêt de pana la 3 lei,a unui
singur poem.Doua asemenea pachete i se tiparesc lui Eugen
Jebeleanu:”Balcescu” si “In satul lui Sahia”-publicat in gazette inca din
1950.Mai publica volume de poezii: Nina Cassian(Horea nu mai este
singur), Mihu Dragomir(Stelele pacii), N.Tautu(Stanca de pe Tatra), Victor
Tulbure(Versuri), A.Toma (Poezii alese) cu o prefata de Sergiu Farcasan.
“Stelele pacii” de Mihu Dragomir este comentat atat in paginile
Almanahului literar din Cluj, cat si in Contemporanul.Numeroase poezii din
placheta “Stelele pacii” exprima sentimentele oamenilor muncii
inaintati,sentimente pe care nu le pot trai decat cei ce slujesc un ideal
inalt.Mihu Dragomir reda intr-un chip emotionant continutul nou,destul de
profund,al fericirii omului inaintat.Aceasta poezie sugereaza forta uriasa pe
care o dobandeste omul in prezenta sa in randurile unui front organizat care
lupta pentru libertatea si fericirea omenirii:
“ Cum poti sa mori,cand nu poti fi invins
Cand chiar si-atunci esti viata si chemare
Ca un gornist cazut ce mai aprins
Atacu-l canta-n ultima-i suflare”
In poezia “Zestrea” poetul foloseste un ritm sprinten, un humor
sanatos,popular.Poezia sugereaza schimbarile profunde petrecute in viata
satelor,in mentalitatea taranilor muncitori.
In poezia “Prima sarja” poetul manifesta adeseori predilectia pentru un stil
pretios,cu giuvaeruri si panglicute,pentru anumite imperecheri de cuvinte ce
voalau sensul ideilor.El vorbea de <<vise boltite deasupra lumii>>,<<vise
manoase ca un Egipt>>,<<ani sbarciti>>,<<ploaia fecunda a luptei>>.
Mihu Dragomir intampina insa dificultati in ce priveste crearea imaginii
omului nou.El ramane uneori la portretul fizic al omului,nereusind sa
dezvaluie lumea lui sufleteasca, alteori, poetul apeleaza la declaratii si
lozinci.Caracteristic pentru acest volum este succesul obtinut de poet in
efortul sau vizibil de a raspunde,prin arta sa,celor mai importante probleme
pe care momentul de fata le pune oamenilor muncii.
In Contemporanul ,Mihu Dragomir a publicat poezia “Intra tractoristu-n
glii”.In volumul sau de versuri aparut anterior ,exista o poezie intitulata
“Mitraliera”.Imprejurarile,locul,personajele sunt altele.Intr-o parte este
vorba de un tractorist care ara ogoarele, in cealalta de niste copii care se
joaca. Si totusi, sablonul isi face aparitia, nu poti sa-l treci cu vederea.
“Cincisutismul”, poemul cu care a debutat in volum Ion Brad a fost
publicat inatain in revista clujeana Almanahul literar sub titlul Cantec pentru
Gabor Cincisutismul, a fost deseori laudat.Autorul reuseste sa faca din
creatia sa o arma de lupta eficienta “stimuland ura oamenilor simpli
impotriva clasei explotatoare.O realizare remarcabila a poemului este
infatisarea concisa,in scene putine dar convingatoare a reprezentantilor
claselor explotatoare.Pe cititor il va urmari inca multa vreme dupa lecturarea
poemului figura dezgustatoare si rece a “domnului” conte:
Peste campuri in caleasca trece
Domnul conte ruginit si rece
A poftit maria-sa sa-mparta
Ce-au muncit saracii toata vara.

“Horia nu mai este singur” de Nina Cassian, porneste de la un fapt de

viata.In scoala elementara din satul Gura-Vaii invata in clasa a I a un singur
elev.Intamplarea nu este emotionata din pricina raritatii faptului,ci cauza
insasi care a determinat-o este impresionanta:Horia sa nascut in anul
dramatic al anului 1943.Singuratatea lui Horia aminteste de razboi de
moarte,de jalea femeilor lasate acasa,de mizeria in care se scufunda
catunul.Poezia este centrata,asadar,pe idea ca razboiul inseamna
moarte,distrugere.In partea a doua este exprimata o alta idee care o continua
pe prima: in patria noastra se dezvolta un sentiment nou,minunat al
solidaritatii umane,al relatiilor de colaborare si ajutor reciproc intre cei care
construiesc socialismul,viata.
In poemul liric “Strazile din Bucuresti”,poeta Nina Cassian isi manifesta
dragostea pentru orasul de frunte al Republicii noastre.Dar poezia prezinta o
deficienta insemnata.Ultima parte a orasului este aceea a starzilor pline de
oamenii muncii,defiland victorios.Bucurestiul apare ca orasul luptelor
trecute,in care orice fel de lupta impotriva dusmanului de clasa a incetat.
Tovarasul Eugen Frunza a publicat in numarul 3 al Vietii Romanesti un
ciclu de treisprezece poezii a cate doua strofe fiecare.Toate poeziile acestui
ciclu sunt construite dupa acelasi procedeu:in prima parte se expune un
sentiment,o idee,un aspect,iar in a doua se trage concluzia ,opunandu-se
primei parti o noua afirmatie menita astfel sa puna in valoare prin contrast.In
aparenta ,poeziile nu-si arata deficientele.Ideile sunt juste,versificatia
corecta,respectand toate regulile metrice,ba chiar ritmul, masura si alternanta
rimelor schimbandu-se de la poem la poem pot da impresia unei varietati a
mijloacelor de expresie poetica.
Mult mi-e drag si drag mi- fi
Omul-flacara pe creste
 Darz si simplu,zi de zi
Faurar al tarii-aceste.
Poetul nu se poate multumi sa afirme “mi-e drag omul nou care zi de zi
construieste socialismul in tara noastra”.Pentru asemenea afirmatii nu se
cere talent.Ceea ce i se cere poetului este insa de a gasi o modalitate lirica,o
idee poetica in stare sa comunice printr-o emotie faptul ca el iubeste omul
nou,constructor al socialismului in patria noastra.Astfel, declaratia
tovarasului Frunza,cuprinsa in primul catren citat nu poate constitui arta
pentru ca este lipsita de orice modalitate de expresie poetica ,cum de
asemenea lipsita de idee poetica este si cealalta strofa a poemului in care
autorul ne incredinteaza cu aceleasi mijloace ca:…
…urasc pe cel ce-asteapta
Socialismul mura-n gura
Lung la vorba,scurt la fapta
Chiulangiul secatura

POEZIA PROLETCULTISA

Poezia proletcultista, literature comunista in genere, cea angajata

politica, cu
program ideologic strict, dominate indeosebi in deceniul `50-60`,
“obsedantul deceniu” al culturii si constiintei civice si estetice romanesti, dar
cu prelungiri pana la revolutia din 1989, reprezinta o excrcenta monstroasa a
istoriei pe trunchiul viguros al valorilor literare, culturale si stiintifice
romanesti.Introdusa prin ditective de partid, prinde epurari de scriitori si de
opera literare de mare valoare, multi creatori fiind aruncati in inchisorile
comuniste, sustinuta prin activisti si politruci zelosi, multi dintre ei scriitori,
si prin programe ideologice indeplinite cu scrupulozitate, poezia pusa in
slujba noii clase conducatoare a intrerupt evolutia fireasca a literaturii
romane, abandonand temele literare fundamentale, experientele stilistice si
de sensibilitate literara dobandite dupa eforturile indelungate de sincronizare
cu literatura europeana.
 Criteriile politice de evaluare axiological inlocuiesc pe cele
estetice, bulversand climatul literar romanesc si schimband radical relatiile
dintre membrii comunitatii literare. Mari scriitori, ca Lucian Blaga, Tudor
Arghezi,Camil Peterescu, sunt pusi la
index, lipsind din activitatea publicistica si literara un numar important de
ani. Multi dintre ei iau calea exilului, fenomen care se continua, cuprinzand
nume tot mai multe, pana la safrsitul regimului communist. Altii, nu putini,
se convertesc la noile criterii ideologice, facand concesii, pri anumite opera
ale lor, noilor orientari literare sau punandu-se cu toata forta si talentul in
slujba promovarii cu abnegatie a noii culture, proletcultiste. S-a creat astfel
un imens spatiu de manifestare a imposturii, a lipsei de
talent si de valoare, domeniul literar fiind ocupat cu usurinta de activisti
culturali, de nechemati, de personaje lipsite total de contingenta cu valorile
intelectoale, cu literature si cultura.
Incepand cu anii `60, in literatura romana apare o generatie noua
descriitori, care incearca, timid si reticient la inceput, cu totmai mare
indrazneala si talent o data cu
trecerea timpului, se reinnoada firele rupte ale poezii, prozei, criticii literare
si esteticii romanesti, sa produca o resurectie a lirismului in poezie, sa
redimensioneze realismul si autenticitatea in proza, sa reabiliteze criteriile
estetice in teoria si critica literara.
Este perioada in care se afirma poetii Nichita Stanescu, Marin
Sorescu, Adrian Paunesc, Ana Blandiana, Cezat Bltag, Ileana
Malancioiu,Mircea Dinescu, prozatorii Marin Preda, Fanus Neagu, Dumitru
Radu Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ion Lancranjan, criticii
literari Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Marin Mincu.Cu toate aceste, in
toti anii regimului communist libertatea de creatie a fost riguros controlata,
cu brutalitate la inceput, cu mai multa discretie dupa 1970.Scriitorii autentici
au gasit mereu metode de a-si asigura un teritori propriu de creatie, de a face
cat mai putine concesii estetice si ideologicetimpului in care au scris.(Gh.S.)
Sorin Toma ramane in istoria literara printr-un articol de trista
amintire, “Poezia - Putrefactiei sau putrefactia poeziei”, publicat in
“Scanteia”, ziarul partidului comunist, in zilele 5, 7, 9, 10 ianuarie 1948. In
urma acestuia,Tudor Arghezi este scos din viata literara si se retrage la
Martisor, nemaipublicand versuri pana in anul 1954, cand apare din nou cu
un volum de poezii inspirit din universal domestic, “Prisaca”. In locul lui, ca
mare poet, este instalat de presa literara aservita regimului Alexandru Toma,
poet communist lipsit de valoare, tatal semnatarului infamantului articol,
Sorin Toma.
 Interpretand intr-o maniera ingusta, ideological poezia lui Arghezi,
Sorin Toma identifica decadentismul condamnabil al poetului:”<<Vreau sa
pier in bezna si in putregai>>…<<crancen si scarbit>>, isi precizeaza dl.
Arghezi idealul, - si idealul acesta nu poate fi al marelui public cititor ce se
ridica astazi din randurile poporului muncitor.”Creatia lui Arghezi este
comparata cu aceea a poetilor legionari, pentru ca proclama “negarea vietii
si cultul mortilor”, pseudocriticul literar selectand secvente care sa ilustreze
preponderenta mortii:”Canta moartea-n trambitele mele”,
“Sufletului nostrum bucuros de moarte”. Poezia” Duhovniceasca” este
vazuta ca o privire aruncat in “cavoul sufletesc al burgheziei”, fiind
considerate de critical proletcultist o expresie a unei clase care a murit de 20
de ani, care cultiva” muririle”.

A. Toma (1875-1954), in “Jelania poetului evazionist. La desfiintarea

S.S.R.”, Inregistreaza lichidarea Societatii Scriitorilor Romani, opera a
regimului communist, ca pe o mare victorie, aruncand anathema asupra
poetilor considerati reactionari, in versuri pline de “manie proletara”, de
invective si de insanitati ce nu au nimic comun cu poezia:” Sunt spectrul
vechiului poet-/ Individualist estet,/ Suprarealist, obscurantist,/ Hermetist,
evazionist-/ In sfarsit,<< fostul>> scriitor,/ Sedentar budgetivor,/ Cantand ce
se platea in piata:/ Moartea,neantul, sila de viata,/ Si obligatoarea onoare/De
natiunile Conlocuitoare./Scurt:poetul<<national>>/Menit sa deviu/Bust pe
un pedestal/La Cismigiu.”
In “viziunea” lui A.Toma, pigmentata cu lozinci de epoca, “Gata cu
natanga supunere”, de pilda, poporul iese la lupta pentru noile idealuri
estetice si ideologice: “Isi scuipa in palma deodata, /Insfaca o lata lopata, /O
vara adanc sub mosierime,/Sub ciocoime, bancherime, /Profitorime/Si-
ntreaga trantorime/ Plus tronul regal-/Face un salt colossal/ Si-i repede, / Ca
pe niste balega de cal, / Peste rapa praval.”
In fata acestei dezlantuiri de forte revolutionare, “Cantaretul astral”
coboara din zborul sau elansat catre realitatile prozaice ale vietii, cerandu-si
iertare noilor buldozeristi ai literaturii burgeze, speriat ca a fost perceput in
mod gresit: “Stai-, stai popor/ Sa cobor…binisor…din foisor…de ivor…/
Da, viu, viu, -mai sunt viu- , sosesc/ Dar nu asa iute ca ametesc, / Mai
domol, mai domol, baeti si fete, / Eu n-am fost nicicand erete. / Pegasul
meu? – un cal verde pe perete! / Nu-mi cereti deci deodata/ Un sbor prea
semet - / Ma mai tine lipit colacul de jet.”
 Mihai Beniuc - Stema tarii (1907-1988)

Poet, prozator, dramaturg. Se formeaza in atmosfera militanta a

marii poezii ardelenesti, reprezentate de Octavian Goga si Aron Cotrus.
Debuteaza cu volumul “Cantece de pierzanie”(1938), urmat de “Cantece
noi” (1940), “Orasul pierdut” (1943), “Poezii” (1943). Dupa razboi, scrie o
serie impresionanta de volume de versuri dedicate realitatilor comuniste,
incercand tarziu sa revina la vocea lirica din tinerete, care l-a impus printr-o
puternica vointa de originalitate si de patos social.

In “Stema tarii”,Mihai Beniuc celebreaza, din perspective

militantului comunist, abdicarea regelui si proclamarea republicii,
evenimente politice reflectate in schimbarea simbolurilor din stema tarii.
Poetul considera ca traieste momente epocale: “Am cunoscut ce nu vor mai
cunoaste/ Aceia ce in urma mea so-r naste-/ Caci am trait cand se sfarmau
catuse, / Cand se faceau imparatii cenuse, / Iar altele sa le mai iee locul/ N-
au mai avut nicicand, nicicum norocul.” Regele nu este plans decat de
curteni, nicidecum de oamenii de rand, care ii calca “in tina muceda-i
coroana”. Schimbarea de epoci se produce si prin alternarea simbolurilor in
stema:
“Steme piereau; vedeam cum brusc dispare/ Vr’un sarpe, vulture, leu ori
alte fiare./ Ci steme noi suira-n locul gol, / Cu spice,brazi si sonde de
petrol…”. Noua zodie, “lumina din lumina lui Octomvre”, este descrisa in
stil vizionar- utopic: “Stea noua, raza noua de lumina, /La rasaritul tau,
fruntea-mi se-nclina, /Caci tu esti rasaritul tarii mele, / In era cand se-nalta
rosii stele.”

Dan Desliu-Lazar de la Rusca

Dan Desliu (1927-1992).Poet.Debuteaza in plina era de efervescenta a

noii oranduiri, socialiste, cu volumul “Goarnele inimii” (1949),devenind
poetul reprezentativ al vremii. Este autorul celebrelor balade “Lazar de la
Rusca” (1949) si “Minerii din Maramures” (1951), care proslaveau martirii
comunisti si munc eroica a clasei muncitoare.Dupa 1916, cu volumele
“Cercuri de copac” (1962), “Drumul spre Dikson” (1969), “Cetatea de aer”
(1972), incearca sa se intoarca la sevele autentice ale lirisumului, printr-o
poezie elegiaca, a neimplinirilor,din care se desprind unele realizari notabile.
 “Lazar de la Rusca” este o balada in stil popular, Dan Desliu
imprumutand toate caracteristicile compozitionale si de expresie ale acesteia.
Fals este insa eroul, a carei incercare de proiectie in mit nu se realizeaza.
Lazar de la Rusca este, in viziunea lui Dan Desliu, un erou comunist, aflat in
lupta in crancena cu chiaburii satelor, dusmanii neimpacati ai noii orinduiri.
Lazar se dedica trup si suflet muncii de partid, cum
reiese din traditionalul portret facut de “maicuta batrana” : “-<<Dragu
mamei indragit, /cum mai umbla de
zorit, /cum zoreste catre sat / sa n-ajunga-ntarziat / acolo, la rostul lui,
/la munca partidului! / Ca de la o
vreme-ncoace, /n-are tihna, n-are pace, / tot alearga, tit se sbate, / de cu
ziua pana-n noapte, / tot se straduie
din greu / cu tovarasii mereu.>>”Eroul se adreseaza taranimii truditoare,
celor dornici de fericire. La auzul
cantecelor lui Lazar, chiaburii isi strang randurile: “In chiaburi fierea se
strange, / se chircestesi se frange, /
cere moarte, cere sange.”
Asasinarea lui Lazar are loc in inima muntilor, pe vremea de
“ceata sura”, el devenind un martir al
vremurilor noi, ducand in mormant glasul si lozincile partidului: “-
<<Mama, / sa n-ai grija, sa n-ai teama./
Vine vreme de lumina, / vreme buna si senina, / din maruntele ogoare / sa
cladim ogorul mare! / Sa scapam de
Chiaburoi, / de necazuri si nevoi, / ca partidu asa ne-nvata / sa razbatem
catre viata…>>”.

Nina Cassian - Odihna



Nina Cassian (n. 1924).Poeta, traducatoare,
prozatoare. In primul poem publicat, “Am fost un poet decadent” (1945), isi
manifesta predilectia pentru suprarealism, in neconcordanta cu timpul ce
tocmai debuta. Publica mai intai un volum de poezie autentica, “La scara
1/1” (1947), dar, incepand din acest an, se va sincroniza cu epoca edificarii
comunismului scriind poezie sociala si politica, “Sufletul nostru” (1949) si
“An viu – noua sute si saptesprezece” (1949), apoi compune poeml
simfonic “Grivita rosie” (1952) si “o suita pentru soprano solo, cor mixt si
orchestra simfonica, pe versuri originale” (“Cantece pentru republica”,
1956). Dintre volumele ulterior publicate, marcand eliberarea de influientele
ideologice ale epocii, mentionam “Poezii” (1963, autoportret), “Intre noi
copiii”(1974), “O suta de poeme” (1975). In 1970, scriitoarea isi prezinta
activitatea poetica in imensul volum “Cronofagie”, iar din poeziile
anterioare nu selecteaza decat “Critica de jos”.

In “Odihna”, Nina Cassian consemneaza impresiile omului muncitor

ajuns pentru prima data la mare. In fata imensei intinderi de apa, cu “valul,
lenes, la picioare”, gandurile eroului venit de la abataj se intorc
la tovarasii sai: “<<Echipa lui acum ce-o fi facand?/Ce noi metode-n
lipsa lui invata?>>/Ziarele vorbeau
despre izbanzi,/Izbanzi la care el n-a fost de fata…”. Fata de regretul ca
nu poate participa la noi izbanzi
pe frontul muncii, are totusi satisfactia ca plaja este populata acum de
tovarasi, nu de trantori, ca in trecut,
iar lumea isi cucereste noi drepturi, prin oblanduirea blandei constitutii
comuniste” Cu ei a stst sub raza aurie,
/ Cu ei s-a framantat in lungi discutii, /Si i-a-nfratit aceeasi bucurie/Citind
proiectul noii Constitutii.



Veronica Porumbacu - IDILA (1921-1977). Poeta, prozatoare,
traducatoare.Primele volume stau sub semnul liricii socialiste: “Anii
acestia” (1950), “Marturii”(1951), “Ilie Pintilie”(1953), “Generatia
mea”(1955), “Lirice”(1957). Cultiva in poezie anecdotica simpla, ilustrativa
pentru idei politice, canta eroii clasei muncitoare.Cu timpul se indreapta
catre o lirica a universului domestic,
a sentimentelor discrete:”Diminenti simple”(1961), “Memoria
cuvintelor”(1963), “Intoarcerea din Cythera”(1966).

In “Idila” se ilustreaza noul “discurs amoros” al perioadei comuniste.

Cuplul este format dintr-un “tovaras” si o
“tovarasa”, care se intalnesc la clubul muncitoresc, in atelier si la
biblioteca: “Cei doi s-au revazut in clubul mare
 ,/ la biblioteca. Era vara-n toi./ Si mai cu stire, mai din intamplare,/ s-au
pomenit alaturi amandoi.” Declaratia de
dragoste se face stangaci, in acelasi limbaj nefiresc, artificial, atacat in
cele mai delicate nuante de ridicolul
discurs oficial: “Cand, tot din intamplare, o ajunse/ din urma iar,
tovarasul vecin,/ din turnul verii lunecau prin
frunze/ amurgurile moi peste gradini.// Si cand zari- si incepu sa raza-/o
umbra lang-a ei pe caldaram,/
<<Tovarasa>>, el spuse <<ai o gaza/ in par…E ca o floare de salcam!
>>.”

Maria Banus – “Aici s-a nascut Stalin“(1914-1999).

Poeta, prozatoare, eseista. Debuteaza in 1937 cu volumul “ Tara
fetelor”,impunandu-se ca o voce lirica de mare autenticitate a generatiei sale.
Dupa razboi, isi pune condeiul in slujba noilor realitati socialistice,
publicand numeroase volume de versuri, unele incununate cu premii si
medalii:“Bucurie” (1949), “Despre pamant” (1954), “Tie isi vorbesc,
America!” (1955), “Torentul” (1957), “Magnet” (1962). Cu volumele
“Tocmai ieseam din arena” (1967), “Portretul din Fayum” (1970), “Oricine
si ceva” (1972) revine la notele lirice initiale, care i-au fixat in efigie profilul
literar adevarat.

Nasterea “tatucului popoarelor”, cu uriasele crime ale

totalitarismului communist la activ, este proiectata de Maria Banus intr-o
viziune mitica, in care se identifica usor, in ciuda fobiei cenzurii comuniste
pentru ideile religioase, aspecte ale mitului cristic. Cel ce consolidase pe
vecie noua era comunista se nascuse in Gruzia, intr-o casa modesta de
cizmar, devenita muzeu, in care sunt adunate simbolurile sacre ce i-au insotit
copilaria: “copaia, leaganul, intaiul ceas,” “velinta si ulciorul”, dulapul, chiar
musamaua de pe masa si stergarul din cui.
Intrarea in acest spatiu are sacralitatea templelor care se intalnesc
cu tariile naturii: “Vreau sa te iau de mana, sa te duc/ Pe pragul- acelei case
mici din Gori,/ Vreau sa te urc inspre izvor, sa fim/ Mai sus decat furtunile si
norii.” Maria Banus mizeaza, in consolidarea mitului, pe contrastul
permanent dintre statura uriasa a conducatorului popoarelor si modestia
originii sale: “Se aseaza pe scaunul de colo,/ Incovoiat, cum
sta si tatal meu.// Cu mainile intre genunchi, iar ochii/ Privind in gol
sfarsitul dulce-a zilii-/ Asa statea candva, trudit, aicea,/ Un om simplu,
cismarul Djugasvili.”
 Eroul “revolutiei mondiale” este vazut, in felul acesta, ca un
mantuitor, ca un eliberator al popoarelor: “Aici, la Gori, s-a jucat copilul, /
De aici, din cuib, vulturul si-a luat zborul,/ In comunism cand vom trai si-n
cantec,/ Aici vom asculta mereu izvorul.”

Eugen Jebeleanu – Astfel de cantec(1911-1993). Poet.Primele volume

de versuri, “Schituri cu soare” (1929) si “Inimi sub sabii”(1934), stau sub
semnul expresionismului si al ermetismului barbican.Dupa 1944, cu placheta
“Ceea ce nu se uita”, se indreapta spre militantismul social si politic, pe larg
ilustrat in volume ca “Scutul pacii” (1949), “Poem de pace si de lupta”
(1950), “In satul lui Sahia” (1952), “Balcescu” (1952), “Cantecele padurii
tinere”(1953), “Surasul Hirosimei” (1958).Abia cu “Elegia pentru floarea
secerata” (1967) si “Hannibal”(1972), Eugen Jebeleanu se elibereaza de
balastul ideologic al operei sale, lasand liber un lirism profound, cu note
grave, cu mari viziuni existentiale.

In “Altfel de cantec” , inchinat ditirambic la sarbatorirea plina de

fast comunist a celor “saptezeci de ani ai lui Iosif Vissarionovici Stalin” ,
Eugen Jebeleanu isi declina puterea de a cuprinde in versurile sale maretia
personajului: “Nu fara greutate, dar pot sa schimb, de vreau,/ Din plopii
ageri frunza in steaguri de matase/ Si stelele din negre vazduhuri sa le iau/
Si-n degetele mele sa le prefac in plase.”Pentru a putea cuprinde insa in
cuvinte personalitatea hipertrofiata a “tovarusului Stalin” , poetul apeleaza
la un ajutor de sumbra prevestire: “Dar ca sa-l cant pe-acela ce-a-ntors al
lumii crung /Si-a carui frunte suie mai sus decat stejarii-/Cuvantul sa-mi
caleasca, si vorbele ce fug,/ In ajutor chemat-a-mi minerii si otelarii.”
Versurile finale iau turnura hiperbolei grandioase, desi imaginea are
culori intunecate, in contrast cu lumina pe care magnificul personaj o
promitea popoarelor eliberate: “ Si au venit cei care din viata ta-nvatara,/ Cu
fetele de noapte si ochii de lumina./ -Ia-ti toc-mi-au spus-furnalul cel mai
inalt din tara,/ Si ochi de calimara cea mai
adanca mina/ Si scrie fara grija, ca-I calimarul plin/ Si-ast scris il intelege
tovarasul Stalin!”.

Nicolae Tautu

In proza s a putut inregistra invoirea inca neintalnita la noi a unui gen

cazut in uitare ,genul novelistic,prin publicarea in Scanteie si in reviste a
unui numar insemnat de nuvele,cu subiecte smulse din imediata
realitate.Antologia celor 20 de nuvele recent aparuta la Editura de Stat,sta
marturie acestui fapt.Alaturi de numele lui Mihai Sadoveanu,Geo
Bogza,Alex.Sahia,Nagy Istvan,Petre Iosif,Alexandru Jar,Aurel
Baranga,Marin Preda apar numele tinerilor scriitori Remus Luca,Petru
Dumitriu,George Cristea,Petre Dragos,George Dan etc.
Anul 1948 a fost deosebit de fecund in domeniul poeziei,alaturi de
poeti consacrati ca:A.Toma,Radu Boureanu,Maria Banus,Aurel
Barang,D.Corbea,Cicerone Theodorescu,Mihail Beniuc,Eugen Jebeleanu,au
aparut nume noi de tineri poetii cum ar fi:Victor Tulbure,Dan
Desliu,Vlademir4 Colin,Nicolae Nasta,Nicolae Tautu,Vornic
Basarabeanu,Noe Smirnov,Mihail Gavril si altii.In poemele lor se canta
Republica Populara,sunt demascati dusmanii clasei muncitoare,se canta
munca constructiva,omul nou,evidentiati in productie,planul de Stat,trecutul
de lupta al clasei muncitoare si al Partidului Comunist Roman.Au aparut
poeme inchinate Uniuni Sovietice,Armatei Sovietice si genialilor
conducatori si oamenilor muncii din lumea intreaga,Lein si Stalin.
Privind spre trecutul de lupte si jertfe al clasei muncitoare,spre
suferintele indurate spre eroii Partidului asasinati in inchisorile burgheziei si
moserimii,poeta Veronica Porumbacu a scris poemul “Mierla lui Ilie
Pintilie”.
Adevarata culoare a anotimpului o dau republica si izbanzile
muncitorimii.iar pentru taranii satuluide munte descris de Nicolae Tautu,care
de veacuri sunt cufundati in prejudecati si nestiinta,rosi de mizerie si
exploatare,noutatea este ajutorulce li-l da Partidul muncitorilor si <<bratul
de tovaras grabnic>>din Rasarit,adevarurile ce se slovenesc acum din cartea
proaspat invatata:<<A.B.C.D.E.-pana-n hau,departe,silabisea satul buchiile
din carte,inima chirilica in rosu-i chenar prindea sa invete nou
abecedar>>.Oranduirea noua-a muncitorilor,in carestau scrise drepturile
celor ce muncesc-aceasta este pecetea primaverii neamului nostrum.Dan
Desliu o defineste clar:<<In primavera asta,cea dintai puseram beznelor
tuturor capatai si randuiram pravila si legecanumai cine seamana
culege>>.Poezia acestor poeti ai primaverii se va tese pe teme
apropiate,pentru ca ea crescut pe trunchiul aceluiasi process
istoric.Amintirea trecutului recent,cu tiranii si silniciile sale e incaobsedata
si in ea poetii vor turna culorile cele mai intunecate.In amplulsau poem
Nicolae Tautu ai a propus sa scrie in versuricronica unui sat de munte
obscure,,fara monografie”.Regimurile trecute i-ai harazit toate
negocierile:<<Stat de argati,cucuiati in munte,moartea-l gasea si fara de
punte,poate mai hidoasa,mai neagra,scorojita toata de pellagra>>.Dan Desliu
isi aduce si el aminte.De<<boema>>de alta data:viata fara axa si fara tel a
artistilor regimurilor burgheze:<<Hei,dulcea boema de altadata,cu povestile
si taclalele amare langa o halba cu doua pahare…..Hei sosoteala sii barfeala
indestulata,marimilecu monoclu si burta,magnati cu mana lunga si inima
scurta..>>.Iar Petru Vintila isi cauta amintirile in petele de sange uscat de pe
zidurile Grivitei,sangele muncitirilor grevisti din ’33,in imaginile cenusii ale
razboiului:un tren militar oprit ,undeva,in ploaie in care soldatii isi bolesc
sufletele,gandind la moartea fara noima ce-i asteapta:farsa unei parazi
razboinice in curtea cazarmii.Si el are de lamurit ceva cu tovarasii sai de
breasla carora le reproseaza prea indelungile<<asteptari pe persoanele unei
imaginare gari unde nu mai sosea nici un prieten,nici o
scrisoare>>.Comparand materialul pe care ni-l ofera cei trei poetiputem
observa un fenomen imbucurator.A fost o faza in dezvoltarea liricii noastre
tinere,cand,in zugravirea antisintezei trecut-prezent,inevitabila pentru epoca
de tranzitie din care poemele izvorau,culorile alb-negru dominau,in stare
pura,niveland si ignorand particularitatile,nuantele oferite de realitatea
concreta.Daca titlurile ciclurilor din volumul lui Petru Ventila,Geografie
noua,Oamenii promit relitatea,poemele cuprinse in ele definesc aspecte
individuale ale acestei relitatii.
Poetul vorbeste despre oamenii noi in general,ci il pune pe acest om
si e altul sa vorbeasca pe limba lui in versuri,dezvaluindu-si fiinta:Gheorghe
Paun si Ionita Domil,mineri,betegiti in vremea burgheziei,care astazi sub
calauza”Fratelui Partid” renasc la o alta viata,bregadierul de la Bumbesti-
Livezeni care scrie logodnicei despre bucuriile muncii voluntare,batrana
careia”trei feciori i-a trimis Hicler in Pamant”si care tocmai de aceea
spune:<<am venit sa votez pentru Soare,ca votez pentru
pace>>.Deasemenea el nu se multumeste sa laude ditirambic tara noua,ci
luandu-si in serios rolul de reperter lyric,se opreste la Bisoca sau Stinapari
sau Sinaia ca sa inregistreze proaspata geografie pe care ne-a propus-o in
tiylu.Faptul ca Nicolae Tatau a dedicat o placheta de versuri istorice unui
sat se insereaza in acelasi orientare spre concret a poeziei noastre
tinere.Poemul sau este locuit de oameni si intamplari.Nici aici poetul nu se
opreste la declamatii vide despre suferinta trecuta a taranimii noastre ci
ilustreaza aceasta suferinta prin cei care au suportat-o.Si cititorul nu l va uita
nici <<pe Mos Pincu,ce-l inseamnase racu>>,nici pe Leana,care cu ajutorul
babei vrajitoare din sat<<a scapat si de jat si de viata>>nici pe Ion Vlad lui
Badea Todirisca,nici pe <<Maria,mezina lui Ion Harama-ce si-a scuturat
plamanii in naframa>>,si ceilalti oropsiti de mizerie si boli.Iar oranduira cea
noua vine si ea cu semen vizibile,concrete,cu atat mai convingatoare(<<In
inapoi>>).Taranii din Prisaca o vor slavi pe drept cuvant pentru ca ea le-a
adus bucate si lumina,atarnata in globuri electrice pe stalpi si revarsatea in
carti.Nu e mai putin important ca Nicolae Tatau a stiut sa evite acel pueril
contrast alb-negru,amintit,ami mult el nu incearca san e reprezinte izbanzile
de astazi ale clasei muncitoare de la noi intr-o lumina idilica;dusmanul nu a
fost rapus,lupta de clasa mai dainuie.Iata-l pe chiaburul Misir uneltind
impotriva bucuriei satenilor sai.
<<Suduie-n noaptea pe negre poteci,
bratele ii cad mai slabe,mai reci,
dar viclean pandeste,ar goli in noapte
dimineata calda de miere si de lapte>>.
Eroul lui Dan Desliu<<I-o fi zicand Ionut,Constantin,ori Culai>>il vedem
mucind,bucurandu-se de munca impreuna cu tovarasii sai de pa
santier.Cantec in cinstea lui 7 Noembrie nu este un discurs omagial ci un
poem al intrebarilor cu care ziua revolutie a fost intampinata la noi.Si aici
oamenii vin in poeme foarte aproape de noi:
<<Si o fetiscana,ca sute si mii
Din multele terii,tesetorii
Ii spune vecinei:-zvoreste matuse,
Sapte noiembrie bate la use!
Ne-o iau”confectiile” inainte!>>

Ca poetii acestea au gasit fiecare mijloace proprii de a exprima

aceleasi realitati-aducand astfel acorduri noi in orchestra in care am putut
semnala in ultimul timp si alte instrumente cu sunet original,ca celea ale lui
George Dan si Cezar Dragoi,acesta este inca un semn doveditor pentru
vidalitatea liricii noastre tinere.Este astfel remarcabil drumul pe care l-a
parcurs Petru Vintila de la sintaxa lirica stufoasa ce mai poate fi observata
in primele poeme din Oamenii si faptele lor,la un still impede,direct,de
reportaj,am pute spun,daca acest reportaj nu ar avea darul sa pompeze sange
in albia versurilor(…).
Dan Desliu a adus in poezia optica meseriei sale de actor(…).Dealtfel,el este
un om din multime care schimba,confidential,pareri cu oamenii din care se
loveste.Atunci cand el ii propune cititorului sau in Cantec de infratire,sa se
rafuiasca cu<<imbacsiti,ghiftuiti>>,felul in care vorbeste ne dovedeste ca
<<infratirea>>,intelegerea,este inca dinainte legata:
<<Cu astia,o s-avem odata si odata
O rafuiala!
Sisocoteala curate
o s-o scriem cu alta cerneala!
Plata,al stapana…
Si pana atunci nu-I vremea batrana…
Una la mana!>>.
(…)nu e usor sa faci poezia sa sune ca o goarna;intinderea versului este
limitata,sunetul sau mai mult puternic decat musical,Goarnele inimii ale lui
Dan Desliu isi indeplinesc insa din plin menirea:ele desteapta,cheama la
lupta,mobilizeaza(…).
Nicolae Tautu cultiva imaginea gratioasa,poanta lirica(…)de cele mai mute
ori in efecte ieftine.Si acesta pentru ca sa-si acordeze locurile imagistice la
elementele realitatii.In debutul poemului sugereaza obscuritatea satului
Prisaca(…):
<<Satul meu n-are monografie;
Au incercat candva cocorii s-o scrie,
dar cerul vanzolea cersaful de nori
sin u mai descifram randul de cocori>>.
Nicolae Tautu e un pudic si ocoleste ditirambele spuse cu voce
Sonora(…)pentru ca in loc sa-si declare sentimentele el le cauta oglindite in
oameni,in fapte si altfel le contureza mai puternic:
<<Copiii merg cu viata la scoala,
Primeniti in sorturi de sineala,
in clasa treia soarele e mai plin
cand cineva a scis cu rosu:STALIN>>.(…).
Faptul ca cei trei poeti se situeaza pe o linie de evolutie a liricii
noastre,mereu mai apropiata de realitatile concrete ale tarii,coincide cu
prezenta vadita fata de transporturile mecanice de folclor pe care le-am
putut cunoaste in alte tentative similare.Si aceasta,in primul rand,pentru ca
atat Tautu cat si Desliu si Petru Vintila isi dramatizeaza poemele,ridica
oamenii din popor la nivelul lui si-I pun sa vorbeasca in limba lor.
Iata de ce suna atat de firesc “blestemele” proferate de eroii lui Tautu
impotriva boierilor,ca si frumoasele cantece de leagan cuprinse in poem:
<<Din lemn isi durau docare
Duce-i-ar la –nmormantare!
Fagule,tu nu uita,ca i-ai tras si-I tepi candva.

Nani,nani tanc peltic

n-ai mindir de borangic,
dar ti-aducem azi altoi,de gand si podoabe noi>>.

Iar Dan Desliu,care se pricepe,dealtfel,sa chinuie si lautareste la ospetele

vremii noi,stie cum am vazut,sa fie nu numai dirijor de scena,al poeziei
sale,ci si actor si poet,trecand fara cabotinism in haina personajelor
sale,cutrierand multimile si vorbindu-le in limba in care acestea stiu sa
vorbeasca.Iata de unde vine bunaoara,capacitatea sa de a defini in formele
proverbiale de inspiratie populara,inegalitatile societatii divizate in calse:
<<pentru unii muma,
Pentru altii ciuma,
Pentru unii miere,
Pentru ailalti fiere,
Voi cu durerile,
Ei cu averile,
Voi cu ponoasele,
Ei cu foloasele,
Si cu ordanele lor ticaloase>>.
Problema poezie festive,prezenta in chip destul de separator la un
moment dat in campul liricii noastre,pare a capata un raspuns satisfacator in
volumele de versuri discutate mai sus.Astazi,paote oricine recunoaste ca nu
cu gaunoase discursuri festive intampina poetii nostril sarbatoare muncii.
(…)
Dar realizarile celorlalti poeti,orientate in jurul acelorasi teme,aflate
intr-un acelasi process de dezvoltare al liricei noastre ne apare la fel de
semnificative.Si acestea au stiut sa deschida drumul primaverii noi in
versurile lor,zugravindu-ne oameni si faptele care au sadit-osi au ajutat-o sa
creasca.Poate ca,tocamai din acest motiv,ne putem permite sa vorbim cu ami
multa hotarare nu numai de tema primaverii in poezie,ci si de o primavera a
poezie noastre.
Despre necesitatea si actualitate unei poezii a inchisorilor si
lagarelor – o poezie demascatoare,daramatoare,caci “inchisorile sunt armele
de pe urma ale capitalismului”.Constienta de puterea mereu crescuta a
adversarului ei,burghezia a deveit feroce in masurile de conservare a
privilegiilor ei.Proletariatul poseda o literature a inchisorilor specifica soartei
sale,inflorita intre zidurile cenusii,ca o noua si eficace arma de lupta.La noi
Alexandru Jar a creat o imagine sugestiva a eroului communist in
inchisoare.Iata-l pe Boezar din Interogatoriului.Un poem se va intitula Stau
singur in celula si cant,ca cel a lui Radu Padure din Cantecele de temnita:
<<Stau sigur in celula si cant
Despre soare,despre luna,despre vant
Si despre revolt ace o simt oricand
In oameni acestui pamant!>>
Se comenteaza aici o categorie replica la Florile de mucegai ale lui
Tudor Arghezi.Tonul poemelor lui Radu Padure,pastreaza din gravitate
momentului tocmai aceea combativiatea,care se transmite nemijlocit
lectorului ca la citirea poemului Margheritei Aligher,care mortalizeaza
eroismul Zoiei Kosmodemianskaia sau a cunoscutei Balade a celui care
torturat canta.Sau la noi in cazul Doftanei lui Dumitru Corbea si a Mierlei
lui Ilie Pintilie a Veronicai Porumbacu.Astazi literature inchisorilor este o
actualitate deosebita.Asaltul fortelor muncitoresti de pretudindeni intampina
ultima rezistenta a capitalismului.<<”inchisorile sunt armele lui de pe
urma”>>
De altfel,la revistele Viata Romaneasca,Flacara,Geo Serban face o intense
propaganda a literature sovietice si a aparitiilor editoriale de la Carte Rusa
iar la Flacara si o asidua critica de incurajare a noii poezii,fiind o buna parte
a anului,titularul rubrici cronici literara. Productiile
lirice ale lui Petru Vintila de pilda, erau appreciate de cronicari,pentru ca
surprind “trensformarile de structura ale poporului nostru”si pentru ca poezia
aceluia era “accesibila unei mase cat mai largii de cititori”.Lirica lui N.Tautu
este si ea reprezintativa pentru ca “a fugit de abstractiuni,plasande-se din
plin in mijlocul faptelor si oamenilor”,dar “trebuie totusi sa-i atragem atentia
asupra riscurilor prezentate de poezia anecdota pe care o cultiva involuntar si
care ameninta sa-l intoarca pana la poantele eftine ale lui St.O.Iosif.Unui
tanar poet,Gavril Mihai,recenzentul de la Flacara ii descopera”orizint si
mestesug” in “descifrarea dusmanului in persoana chiaburului”,operatiune
care nu este intamplatoare ,si tine de origine sa taraneasca.”Nu construirea
socialismului insa,inseamna printre altela si drumul spre stergerea
diferentelor dintre sat si oras,apropierea lor pe drumul aceliasi vietii
noi,fericite.Acest process l-a inteles just Mihai Gavril si-l exprima in multe
versurile sale”.
Scriind de la inceputul anului acestuia un studiu pe tema Lenin in
literatura,Mihail Novicov a evidentiat pe bune motive dintre aceste productii
literare(Florin Tornea,Nina Cassian,Al Jar etc) poezia lui N.Tautu,intitulata
Lucrare scrisa:Lenin,din care reproduce intreg citatul:
<<La cinci ani tata de Lenin mi-a vorbit;
Cand s-a intors de pe locomotiva ostenit
mi-a spus ca n-a fost rege si nici voievod
ci un tatuc al orapsitului norod
ce a prin viata puternic in maini
de-a rasturnat o randuire a celor hapsani.

De undeva din zapada

Ca un sloi
Ca isi topea luminile-n noi
Vorbea cinev acu glas de balada
-tovarasi,e-n cinci decembrie
Ziua cand Stalin ne-a dat
Cartea cea Mare sa-nsemne
Steaua polara
(N.Tautu.Tovarase Stalin,vom invinge)
Tinerii poeti George Dan,N.Tautu,Mihail Gavril,Ventila Ornaru si
H.Rohan au citit din poeziile lor in fata muncitorilor care prin discutiile ce
au avut loc,au dovedit un foarte dezvoltat simt critic.Tov.Lutescu Paul a
remarcat cu multa justete lipsa relismului in unele din poeziile citite.Poetii
nostri trebuie sa cunoasca temeinic procesul de productie,materiale cu care
lucreaza muncitorii,numirile uneltelor,atmosfera de munca care difera de la
o ramura de productie la alta,si mai ales sa studieze omul nou,atitudinea lui
noua fata de munca.Poetul N.Tautu ca san e ofere o imagine a armatei
noastre spune in unele din poemele sale ca:<<Artilerismul Igor Pandele s-
apleaca peste tun ca peste plug>>subliind astfel caracterul pasnic specific
noului soldat.
Asadar lirica anului 1950 se afla in prima ascensiune, “atat prin
asimilarea unor teme noi:femeia(Dan Desliu,Maria Banus)armata(N.Tutu)si
dragostea(Veronica Porumbacu,Gavril Mihai)cat si prin neincetata crestere
a maiestriei artistice”in exprimarea unor teme de rezonanta:23 August si
realitatile sovietice,autohtone si imperialiste in care sa-u remarcat poetii
ca:Virgil Teodorescu,Virgil Iancu,Mihai Beniuc etc.
Dupa parerea noastra,schematismul si idilismul –patrund mai usor
in poezie acolo unde lipseste preocuparea de reda omul nou al vremii
noastre.
In literatura noastra actuala,chipul personajului negativ e mai adanc oglindit
decat al eroului pozitiv.Cauza nu este alta decat<<neputiinta de a vedea,de a
cunoaste,de a stii>>,despre care vorbea Gorki.Deasemenea,in proza si
poezia noastra intalnim foarte multi batrani sau eroii ce se comporta ca niste
batranii.Cu ocazia companiei electorale,poetii nostri au facut sa se peride
prin fata noastra o oaste intreaga de batranii,fie pentru a le spune cum au fost
alegerile altadata,fie pentru a vota.In aceasta nu ar fi nimic rau.Nu varsta
inaintata o reporsam personajelor,ci o anumita comportare batraneasca, o
anumita lancezeala,lipsa de vigoare,un anumit aer de resemnare si o
sfatosenie rasuflata ,-toate acestea insusi apartinand blajinilor,si saracilor cu
duhul tarani semanatoristi.Adeseori voind sa-si “umanizeze” eroiii,ca san u
fie simple discuri reproducatoare de discursuri ,poetii le atribuie vre-o
apucatura din cele ale “bunicului”Delavrancea,ale “bunicului” si “bunicii”lui
St.O.Iosif sau ale “dascalului” a lui Goga.Un erou ale lui Victor Felea
e<<tacut,zambitor>>,oamenii din poezia lui Iosif Morutan,”Printre
cioplitorii de piatra”(Almanahul literar nr.1)sunt<<simpli si curati ca
borangicul fecioarelor din horele duminicii>>,mosneagul din C arul asta
pentru pace (Viata romaneasca,10) de Ion.Gh.Boldicie un sfatos
demodat,unchesul di Slavim pe Vladimir Ilici Lenin de N.Tautu un vorbaret
asemanator,iar <<un viitor candidat de partid>> ale lui Frunza isi sterge <<o
lacrima pitita ca un batranel>>.

Marcel Breslasu
“Menirea-nalta minunata,de zilnica a poeziei!
As vrea-asemeni celor ce mi-s dragi-
Sa te-mplineasca cu gesturile largi
Si simple,ale semanatorului in mijlocul campiei
Si sa-mprumut pentru masura versurilor mele
Ritmul si frant si rotund ale ciocanelor grele.
O,nu mai da ragaz tovarase,poate luptator
Celor ce-mi impedica sa prindem si sa-ntindem hora
Uneste cantecul tau cu al tuturor!
Catre soare roteste hora noastra!catre o lume
Ingemanata cu-nsoritul vremii rug…
O mare stea sclipeste in rasarit,sa ne indrume
Visarile spre fapta si foamea spre belsug”
(Marcel Breslasul,-Punctaj pentru un poem.
In Scanteia nr.1420,8 mai 1948)
Incalziti de dragostea poporului muncitor pentru arta si oamenii ei,insufletiti
de patriotism,scriitorii,compozitorii si plasticii nostrii au obtinut multe
realizari de seama in anul trecut.Poetii ca Al.Toma,Maria Banos,Dan Desliu
sau Mircea Breslasul,ca si multi altii sunt cunoscuti in randuriile oamenilor
muncii,prin versurile sale.
Despre ce asteapta pionerii de la scritorii aflam din art.Sidomniei
Dragaseanu,chiar astfel intitulat:”Acum un an,la 30 aprilie,intreg poporul
nostru muncitor primea cu nespusa bucurie vestea constituirii intaielor
detsamente de pionerii la noi in tara.Un succes incontestabil in constituie
faptul ca pana in present un numar de 101.000 elevi sau dovedit dem de a
purta cravata rosie.Inca di februarie a acestui an,revista a Pionerului a
deschis o ancheta printre cititori sai,cu intrebarea:”Despre ce ati dori sa cititi
in noile carti ce se scriu despre voi!”.Sunt mape intregi,mape
voluminoase,care pastreaza intre copertile lor,scrisori bogate in idei si
sugestii.O foarte frumoasa scrisoare este aceea a pioneriilor din Unitatea
nr.2.Scoala 42 din Bucuresti.Dupa ce isi marturisesc bucuria resimtita in fata
unor cartii ca,”Cei trei voinicii” de Al.Corodar sau Nodul Pamantului de
Elena Nastase,in fata poeziilor lui Marcel Breslasul sau Veronica
Porumbacu,dar mai cu seama in fata minunatelor cartii sovietice care le
ajuta sa cunoasca viata fericita a pioneriilor,lui Lenin si Stalin roaga pe
creatori sa vin ain mijlocul lor,propunandu-le cateva teme concrete:<<Am
vrea sa aflam din cartii,cat mai multe din viata din lupta si munca a
tovarasiilor care lucreaza in mine,fabricii,laboratoare,pe ogoare;am vrea sa
citim povestiri despre bogatiile tarii noastre,povestind,eroii iubiti ai
poporului muncitor>>.
Daca in revistele din capitala contributiile sunt anemice:Mihai Gfitela Vatra
Romaneasca(nr.5,nr.7)in contextul demascari proletcultismului in
poezie,respective schematismului in proza,Marcel Breslasul si V.Nicorovici
la Contemporanul,in schimb Almanahul literar din Cluj sustine o adevarata
campanie “pentru inlaturarea unor neajunsuri ale criticii literare”.In
Contemporanul Marcel Breslasul insira alte aspecte condamnabile critice
cu referiri la cronici literare din Iasul nou.Viata Romaneasca,Romanai libera
Contemporanul:” Ca scriitor nu pot decat sa salut cu bucurie faptul ca in
ultima vreme critica noastra a inceput sa se ocupe de limba literara.Una din
boliile principale de care sufera limbajul critici noastra sa localizat ca(sa ma
exprim medical)in domeniul terminologiei.
Cate din articolele aparute in revistele si almanahurile Uniunii Scriitorilor
din R.P.R. au o tinuta demna de o opera literara?In nr.248(27)al revistei
Contemporanul,poetul Marcel Breslasul citeza cateva monstre convingatoare
de critica foarte criticabiladin punct de vedere al
exprimari.Bineinteles,numeroasele citate extarse de poetul Breslasu din
Viata romaneasca,Contemporanul,Iasul nou(de ce nu si din Almanahul
literar?)sunt numai o parte din sumedemnia de perle stilistice care
impestriteaza articolele noastre.

REPORTAJUL LITERAR

Reportajul literar,o specie a publicisticii a fost repede asimilata

literaturii noi;caci nimeni nu scria sau vorbea despre reportaj ci numai
despre reportajul literar.Dintre toate speciile practicate in vreme,reportajul
literar si poemul corespundeau in cel mai inalt grad conditiei reflectari
grandioase si grandilocvente a realului;nu intamplator ,dupa 1947 poemul si
reportajul literar au facut cariera, poate cea mai lunga si mai rasunatoare
cariera. Scanteia, Contemporanul si Flacara dau cea mai elocventa
fotografie a acestei perioade ,prin reportaj.Prioritatile tematice ale
reportajului erau aceleasi ca si ale literaturii noi:exigentele,finalitatea,arma
de lupta,efectul mobilizator,educativ. Dar literatura noua si reportajul mai
aveau ceva in comun,ceva esential si obligatoriu: cunoasterea realitatii,
documentarea pe teren.Reporterii sunt, mai toti,scriitori;altii au devenit
scriitori practicand reportajul.Dintre reporterii fruntasi,crescuti la scoala
gazetareasca a Scanteii amintim:Petru Dumitriu, Dan Desliu,Maria
Banus,Petre Dragos, Constantin Mitea.
La fel ca poezia ,proza,critica literara ,dramaturgia si reportajul era urmarit
in evolutia lui artistica si ideologica de Uniunea Scriitorilor.La 20 ianuarie
1951,sectia de proza a Uniunii Scriitorilor a organizat o discutie in jurul
problemelor reportajului literar,la care a luat parte un insemnat numar de
scriitori din Capitala.
Definind reportajul literar, referentul a aratat ca acesta,la fel cu toate
genurile si speciile literare,este un mijloc de cunoastere stiintifica a vietii si
un mod de reflectare artistica a realitatii.Locul lui in literatura este bine
fixat.Reportajul este o specie ca oricare alta, capabila sa transmita emotii
estetice ,mijlocind cunoasterea veridica a realitatii.In reportajul literar atat
scriitorul cat si reporterul folosesc aceleasi procedee;dar ei au atitudini
diferite fata de imaginea artistica.Descrierea trebuie sa fie stiintifica:
locuri,fapte,moravuri,procedee tehnice ,toate trebuie sa fie scoase din
actualitatea imediata, sa fie legate de faptul crud,pipaibil.
In literatura noastra noua,reportajul literar se afla in plina inflorire.Scriitori
ca Geo Bogza, Petru Dumitru, Ion Istrati,Mihu Dragomir-au infatisat aspecte
graitoare ale mersului nostrum avantat spre socialism.Ca mijloc eficient de
propaganda socialista,reportajul intra si in vizorul politicii
editoriale,indeosebi incepand cu anul 1952.In acest an publica volume de
reportaje:Eusebiu Camilar(Gigantul din munti si Intamplari de pe Calmatui),
Ion Istrati(Stravechiul Iasi intinereste) si N.Valmaru(Drum nou spre mare).
Tot in acest an este publicata si culegerea Constructorii vietii noi.
Urmand pilda Scanteii,celelalte ziare si unele reviste dau atentia cuvenita
reportajului literar,Scanteia tineretului se aseaza printre acele ziare care au
inteles bine exemplul ziarului Comitetului Central al Partidului si prin
publicarea reportajelor scrise de elemente tinere contribuie la dezvoltarea
acestei specii literare.
Romania libera nu numai ca si-a asigurat colaborarea lui Geo Bogza,dar a
dus si duce munca sustinuta cu elemente tinere astfel incat in paginile
ziarului apar bune reportaje literare, iar Viata Romaneasca a inaugurat o
rubrica:Oamenii si faptele zilelor noastre, consacrata reportajelor literare de
proportii mari.
Tematica generala a reportajelor este desprinsa din ceea ce are mai
caracteristic realitatea din tara noastra,problemele esentiale ale poporului
nostru muncitor fiind si problemele reporterilor.Marile constructii
,transformarea socialista a agriculturii, diferitele aspecte ale revolutiei
culturale ,cresterea si formarea omului nou au atras atentia reporterilor ,care
au stiut sa prezinte ceea ce este mai caracteristic in tara noastra.