Psihologia personalităţii şi procesul de formare a ei

1. Noţiuni de personalitate. Factorii care determină personalitatea.

2. Cele „cinci mari dimensiuni” ale personalităţii.
3. Tipologii ale personalităţii.
4. Structura personalităţii. Teoria lui Sigmund Freud. Modelul static şi dinamic al structurii
personalităţii.
5. Socializarea personalităţii.
6. Temperamentul personalităţii.
7. Caracterul personalităţii.
8. Comportamentul personalităţii.
9. Aptitudinile.

1. Noţiuni de personalitate. Factorii care determină personalitatea.

Ce este personalitatea ?
Discuţia ştiinţifică referitor la termenul de „personalitate” şi conţinutul lui, care a început
încă în antichitate, nu este nici pe departe epuizată. De exemplu, Gordon W. şi G. Allport susţin
că „personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului, a acelor sisteme psihofizice
care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic”. Hans J. Eysenck definește
personalitatea drept organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului,
inteligenţei şi fizicului unei persoane. Această organizare determină adptarea sa unică la mediu.
G. Allport a colectat aproximativ 50 de definiţii ale personalităţii. Un grup de teorii ale
personalităţii sunt inspirate de ştiinţele naturii şi pun la bază (dezvoltarea creierului şi a
sistemului psihic, formarea repertoriului comportamental).
Teoriile inspirate de ştiinţele sociale, care au preluat modele de abordare de la acestea,
scot în evidenţă influenţa mediului şi dependenţa personalităţii, manifestată în procesele de
socializare, interacţiune, alianţă cu grupul uman, geneza raporturilor cu „alţii”.
Folosind modelele filosofice, alt grup de teorii se sprijină în definirea personalităţii şi
controla conştient comportamentele insistând în tratarea lui ca o fiinţă autonomă care posedă
capacităţi de dirijare a atitudinilor şi conduitelor de formulare a scopurilor, planificare a
activităţii de integrare şi responsabilitate.
Prin personalitate se înţelege, de obicei, „subiectul uman” considerat ca unitate bio-psiho-
socială, ca purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice.
Restrictiv, psihologia consideră personalitatea ca un macrosistem al invarianţilor
informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii şi
caracteristici pentru subiect (Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros,
Bucureşti, 1978, p. 532-533).
Din punctul de vedere al psihologiei, prin personalitate se mai înţelege un ansamblu
structural stabil de comportamente psihice interne –cognitive, afective, motivaţionale şi de
atitudini – în cadrul interacţiunii individului cu o realitate socio-culturală determinată.
Personalitatea constă dintr-un număr de dimensiuni şi trăsături care sunt determinate în
complex de către predispoziţia genetică şi trecutul de învăţare pe un termen lung al persoanei. un
argument, lansat mai devreme asupra personalităţii individului, a fost rezultatul factorilor
ereditari sau ai mediului. A fost personalitatea predeterminată la naştere sau a fost rezultatul
ambilor factori. în afară de aceasta, mai cunoaştem încă un factor de influenţă a personalităţii –
situaţia. Astfel, personalitatea adultului este acum considerată ca fiind formată de factori
ereditari, de mediu şi schimbată de condiţiile situaţiei.
Factorul ereditar. Ereditatea se referă la factorii, care au fost determinanţi prin
concepere. Fizicul, genul, temperamentul, musculatura şi reflexele, nivelul energetic şi ritmurile
biologice sunt caracteristici, în general, considerate a fi complet influenţate de părinţi, adică
caracteristicile lor biologice, fiziologice, psihologice.

1
Concepţia ereditară susţine că o explicaţie mai subiectivă a personalităţii individului este
structura moleculară a genelor situate în cromozomi.
Concluziile rezultă din cercetările făcute asupra a o sută de gemeni separaţi la naştere şi
crescuţi separat. Spre exemplu, doi gemeni care au fost separaţi de 39 de ani şi au crescut la
distanţa de 75 km, conduceau aceeaşi marcă de automobil, de aceeaşi culoare, fumau acelaşi tip
de ţigări, aveau câini cu acelaşi nume şi întotdeauna se odihneau pe aceeaşi plajă la 2500 km
depărtare de casă.
De asemenea este descrisă prezenţa în cadrul unor familii cu personalităţi marcante a
ambianţei stimulatorii.
Astfel, investigându-se trei generaţii din familia Bernoulli, s-au găsit 8 bărbaţi, toţi
matematicieni de bază, iar studiul a cinci generaţii din familia Bach – a depistat nu mai puţini de
13 mari muzicieni.
Factorul mediu. Printre factorii pe care experţii îi consideră că influenţează asupra
formării personalităţii sunt: cultura, situaţia în familie, prietenii, grupul social etc.
În acreditarea aportului factorilor de mediu vom inventaria mai multe argumente care
converg spre ideea că mediul are rol definitoriu în dezvoltarea omului. Astfel, des menţionat este
cazul copiilor „sălbatici” crescuţi de animale, mai ales de lupi.
S-au studiat 50 de copii sălbatici care au fost găsiţi trăind împreună cu animalele. Dintre
copiii crescuţi de lupi, cei mai descrişi sunt fetiţele Amala şi Kamal, care în 1924 au fost găsite
în India, trăind împreună cu o haită de lupi, într-o peşteră. Una avea aproximativ 2-4 ani, cealaltă
8-9 ani.
Au fost aduse într-un orfelinat şi s-a încercat să li se facă educaţie. Fetiţa cea mică a
murit repede deoarece nu s-a putut adapta noului regim alimentar. Cea mai mare a mai trăit 8 ani
şi fiind supusă observaţiei s-a constatat că modul de viaţă era asemănător cu cel al lupilor.
Dacă e să generalizăm o serie de teorii ce susţin influenţa factorilor ereditari şi sociali
în formarea personalităţii se poate conchide că ambii au o pondere deosebită în devenirea
personalităţii. Dacă ereditatea este interioară eului, mediul, acţionează exterior fiind mai divers şi
elastic. Ereditatea este factorul care oferă premisele naturale, iar mediul socio-uman oferă
condiţii şi dă conţinut dezvoltării personalităţii.
Factorul situaţia. Acest factor influenţează asupra efectelor eredităţii şi mediului care,
la rândul său, influenţează şi asupra personalităţii. Personalitatea individului, deşi stabilă şi
consecventă, se schimbă în diferite situaţii. În unele situaţii (biserică, loc de muncă) se limitează
mult manifestarea comportamentului, în altele (picnic, în parc) se limitează mai puţin.

2. Cele „cinci mari dimensiuni” ale personalităţii

Oamenii sunt unici, oamenii sunt complecşi şi există foarte multe trăsături care reflectă
această complexitate unică. De-a lungul anilor, însă, psihologii au descoperit că există cinci
caracteristici ale personalităţii, care stau la baza celorlalte. Aceste caracteristici sunt:
• Extraversiunea – reprezintă gradul în care cineva este sociabil în opoziţie cu cel care este
timid. Extravertiţii se simt bine în situaţii sociale, tind să fie prietenoşi, activi şi să folosească
timpul pentru crearea relaţiilor noi.
• Introversiunea – este proprie indivizilor care tind să fie rezervaţi şi să aibă puţine relaţii,
ce se simt mai confortabil în singurătate.
• Stabilitatea emoţională – este măsura în care o persoană are un nivel corespunzător de
control emoţional. Oamenii cu o stabilitate emoţională înaltă sunt încrezători în forţele proprii şi
au o înaltă consideraţie faţă de ei înşişi. Persoanele cu o stabilitate emoţională redusă tind spre
îndoiala de sine şi deprimare.
• Gradul de agreabilitate – acest factor se referă la tendinţa de a fi diferit de alţii. Oamenii
cu o înaltă agreabilitate acceptă armonia mai mult decât obişnuinţele personale. Ei sunt
cooperanţi şi au încredere în alţii, sunt prietenoşi şi adorabili, calzi şi grijulii. Oamenii mai puţin
agreabili tind să fie reci şi distanţi, se concentrează pe necesităţile lor personale.

2
• Dispunerea la experimentare – factorul final se referă la un şir de interese ale
individului. Oamenii extrem de dispuşi la experimentări sunt fascinanţi de lucruri noi şi inovaţii,
sunt flexibili, tind spre creativitate. Ei tind să fie imaginativi, înclinaţi spre artă şi
intelectualitate.
Aceste dimensiuni sunt relativ independente. Aceste caracteristici tind să se menţină în
diverse medii culturale.
Astfel, oamenii aparţinând unor culturi diverse, folosesc aceste dimensiuni atunci când
descriu personalitatea prietenilor şi cunoştinţelor.

3. Tipologii ale personalităţii.

În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale personalităţii. C. G. Jung, de
exemplu, în lucrarea sa întitulată „Tipuri psihologice”, distinge două atitudini diferite în faţa
vieţii şi care determină două tipuri comportamentale: extravertit şi introvertit.
Fiecare individ are o preferinţă înnăscută, fie pentru lumea exterioară ori pentru cea
interioară, deşi, din necesitate, cu toţii activăm, în ambele.
Schematizând concepţia lui Jung, putem ajunge la următoarele constatări:

Extravertiţi
- Îi stimulează prezenţa altor persoane;
- Le place să fie în centrul atenţiei;
- Acţionează, apoi gândesc;
- Au tendinţa de a gândi cu glas tare;
- Sunt mai uşor de convins;
- Împart fără ezitare informaţiile intime;
- Mai mult vorbesc decât ascultă;
- Sunt entuziaşti în comunicare;
- Răspund imediat;
- Le place ritmul rapid.
Introvertiţi
- Îi stimulează singurătatea;
- Evită să fie în centrul atenţiei;
- Gândesc, apoi acţionează;
- Mai întâi trec totul prin minte;
- Sunt mai rezervaţi;
- Preferă să împartă informaţiile intime
doar câtorva apropiaţi;
- Mai mult ascultă decât vorbesc;
- Îşi păstrează entuziasmul pentru ei;
- Răspund după ce gândesc bine,
- Preferă ritmul lent.

Exemplu tipic: Ce face un extravertit vineri seara, după o săptămână obositoare. Îşi
consultă carnetul cu adrese pentru a vedea la care dintre prieteni îşi va petrece seara şi ridică
receptorul. Introvertitul, dimpotrivă, se închide în casă, pune un CD şi plonjează în lecturi
preferate.
Dintr-o altă perspectivă, cercetătoarea americană Karen Horney, bazându-se pe o serie
de studii empirice a elaborat o clasificare ce prezintă trei dimensiuni ale timpului de
personalitate:
1. Docil. Acţionează pentru binele celorlalţi, este înclinat spre bunătate şi simpatie,
dragoste, altruism şi umilinţă. Are tendinţa de aşi cere scuze în mod exagerat, de a fi mult prea
sensibili, peste măsură de recunoscător, generos şi amabil în căutarea afecţiunii celor din jur.
2. Agresiv. Acţionează de obicei împotriva celorlalţi. Îşi controlează temerile şi emoţiile
în situaţii ce-i pot aduce succes, prestigiu şi admiraţie. Au nevoie de putere şi-i exploatează pe
cei din jur.
3. Detaşat. Acţionează în divergenţă cu ceilalţi. Este noncomformist, neîncrezut, egoist şi
independent punând preţ pe inteligenţă şi raţionalism.
Un punct de vedere comportamental este împărtăşit de David Reisman, care a împărţit
subiecţii în trei categorii:
1. orientaţi către sine: Ei sunt în mod esenţial, dirijaţi din interior şi nu sunt
preocupaţi de ceea ce cred alţii;
2. orientaţi către ceilalţi: Îşi formează motivaţiile şi convingerile analizându-i pe
cei din jur;
3. tradiţionalişti: Îşi formează motivaţiile şi convingerile din experienţa trecutului

3
şi din tradiţii. Reisman consideră că această categorie este astăzi într-o minoritate
nesemnificativă.
Clasificarea lui Reisman se pretează şi de altfel, şi a fost utilizată în sfera marketingului.
În cartea sa „Comportamentul consumatorului”, Jim Blythe, arată că indivizii orientaţi către sine,
de exemplu, sunt de obicei inovatori în sfera automobilelor şi produselor alimentare, sunt
creativi, în general pe când cei orientaţi către ceilalţi sunt victimele modei.
O altă clasificare răspândită în literatura de specialitate prezintă următoarele tipuri de
personalitate:
- tipul excitabil - impulsivi, agitat, acţionează rapid, înclinat spre agresivitate, reacţionează
imediat la orice stimulent din mediul înconjurător;
- tipul alarmant - la baza acţiunilor lor stă sentimentul „fobiei”, este în permanenţă alarmant, îşi
face griji neîntemeiate;
- tipul demonstrativ – tip ce îşi demonstrează calităţile şi primeşte satisfacţie de la propria
lăudăroşenie);
- tipul declavat - (fals şi făţarnic).
În abordarea problemei tipului de personalitate, reieşind din aceste clasificări se poate
susţine că personalitatea omului reprezintă îmbinaţii a mai multor tipuri de personalitate, care
creează în final un anumit specific de comportament individual.
Dacă luăm în considerare gradul de diferenţiere şi specializare internă a
personalităţii, ca şi relaţia dintre structura internă a personalităţii şi factorii externi, atunci
putem desprinde următoarele tipuri de personalităţi:
• personalităţi imature caracterizate prin: simplitatea structurilor psihice componente,
lipsa corelaţiei logice dintre ele; funcţionalitate neeficientă, situaţională, imprevizibilă, inegală;
scăzute posibilităţi adaptive (atât la situaţiile comune, cât şi mai ales la cele noi);
• personalităţi mature caracterizate prin: complexitate structural – funcţională cu
componente intim corelate între ele, organizare, ierarhizare; adaptare suplă; flexibilă, mare
eficienţă;
• personalităţi accentuate cu caracteristici care ies din comun, mai acute faţă de media
populaţiei, cu tendinţa de a aluneca în patologie fără a fi însă patologice; predispuse spre
manifestări patologice mai ales în condiţii defavorabile de viaţă; îngreunează adaptarea la mediu.

4. Structura personalităţii. Teoria lui Sigmund Freud. Modelul static şi dinamic

al structurii personalităţii.
Un rol aparte în înţelegerea personalităţii umane şi a structurii ei l-a avut psihoanaliza
lui S. Freud. Opera acestuia se constituie într-o ambiţioasă tentativă antropologică de a construi
un model al naturii umane pe baza căruia să poată fi explicate şi înţelese nu numai nevrozele, ci
şi aspectele esenţiale, posibilităţile şi trebuinţele fundamentale ale omului. În concepţia sa,
organizarea personalităţii este concepţia sa, organizarea personalităţii este concepută pe terenul
dinamicii celor trei sisteme fundamentale: Sinele, Eul şi SupraEul, în care conceptul de
inconştient primeşte un loc deosebit de important.
Sinele sau Inconştientul. El este produsul evoluţiei naturii biologice şi parte cea mai
primitivă a personalităţii. Sinele reprezintă aspectele inconştiente ale vieţii psihice şi este
dominat de principiul plăcerii, adică de cerinţa satisfacerii imediate şi absolute a dorinţelor, de
căutare a plăcerii şi evitare a durerii. Dorinţele nesatisfăcute creează tensiune, iar eliberarea de
sub această tensiune este căutată fie prin soluţii reale, fie prin fantezie.
Eul (Conştiinţa) – rezultă din relaţiile pe care individul le are cu realitatea obiectivă şi
cu domeniul proceselor psihice superioare. Eul operează potrivit principiului realităţii, conform
căruia satisfacerea nevoilor este amânată până la momentul şi locul potrivit, introducând în
structura psihică şi în comportamentul omului regulile de etică socială.
SupraEul - reprezintă exigenţele sociale, cadrul intern, propriu individului, care
stabileşte ceea ce este „bine” şi ceea ce este „rău”, în urma restricţiilor morale şi restricţiilor

4
culturale din care face parte. În fiecare individ, Supraeul reprezintă interesele societăţii: el
controlează şi reglează pulsiunile, a căror expresie necontrolată ar risca să pună societatea în
pericol.
Freud susţine faptul că aceste subsisteme ale personalităţii sunt într-un permanent
conflict. Sinele încearcă să obţină gratificarea impulsurilor, în timp ce SupraEul stabileşte
standarde morale, uneori foarte înalte şi greu de atins. Eul este obligat să menţină echil8ibrul
între aceste două forţe opuse şi cerinţele exterioare ale realităţii sociale.
Atunci când aceste subsisteme se află în conflict, personalitatea suportă un conflict şi
disconfort intern.
Conflictele nerezolvate determină apariţia anxietăţii, care se manifestă în:
1. Vise, pe care Freud le consideră împliniri deghizate ale dorinţelor suprimate.
Interpretarea viselor a devenit o strategie importantă, utilizată de Freud în tratamentul
pacienţilor;
2. Simptome nevrotice, sub forma crizelor acute de anxietate şi a temerilor iraţionale.

Pe lângă structura lui S. Freud, în literatura de specialitate există modelul static şi

dinamic al structurii personalităţii.
Modelul static reprezintă trăsăturile statice ale personalităţii, neschimbătoare care se
divizează în 3 categorii de trăsături:
1. trăsăturile general umane – sunt acele trăsături caracteristice umane
ce ne deosebesc de lumea animală (raţiunea, vorbirea, mersul vertical etc.).
2. trăsăturile social specifice - sunt implementate la om în rezultatul integrării lui în
mediul social.
Aceste trăsături sunt:
Statusul social ce prezintă poziţia şi locul omului în societate.
Rolul social - reprezintă acele obligaţiuni şi datorii ale personalităţii, determinate de statut.
Câte statusuri are personalitatea, tot atâtea roluri sociale.
Norma socială reprezintă normele morale ale personalităţii, care nu sunt consfinţite oficial,
dar de care ţine cont personalitatea.
Valoarea socială reprezintă atitudinea personalităţii faţă de normele sociale oficiale.
Simbolul social reprezintă mijloacele prin intermediul cărora are loc propagarea valorii
sociale oficiale (ex.: stema, drapelul, imnul etc.).
3. trăsăturile individual-irepetabile ce reprezintă totalitatea trăsăturilor şi
particularităţile psihice individuale, ce ne deosebesc de alţii (temperament, caracter, aptitudini,
comportament, etc.).
Modelul dinamic analizează trăsăturile dinamice, schimbătoare ale personalităţii. Drept
parametru de analiză s-a luat dispoziţia psihică a personalităţii. Specialiştii în domeniu susţin că
nimic nu redă mai bine starea lăuntrică a omului decât dispoziţia sa.
Dispoziţia psihică – reprezintă o forţă internă, mobilă, ce orientează activitatea stărilor
psihice în diverse etape ale vieţii omului. La rândul ei, există trei tipuri de dispoziţie psihică:
- dispoziţia situativă – este acel tip de dispoziţie, care depinde de situaţie, apare spontan în
urma influenţei unui stimul din mediul înconjurător. Este de scurtă durată şi este caracteristică în
special oamenilor tineri fără experienţă, cât şi tipului de temperament coleric;
- dispoziţia actuală – este acel tip de dispoziţie, ce apare la om în rezultatul unor trăiri, atât
pozitive cât şi negative. Şi comparativ cu dispoziţia situativă este mai durabilă în timp;
- dispoziţia constantă - reprezintă acel tip de dispoziţie stabilă, neschimbătoare, care este
caracteristică în special oamenilor solizi în vârstă, cât şi tipului de temperament sangvinic.

5
 5. Socializarea personalităţii.

Noţiunea de „socializare” cunoaşte mai multe definiţii. Dintre cele mai timpurii se
impune definiţia lui Durkheim, care consideră socializarea o proprietate a „naturii umane” a
personalităţii. Socializarea este un proces prin care individual însuşeşte şi interiorizează anumite
norme şi valori sociale, modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei
comunităţi sau al unui grup social. Socializarea este o condiţie primordială în formarea şi
afirmarea personalităţii. Mecanismele socializării sunt modelarea, învăţarea şi controlul social.
Prin modelarea se formează abilităţile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea
decurge activ în primii ani de viaţă, în familie. Un grup de teorii pun accent pe rolul învăţării
sociale în socializare. Este o formă a învăţării umane, prin care subiectul încorporează valorile şi
normele grupului, asistând la experienţa unor persoane, interacţionând nemijlocit cu acestea sau
internalizând complet modelul propus de comunitate.
Dintre factorii socializării, evidenţiem factorii:
1. interni (familia, grupul, colectivul);
2. externi (şcoala instituţia, societatea în ansamblu).

Socializarea personalităţii parcurge mai multe etape. În psihologie există două modele
de precăutare a etapelor socializării:
1) Modelul lui Jurovschi (psiholog ceh);
2) Modelul lui Andreencova (psiholog slovac).

Modelul lui Iurovski analizează socializarea după conţinut şi conţine trei etape:
I etapă - constituie etapa însuşirii iniţiale a normelor, valorilor şi experienţei sociale. Este etapa
stabilirii primului contact cu mediul social;
II etapă – constă în stabilirea unui sistem relativ stabil de relaţii interpersonale;
III etapă – are loc şlefuirea calitativă a personalităţii sau îmbogăţirea spirituală.

Modelul lui Andreencova analizează etapele socializării după vârstă şi conţine la fel 3 etape:
I etapă: de la 0 ani până la 9-10 ani;
II etapă: de la 10 ani la 15-16 ani;
III etapă: de la 16 ani până la 23-25 ani.
Procesul de socializare este continuu, nu are limită şi durează toată viaţa omului. Însă,
dacă ne referim la etapele socializării, se poate susţine că vârsta de 23 – 25 ani este vârsta când
personalitatea este aptă şi independentă pentru activitatea socială, este formată social.

6. TEMPERAMENTUL

A cunoaşte întocmai trăsăturile unui om este un demers foarte complex. În sprijinul înţelegerii
acestora se pot observa aspecte legate de înfăţişare, de expresiile feţei; apoi se observă gradul de
activism, rapiditatea cu care reacţionează la stimulările externe, implicarea în sarcini care
presupun un efort susţinut etc.
Înaintarea în cunoaştere, se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează
în jurul unor caracteristici dominante, atât înnăscute cât şi dobândite. Atunci când ne referim la

6
cele preponderent ereditare vorbim despre temperament, iar când ne referim la cele construite
sociocultural, despre caracter.
După S. Rubinştein, temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii. G.
Allport arată că temperamentul vizează fenomene caracteristice firii unui individ, reactivitatea la
stimuli emoţionali, forţa şi rapiditatea răspunsurilor. De asemenea, el implică dispoziţia sa
afectivă persistentă.
Noţiuni generale. Proprietăţile de bază ale temperamentului „Temperament” în
traducere din latină înseamnă măsurare corectă. Temperamentul constituie una din însuşirile
individual-tipologice, prin care oamenii se deosebesc între ei, este un fenomen psihic care se
transmite prin ereditate şi se configurează în primii ani de viaţă. Fiind determinat de genotip el
nu poate fi supus transformărilor radicale. Există oameni iuţi, vioi şi zgomotoşi, iar alţii reţinuţi,
închişi în sine, timizi, retraşi. Unii oameni sunt reci, chibzuiţi în toate, în timp ce alţii se aprind
repede şi manifestă stări afective emoţionale. La unii oameni activitatea psihică decurge lent, iar
la alţii accelerat. Orice temperament are laturi pozitive şi negative. El se manifestă în viteza şi
ritmul mişcărilor şi vorbirii, în mimică şi gesticulaţii etc. Aşa dar, temperamentul exprimă latura
dinamico-energetică a personalităţii, care condiţionează evoluţia proceselor psihice şi a
comportamentului uman. Temperamentul determină 5 aspecte în structura personalităţii:
1. partea dinamică a activităţii psihice şi comportamentale externe (sub formă de tendinţe,
pesimism);
2. determină activitatea funcţiilor motoare, viteza şi caracterul (ex.: unii se deplasează cu o
viteză foarte mare chiar şi când se plimbă şi invers);
3. determină activitatea emoţională. Se manifestă sub 2 aspecte: a) sub forma sensibilităţii
omului sau b) sub forma schimbărilor dispoziţiei);
4. determină particularităţile temperamentului şi se manifestă în unul şi acelaşi mod în
toate anturajele vieţii;
5. toate trăsăturile temperamentului alcătuiesc un sistem integru, bine definit.
După Climov, temperamentul este o totalitate de însuşiri ale omului, care se transmit prin
ereditate şi determină dinamica activităţii psihice de muncă şi comportamentul omului. Pentru a
caracteriza un tip sau altul de temperament trebuie cunoscuţi 3 parametri fiziologici, însuşiri ale
proceselor nervoase corticale (excitaţie şi inhibiţie): intensitatea (forţa), echilibrul şi
mobilitatea.
Intensitatea (forţa)proceselor nervoase este un parametrul al tipului, ce caracterizează
capacitatea de muncă a neuronilor materiei nervoase, rezistenţa lor la acţiunile stimulenţilor
externi. Intensitatea sistemului nervos se apreciază după:
1. capacitatea de muncă în condiţii încordate (momentul când apare oboseala);
2. rezistenţa faţă de încercări grave, accidente, lovituri morale, pericole etc.;
3. capacitatea de înfrângere a unor mari greutăţi în timp scurt;
4. încredere în forţele proprii;
5. independenţa în acţiuni;
6. capacitatea de reacţiona la mai mulţi excitanţi puternici;
7. frecvenţa şi caracterul crizelor nervoase.
Echilibrul proceselor nervoase este un alt parametru ce caracterizează sistemul nervos.
Activitatea nervoasă se realizează prin două procese fundamentale: excitaţia şi inhibiţia.
Echilibrul sistemului nervos reprezintă o balanţă între excitaţie şi inhibiţie. El poate fi
determinat prin studierea reacţiilor organismului la stimulenţi pozitivi şi negativi. Prezenţa unei
reacţii slabe la stimulentul negativ arată că inhibiţia predomină asupra excitaţiei şi deci avem de
a face cu un tip neechilibrat. Echilibrul se determină după:
- capacitatea de a aştepta timp îndelungat fără a intra într-o stare nevrotică;
- stăpânirea de sine;
- constanţa dispoziţiilor;
- inegalitatea în intensitatea şi viteza mişcării şi vorbirii.

7
 Mobilitatea proceselor nervoase reprezintă rapiditatea trecerii de la starea de excitaţie la
inhibiţie şi invers. Stimulenţii mediului extern se schimbă pretutindeni şi procesele nervoase
trebuie să reflecte aceste cerinţe ale mediului extern (ex.: trecerea elevilor de la recreaţie la
lecţie necesită substituţia procesului de excitaţie cu cel de inhibiţie, ce asigură frânarea,
stăpânirea acţiunilor motore. La unii elevi aceasta are loc mai repede, la alţii mai încet). Dacă
procesele se schimbă încet, sistemul nervos se consideră că este de mobilitate slabă, inert. Deci
mobilitatea se determină după capacitatea de adaptare rapidă la împrejurări noi, neprevăzute;
ritmul sau viteza mişcării sau vorbirii, gradul de fixaţie a deprinderilor şi obişnuinţelor.
Pe baza celor relatate mai sus putem conchide că temperamentul este o însuşire
individuală a personalităţii, în care se îmbină particularităţile dinamice ale activităţii psihice,
ce sunt condiţionate de tipul de sistem nervos şi reprezintă particularităţi de reflectare a
însuşirilor mai generale ale influenţelor mediului extern.
Istoriografia
Prima concepţie despre temperament apare în sec. V î.e.n. şi anume la Hypocrate, care
făcuse următoarea concluzie: oamenii se deosebesc între ei după corelaţia acelor patru sucuri, ce
există în organismul uman. De la denumirile latine a însuşirilor chimice şi fizice ale sucurilor
Hypocrate tratează 4 tipuri de sucuri: sangvis, flegma, hole, melanhole. El înaintează ideea
despre un alt tip de temperament, însă până în zilele noastre s-au studiat numai 4 tipuri. În sec.
XVIII de către Halen a fost confirmată această teorie a temperamentului care demonstrează că
sucurile acestea influenţează asupra sistemului nervos central şi că dereglarea balanţei
endocrinice influenţează asupra stării emoţionale.
Până în sec. XVIII savanţii considera că baza anatomo-fiziologică a temperamentului reiese
din structura şi funcţiile sistemului de circulaţie a sângelui. Există un şir de teorii referitor la
baza temperamentului. Haler, de exemplu susţine că la baza deosebirilor între oameni stă
noţiunea de excitabilitate – sensibilitate. Orizberg introduce noţiunea de putere şi grosime a
nervilor. Fiecare teorie este un rezultat al studiilor experimentale şi are o doză a sa de adevăr
ştiinţific.
În sec. XIX – XX în Franţa, Germania, Italia etc. apar teoriile antropologice. Carus, Viola,
Sibo se consideră drept fondatori ai aceste teorii. Sibo menţionează că dereglările care apar în
organismul omului depind de premisele înnăscute şi de mediul natural în care nimereşte fătul
după naştere. El prelucrează 4 tipuri de constituţie fizică a omului şi anume: respirator, digestiv,
muscular, cerebral.
Teoria constituţională – fondator E. Kretschmer. Prima lucrare apare în 1921 întitulată
„Structura corpului şi caracterului”. Ideia lucrării constă în faptul că oamenii care au un anumit
tip de structură a corpului, posedă unele particularităţi psihice individuale, având o înclinaţie
înnăscută spre anumite boli. Drept punct de plecare i-au servit operaţiile clinice asupra unor
oameni bolnavi psihic. Pe baza măsurărilor, E. Kretschmer evidenţiază 4 tipuri de oameni:
1. leptosomatici (de la grecescul „leptos” – a se rupe, „soma” - corp) – oameni subţiri, de
statură înaltă, cutie toracică plată, ovalul feţei alungit, nasul subţire şi lung, umeri înguşti,
picioare lungi şi subţiri (pe care îi numeşte slabi);
2. picnic (îndesat, gros) – oameni de statură mică, mai rar mijlocie, corpolenţi, cu pântece
mare, capul rotund de mărime mijlocie, gâtul scurt şi gros;
3. atletic - un ţesut muscular bine dezvoltat, o constituţie viguroasă, umeri laţi, statură
înaltă mai rar mijlocie, şolduri înguste, o structură specifică a feţei, cu oasele laterale foarte
dezvoltate);
4. displastic (slab format) – structura corpului incorectă, au diverse deformări.
În studiile sale E. Kretschmer a prelucrat 3 tipuri de temperamente:
- şizotimic – leptosomatici înclinaţi spre schimbarea deasă a stărilor emotive, oameni
încăpăţînaţi, foarte greu îşi schimbă părerile sale, înclinaţi spre abstracţie, necomunicabili;
- ciclotimic – picnic, realişti în concepţii, comunicabili, înclinaţi spre explozii nervoase;
- ixotimic – puţin sensibili, mimică redusă, o plasticitate a gândului, foarte greu se acomodează
la mediul înconjurător, chiţibuşar.

8
 În SUA în anii '40 este prelucrată teoria lui Wileam Cheldon, care susţinea că
temperamentul este o funcţie a corpului nostru. El evidenţiază 3 tipuri de oameni:
1. endomorfi – organele interne sunt dezvoltate, un exces de grăsime, statura şi muşchii sunt
dezvoltaţi;
2. mezomorfi – oameni cu sistem bine dezvoltat, corp zvelt, foarte rezistenţi fizic;
3. ectomorfi - oameni cu un organism fragil, cutie toracică slabă, membre lungi, musculatură
slabă, sistem nervos bine dezvoltat.
W. Cheldon menţionează 3 tipuri de temperamente: vicertonicii, somotonicii,
cerebretonicii. El a încercat să coreleze tipul somatic (adică cele 3 tipuri – endomorf, mezomorf,
ectomorf) cu cele 3 tipuri de temperamente (vicertonicii, somotonicii, cerebretonicii). Astfel
alcătuieşte un tablou de corelare a tipului somatic cu cel al temperamentului:
Endomorf Mezomorf Ectomorf
vicertonici somatonici cerebretonici
1. mişcări relaxate 1. mişcări pline de încredere 1. mişcări şi poziţii inhibate
2. dragoste faţă de confort 2. înclinaţii spre muncă fizică 2. reactivitate fiziol.
3. înclinaţii spre mâncare 3. necesitatea în mişcare Excesivă, înclinaţii spre
4. dragoste faţă de prieteni 4. maniere hotărâte plăcerile trupeşti
5. sociofilie – încl. 5. curaj, îndrăzneală 3. tendinţa spre singurătate
obştească 6. în toate se observă o forţă 4. autocontrol al mimicii
6. răbdare în toate, stăpânire interioară, greu de stăpânit 5. sociofobie - teama de
de sine 7. somn de prăbuşire, vorbeşte contact social
7. somn liniştit, fără prin somn 6. în toate se observă o
coşmaruri 8. exterior bătrânesc slăbiciune
8. lipsa exploziilor 9. încredere în sine, tendinţa 7. somn neliniştit, oboseală,
emoţionale spre agresivitate doarme auzind ce se petrece
9. cad sub influenţa 10. creşte necesitatea spre 8. veşnic tineri interior
alcoolului, relaxare totală, acţiune 9. rezistenţă faţă de alcool
comunicaţie 11. orientaţi asupra tendinţelor, 10. în momente grele
10. în momente grele se profesează până la adânci necesitatea spre singurătate
acutizează necesitatea în bătrâneţe 11. tendinţa spre bătrâneţe, în
oameni toate se pregăteşte pentru
11. pe măsura îmbătrânirii bătrâneţe
lor, Eul lor trăieşte prin
copii
Conrad publică în 1941 lucrarea „Tipul constituţional”, unde formulează teoria genetică a
tipurilor temperamentale. El susţinea că atât tipul constituţional cât şi tipul temperamental sunt
determinate de existenţa în organism a unor gene speciale. Schimbările care au loc în constituţia
fizică pot avea 2 mărimi: primare (în proporţii ale corpului) şi secundare (în statură şi în
grosime). Conrad evidenţiază 2 tipuri de oameni: cu capul mic - pictomorfi şi cu capul mare –
lectomorfi.
Neajunsul teoriilor constituţionale:
1. subaprecierea rolului influenţelor mediului înconjurător asupra formărilor însuşirilor psihice
individuale;
2. consideră comunicabilitatea ca acţiune ereditară;
3. consideră că fiecare om sănătos poartă în sine embrionul bolilor psihice, cu înclinaţie spre
îmbolnăviri.
Teoriile factoriale. Baza acestei teorii a fost pusă de savanţii psihologi olandezi Heimans
şi Viersma. Denumirea teoriei factoriale provine de la faptul că toţi savanţii au încercat să
evidenţieze factorii temperamentului. Au prelucrat un chestionar special, care conţinea 90 de
întrebări. Au fost cercetaţi 2500 de subiecţi experimentali. În baza acestor anchetări au fost
evidenţiaţi 3 factori polari ai temperamentului:
- emoţionalitatea şi lipsa ei;

9
- activismul sau pasivitatea (cât de des omul manifestă activism, este o necesitate internă sau
externă);
- funcţii primare şi secundare.
În rezultatul îmbinărilor acestor 3 caracteristici psihologii au stabilit 8 tipuri de temperament:
sanguinic, flegmatic, coleric, pasionabil, amorf, apatic, nervos, sentimental.
A II-a teorie factorială este cea a lui G. Guilford. În domeniul temperamentului el a lucrat
mai mult de 20 de ani. Toată teoria lui este bazată pe o anchetare reprezentativă (în special s-a
folosit de observare şi de experimentul natural). El descrie numai aspectul pozitiv, evită de a
discuta aspectul negativ. Teoria lui a căpătat denumirea de teorie celor 13 factori:
1. activismul general (oameni energici, se deplasează repede);
2. tendinţa de a domina (insistenţi, perseverenţi, tendinţa de a deveni lider, nu se teme de
contacte sociale, se exprimă liber şi deschis);
3. bărbăţia (predomină interesele pur bărbăteşti, lipsă de emoţionalitate, nu ştiu ce-i frica, rar
trezesc simpatie);
4. încrederea în sine (au convingerea că sunt stimaţi şi apreciaţi de toţi, echilibraţi în
comunicare);
5. calmul (oameni animaţi, liniştiţi, rar când se irită, rar ostenesc, foarte repede se
concentrează);
6. comunicabili (lipsiţi de timiditate, nu le place singurătatea, joacă rolul de lider);
7. reflexivitatea (înclinaţi spre filozofări, meditativi, curajoşi spre autoanaliză, rupţi de la
viaţă );
8. depresivi (în sens fizic şi emoţional sunt deprimaţi, retrăiesc permanent frica, neliniştea,
alarma, aşteaptă nenorocirea, au o dispoziţie instabilă);
9. emoţionalitatea (apar foarte repede emoţiile şi se păstrează timp îndelungat);
10. stăpâniţi pe sine (reţinuţi, serioşi, se pot dirija în aspect fizic şi psihic);
11. caracter nepărtinitor (analizează realist, foarte sensibil, poate uita de sine de dragul
adevărului);
12. bunăvoinţa (complet lipsiţi de duşmănie, agresivitate, plăcuţi în comunicare, cu o notă de
inteligenţă);
13. răbdători (crede orice, nu bârfesc pe alţii, orientaţi spre alţi oameni).
Latura pozitivă a teoriilor factoriale - ideea că temperamentul este o noţiune complicată,
cu un conţinut divers.
Teoria lui I. Pavlov. Pavlov consideră că temperamentul este o manifestare a tipului
activităţii nervoase în comportamentul omului. El susţinea că comportarea omului este dirijată
de sistemul nervos prin schimbarea proceselor de excitaţie şi inhibiţie. Prin urmare, însuşirile şi
particularităţile acestor procese nervoase de bază ne pot caracteriza tabloul deosebirilor
individuale între oameni. El stabileşte că parametrii ce determină procesele de excitaţie şi
inhibiţie sunt: intensitatea, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase. El crează noţiunea de
tip al activităţii nervoase superioare, caracterizează 4 tipuri:

4 tipuri de activitate Intensitatea Echilibrul Mobilitatea Tipul

nervoasă temperamentului
+ - +
nereţinut excitaţia predomină coleric
asupra inhibiţiei
vioi + + + sangvinic
inert - + - flegmatic
- - -
slab inhibiţia predomină melancolic
asupra excitaţiei

10
 Experimentele efectuate în laboratoare de către I. Pavlov au scos la iveală 4 tipuri ale
activităţii nervoase superioare. Pavlov consideră că trei din aceste tipuri sunt puternice şi unul
slab. Acele puternice au fost împărţite în echilibrate şi neechilibrate şi la rândul lor acele
echilibrate au fost împărţite în mobile şi lente.

Procesele activităţii nervoase

puternice slabe

echilibrate neechilibrate

mobile inerte

Drept urmare s-a stabilit următorul sistem de tipuri ale activităţii nervoase:
puternic, neechilibrat; puternic, echilibrat, mobil; puternic, echilibrat, inert; slab.
Teplov, Climov, Nebâliţin au încercat să stabilească însuşirile fundamentale ale creierului,
care reies din caracteristica activităţii nervoase. S-au stabilit 5 însuşiri fundamentale:
1. senzitivitatea – sensibilitatea omului faţă de excitanţi, capacităţi simpatice, intră în situaţie
oamenilor;
2. reactivitatea – un nivel înalt al reacţiilor involuntare;
3. activitatea – capacitatea omului de a-şi supune faptele sale scopului, înfruntând toate
greutăţile;
4. corelaţia reactivităţii şi activităţii – se evidenţiază de ce este determinat comportamentul
omului şi anume de un scop conştient sau de influenţe emoţionale;
5. tempoul reacţiei – repede se concentrează, rapid îşi imaginează.

Corelarea platformelor (constituţionale, factoriale, sistemul nervos) – coraportarea

tipologiilor temperamentului:
Autorul Tipurile temperamentale
Hypocrate, Sangvinic Flegmatic Coleric Melancolic
Halen
Krethchmer Ciclotimic Ixotimic - Şizotimic

Cheldon Vicetromic - Somatonic Cerebretonic

Conrad Ciclotimic Viscotic Stilistic Şizotinic

Pavlov Puternic Puternic Puternic

echilibrat echilibrat neechilibrat Slab
mobil inert

Tipurile de temperament şi însuşirile psihice a lor

Sangvinic Holeric Flegmatic Melancolic
Însuşirile psihice Puternic Puternic Puternic Slab
echilibrat neechilibr. echilibrat neechilibrat
mobil mobil inert inert
Rapiditatea reacţiilor psihice Înaltă Foarte Lentă Mijloc
înaltă
Puterea reacţiilor psihice Mijlocie Foarte Mare Mare
mare

11
Introversie şi extroversie Extravert Extravert Introvert Introvert
Plasticitatea şi rigiditatea Plastic Plastic Rigid Rigid
Sensibilitatea organelor de simţ, înaltă slabă înaltă
puterea emoţiilor (excitabilitatea, mijlocie foarte mare slabă mare
puterea, expresivitate, statornicia) stabil maximă scăzută maximă
nestabil foarte foarte
stabilă nestabilă

Caracteristica însuşirilor şi tipurilor fundamentale ale temperamentului

Studiile psihologice au demonstrat că între însuşirile temperamentului şi proprietăţile
sistemului nervos există o legătură integrală. Psihologii, în urma studiilor teoretico-
experimentale, au ajuns la concluzia că în structura temperamentului este necesar să distingem
astfel de laturi ce se referă la sfera activităţii motore şi emoţionale a omului cum ar fi:
sensibilitate, reactivitate, activism, tempoul reacţiilor, stare alarmantă, excitabilitatea emoţională,
impulsivitate, plasticitate sau rigiditate, introversiune sau extroversiune etc.
Tempoul reacţiilor – viteza desfăşurării reacţiilor şi proceselor psihice (rapiditatea
vorbirii, gândirii, viteza mişcărilor etc.).
Activismul – energia acţiunilor omului, orientate spre mediul extern, atingerea
scopurilor sale, înfruntarea greutăţilor.
Rigiditate – inerţia acomodării omului la situaţii noi şi este opusă plasticităţii.
Extroversiune – reacţia şi activitatea omului sunt determinate mai mult de impresiile
externe actuale.
Introversiune – dependenţa reacţiilor de imagini, reprezentări, gânduri, emoţii legate de
trecut şi viitor (închidere în sine, nesociabilitate, autoanaliză).
Aceste însuşiri psihologice deosebesc temperamentele între ele. La rândul lor însuşirile
temperamentelor depind de tipul general de sistem nervos (ex.: mobilitatea proceselor nervoase
influenţează asupra vitezei şi durate comunicării, expresivităţii etc.).
Temperamentul melancolic – tip de sistem nervos slab, în procesul de excitaţie, cât şi în
cel de inhibiţie posedă o energie nervoasă redusă, sunt oameni retraşi, timizi, nehotărâţi, slab
exteriorizează stările emotive în situaţii critice, manifestă neîncredere în vorbire, obosesc
repede, distribuţia atenţiei este mică. Oamenii cu astfel tip de temperament se caracterizează
prin sensibilitate, impresionabilitate, mişcări neexpresive, rigiditate şi introversiune, retrăiesc
mult insuccesele. I. Pavlov spune despre acest tip de temperament că „nu crede în nimic şi
aşteaptă doar pericole”. B. Teplov a comparat melancolicii cu o peliculă de fotografiat
sensibilă la lumină.
Temperamentul coleric – tip de sistem nervos puternic şi neechilibrat, oameni
impulsivi, cu sensibilitate mică, activism mare, tempou psihic ridicat. Îşi stăpânesc greu
acţiunile pornite, se aprind repede, sunt zgomotoşi, excitabili, vorbesc repede. Uşor înfruntă
greutăţile pentru atingerea scopurilor, muncesc intens, sunt nereţinuţi în comunicare şi chiar în
comportare. Au o viaţă emoţională, lucrează cu o mare pasiune, sunt dinamici, rigizi,
extroverşi, reacţie de orientare rapidă. Asemenea oameni comit des greşeli din cauza
caracterului impulsiv. Aşteptând autobusul la oprire, privesc nerăbdător în toate direcţiile,
plecând până la următoarea oprire, ajungând astfel acasă pe jos. I. Pavlov îi caracterizează ca
„oameni care se istovesc mai mult decât trebuie, încât nu mai pot să facă nimic”.
Temperamentul sangvinic – tip de sistem nervos puternic, echilibrat şi mobil. Oamenii
cu acest tip de temperament sunt activi, vioi, mobili, reacţionează repede în situaţii noi, sunt
rezistenţi la situaţii dificile, mişcări expresive, spirit activ, sensibilitate redusă, plasticitate şi
extroversiune. Au o concentrare, distribuţie şi flexibilitate puternică a atenţiei, mobilitate a
gândirii şi a activităţii intelectuale, se acomodează repede la situaţii noi, sunt activi, energici,
comunicativi, perseverenţi, au spirit de iniţiativă, suportă uşor insuccesele. I. Pavlov spune că
sangvinicii sunt „activişti productivi, dar numai în cazul când munca desfăşurată este
interesantă, în caz contrar se plictisesc”.

12
 Temperamentul flegmatic – corespunde tipului de sistem nervos puternic, echilibrat,
inert. Sunt oameni cu mişcări şi vorbire lente, cu gesturi calculate, sunt înceţi, au nivel scăzut
al activităţii de muncă, sensibilitate mică, emotivitate slabă şi introversiune. Au o mare
capacitate de muncă, îşi frânează uşor dorinţele, nu iubesc să-şi schimbe locul de muncă, de
trai, sunt calculaţi, se adaptează cu greu la situaţii noi, au nevoie de „pornire” în muncă,
exprimă o stare liniştită chiar în situaţii critice. Atenţia are un volum nu prea mare, flexibilitate
slabă, dar stabilă. I. Pavlov susţinea că flegmaticul este o fire „perseverentă, muncitoare,
insistentă, liniştită, întotdeauna echilibrată”.
Fiecare tip de temperament are anumite trăsături pozitive, dar şi aspecte negative. Astfel după H.
Remplien trăsăturile se prezintă în felul următor:
Tipul de temperament Trăsături pozitive Trăsături negative
Holeric Bogăţia şi intensitatea Excitabilitatea;
reacţiilor, intensitatea Iritabilitatea;
proceselor afective, plăcerea Agresivitatea;
de a depune rezistenţă şi a Furia;
înfrunta greutăţi, trăsături Nerăbdarea;
volitive accentuate Tendinţa de dominare;
Tendinţa de a se opune
Sangvinic Optimismul, sociabilitatea, Fluctuaţia şi inegalitatea
curajul, veselia, reactivitatea trăirilor, slăbiciunea şi
accentuată, amabilitatea, instabilitatea sentimentelor,
sensibilitatea, activismul, nestatornicia, expresivitatea
expresivitatea, caracterul accentuată.
deschis
Flegmatic Echilibrul, calmul, tendinţa de Reactivitatea şi adaptabilitate
a fi prietenos, toleranţa, mai scăzute, procese afective
răbdarea, perseverenţa, mai slabe şi mai sărăcăcioase,
trăsături volitive accentuate tendinţa de steriotipizare,
monotonia, comoditatea.
Melancolic Seriozitatea, simţul datoriei şi Pesimismul,
responsabilităţii, profunzimea Nesociabilitate,
sentimentelor, sârguinţă, Anxietatea,
supunere şi perseverenţă Tristeţea,
Sentimentul inferiorităţii,
Adaptabilitate şi mobilitate
reduse, reactivitate slabă

Posibilităţile de modelare, autoeducaţie a temperamentului

Temperamentul uşor se poate masca sub influenţa mediului extern şi a educaţiei. În
urma studiilor psihologice s-a demonstrat că condiţiile vieţii omului îşi lasă amprente mai mult
sau mai puţin vizibile sau importante în manifestările tipului de sistem nervos. Bunăoară, copilul
cu însuşiri ale temperamentului sangvinic, păzit de orice greutăţi şi neajunsuri, poate manifesta
treptat trăsăturile melancolicului. I. Pavlov a făcut experimente cu doi câini (Garsic şi Molipus),
studiind comportarea lor. Conform comportamentului primul câine era de tip slab, pe când
rezultatele au arătat că aparţine tipului puternic a sistemului nervos. Cauza a fost creşterea
câinelui în condiţii închise. Divirgenţa dintre tipul de sistem nervos şi comportare a primit
denumirea de mascare a temperamentului.
Rolul primordial în studierea, formarea şi educaţia temperamentului îi revine activităţii
în cadrul căreia el se manifestă, se dezvoltă şi se schimbă. Tipul de temperament al omului
depinde deci de condiţiile de activitate, modul de viaţă şi stilul educaţiei lui, insă tipul de sistem
nervos este condiţionat de ereditate, care poate suferi schimbări în urma factorilor numiţi mai
sus. Unul şi acelaşi tip de temperament la diferite vârste se manifestă diferit, deoarece legătura

13
dintre proprietăţile tipului de sistem nervos şi temperament se schimbă odată cu vârsta. Unele
însuşiri temperamentale slăbesc, iar altele devin intense.

7.CARACTERUL
1.Noţiuni generale despre caracter. Din vechea greacă cuvântul „caracter”
înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia (înfăţişarea) individului luat
nu atât sub raportul chipului său fizionomic cât sub cel al structurilor sale psihice, spirituale.
Caracterul exprimă un ansamblu de însuşiri psihice umane, ce se manifestă în situaţii şi
mijloace de acţiune tipice şi reprezintă atitudinea omului faţă de aceste situaţii. Noi spunem
despre om că e egoist, zgârcit, perseverent, responsabil, colectivist etc. Toate aceste noţiuni sunt
trăsături de caracter şi exprimă atitudinea omului faţă de ceva sau modul de conduită al lui.
Însuşirile caracterului depind de situaţia concretă, bunăoară unul şi acelaşi om în situaţii diferite
poate manifesta diverse trăsături de caracter.
În comparaţie cu temperamentul care este neutral, caracterul se defineşte prin valori, după
care subiectul se călăuzeşte, prin raporturile pe care le întreţine el cu lumea înconjurătoare şi
cu sine. Temperamentul nu este condiţionat de conştiinţă, în timp ce la formarea şi afirmarea
caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun şi ce e rău). De temperament depind
particularităţile dinamice ale caracterului, el constituie baza naturală, organică a tuturor
însuşirilor caracterului. El poate frâna sau favoriza dezvoltarea şi manifestarea anumitor
însuşiri de caracter.
Caracterul este o formaţiune superioară la structura căreea contribuie trebuinţele
umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile, idealurile, morala, aspiraţiile, concepţia
despre sine, despre lume şi viaţă. Necesităţile omului joacă un rol important în determinarea
caracterului (unii oameni trăiesc pentru a acumula obiecte şi aceasta limitează viaţa lor spirituală
şi conţinutul caracterului, în care observăm zgârcenie, invidie etc.). Un caracter bun se formează
atunci când raportul dintre necesităţile materiale şi spirituale ale omului este optimal.

2. Structura şi componentele de bază ale caracterului. Caracterul constituie o formaţiune

integră, un sistem de însuşiri ale personalităţii. În structura caracterului distingem două laturi:
conţinutul şi forma caracterului. Conţinutul caracterului exprimă orientarea personalităţii
(sistemul de necesităţi, valori, idealuri, concepţii etc.). El se manifestă sub formă de anumite
emoţii, activitate impulsivă, maniere de comportare etc. Forma caracterului se exprimă prin
particularităţile procedeelor de acţiune, modalitatea de exprimare a omului faţă de realitate.
Un component important al caracterului deja format este sistemul de convingeri, care
presupune comportarea principială, încrederea în importanţa cauzei spre care personalitatea îşi
îndreaptă toate forţele. În procesul formării caracterului o semnificaţie deosebită o au
trebuinţele şi interesele (exemplul de mai sus, când la om prevalează trebuinţele şi interesele
materiale şi nu cele spirituale, atunci el devine „rob” al lucrurilor, asemenea de persoane
trăiesc pentru a acumula obiecte, pe când lumea lor spirituală sărăceşte. Astfel se dezvoltă
caracterul mărginit, zgârcenia, invidia etc.). Însuşirile intelectuale ale omului influenţează şi
ele într-o măsură oarecare caracterul (atunci când omul posedă o minte ageră, un spirit de
observaţie bun el va obişnui să muncească mult intelectual şi această obişnuinţă treptat va
deveni trăsătură de caracter), de altfel ca şi voinţa (ex.: persoana cu o voinţă puternică îşi
urmăreşte bine scopul, hotărât şi insistent merge spre atingerea lui, pe când chiar un om cu
cunoştinţe bogate şi aptitudini multilaterale, dar voinţă slabă nu va putea realiza posibilităţile),
temperamentul (determină în caracter asemenea trăsături ca echilibrarea sau neechilibrarea
conduitei, mobilitatea mare sau inerţia, comunicativitatea sau lipsa ei etc. Sentimentele şi
stările psihice (dispoziţia, plictiseala, excitabilitatea etc.) la fel fac parte din structura

14
 caracterului, de altfel ca şi raportul dintre motivele interne şi comportarea externă a omului
(un om poate să înţeleagă foarte bine preţul muncii şi al învăţării şi cu toate acestea să nu facă
nimic pentru realizarea proiectelor sale).
Însuşirea caracterială reprezintă o poziţie a subiectului faţă de cei din jur, un mod de a se
raporta la evenimentele existenţei sale în lumea înconjurătoare. Aceste modalităţi de raportare
poartă numele de atitudini. Prima componentă a atitudinii include motivaţia. Cea de a doua –
execuţia, adică autoreglarea subiectului prin care el depune eforturi voluntare. De exemplu,
cineva este bun, milos, dispus de a acorda ajutor, dar nu are capacitatea de a duce la bun
sfârşit toate acestea. În acest caz caracterul este considerat a fi dominant mai mult de
afectivitate şi orientări intelectuale.
La nivelul caracterului ne interesează anume atitudinile stabile, fiind proprii subiectului
respectiv, întemeindu-se pe convingeri stabile.
În psihologie se deosebesc două grupe mari de însuşiri ale caracterului:
1. însuşiri ce exprimă orientarea personalităţi:
a) atitudinea faţă de societate (patriotismul, devotamentul civic etc.);
b) atitudinea fată de alţi oameni şi faţă de colectiv (colectivismul, egoismul, sociabilitatea,
sinceritatea, umanismul etc.);
c) atitudinea faţă de muncă şi rezultatele ei (iniţiativa, hărnicia etc.);
d) atitudinea faţă de obiecte (acurateţea, neglijenţa etc.);
e) atitudinea faţă de sine însuţi (autoaprecierea critică, îngâmfarea, acurateţea etc.);
2. însuşiri volitive, care arată forţa lui: orientarea de principiu (priceperea de a pune şi a
atinge scopuri), promtitudinea (priceperea de a elabora mijloace pentru atingerea scopului),
fermitatea (a acţiona fără îndoieli, hotărât), perseverenţa (orientarea conduitei, a activităţii în
direcţia scopului trasat), stăpânirea de sine (priceperea de a renunţa la acţiuni şi stări psihice),
independenţa (a acţiona din iniţiativă proprie), iniţiativa, negativismul, capriciile,
îndrăzneala, curajul, responsabilitatea, organizarea etc. (ex.: omul cu voinţă puternică
reglează însuşirile temperamentului său , are stăpânire de sine, independenţă, perseverenţă, iar
voinţa slabă determină un caracter slab).
Atitudinea ca trăsătură de caracter nu poate fi determinată după o manifestare singulară
(ex.: nu poţi spune despre un om că e mincinos, leneş, bătăuş etc., până nu urmăreşti mai multe
situaţii). Deci atitudinea se defineşte ca o modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte
sau fenomene şi prin care subiectul se orientează selectiv şi se autoreglează preferenţial.
3. Trăsături de caracter
În dependenţă de structura caracterului său, omul manifestă anumite trăsături de conduită.
Există trei grupe principale de trăsături de caracter:
1. morale (capacitatea de a fi atent faţă de alţii, delicateţea, politeţea, tactul etc.);
2. voluntare (fermitatea, hotărârea, perseverenţa, insistenţa etc.);
3. emoţionale (impulsivitatea, gingăşia, capacitatea de a se pasiona etc.).
Caracterul poate fi definit drept o constelaţie de atitudini, valori, norme, acte de conduită etc.,
integrate într-un sistem complex. La baza caracterului se află atitudinea. Conţinutul
caracterului se exprimă într-o multitudine de trăsături de caracter:
Orientarea caracterului – capacitatea persoanei de a selecta influenţele externe,
naturale socio-culturale şi de a răspunde la ele prin reacţii atitudinal-comportamentale.
Bogăţia – multitudinea şi varietatea atitudinilor, valorilor, normelor care devin fondul
psiho-socio-moral al personalităţii.
Stăpânirea de sine – posibilitatea persoanei de a-şi domina impulsurile, de a amâna
reacţia atitudinal-comportamentală.

15
 Consistenţa - se referă la concordanţa dintre idee, atitudine, vorbă şi faptă, dintre
norma morală şi comportament.
Generozitatea - înclinaţia atitudinal-comportamentală altruistă, sensibilitatea faţă de
nevoile altora.
Puterea – capacitatea persoanei de a domina împrejurările şi de a se domina şi pe sine,
fermitatea de a-şi realiza scopurile.
Supleţea (dinamica) – deschiderea persoanei la lumea valorilor, asimilarea continuă a
valorilor şi transformarea lor în acte de comportament.
Disciplina – încadrarea persoanei într-un sistem de norme şi respectarea lor.
Optimismul – încredea persoanei în sine, în ceilalţi şi în viaţă.
Gelozia - de gelozie nu este vorba doar în relaţiile erotice, ci o întâlnim în toate
celelalte relaţii umane şi mai ales în copilărie. Ea se manifestă sub forme diferite: suspiciune,
înclinaţia de a spiona, de a se lua la întrecere, teama permanentă de a nu se vedea desconsiderat.
O metodă preferată a geloziei este de a le fixa unele reguli de conduită partenerilor, spre
exemplu: o lege a iubirii (izolarea de lume), unde să privească, ce şi cum să facă, facere de
reproşuri.
Invidia este legată de aspiraţia către putere şi superioritate. Adică sentimentul de
inferioritate trezeşte invidia, tendinţa de a avea mereu mai mult, de a avea totul. Invidia se naşte
din suferinţă (oameni neavuţi, săraci). Expresia invidiei este uşor de recunoscut în mimică şi în
privire. Manifestările invidiei îşi găsesc exprimarea şi în plan fiziologic. Sentimentul invidiei
influenţează circulaţia sanguină. Din punct de vedere organic aceasta corespunde unei contracţii
periferice a vaselor capilare.
Avariţia este înrudită cu invidia. Omul dă la iveală câteva aspecte ale avariţiei cum ar
fi: tăinuirea sau disimularea în spatele altcuiva, aici iarăşi fiind evidentă tendinţa către putere şi
superioritate.
Originalitatea caracterului presupune însuşirea şi realizarea anumitor valori, starea
lăuntrică, nota hotărâtoare a unei persoane în raport cu alte persoane. Statornicia caracterului se
realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteristice au o semnificaţie de o mare valoare morală,
prin care se manifestă comportamentul. Plasticitatea caracterului apare ca o condiţie a
restructurării unor elemente ale caracterului în raport cu noile cerinţe impuse de necesitatea unor
principii. Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe convingerilor,
sentimentelor, pe care persoana le-a transformat în linii de orientare fundamentală. Datorită
forţei caracteriale omul îşi atinge scopurile sale. De aici caracterul rezultă a fi definit ca sistem
de atitudini stabile şi specific individuale, având o semnificaţie socială şi morală, atestând omul
ca membru al societăţii ca personalitate.
Tipurile de caractere umane pot fi clasificate:
a) după modul de adaptare la mediul înconjurător:
1. tipul armonios – o modalitate de adaptare înaltă, lipsa conflictelor interne, comunicabil,
volitiv, principial, sistemul valoric este stabil.
2. tipul interconflictual, dar armonios cu mediul – există o contradicţie între necesităţile
interne şi comportamentul extern. Acţiuni impulsive, dar reţinute. Însuşirile comunicative nu
sunt bine dezvoltate. Valorile lor nu corespund cu ofertele mediului. Nu au tendinţă activă de
a schimba condiţiile externe.
3. tipul conflictual cu adaptare scăzută – se deosebeşte prin conflictul între necesităţile
conflictuale şi obligaţiunile sociale, impulsivitate, manifestarea emoţiilor negative,
nedezvoltarea însuşirilor comunicative. Nu sunt calităţi în lupta cu existenţa (în copilărie au
fost dădăciţi). Nu sunt capabili să înfrunte greutăţi.
4. tipul variaţional – poziţii instabile, comportament instabil, au tendinţa de a-şi satisface
necesităţile indiferent de posibilităţi.
b) în dependenţă de raţiune, voinţă, emoţie:
1. raţional (rece emotiv, predomină raţiunea);
2. emoţional (predomină emoţiile asupra raţiunii);

16
3. volitiv (sunt deprinşi cu efortul volitiv);
4. raţional-volitiv (înfruntă obstacole raţional).
4. Formarea şi educarea caracterului. Omul nu se naşte leneş, harnic, egoist,
colectivist etc. Asemenea însuşiri de caracter sunt achiziţionate de om în cadrul activităţii sale,
comunicării cu alţi oameni, în munca colectivă. Caracterul se formează în urma integrării,
sintezei diferitor însuşiri ale personalităţii, care s-au consolidat pe parcursul multor ani de viaţă şi
în procesul educaţiei şi a interacţiunii atitudinilor social-tipice şi particularităţilor individuale ale
omului. Bazele formării caracterului se pun în familie, colectiv, în procesul de joc, muncă,
educaţie şi instruire (ordinea în familie, stima reciprocă a membrilor familiei, îndeplinirea de
către copii a diferitor sarcini; la grădiniţă în procesul jocului copilul asimilează unele trăsături de
caracter; la şcoală elevul însuşeşte unele reguli de comportare, care la fel exercită o influenţă
benefică asupra formării asemenea însuşiri cum ar fi disciplina, organizarea etc., în colectiv se
dezvoltă aşa trăsături de caracter ca tovărăşia, modestia, ajutorul reciproc etc.; în procesul muncii
se formează insistenţa, organizarea, colectivismul, umanismul etc.).
Caracterul se dezvoltă şi se modifică odată cu înaintarea în vârstă a omului, odată cu
acumularea experienţei, dezvoltarea culturii lui şi a educaţiei (ex.: delicateţea, politeţea,
principialitatea etc.). Rolul factorului ereditar şi social în formarea caracterului a fost demonstrat
printr-un şir de experimente şi observări asupra copiilor gemeni. Gemenii crescuţi în familii
diferite au comportament şi caractere diferite în comparaţie cu gemenii crescuţi în aceeaşi
familie. Cum ne îmbrăcăm , vorbim, muncim – toate aceste fapte sunt asimilate de copii şi se
răsfrâng asupra formării caracterului copilului. Caracterul mai depinde şi de factorii subiectiv-
interni – motive, interese, cunoştinţe, concepţii (ex.: un om nu consideră negative unele capricii
şi nu simte necesitatea de a le înlătura şi astfel apare dificultatea reeducării acestor capricii).
Caracterul exercită o influenţă deosebită asupra vieţii omului. O personalitate cu caracter
puternic, hotărât, perseverent înfruntă greutăţile, rezolvă problemele vieţii şi pentru societate
acest om este o „comoară”. De caracterul omului depinde productivitatea muncii, dispoziţia lui,
clima psihologică într-un colectiv de muncă şi în familie. Un om cu trăsături „grele” ale
caracterului poate favoriza apariţia diferitor conflicte şi ca rezultat poate strica viaţa unui întreg
colectiv sau familii. În antichitate caracterul se considera ca ştampilă a omului pe întreaga viaţă.
De caracter în mare măsură depinde activitatea omului şi comportamentul său. Reeducarea
caracterului este un proces destul de dificil, de aceea e bine să educăm de la bun început un
caracter pozitiv.
Dacă trăsăturile se dobândesc, oare cum se formează? Geneza caracterului debutează în
copilărie imediat după naştere în procesul învăţării sociale pe căi foarte variate. În primul rând
familia, părinţii vor încuraja comportamentele dezirabile şi le vor sancţiona pe cele indezirabile.
Copilul învaţă repede că un anumit comportament îi aduce recompensă, laudă,
aprecierea celor din jur, iar alt comportament provoacă reproşuri, pierderea unor beneficii sau
chiar sancţiuni mai aspre. Acesta este mecanismul condiţionării care are efect în fixarea unor
comportamente mai simple, în primii ani de copilărie.
Mecanismul autorităţii constituie o sursă importantă a formării caracterului. Autoritatea
adultului se impune de la sine, el este purtătorul „adevărului suprem”. Exercitarea autorităţii
merge mână-n mână cu mecanismul condiţionării pe măsură ce copilul creşte, autoritatea trebuie
exercitată cu prudenţă, pentru că va creşte nevoia de autonomie a copilului, dar mai ales a
adolescentului.
Autoritatea trebuie să treacă spre coparticipare, antrenare a adolescentului la viaţa
familiei sau a şcolii, la luarea deciziilor prin consultare şi nu la impunerea lor forţată. Se adaugă
apoi mecanismul imitaţiei şi al modelului. Copilul va imita şi va adopta modele de conduită din
mediul lui familial, al părinţilor, bunicilor, fraţilor sau surorilor. Se produce un proces de
„imprimare” de întipărire, de asimilare a cestor modele ce îşi pot prelungi efectul pe toată viaţa.
8. COMPORTAMENTUL UMAN
Prin comportament înţelegem ansamblul de acţiuni ale fiinţelor (indivizi şi grupuri)
orientate spre satisfacerea unor trebuinţe sau spre realizarea unor anumite scopuri.

17
 Se disting diferite tipuri ale comportamentului uman. M. Beniuc propune următoarea
tipologie:
1. deschis, efectuat spaţio-temporal, având subdiviziunile:
a) comportament ereditar
b) învăţat
c) inteligent;
2. imaginativ (ideaţional), fără desfăşurare spaţio-temporală, adică fără realizare motorie.
N. Tinbergen propune patru niveluri de comportament, care pot fi înţelese ca tipuri
diferite de manifestări comportamentale:
1. comportament apetitiv general;
2. conduite instinctive specializate (luptă, împerecherea, construcţia cuibului etc.);
3. acte consumatoare particulare, ca de pildă pentru construcţia cuibului: alegerea materialelor,
amplasarea;
4. mişcări elementare în care se diferenţiază actele consumatoare de la nivelul anterior.
Mulţimea de comportamente, dintr-un anumit punct de vedere, ar putea să fie împărţită
în două mari grupuri:
1. comportamente bazate pe elemente înnăscute, care sunt centrate, în special, pe
trebuinţele biofiziologice, de a căror satisfacere depinde existenţa individului şi chiar a speciei
(de hrană, apărare, înmulţire etc.). Acestea sunt fixate în programe ereditare, ce se transmit
descendenţilor şi acţionează puternic din interior spre exterior, dând naştere unor reacţii
comportamentale;
2. comportamente bazate pe elemente dobândite, specifice, în deosebi, oamenilor; sunt
centrate pe trebuinţele spirituale, pe norme şi valori. Acestea sunt „fixate” în convingeri,
deprinderi.
Aceste două tipuri de comportamente se deosebesc între ele după următoarele caracteristici:
1. funcţionalitatea comportamentelor dobândite va depinde, în mare măsură, de
completitudinea şi corectitudinea interiorizării normelor şi valorilor. În procesul interiorizării
normelor şi valorilor pot să intervină diferite disfuncţionalităţi (greşeli educative, interiorizare
parţială, reacţii de respingere din partea subiectului etc.);
2. comportamentele dobândite vor manifesta tendinţa diminuării funcţionalităţii lor şi
chiar a stingerii ei în timp. Stabilitatea temporală a acestor comportamente este mai mică în
raport cu aceea a comportamentelor înnăscute, a căror continuitate e egală cu viaţa individului.
Comportamentele dobândite sunt uşor reversibile, pe când cele înnăscute sunt ireversibile;
3. comportamentele înnăscute, fiind centrate pe reacţii stabile şi relativ simple (hrană,
adăpost etc. ) sunt fixate în algoritmi funcţionali, de o mare precizie, ce se declanşează cu
rapiditate în condiţii date. Comportamentele dobândite funcţionează în condiţii mai complexe.
Între stimul şi reacţie comportamentală moral-valorică intervine un timp, relativ mare (timp de
reflecţie, analiză, decizie etc.), ceea ce face ca această reacţie să fie o reacţie înceată, întârziată şi
uneori paradoxală – pozitivă la rău şi negativă la bine;
4. la comportamentele înnăscute, trebuinţele biofiziologice generează o motivaţie
destul de puternică, pe când la comportamentele dobândite, centrate pe trebuinţe spirituale
(principii, norme, valori, idealuri) intensitatea reacţiilor poate să fie mai mică, mai ales dacă
acestea nu sunt bine stabilizate în convingeri şi deprinderi. În cazul când trebuinţele spirituale
devin convingeri, având drept suport o voinţă morală puternică, reacţiile comportamentale sunt
copleşitoare, depăşindu-le cu mult pe cele înnăscute;
5. normele şi valorile vin din exteriorul individului către interiorul său, sub formă de
obligaţii, permisiuni, interdicţii, lezând uneori trebuinţele inferioare ale persoanelor în favoarea
unor conduite superioare.
Nevoile biofiziologice sunt vitale (de satisfacerea lor depinde viaţa organismului) şi au o forţă
acţională extrem de mare, pe când fără comportamentul moral specia umană ar fi supravieţuit,
însă la un nivel inferior. Morala conferă un sens major vieţii personalităţii, a contribuit şi

18
 contribuie la perfecţionarea ei multilaterală. Fără morală omul ar fi mai aproape de rangul
animal. Valorile morale ne conferă sentimentul măreţiei şi superiorităţii noastre în raport cu
alte vieţuitoare. Referitor la om putem vorbi despre conjugarea comportamentului înnăscut cu
un set de comportamente dobândite fundamentale pentru specia umană.

Factorii determinanţi ai comportamentului uman

În ce mod mediul influenţează comportamentul? Ce influenţează mai mult comportamentul,
mediul sau ereditate?
O concepţie răspândită în literatura de specialitate, care aparţine lui Anne Anastazi, susţine că
este incorect să considerăm că un factor sau altul are o importanţă mai mare sau mai mică. Şi
ereditatea, şi mediul sunt absolut necesare şi se interacţionează:
1. medii diferite, acţionând asupra aceluiaşi pattern genetic, produc comportamente
diferite şi invers;
2. bagajul genetic nu determină niciodată în mod direct comportamentul, el acţionează
numai prin intermediul mediului.
Acceptând ideea că ereditatea influenţează întotdeauna indirect comportamentului (prin
mediu), apare întrebarea „cum se realizează această influenţă?”.
1. Ereditatea are nevoie de mediu pentru a fi exprimată.
2. Defectele ereditare care pot fi schimbate prin intermediul mediului (surditatea, care
necesită o instruire specială).
3. Predispoziţii moştenite (indivizii moştenesc predispoziţii pentru diferite boli,
tulburări sau atitudini, care apar numai în condiţiile unui mediu favorabil).
Anastazi evidenţiază 2 tipuri de efecte ale mediului:
1. efecte organice – mediul produce schimbări fiziologice, boli sau îmbolnăvire (ex.:
consumul îndelungat de alcool produce o serie de schimbări fiziologice ce influenţează
comportamentul);
2. efecte stimulative.
Există o serie de factori comportamentali, ce au un efectul benefic:
surâsul, privirea, strângerea de mână, un gest amical, amabilitate, vestimentaţia, salutul. De
obicei, oamenii au tendinţa să atribuie succesele lor unor factori interni, iar insuccesul – unor
factori externi.

Constante ale comportamentului

Prin constante (legi, principii) ale comportamentului subînţelegem un sistem de reacţii perene,
care se păstrează temporal şi au mare expresie spaţială, unele din ele păstrându-şi valabilitatea
la toate nivelurile de dezvoltare şi manifestare a vieţii (plante, animale, om şi colectivităţi
umane):
1. Centrarea comportamentului pe conservarea fiinţei şi a vieţii. (Inteligenţa raţională
formează scutul principal ce apără omul de nenumărate pericole ce vin din mediul natural şi din
cel social, asigurându-i conservarea vieţii şi a fiinţei).
2. Orientarea comportamentului spre perpetuarea speciei, ocrotirea şi îngrijirea
descendenţilor.
3. Comportamentul e direcţionat spre conservarea spaţiului şi dilatarea timpului.
(Principiile de mai sus se realizează în timp şi spaţiu, spaţiul fiind teritoriul pe care fiinţa îşi duce
existenţa, iar timpul măsoară durata acestei existenţe.)
4. Comportamentul tinde spre cooperarea intraspecifică şi interspecifică
5. Comportamentul e direcţionat spre comunicaţie interspecifică prin limbaj
6. Comportamentul e centrat pe atracţie şi repulsie
7. Comportamentul tinde spre căutarea plăcerii şi evitarea durerii
8. Impregnarea şi orientarea preferenţială a comportamentului

19
 9. Dependenţa comportamentului de atitudini
10. Complianţa comportamentală
11. Comportamentul e orientat spre satisfacerea trebuinţelor şi realizarea scopurilor
12. Comportamentul uman e în bună măsură centrat pe interes şi direcţionat realizarea
lui
13. Intensitatea, amplitudinea şi durata reacţiilor comportamentale sunt direct
proporţionale cu puterea motivaţiei persoanei şi a colectivităţilor
14. Comportamentul îşi măreşte performanţa în condiţii de cointeresare şi competiţie
15. Comportamentul uman vizează atingerea succesului şi evitarea nereuşitei
16. Comportamentul uman e direcţionat spre libertate, creativitate, stimă şi prestigiu
17. Comportamentul uman este sensibil la confort, bunăstare, progres şi prosperaţie
18. Comportamentul uman e orientat spre satisfacerea curiozităţii prin acţiune şi
cunoaştere
19. Comportamentul macrogrupal e centrat pe relaţia antitetică provocare-ripostă
20. Funcţia transformatoare a comportamentului

9. Aptitudinile.
Este cunoscut faptul că oamenii se diferenţiază între e prin rezultatele activităţii
desfăşurate. Unii sunt neîntrecuţi în ceea ce priveşte forţa fizică, alţii în folosirea diferitelor
instrumente muzicale etc. toate acestea se referă la aptitudini, care favorizează succesul în
activitate.
Efectuînd o sinteză a punctelor de vedere exprimate de diverşi autori, putem defini
atitudinile astfel: Ansamblu de însuşiri de ordin instrumental – operaţional, care diferenţiază
oamenii între ei în ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a diferitelor activităţi şi, mai ales, în
ceea ce priveşte randamentul cantitativ şi calitativ al acestora.
Plecând de la ceastă definiţie, avem o serie de caracteristici ale aptitudinilor:
 Nu orice însuşire psihică este aptitudine, ci numai aceea care favorizează desfăşurarea
unei activităţi cu rezultate supramedii.
 Aptitudinea diferenţiază indivizii între ei, elementul principal constituindu-l
randamentul cantitativ şi calitativ.
 Aptitudinea se deosebeşte de alte componente psihice ale personalităţii, deşi şi acestea
au un rol în realizarea unor tipuri de activitate. De exemplu: cunoştinţe, priceperi,
deprinderi etc.
 Forma superioară de dezvoltare a aptitudinilor, precum şi combinarea lor originală,
care asigură creaţia de valori noi şi originale, reprezintă talentul.
 Nivelul cel mai înalt de dezvoltare a aptitudinilor manifestate într-o activitate
creatoare, de importanţă istorică pentru viaţa societăţii şi progresul cunoaşterii îl
reprezintă geniul.
Rolul eredităţii şi mediului în formarea şi dezvoltarea aptitudinilor
Întrebarea dacă aptitudinile sunt înnăscute sau dobândite a fost pusă mereu de-a lungul
timpului, răspunsurile, însă, au fost destul de diferite. Ele pot fi totuşi, grupate în jurul
următoarelor poziţii:
1. Aptitudinile sunt înnăscute. Printre autorii care au susţinut foarte mult acest
punct de vedere se remarcă F. Galton, autorul lucrări „Caracterul ereditar al geniului; în cadrul
cărei contesta dependenţa aptitudinilor şi talentelor de condiţiile obiective de viaţă a indivizilor
umani”.
2. Aptitudinile sunt dobândite. Un rol deosebit avându-l activitatea de învăţare.
Este vorba de studiul gemenilor, atât univitelini, cât şi bivitelini, care au fost crescuţi în aceleaşi
condiţii sau în condiţii diferite de mediu şi educaţie, în vederea evidenţierii, mai ales. A
deosebirilor pe linie intelectuală şi de personalitate.
3. Aptitudinile, deşi depind de ereditate, sunt influenţate în mai multă măsură

20
de factorii de mediu şi educaţi . Astfel, pentru psihologul francez R. Zazzo, aptitudinile depind în
proporţie de 1/5 de ereditate şi în proporţie de 4/5 de factori de mediu. Deci, raportul este de la 4
la 1 în favoarea mediului !
Faptul că existenţa unor însuşiri înnăscute favorizează dezvoltarea unor aptitudini
specifice este susţinut de cazul unor mari personalităţi creatoare în domeniul artistic, care au
devenit „productive” deosebit de timpuriu în dezvoltarea şi evoluţia individuală.
De exemplu: G. Enescu cînta la vioară la 4 ani şi la 7 ani intra la Conservatorul din
Viena. Mozart compunea menuete la 5 ani, Goldoni scria o comedie la 9 ani, Voltaire citea
curent la 3 ani etc.
Există, totodată şi cazuri de mari personalităţi creatoare care au început să „producă”
mult mai târziu.
De exemplu: St. Aksakov realizează prima sa lucrare literară la 56 ani, i volum de
versuri a lui T. Arghezi apare la vârsta de 47 de ani, V. Tuzian realizează celebra pînză „Bătălia
de la Lepanto” la 95 de ani.
Aceste exemple demonstrează rolul deosebit al activităţii susţinute, al angajării
personalităţii pe linia activităţii creatoare.
Clasificarea aptitudinilor
Aptitudinile se pot clasifica în funcţie de următoarele criterii:
a) Structura şi gradul lor de complexitate. Conform acestui criteriu deosebim două categorii
de aptitudini:
1. simple (care se referă la o serie de însuşiri dezvoltate peste medie, care permit desfăşurarea cu
un randament sporit a unor activităţi);
2. complexe (rezultă din îmbinarea şi organizarea specifică a unor aptitudini simple şi nu doar
din însumarea acestora).
b) După specificul activităţii solicitante avem două tipuri de aptitudini:
1. speciale, care sunt necesare pentru desfăşurarea unei anumite forme de activitate (tehnice,
ştiinţifice, artistice, sportive, literare etc.);
2. generale, sunt cele care participă şi ajută la desfăşurarea cu succes mai multor forme de
activitate (inteligenţă, spiritul de observaţie etc.)

21