2) biomateriale sintetice:

- polimerice: au conductibilitate electrică, termică şi rezistenţă mecanică slabă, nu se pot prelucra la

temperaturi mari, sunt foarte ductile, plastice şi rezistente la şocuri;

sunt folosite în aplicații medicale precum: hidrogeluri (sunt structuri polimerice reticulare) utilizate
pentru lentile de contact, membrane pentru hemodializă, înlocuiri de coarde vocale, piele artificială,
tendoane etc.

MATERIALE BIOPOLIMERICE În ultimele două decenii s-a constatat, o creştere dinamică a capacităţii
globale de producţie a acestor polimeri. În spatele acestei dinamici, se află atât problemele de mediu
precum şi creşterea preţului petrolului care a determinat scumpirea polimerilor obţinuţi din petrol.
Schimbările legislative recente, referitoare la compostabilitatea produselor, a adus o creştere a
raportului dintre polimerii biodegradabili faţă de cei non-degradabili biosintetizaţi [4]. Previziunile pe
termen lung, de altfel, estimează o dominanţă a biopolimerilor non-degradabili dar obţinuţi din surse
regenerabile.
În ultimii ani, o atenţie deosebită a fost acordată cercetării pentru înlocuirea materialelor plastice
provenite din petrol, într-o manieră prin care se urmăreşte reducerea costurilor, cu materiale
biodegradabile, oferind proprietăţi mecanice competitive. Biopolimerii au fost consideraţi ca fiind cele
mai promiţătoare materiale pentru aceste scopuri. Polimerii biodegradabili pot fi clasificaţi în patru
categorii, în funcţie de modul de sinteză şi de sursă din care provin (Tabelul 1). Tabelul 1.Clasificarea
polimerilor în funcţie de provenienţă [3, 7]
Polimerii sintetici nebiodegradabili sunt treptat înlocuiţi de polimerii biodegradabili, în special cei care
derivă din produse naturale. Sunt cunoscute în literatură inovaţii recente în filmele de polimeri cu
aplicaţii în ambalarea alimentelor, în uz chirurgical şi farmaceutic [8]