UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6.

MATERIALE NEMETALICE

Obiective educaționale
În urma parcurgerii acestei unități de învățare, studentul va
cunoaşte şi înţelege:

 noţiunile teoretice privind echipamentele/procedeele

tehnologice de îmbinare a maselor plastice;
 modalităţile de protejare a mediului prin reciclarea materialelor
plastice;
 deprinderile practice prin aplicarea fazelor corespunzătoare
sudării ţevilor şi fitingurilor din polietilenă cu element
încălzitor şi prin electrofuziune;
 aspectele teoretice şi deprinderile practice necesare pentru
determinarea principalelor caracteristici ale produselor finite
din industria celulozei şi hârtiei;
 noţiunile corespunzătoare privind poluarea mediului în cazul
produselor finite din industria celulozei și hârtiei.

CUVINTE CHEIE:
Polimer, polietilenă, plasturgie, densitate aparentă,
valorificare energetică, epurare.

Cuprins unitate de învăţare:

6.1. Tehnologia sudării cap la cap a ţevilor din polietilenă ..... 181
6.1.1. Sudarea cap la cap cu element încălzitor
(termoplacă) ............................................................. 181
6.1.2. Sudarea cap la cap prin electrofuziune .................... 183
6.1.3. Aspecte economice .................................................... 184
6.1.4. Aspecte privind poluarea mediului .......................... 185
6.1.5. Scopul şi conţinutul aplicaţiei practice .................... 186
6.1.6. Aparatura folosită. Modul de lucru ......................... 187
6.1.7. Lucrare de verificare ............................................... 189
174 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

6.2. Controlul produselor finite din industria celulozei şi

hârtiei ................................................................................... 189
6.2.1. Aspecte economice ................................................... 191
6.2.2. Aspecte privind poluarea mediului .......................... 192
6.2.3. Scopul şi conţinutul aplicaţiei practice .................... 192
6.2.4. Aparatura folosită. Modul de lucru ......................... 193
6.2.5. Lucrare de verificare ............................................... 195
6.3. Studii de caz ......................................................................... 196
6.3.1. Calculul costului şi a duratei epurării apelor uzate . 196
6.3.2. Determinarea coeficientului de corelaţie Kendall ... 197
6.4. Teste de autoevaluare (grilă) .............................................. 200
Rezumat ......................................................................................... 201
Bibliografie .................................................................................... 201
 Materiale nemetalice 175

6. MATERIALE NEMETALICE
Materialele nemetalice cunosc în prezent o largă utilizare în
domenii, precum: construcţia de maşini, electrotehnică, electronică,
industria chimică, construcţii etc. Acest lucru se datorează faptului că
materialele nemetalice posedă proprietăţi fizice, chimice, mecanice şi
tehnologice asemănătoare materialelor metalice, la preţuri mult mai
mici.
În funcţie de natura lor chimică, materialele nemetalice se
clasifică în două categorii:
 materiale nemetalice de origine organică: masele plastice,
hârtia, lemnul, cauciucul, pielea, materialele textile, fibrele sintetice,
lacurile, vopselele, lubrifianţii, adezivii etc.;
 materiale nemetalice de origine anorganică: sticla, azbestul,
materialele ceramice, materialele abrazive etc.
Costul energetic al sintezei şi transformării materialelor
nemetalice în produse (tab. 6.1) este criteriul fundamental care
generează gradul de utilizare industrială al acestora.
Tabela 6.1.
Costul energetic al sintezei şi transformării
materialelor nemetalice în produse
Material Masă plastică Hârtie Sticlă Oţel Aluminiu
Costul energiei (u.v./1kg) 3 7 8 14 74

Din gama materialelor nemetalice utilizate în industrie, în

cadrul acestui capitol se vor studia masele plastice (v. fig. 6.1) şi
produsele rezultate din industria celulozei şi hârtiei.
Materialele plastice sunt obţinute prin transformarea
chimică a produselor naturale de origine vegetală (lemn, bumbac,
trestie de zahăr), animală (grăsimi) sau minerală (carbon, petrol,
gaze naturale, calcar) sau prin procesul de sinteză a unor compuşi
organici.
Pentru a uşura prelucrarea polimerilor şi obţinerea produselor
finite din materiale plastice cu anumite caracteristici, în masa
polimerilor se înglobează diverse substanţe: stabilizatori, plastifianţi,
lubrifianţi, coloranţi, materiale de umplutură, fungicide şi insecticide
(v. fig. 6.2).
Stabilizatorii sunt produse chimice care se adaugă în
materialele plastice cu scopul de a întârzia sau de a înlătura degradarea
termică în timpul prelucrării şi după aceasta, de a elimina sau de a
întârzia degradarea sub influenţa luminii şi a oxigenului din atmosferă.
 176 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

Plastifianţii sunt substanţe organice puţin volatile, care se

adaugă materialelor plastice pentru a crea produse elastice, flexibile şi
cu durităţi diferite.
Lubrifianţii au rolul de a uşura alunecarea internă a
macromoleculelor şi a materialului plastic în utilajul în care se
prelucrează şi de a împiedica lipirea de pereţii acestuia.
Coloranţii dau efectul de culoare dorit, evitând vopsirea
ulterioară a produselor.
Materialele de umplutură, de natură minerală, vegetală sau
animală, se adaugă pentru a conferi materialelor plastice anumite
proprietăţi.
Fungicidele si insecticidele asigură protecţia masei plastice faţă
de acţiunea distructivă a ciupercilor sau a insectelor.
Creşterea gradului de utilizare a produselor din materiale
plastice în toate domeniile de activitate (v. fig. 6.2) se datorează
calităţilor şi avantajelor pe care masele plastice le prezintă în raport cu
materialele tradiţionale (oţel, sticlă etc.): o mare varietate sortimentală
şi diversitate a caracteristicilor mecanice şi chimice, facilitatea şi
multitudinea procedeelor de prelucrare (v. fig. 6.2), costul energetic
redus al sintezei şi transformării lor în produse (v. tab. 6.1), greutatea
specifică redusă (produse uşoare) şi rezistenţa ridicată la coroziune.
Principalele inconveniente care limitează domeniile de utilizare
a produselor din materiale plastice în comparaţie cu produsele
realizate din materiale tradiţionale sunt: proprietăţile scăzute de
rezistenţă mecanică, faptul că nu sunt auto sau biodegradabile
(probleme de poluare), pot degaja produse toxice în timpul arderii, se
aprind şi ard uşor etc.
Principalul criteriu de clasificare a materialelor plastice este cel
al comportării acestora la încălzire. Din acest punct de vedere,
materialele plastice se clasifică în:
 termoplaste/plastomeri, care pot fi prelucrate la
temperaturi ridicate, răcite, iar la reîncălzire şi prelucrare într-o altă
formă, nu îşi modifică structura de bază şi proprietăţile.
Termoplastele sunt materiale chimice organice, obţinute din
produse naturale de origine vegetală, animală sau minerală;
 termorigide/duromeri, care sunt reţele de polimeri
obţinute de regulă prin reacţii de condensare. Termorigidele nu se
înmoaie la temperaturi ridicate şi se descompun înainte de topire. În
general, duromerii sunt mai rezistenţi decât termoplastele;
 elastomeri, care cuprind toate tipurile de cauciucuri. Nu se
topesc, nu se dizolvă, au capacitate mare de deformare elastică,
comportându-se elastic tare la temperaturi scăzute, respectiv elastic
moale la temperaturi ridicate.
 Materiale nemetalice 177

În figura 6.1 sunt prezentate cele mai utilizate tipuri de mase

plastice. Din categoria maselor plastice uzuale, gradul cel mai mare de
utilizare îl au cele pe bază de polietilenă. Obţinută prin polimerizarea
etilenei, polietilena (de joasă sau înaltă densitate) este un polimer
evoluat, ce se caracterizează prin: rezistenţă chimică ridicată la
majoritatea substanţelor agresive, rezistenţă la temperaturi joase,
flexibilitate ridicată, masă redusă, absenţa coroziunii, conductivitate
electrică nulă şi lipsa toxicităţii.

polietilenă
politetrafluor- policlorură
etilenă de vinil

MASE
PLASTICE fenol-
polistiren
PE BAZĂ DE: formaldehidă

nitroceluloză aminoplaste
polimetacrilat
de metil
(plexiglas)

Fig. 6.1. Mase plastice uzuale.

Polietilena de înaltă densitate (PEHD) prezintă rezistenţă

ridicată la majoritatea solvenţilor şi soluţiilor chimice, nu este
toxică, are bune caracteristici de izolare electrică şi este unul dintre
cei mai ieftini polimeri. Temperatura scăzută de topire limitează însă
domeniul de utilizare. Aplicaţiile frecvente ale PEHD sunt:
construcţia de ţevi rezistente la coroziune (de fluide – apă
potabilă/canalizare, gaze naturale), piese componente ale frigiderelor,
panouri structurale, containere rigide etc.
Polietilena de joasă densitate (PELD) se utilizează pentru
fabricarea: vaselor de bucătărie, a jucăriilor, ambalajelor şi
izolatorilor electrici (nu se sudează datorită problemelor care apar în
urma acestui procedeu).
Ansamblul procedeelor şi tehnologiilor de transformare a
materialelor plastice se numeşte plasturgie (v. fig. 6.2). Alegerea
procedeului de prelucrare în vederea obţinerii unor piese sau
semifabricate este determinată de natura masei plastice, de destinaţia
produselor, numărul de bucăţi, dimensiunile şi forma acestora.
Fig. 6.2. Schema plasturgiei.
 Materiale nemetalice 179

În cazul injecţiei maselor plastice (v. fig. 6.2), o cantitate

dozată de material (în prealabil plastifiat) este injectată sub presiune
ridicată (până la 80 MPa) într-o matriţă. Procedeul se aplică în special
materialelor termoplastice, este caracterizat printr-o productivitate
ridicată şi permite fabricarea unor piese cu forme complicate şi cu
destinaţii dintre cele mai diverse.
Prin extrudare (v. fig. 6.2) se obţin produse şi semifabricate
(bare, ţevi, plăci, folii, profile etc.) dintr-o mare varietate de materiale
plastice. Principiul procedeului constă în trecerea forţată a materialului
aflat în stare plastică, printr-o matriţă sau filieră, cu ajutorul unui
şurub melcat.
Calandrarea (v. fig. 6.2) constă în trecerea materialului plastic
printre doi până la cinci cilindri rotitori, în vederea obţinerii foliilor
netede sau a celor cu modele imprimate în relief. Se pot realiza
dublarea (lipirea a două folii din material plastic) şi acoperirea cu
material plastic a textilelor, hârtiei etc.
În cazul fabricării pieselor prin termoformare (v. fig. 6.2),
semifabricatele sunt folii din mase plastice termoreactive. Ele se
încălzesc până la temperatura de înmuiere, se deformează, iar după
răcire se extrag din maşina de format.
Prin turnare la rece (v. fig. 6.2), se realizează înglobări
(îmbrăcarea unui aparat sau montaj electric într-un strat de răşini),
etanşări, turnări de piese masive cu diferite profile, impregnări. Este
un procedeu relativ scump, cu ciclu de turnare lung.
Materialele termoplastice se pot îmbina prin sudare, în timp ce
materialele termoreactive se îmbină, mai ales, prin lipire.
Prin sudarea materialelor plastice se înţelege formarea unei
îmbinări nedemontabile omogene a două componente din acelaşi
material sau din materiale plastice asemănătoare, sub acţiunea
temperaturii şi presiunii. Suprafeţele de asamblat sunt aduse, prin
încălzire, în stare fluidă, după care sunt presate şi apoi răcite, până la
stabilizarea formei.
Pentru topirea suprafeţelor supuse asamblării, este necesar un
aport de energie. În funcţie de sursa şi modul de încălzire, se disting
următoarele procedee de sudare a termoplastelor: sudarea cu element
încălzitor (cu termoplacă), prin electrofuziune, cu jet de aer cald, cu
extruder portabil, prin polifuziune, prin frecare, cu laser şi cu
ultrasunete.
Lipirea maselor plastice (v. fig. 6.2) se realizează folosind de
obicei solvenţi (acetonă, benzen, toluen, acetat de etil, alcool etilic,
acid formic etc.) sau adezivi care se depun într-un strat foarte subţire
pe suprafeţele pieselor ce se lipesc. Suprafeţele de lipit se presează
moderat pentru a nu crea tensiuni interne. Vaporii solvenţilor pot avea
efecte toxice sau narcotice, pot forma cu aerul amestecuri explozive,
180 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

majoritatea fiind inflamabili şi unii chiar corozivi. Adezivii universali

sunt cei pe bază de răşini epoxidice, ei pot lipi orice tip de material,
lipiturile fiind rezistente şi prelucrabile prin polizare şi şlefuire.
Produsele din industria celulozei şi hârtiei (tab. 6.2) sunt
materiale nemetalice utilizate pe scară largă la nivel mondial.

Tabela 6.2.
Produse din industria celulozei şi hârtiei
Categorie Tip
duplex, dur de uz general, electroizolant, ondulat,
carton
triplex, velin, metalizat, termosudabil etc.
pentru: tipar, cromatografie, ambalaj, cerată,
hârtie
termosudabilă, anticorozivă etc.
carton gros întrebuinţat pentru: legarea cărţilor,
mucava
confecţionarea cutiilor, ambalajelor etc.

Cele mai utilizate produse din industria celulozei şi hârtiei sunt:

 Cartonul duplex, care este format din două straturi de
material fibros diferit, unite între ele prin presare în stare umedă şi
care este destinat în special confecţionării ambalajelor tipărite,
produselor de papetărie, precum şi confecţionării altor tipuri de
ambalaje pentru produsele industriale. Stratul superior al cartonului
duplex este fabricat din pastă chimică înălbită şi este satinat de
maşină, iar stratul inferior (a doua faţă) se fabrică din pastă neînălbită;
Cartonul duplex se fabrică în două tipuri: tip E (extra) – pentru
ambalaje tipărite şi tip O (obişnuit) – pentru produse de papetărie şi
alte tipuri de ambalaje. Condiţiile tehnice de calitate impuse presupun
respectarea masei şi dimensiunilor (fiecare sul trebuie să fie în bandă
continuă şi să nu cuprindă mai mult de 5 lipituri); o suprafaţă netedă
(fără cute, ondulaţii, deteriorări mecanice sau alte defecte);
imposibilitatea stratificării în procesul de prelucrare; tăierea dreaptă a
marginilor etc.
 Cartonul de uz general sau cartonul dur fabricat din pastă
chimică de lemn, pastă chimică de cârpe şi pastă de maculatură.
Cartonul dur pentru cartea legată sau cartonul folosit în industria
poligrafică se livrează în coli (format 720 x 1020 mm) cu grosimi
cuprinse între 1 ... 2,8 mm, în condiţiile tehnice de calitate ce impun
ca suprafaţa lui să fie: plană, netedă, fără cute, rupturi, pete, să
prezinte culoarea materialului fibros, să nu se stratifice şi să prezinte
caracteristici fizico-mecanice corespunzătoare. Suprafaţa cartonului de
uz general trebuie să fie satinată cu luciu, să nu prezinte rupturi sau
găuri vizibile cu ochiul liber, la tăiere cartonul nu trebuie să se desfacă
în straturi sau să prezinte scame pe marginea de tăiere.
 Materiale nemetalice 181

Gama diversificată a produselor finite din industria celulozei şi

hârtiei a dus la sporirea domeniilor de utilizare a acestora şi, în
consecinţă, la necesitatea respectării cerinţelor privind caracteristicile
lor. Caracteristicile produselor finite din hârtie diferă de la un produs
la altul în funcţie de compoziţia chimică, de tehnologia de fabricaţie şi
de domeniul de utilizare al acestora (absorbţia apei şi a cernelii de
tipar, grosimea, gramajul, duritatea aparentă, indicele volumetric,
deformaţia la umezire, deformaţia remanentă, luciul şi opacitatea,
permeabilitatea la vapori de apă sau aer, impermeabilitatea la grăsimi,
gradul de încleiere, rezistenţa la plesniri, fluorescenţa, rezistenţa la
rupere şi smulgere, rugozitatea, rezistenţa la dezlipire, rezistenţa la
îmbătrânire etc.).

6.1. TEHNOLOGIA SUDĂRII CAP LA CAP

A ŢEVILOR DIN POLIETILENĂ

Sudarea prin topire cap la cap a ţevilor din polietilenă este

unul dintre cele mai utilizate procedee de sudare a maselor plastice.
Principiul sudării cap la cap a ţevilor din polietilenă se
bazează pe încălzirea suprafeţelor frontale ale acestora, până la o
temperatură prescrisă şi realizarea cusăturii sudate, prin aplicarea
unei forţe de refulare, Fr. Îmbinarea rezultată (cusătura sudată) are
rezistenţa cel puţin egală cu rezistenţa la tracţiune sau la presiune
interioară a ţevii.

6.1.1. SUDAREA CAP LA CAP CU ELEMENT

ÎNCĂLZITOR (TERMOPLACĂ)
Sudarea cap la cap cu element încălzitor este un procedeu de
îmbinare a ţevilor, care s-a dezvoltat odată cu creşterea gradului de
utilizare a polimerilor pentru fabricarea ţevilor folosite în domeniul
construcţiilor. Acest procedeu de sudare se aplică, de obicei, ţevilor cu
diametre mai mari de 90 mm şi se realizează cu ajutorul unor
echipamente speciale de sudare.
Principiul sudării cap la cap cu element încălzitor a ţevilor din
polietilenă de înaltă densitate (PEHD) este prezentat în figura 6.3.
Capetele ţevilor, 1 şi 2, sunt fixate în bacurile, 3 şi 4, ale
instalaţiei de sudare, care se pot deplasa unul spre celălalt, sub
acţiunea forţei axiale, Fa, dezvoltate pneumatic sau hidraulic
(v. fig. 6.3, a).
 182 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

a. b.

c. d.

e. f.
Fig. 6.3. Principiul sudării cap la cap cu element încălzitor a ţevilor din PEHD.
a. fixarea ţevilor în bacurile maşinii; b. prelucrarea mecanică a capetelor ţevilor;
c. preîncălzirea capetelor ţevilor; d. îndepărtarea elementului încălzitor (termoplaca);
e. sudarea propriu-zisă; f. secţiune prin îmbinarea sudată.
1, 2 – ţevile de sudat; 3, 4 – bacuri ale instalaţiei de sudare; 5 – dispozitiv de frezat
cu cuţite; 6 – element termic (termoplacă); 7 – cusătură sudată;
Fa – forţă axială pentru deplasarea bacurilor; Fr – forţă de refulare necesară la sudare.

Cu ajutorul dispozitivului de frezat cu cuţite, 5, se vor prelucra

mecanic capetele ţevilor, 1 şi 2, obţinându-se două suprafeţe frontale
paralele, care vor fi curăţate ulterior şi cu alcool izopropilic
(v. fig. 6.3, b). Energia termică necesară preîncălzirii suprafeţelor
frontale 1 şi 2, este asigurată de către termoplaca, 6, a cărei
temperatură se reglează în funcţie de tipul polietilenei şi de grosimea
pereţilor ţevilor ce se sudează (v. fig. 6.3, c).
După încălzirea capetelor ţevilor 1 şi 2, la cca. 210 0C,
termoplaca, 6, se îndepărtează dintre acestea şi elementele de ţeavă
vor fi presate cu forţa de refulare, Fr (v. fig. 6.3, d). În acest mod,
capetele ţevilor, 1 şi 2 se vor deforma şi se va produce o sudare fără
 Materiale nemetalice 183

material de adaos. Piesele, 1 şi 2 sunt menţinute în bacurile, 3 şi 4,

până când cusătura sudată, 7, se răceşte la o temperatură de cca. 60 0C
(v. fig. 6.3, e), după care sunt scoase şi supuse controlului de calitate.
Parametrii sudării cap la cap cu element încălzitor sunt:
 temperatura de încălzire: 195 ... 220 0C;
 presiunea de topire: 0,15 ... 0,18 MPa;
 presiunea de sudare: 0,15 ... 0,25 MPa;
 timpul de menţinere şi cel de răcire, care sunt dependenţi de
tipodimensiunile ţevilor sudate.

6.1.2. SUDAREA CAP LA CAP PRIN ELECTROFUZIUNE

Sudarea cap la cap prin electrofuziune constă din îmbinarea
ţevilor prin intermediul unui fiting (mufă, şa, cot, teu, reducţie), al
cărui diametru interior este egal cu diametrul exterior nominal al
ţevilor (fig. 6.4, a).
Principiul sudării cap la cap a ţevilor din polietilenă prin
electrofuziune este prezentat în figura 6.4, b.
Ca şi la alte procedee de sudare, pregătirea suprafeţelor de
contact dintre ţevi şi fitinguri este foarte importantă. Astfel ţevile din
polietilenă, 1 şi 7, se curăţă mecanic (prin raşchetare) şi chimic (prin
ştergere cu alcool izopropilic), iar fitingul, 2, se scoate din ambalaj în
momentul în care se face sudarea (pentru a se evita impurificarea
suprafeţelor acestuia). Fitingul (mufa), 2 este confecţionat din
polietilenă (fig. 6.4, a) şi conţine la interior o rezistenţă electrică, 5,
sub formă de spirală înglobată în peretele acestuia, care se termină la
capete cu două contacte, 3, ce se cuplează la aparatul de
electrofuziune.

a. b.
Fig. 6.4. Sudarea cap la cap prin electrofuziune a ţevilor din polietilenă.
a. vedere de ansamblu a unui fiting electrosudabil (mufă);
b. principiul procedeului de sudare prin electrofuziune.
1, 7 – ţevi din polietilenă; 2 – fiting electrosudabil (mufă); 3 – bornele fitingului;
4 – indicator de sudură; 5 – rezistenţă electrică; 6 – element de fixare.
184 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

În timpul procesului de sudare, materialul situat la interiorul

fitingului, 2 şi cel situat la exteriorul ţevilor, 1 şi 7 se topeşte. Datorită
presiunii formate în spaţiul redus dintre ţevile 1, 7 şi fitingul 2,
materialele componentelor se întrepătrund, şi în urma răcirii, sub
efectul fenomenului de contracţie, materialul topit se solidifică,
dispărând practic suprafeţele de separaţie dintre piesele ce se îmbină.
Pentru urmărirea procesului în timpul sudării, fitingul
electrosudabil este dotat cu un indicator de sudură, 4, prin intermediul
căruia se controlează expandarea termică a materialului plastic.
Calitatea îmbinării sudate cap la cap prin electrofuziune
depinde de parametrii regimului de sudare: timpul, temperatura şi
presiunea de sudare, respectiv timpul de răcire. Timpul şi temperatura
de sudare sunt prescrise de către producător, iar presiunea de sudare
rezultă din dimensionarea ţevii şi a fitingului.

6.1.3. ASPECTE ECONOMICE

Pentru a evidenţia corelaţiile statistice existente între dinamica
evoluţiei industriilor de resort şi dezvoltarea economico-socială de
ansamblu, se recomandă utilizarea coeficienţilor de corelaţie
neparametrică. Din categoria acestora face parte şi coeficientul de
corelaţie Kendall, K, între două variabile, xi şi yi, care se determină cu
relaţia:
n
2   S i  I i 
K i 1
, i  1 n  , (6.1)
n  n  1
în care: n reprezintă numărul total de observaţii; Si – numărul de
ranguri superioare rangului lui yi (Ry,i); Ii – numărul de ranguri
inferioare lui Ry,i.
K[-1; 1] şi indică o legătură între cele două variabile cu atât
mai puternică, cu cât K este mai aproape de 1:
 [0; 0,2) – legătură aproape inexistentă;
 [0,2; 0,5) – legătură slabă;

K  [0,5; 0,75) – legătură de intensitate medie;

 [0,75; 0,95) – legătură puternică;
 [0,95; 1] – legătură foarte puternică.
Pentru determinarea coeficientului de corelaţie Kendall se
parcurg următoarele etape:
 se stabilesc variabilele independentă xi şi cea dependentă yi;
 Materiale nemetalice 185

 se determină rangurile Rx,i şi Ry,i ale variabilelor xi şi yi.

Rangul unei variabile reprezintă locul ocupat în ordine
descrescătoare al valorilor variabilei respective;
 se ordonează crescător perechile de valori după rangul
variabilei independente Rx,i;
 pentru fiecare rang Ry,i se determină indicatorii Si şi Ii,
luând în considerare numai rangurile ce se găsesc sub
acesta, în coloana respectivă;
 folosind relaţia (6.1), se determină coeficientul de corelaţie
Kendall.

6.1.4. ASPECTE PRIVIND POLUAREA MEDIULUI

Având în vedere faptul că la nivelul Uniunii Europene,
deşeurile menajere din materiale plastice sunt în proporţie de 4 ... 5 %,
reciclarea acestora reprezintă o necesitate economică. Transformarea
deşeurilor din materiale plastice într-o materie primă secundară se face
utilizând metode de reciclare mecanică sau chimică.
Reciclarea mecanică (fizică) presupune transformarea
deşeurilor din materiale plastice în materiale simple, care se vor utiliza
la fabricarea aceluiaşi tip de produs sau a altor produse. Calitatea
deşeului reciclat este dată de masa moleculară, care condiţionează şi
limitează posibilităţile de utilizare a acestuia. Fluxul tehnologic la
reciclarea mecanică cuprinde: sortarea pe proprietăţi fizice (densitate,
umiditate, magnetism, proprietăţi electrice, proprietăţi optice sau
proprietăţi chimice), tocare, prespălare şi reducerea dimensiunilor
tocăturii primare, spălare, separare de apă, uscare primară prin
centrifugare, uscare finală (termică). Pe parcursul prelucrării apar
impurităţi sau aglomerări de polimer care trebuie filtrate.
Reciclarea chimică a deşeurilor din materiale plastice, permite
fie refacerea materialului plastic pentru un nou ciclu de fabricaţie, în
care devine un nou produs, fie descompunerea şi integrarea sa în
produse ale industriei chimice. În reciclarea chimică, produsul este
descompus în monomeri sau oligomeri, iar apoi sintetizat în material,
prin urmare nu se pune problema calităţii deşeului, dar procedeul este
costisitor. Principalele metode de reciclare chimică sunt: piroliza sau
cracarea sub vid la temperaturi sub 600 0C, cu obţinerea unui amestec
de hidrocarburi gazoase şi lichide; hidrogenarea deşeurilor plastice la
400 ... 500 0C, cu obţinerea unor produse lichide utilizabile în rafinărie
şi gazeificarea de deşeuri plastice la 1600 0C, cu obţinerea de gaz de
sinteză utilizat în producţia de metanol sau amoniac.
Datorită puterii calorifice mari, comparabilă cu a
combustibililor uzuali (tab. 6.3), deşeurile din materiale plastice pot fi
valorificate energetic. La valorificarea energetică nu se impun analize
186 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

fizico – chimice preliminare, este necesară doar tocarea mecanică a

deşeurilor din material plastic, cu un consum energetic relativ scăzut.

Tabela 6.3.
Valorificarea energetică (calorifică) pentru diferite tipuri de materiale
Valoare
Vc,petrol Vc,cărbune ΔVc,p ΔVc,c
Deşeu material plastic calorifică, Vc
(MJ/kg) %
Polipropilenă (PP) 44 4,55 34,09
Polietilenă (PE) 43 2,33 32,56
42 29
Polistiren (PS) 40 -5,00 27,50
Polietilen tereftalat (PET) 33 -27,27 12,12

Optimizarea procentului de deşeuri din materiale plastice în

amestecul combustibil se face după analiza gazelor de combustie
rezultate. Eventualele emisii toxice sunt reduse, masele plastice
reprezentând 5 ... 10 % din masa de combustie utilizată în
termocentralele pe cărbuni.
Polietilen tereftalat (PET), polietilena de joasă şi înaltă
densitate (LDPE, HDPE) şi polipropilena (PP) fac parte din categoria
polimerilor care nu prezintă probleme în ceea ce priveşte amestecul
total sau parţial cu solvenţi şi incinerarea lor. În ceea ce priveşte
policlorura de vinil (PVC) există probleme datorate inflamabilităţii şi
posibilităţii apariţiei dioxinei, care este un gaz toxic.
În România, pot fi valorificate energetic peste 300 kt/an deşeuri
de mase plastice.
Folosirea materialelor plastice biodegradabile în realizarea de
produse oferă o alternativă viabilă pentru distrugerea deşeurilor, cu
impact minim asupra mediului.
Materialele plastice biodegradabile sunt amestecuri polimerice
total biodegradabile (conţin biomateriale de tip amidon, colagen etc.)
sau compozite polimerice parţial degradabile (conţin cel puţin un
polimer sintetic şi o componentă naturală). Deşeurile de materiale
plastice degradabile sau biodegradabile pot fi descompuse prin
tehnologii controlate, prin compostare sau fermentare în instalaţii
special construite.

6.1.5. SCOPUL ŞI CONŢINUTUL APLICAŢIEI PRACTICE

Scopul lucrării îl constituie însuşirea de către studenţi a
cunoştinţelor de bază privind echipamentele / procedeele tehnologice
de îmbinare a maselor plastice, precum şi modalităţile de protejare a
mediului prin reciclare. Se vor parcurge fazele corespunzătoare sudării
ţevilor şi fitingurilor din polietilenă cu element încălzitor şi prin
electrofuziune.
 Materiale nemetalice 187

Lucrarea va conţine: studiul procedeelor tehnologice de

îmbinare a maselor plastice; examinarea constructiv - funcţională a
echipamentelor utilizate la sudarea cu element încălzitor şi prin
electrofuziune a ţevilor şi fitingurilor din polietilenă de înaltă
densitate; executarea îmbinărilor sudate cap la cap, folosind
procedeele de sudare cu element încălzitor şi prin electrofuziune a
ţevilor şi fitingurilor din polietilenă de înaltă densitate; rezultatele
corelaţiilor statistice existente între dinamica industriilor de resort şi
dezvoltarea economico-socială de ansamblu, folosind coeficientul
Kendall (v. studiul de caz 6.3.2); concluziile privind aspectele de
prevenire a poluării mediului, prin folosirea metodelor moderne de
reciclare a deşeurilor din mase plastice.

6.1.6. APARATURA FOLOSITĂ. MODUL DE LUCRU

Pentru efectuarea lucrării, se vor utiliza: ţevi şi fitinguri din
polietilenă de înaltă densitate; instalaţia de sudare cap la cap cu
element încălzitor, Delta 160S1 (v. fig. 6.5) şi dispozitivele aferente
(unitatea hidraulică de comandă; corpul maşinii; freza; elementul
termic/termoplaca, controlor); instalaţia de sudare prin electrofuziune,
Polyweld 2220 (fig. 6.6) şi dispozitivele aferente (răzuitoare pentru
ţevi, 6, dispozitive de poziţionare şi aliniere, cuţite pentru tăierea
ţevilor, hârtie sau ţesături fără scame, alcool izopropilic pentru
curăţirea chimică a ţevilor, dispozitive pentru corectarea formei
capetelor de ţeavă etc.).
Studenţii se vor familiariza cu principalele procedee
tehnologice de îmbinare a materialelor plastice, echipamentele de
sudare folosite în laborator (părţi componente, funcţionare,
manipularea dispozitivelor şi pieselor în timpul sudării etc.), tipurile
de ţevi şi fitinguri supuse sudării, după care vor participa împreună cu
personalul calificat la pregătirea şi sudarea cap la cap, respectiv prin
electrofuziune a acestora; vor utiliza coeficientul Kendall în calculele
de statistică matematică şi vor analiza aspectele de prevenire a poluării
mediului, prin folosirea metodelor moderne de reciclare a deşeurilor
din mase plastice.
188 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

a. b.

c. d.

e.
Fig. 6.5. Instalaţia de sudare cap la cap cu element încălzitor, Delta 160 S1.
a. unitate hidraulică de comandă; b. corpul instalaţiei de sudare;
c. dispozitiv de frezat cu cuţite; d. element termic (termoplacă); e. controlor.

Fig. 6.6. Instalaţia de sudare prin electrofuziune, Polyweld 2220.

1 – întrerupător; 2 – cablu de sudură; 3 – mâner pentru strângerea cablului
de sudură; 4 – cablu de alimentare; 5 – creion optic; 6 – răzuitor pentru ţevi.
 Materiale nemetalice 189

6.1.7. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Care sunt substanţele care se introduc în masa polimerilor pentru a

uşura prelucrarea maselor plastice sau pentru a obţine produse finite
cu anumite caracteristici ?
2. Care sunt inconvenientele ce limitează domeniile de utilizare a
produselor confecţionate din materiale plastice ?
3. Care sunt avantajele utilizării produselor confecţionate din materiale
plastice ?
4. Enumeraţi procedeele tehnologice de prelucrare a materialelor
plastice.
5. Definiţi procedeul tehnologic de prelucrare prin calandrare a
materialelor plastice.
6. Care sunt diferenţele între termoformarea şi turnarea la rece a
materialelor plastice ?
7. Care sunt fazele sudării cap la cap, cu element încălzitor, a ţevilor şi
fitingurilor din polietilenă de înaltă densitate ?
8. Care sunt fazele sudării cap la cap, prin electrofuziune, a ţevilor şi
fitingurilor din polietilenă de înaltă densitate ?
9. Enumeraţi principalele metode de reciclare pentru transformarea
deşeurilor din materiale plastice într-o materie primă secundară.
10. Care sunt principalele materiale plastice care pot fi valorificate
energetic în urma reciclării ?

6.2. CONTROLUL PRODUSELOR FINITE

DIN INDUSTRIA CELULOZEI ŞI HÂRTIEI

Gama diversificată a produselor finite din industria celulozei şi

hârtiei a dus la sporirea domeniilor de utilizare a acestora şi, în
consecinţă, la necesitatea respectării cerinţelor privind caracteristicile
lor. În cadrul lucrării, se vor determina experimental câteva dintre
caracteristicile de bază (absorbţia de apă, grosimea medie şi
densitatea aparentă) ale produselor finite din industria hârtiei (carton
dur, carton de uz general, hârtie pentru tipar).
Capacitatea de absorbţie a apei de către produsele din
industria celulozei şi hârtiei se determină experimental folosind
metoda COBB, ca medie aritmetică a indicilor COBB, ICOBB, pentru
fiecare epruvetă în parte, cu relaţia:
m2  m1
I COBB  , (6.2)
S
190 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

unde: m1 reprezintă masa iniţială a epruvetei (în stare uscată);

m2 – masa finală a epruvetei (în stare umedă, după înlăturarea prin
presare a excesului de apă); S – suprafaţa utilă a epruvetei.
Determinările experimentale se fac cu ajutorul dispozitivului
COBB, ale cărui elemente componente sunt prezentate în figura 6.7.
Aparatul COBB este format dintr-un cilindru rigid, 4, având aria
secţiunii interioare de 100  0,2 cm2 şi un suport neted, 1, acoperit cu
o garnitură de cauciuc, 2 (pe care se aşează epruveta, 3), care să
asigure un contact etanş când cilindrul este fixat în poziţia de
încercare.

Fig. 6.7. Aparatul COBB.

1 – suport; 2 – garnitură din cauciuc; 3 – epruvetă; 4 – cilindru;
5, 6 – elemente de prindere - fixare (şurub - piuliţă).

Grosimea medie şi densitatea aparentă sunt caracteristici ce se

pot determina pentru toate produsele rezultate din industria celulozei
şi hârtiei.
Dacă grosimea unei foi simple de produs reprezintă distanţa
dintre cele două feţe ale produsului supus măsurării atunci grosimea
medie reprezintă grosimea unei foi simple de produs calculată plecând
de la grosimea mai multor foi suprapuse, măsurate sub o încărcare
statică şi în condiţii de încercare stabilite.
Grosimea unei foi simple de produs (când grosimea foilor este
mai mare de 0,05 mm) sau a mai multor foi aşezate în top (când
grosimea este mai mică de 0,05 mm) se măsoară în diferite puncte de
pe suprafaţa foii sau a topului, sub o încărcare statică stabilită, cu
ajutorul unui micrometru prevăzut cu suprafeţe circulare de măsurare
plan – paralele (fig. 6.8).
Pentru cazul măsurării grosimii în stare uscată se utilizează
micrometrul cu contragreutate (pentru epruvete umede se elimină
contragreutatea).
 Materiale nemetalice 191

Fig. 6.8. Micrometru cu suprafeţe circulare

de măsurare plan-paralele.
1 – suport; 2 – corp; 3 – ceas comparator; 4 – epruvetă.

Densitatea aparentă este dată de raportul dintre gramajul

produsului, g şi grosimea medie a acestuia, δ:
g
 . (6.3)


6.2.1. ASPECTE ECONOMICE

Ca urmare a desfăşurării diferitelor procese tehnologice, de cele
mai multe ori, pe lângă produsele utile, rezultă şi produse sterile. Din
categoria ultimelor produse, fac parte şi apele uzate care, pentru a fi
reintroduse în circuitul natural, trebuie epurate, eliminându-se din
conţinutul lor polanţii solizi, lichizi sau gazoşi, dizolvaţi sau nu, în
diferite concentraţii care pot interacţiona între ei sau pot produce
efecte sinergetice.
În acest context, adoptarea unei instalaţii de epurare care să
aibă în vedere încadrarea poluării în limitele concentraţiilor admise de
standarde, consumuri minime de energie şi reactivi, recuperarea
substanţelor valoroase etc. devine o necesitate.
Instalaţiile de epurare se amplasează la sfârşitul proceselor
tehnologice, funcţionează în mod continuu, iar costurile epurării se
adaugă la costurile de producţie, crescând astfel costul produsului.
Adsorbţia este operaţia de separare a unui component sau a
unui flux de componenţi dintr-un amestec gazos sau dintr-o soluţie
prin reţinerea acestora pe suprafaţa unui solid (numit adsorbant).
Pentru determinarea costului de epurare pentru 1 m3 de apă
uzată, folosind metoda prin adsorbţie pe cărbune activ, se utilizează
relaţia:
Ceau  Peau  Vae , [lei] (6.4)
192 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

unde: Ceau reprezintă costul epurării apei uzate (lei), Peau – preţul de
epurare a unui m3 de apă uzată (lei/m3), iar Vae – volumul de apă
epurată într-un ciclu de lucru (m3).
Durata unui ciclu de epurare a unui m3 de apă uzată, Tce, se
calculează în funcţie de debitul apei uzate, Dau (m3/h) folosind relaţia
următoare:
Vae
Tce  , [h]. (6.5)
Dau

6.2.2. ASPECTE PRIVIND POLUAREA MEDIULUI

Industria celulozei şi hârtiei determină poluarea:

 apei, prin intermediul emisiilor poluante de tip: particule
solide în suspensie, materii organice, toxine etc.;
 aerului, prin intermediul emisiilor poluante de: SO2
(distruge produsele din celuloză şi hârtie), NOx, CO, CO2, CH4, H2S,
compuşii cloruraţi şi mercaptanii (substanţe organice derivate din H2S,
cu miros neplăcut, pentru a semnala pierderile accidentale de gaz);
 solului, prin intermediul deşeurile menajere.
Principalele surse de poluare sunt: cuptoarele de recuperare,
produsele chimice şi calcarul, utilizate la fabricarea şi reciclarea
produselor finite din industria celulozei şi hârtiei.
La nivelul Uniunii Europene, deşeurile menajere din celuloză şi
hârtie sunt în proporţie de 35 ... 40 %.

6.2.3. SCOPUL ŞI CONŢINUTUL APLICAŢIEI PRACTICE

Lucrarea de laborator îşi propune însuşirea noţiunilor teoretice
şi deprinderilor practice necesare pentru cunoaşterea şi determinarea
principalelor caracteristici ale produselor finite din industria celulozei
şi hârtiei, precum şi ale aspectelor corespunzătoare privind poluarea
mediului.
În cadrul lucrării, se vor determina experimental câteva dintre
caracteristicile de bază (absorbţia de apă, grosimea medie şi
densitatea aparentă) ale produselor finite din industria hârtiei (carton
dur, carton de uz general, hârtie pentru tipar). Pe baza rezultatelor
experimentale se vor trage concluziile referitoare la calitatea
produselor încercate.
Lucrarea va conţine rezultatele calculelor costului epurării
apelor uzate folosind metoda prin adsorbţie pe cărbune activ
 Materiale nemetalice 193

(v. studiul de caz 6.3.1) şi concluziile privind aspectele de prevenire a

poluării aerului, apei şi solului, prin intermediul surselor de poluare
din industria celulozei şi hârtiei.

6.2.4. APARATURA FOLOSITĂ. MODUL DE LUCRU

1) Determinarea absorbţiei de apă (metoda COBB):
Pentru determinarea absorbţiei de apă prin metoda COBB se
vor utiliza următoarele aparate şi materiale: aparatul COBB; epruvete
de hârtie şi/sau carton; valţ de metal pentru presare (neted, cu
lungimea de 20 cm şi cu masa de 1,0  0,5 kg); balanţa analitică (cu o
precizie minimă de 0,001 g); coli de hârtie sugativă (cu gramajul de
200 ... 250 g/m2); cronometru; cilindre gradate de 100 şi 250 cm3;
şablon pentru confecţionarea epruvetei cu suprafaţa de 100 cm2; apă
distilată sau de puritate echivalentă.
Aparatul COBB (v. fig. 6.7) trebuie să permită: un contact
imediat şi uniform al apei cu partea epruvetei supusă încercării; o
îndepărtare rapidă a epruvetei fără să se umezească suprafaţa care nu a
venit în contact cu apa; încercarea unei suprafeţe de 100 cm2 de hârtie
sau carton.
Epruvetele se vor preleva din cel puţin 10 coli de hârtie sau
carton, din fiecare coală câte o probă cu dimensiunile 125 x 125 mm
(5 epruvete, pentru fiecare faţă a hârtiei sau cartonului). Pe suprafaţa
epruvetei nu se admit încreţituri, tipărituri sau alte defecte. Suprafaţa
supusă încercării nu va fi atinsă cu mâna, fiind ferită de substanţele ce
influenţează absorbţia apei (grăsimi, acizi etc.).
Modul de lucru presupune pentru început verificarea stării de
funcţionare a aparatului (orizontalitatea acestuia, dacă marginea
cilindrului şi garnitura sunt uscate etc.).
Fiecare epruvetă se cântăreşte, se aşează pe garnitura de
cauciuc (cu faţa de încercare în sus), se fixează cilindrul cu marginea
teşită deasupra epruvetei împiedicând orice scurgere de apă între
cilindru şi epruvetă, se toarnă în cilindru 100 cm3 apă (pentru
încercarea cartonului ondulat se utilizează 250 cm3 de apă) şi, în
acelaşi timp, se pune în funcţiune cronometrul. Pentru fiecare
încercare se utilizează un nou volum de apă.
Ca durată de încercare, se consideră intervalul de timp între
momentul în care apa vine în contact cu epruveta şi momentul în care
peste epruvetă se aşează hârtia sugativă (v. tab. 6.4).
După t1 secunde, se elimină apa din cilindru, epruveta se
extrage din aparat şi se aşează cu faţa de încercare pe o coală de hârtie
sugativă fixată în prealabil pe o suprafaţă rigidă. După t2 secunde, se
pune peste epruvetă o coală de hârtie sugativă peste care se trece de
două ori cu valţul metalic (o dată înainte şi o dată înapoi), fără să se
exercite vreo presiune.
194 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

Tabela 6.4.
Durata încercării experimentale prin metoda COBB
Timpul după care Timpul după care
Durata
Simbol se elimină se aşează peste epruvetă
încercării, t
apa din cilindru, t1 hârtia sugativă, t2
(s) - (s) (s)
30 C30 20 30
60 C60 45 60
120 C120 105 120
300 C300 285 300
1 800 C1 800 1 800 1 800

Epruveta se cântăreşte imediat, astfel încât creşterea masei

produsului prin absorbţia apei să poată fi determinată înaintea
pierderii apei prin evaporare. Pentru fiecare epruvetă supusă încercării
se calculează indicele COBB cu relaţia (6.2).
Capacitatea de absorbţie a apei de către hârtie sau carton se
determină ca medie aritmetică a indicilor COBB calculaţi pentru
fiecare epruvetă în parte. Se utilizează notarea cu indice corespunzător
duratei de încercare (ex.: ICOBB_t2).
Observaţii:
 se elimină epruvetele care prezintă exces de apă după
trecerea valţului metalic sau cele la care apa a pătruns pe faţa
nesupusă încercării (epruvetele eliminate se înlocuiesc cu altele);
 durata încercării poate fi prelungită în funcţie de capacitatea
de absorbţie şi de natura hârtiei sau cartonului;
 dacă numărul de epruvete eliminate reprezintă mai mult de
20 % din numărul de epruvete stabilit pentru încercare, se reduce
durata încercării până la minim 30 secunde.
2) Determinarea grosimii medii şi a densităţii aparente:
Modul de lucru presupune fixarea micrometrului cu suprafeţe
circulare de măsurare (v. fig. 6.8) pe o suprafaţă orizontală şi aşezarea
epruvetei cu dimensiunile de 200 x 250 mm (v. fig. 6.9) între
suprafeţele de măsurare ale acestuia. Epruvetele pot avea şi
dimensiunile de: 150 x 150 mm, 100 x 100 mm sau 60 x 60 mm, în
funcţie de mărimea colilor din care se prelevează. Când produsul are o
grosime mai mică sau egală cu 0,05 mm, epruveta este constituită din
cel puţin 5 foi (de preferinţă 10). Pe fiecare epruvetă se notează
numărul de foi. Aşezarea foilor în top se face în aşa fel încât faţa
inferioară a unei foi să vină în contact cu faţa superioară a următoarei
foi. Epruvetele vor avea toate acelaşi număr de coli.
Se coboară lent suprafaţa mobilă a micrometrului pe epruvetă,
evitându-se presarea (presiunea normală exercitată între suprafeţele
 Materiale nemetalice 195

micrometrului în timpul măsurării grosimii epruvetei este de

100  10 kPa, pentru scala preferenţială de valori şi 50  5 kPa, pentru
scala auxiliară de valori).
Se notează valoarea
indicată pe scala aparatului
după stabilizarea acului
indicator. Măsurarea se
efectuează în cele 5 poziţii
indicate pe epruvetă (fig. 6.9).
Pentru epruvete cu grosimi
mai mari sau egale cu 0,05
mm, măsurarea se face pe
fiecare foaie, notându-se
Fig. 6.9. Forma şi dimensiunile
valorile maximă şi minimă ale epruvetei.
grosimii unei foi simple.
Pentru obţinerea grosimii medii a produsului, se face media
aritmetică a citirilor (minim 25).
Pentru obţinerea grosimii medii a unei singure foi de produs se
împarte valoarea rezultată mai sus la numărul de foi din care este
constituită fiecare epruvetă sau se face media citirilor efectuate pe
fiecare foaie de epruvetă.
Studenţii vor determina costul epurării unui m3 de apă uzată
folosind metoda prin adsorbţie pe cărbune activ (v. studiul
de caz 6.3.1) şi vor analiza aspectele de prevenire a poluării mediului
prin folosirea metodelor moderne de reciclare a deşeurilor din hârtie şi
carton.

6.2.5. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Care sunt principelele caracteristici ale produselor finite din industria

celulozei şi hârtiei ?
2. Care sunt principalele surse de poluare din industria celulozei şi hârtiei ?
3. Definiţi indicele COBB şi precizaţi relaţia de calcul a acestuia.
4. Care sunt aparatele şi materialele utilizate pentru determinarea
absorbţiei de apă prin metoda COBB ?
5. Care sunt elementele componente ale aparatului COBB, utilizat pentru
determinarea absorbţiei de apă a hârtiei ?
6. Care sunt etapele necesare ce trebuie parcurse pentru determinarea
absorbţiei de apă a hârtiei (metoda COBB) ?
7. Definiţi grosimea medie şi densitatea aparentă a hârtiei.
8. Care sunt aparatele şi materialele utilizate pentru determinarea grosimii
medii şi a densităţii aparente a hârtiei ?
9. Care sunt etapele necesare ce trebuie parcurse pentru determinarea
grosimii medii şi a densităţii aparente a hârtiei ?
10. Enumeraţi substanţele ce sunt conţinute de apele uzate şi care trebuie
epurate în vederea reintroducerii în circuitul natural.
196 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

6.3. STUDII DE CAZ

6.3.1. CALCULUL COSTULUI ŞI A DURATEI

EPURĂRII APELOR UZATE

Să se determine costul şi durata epurării unui m3 de apă uzată,

într-o instalaţie de epurare, folosind metoda prin adsorbţie pe cărbune
activ, dacă se cunosc următoarele date: Peau – preţul de epurare a unui
m3 de apă uzată, Peau = 0,10 lei/m3; c0 – concentraţia iniţială de
poluant în apă, c0 = 1,2 kg/m3; c1 – concentraţia finală a poluantului în
apă (la ieşirea din coloana cu cărbune), c1 = 0,04 kg/m3; Dau – debitul
apei uzate, Dau = 0,63 m3/h; Vv – viteza volumetrică, Vv = 0,23 m3 apă/
(m3 cărbune · h); ρca – densitatea cărbunelui activ, ρca = 320 kg/m3;
Cad,c – capacitatea de adsorbţie a cărbunelui, Cad,c = 0,22 kg poluant/
kg cărbune.
REZOLVARE:
Costul epurării unui m3 de apă uzată, folosind metoda prin
adsorbţie pe cărbune activ, se calculează cu ajutorul relaţiei:

C eau  Peau  Vae  0,10  875,43  87,543 lei,

unde: Vae, volumul de apă epurat la un ciclu de epurare, se determină
cu relaţia:
Mo 876,59
Vae    875,43 m3,
c0  c1 1,2  0,04
în care: Mo, masa de substanţă organică reţinută la un ciclu de
fabricaţie, se calculează cu relaţia:
M o  M ca  Cad ,c  0,97  876,8  0,22  0,97  876,59 kg,
unde: Mca, masa cărbunelui activ, se determină cu relaţia:
M ca  Vca   ca  2,74  320  876,8 kg.
în care: Vca, volumul de cărbune activ necesar epurării apei uzate, este
calculat cu relaţia:
Dau 0,63
Vca    2,74 m3.
Vv 0,23
Durata unui ciclu de epurare a unui m3 de apă uzată se
calculează cu relaţia:
 Materiale nemetalice 197

Vae 875,43
Tce    1389,57  1390 h/ciclu.
Dau 0,63

PROBLEME PROPUSE:
1. Să se determine preţul de epurare a unui m3 de apă uzată,
Peau, folosind metoda prin adsorbţie pe cărbune activ, dacă se cunosc
următoarele date: costul epurării unui m3 de apă uzată,
Ceau = 122,34 u.v. (u.v. – unităţi valorice); c0 – concentraţia iniţială de
poluant în apă, c0 = 1,38 kg/m3; concentraţia finală (la ieşirea din
coloana cu cărbune) a poluantului în apă, c1 = 0,035 kg/m3; debitul
apei uzate, Dau = 0,72 m3/h; viteza volumetrică, Vv = 0,27 m3 apă /
(m3 cărbune · h); densitatea cărbunelui activ, ρca = 320 kg/m3;
capacitatea de adsorbţie a cărbunelui, Cad,c = 0,22 kg poluant/
kg cărbune.
2. Să se determine durata unui ciclu de epurare a unui m3 de
apă uzată dintr-o instalaţie de epurare, Tce, dacă se cunosc următoarele
date: masa de substanţă organică reţinută la un ciclu de fabricaţie,
Mo = 970,3 kg; c0 – concentraţia iniţială de poluant în apă,
c0 = 1,27 kg/m3; concentraţia finală (la ieşirea din coloana cu
cărbune) a poluantului în apă, c1 = 0,051 kg/m3 şi debitul apei uzate,
Dau = 0,67 m3/h.
3. În cadrul unei societăţi comerciale de reciclare a produselor
din carton, trebuie reutilizată o anumită cantitate de apă uzată.
Care este costul epurării unui m3 de apă uzată, Ceau, dacă se
cunosc: durata unui ciclu de epurare a unui m3 de apă uzată dintr-o
instalaţie de epurare, Tce = 1264 h/ciclu; preţul de epurare a unui m3 de
apă uzată, Peau = 0,163 lei/m3 şi debitul apei uzate, Dau = 0,73 m3/h ?
4. Să se calculeze costul epurării unui m3 de apă uzată, Ceau şi
durata unui ciclu de epurare a unui m3 de apă uzată dintr-o instalaţie
de epurare, Tce.
Se cunosc următoarele date: volumul de apă epurat la un ciclu
de epurare, Vae = 723,21 m3; preţul de epurare a unui m3 de apă uzată,
Peau = 0,145 u.v./m3 şi debitul apei uzate, Dau = 0,69 m3/h.

6.3.2. DETERMINAREA COEFICIENTULUI

DE CORELAŢIE KENDALL
Cunoscând cantităţile lunare de hârtie consumate de o societate
comercială din România şi de alta din Cehia, să se determine
coeficientul Kendall şi să se interpreteze rezultatul.
198 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

Tabela 6.5.
Regiunea Cantitate lunară de hârtie, tone
România Cehia
N–E 6,0 33,5
S–E 5,8 36,3
S 5,7 35,0
S–V 5,5 33,4
V 5,2 32,5
N–V 4,8 31,9

REZOLVARE:
Din datele problemei, se observă faptul că variabila „cantitate
lunară de hârtie – firmă din Cehia” este factorul independent (se va
nota cu xi), iar variabila „cantitate lunară de hârtie – firmă din
România” este factorul dependent (se va nota cu yi).
Etapele ce trebuie parcurse sunt următoarele:
a) se stabilesc rangurile pentru cele două caracteristici,
Rx,i şi Ry,i):
Tabela 6.6.
Regiunea xi yi Rx,i Ry,i
N–E 33,5 6,0 3 1
S–E 36,3 5,8 1 2
S 35,0 5,7 2 3
S–V 33,4 5,5 4 4
V 32,5 5,2 5 5
N–V 31,9 4,8 6 6

b) valorile se ordonează crescător, după datele înregistrate

pentru variabila independentă (Rx,i);
c) pentru fiecare rang Ry,i se calculează cei doi indicatori:
numărul de ranguri superioare lui Ry,i (Si) şi numărul de
ranguri inferioare lui Ry,i (Ii);
d) se calculează Di şi D':
Tabela 6.7.
Regiunea Rx,i Ry,i Si Ii Di
S–E 1 2 4 1 3
S 2 3 3 1 2
N–E 3 1 3 0 3
S–V 4 4 2 0 2
V 5 5 1 0 1
N–V 6 6 0 0 0
Σ - - - - 11
 Materiale nemetalice 199

e) coeficientul de corelaţie Kendall se calculează cu formula:

2  D 2 11
K   0,73 ; K  0,5;0,75 .
n  n  1 6  5

Rezultatul indică o legătură directă şi de intensitate medie între

variabila „cantitatea lunară de hârtie – firmă din Cehia” şi „cantitate
lunară de hârtie – firmă din România”, ceea ce presupune o scădere a
cantităţii de hârtie consumată în România, dar nu în aceeaşi măsură.

PROBLEME PROPUSE:
1. Analizaţi, cu ajutorul coeficientului Kendall, intensitatea
legăturii dintre volumul cărţilor realizate de o firmă şi numărul de
clienţi ai acesteia din România.

Tabela 6.8.
Regiunea Cărţi tipărite, buc. Număr de clienţi
N–E 6 315 755
S–E 5 963 724
S–V 5 777 704
Centru 5 538 665
Bucureşti 5 594 686

2. Analizaţi, cu ajutorul coeficientului Kendall, intensitatea

legăturii dintre cantitatea de ţevi din polietilenă realizate de o firmă şi
numărul de clienţi ai acesteia, în anul 2004.
Tabela 6.9.
Zona Ţevi din polietilenă, kg Număr de clienţi
N 7 812 734
S 8 639 771
E 5 043 414
V 7 108 381
Centru 6 007 508

3. Caracterizaţi, cu ajutorul coeficientului de corelaţie

neparametrică Kendall, intensitatea legăturii dintre consumul de
produse tip hârtie şi cel de tip carton, din 5 regiuni, în anul 2008.
200 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

Tabela 6.10.
Consum de produse tip:
Regiunea
carton, kg/lună hârtie, kg/lună
Centru 6 315 7 555
S –V 5 963 7 244
V 5 777 7 047
N–V 5 538 6 654
S 5 594 6 860

4. Analizaţi, cu ajutorul coeficientului Kendall, intensitatea

legăturii dintre cantitatea de fitinguri şi cea de ţevi din polietilenă de
înaltă densitate (PEHD), pentru 6 regiuni, în anul 2007.

Tabela 6.11.
Fitinguri Ţevi
Regiunea
din PEHD, buc. din PEHD, m.l.
N–E 5 780 36 189
S–E 9 645 59 867
S 6 437 44 463
S–V 3 584 34 171
V 6 844 39 204
N–V 7 787 38 411

6.4. TESTE DE AUTOEVALUARE (GRILĂ)

6.4.1. Principalele produse din industria celulozei şi hârtiei

sunt: a. produse de tip hârtie, produse de tip carton, mucava;
b. produse de tip carton, carton duplex, carton de uz general;
c. produse de tip hârtie, hârtia pentru tipar, hârtia pentru ambalaje;
d. pastă chimică de lemn, pastă chimică de cârpe, pastă de maculatură.
6.4.2. Indicele COBB se calculează ca raport între: a. diferenţa
dintre masa finală şi cea iniţială a epruvetei şi suprafaţa utilă a
epruvetei; b. diferenţa dintre durata finală şi cea iniţială de menţinere a
epruvetei în contact cu apa; c. diferenţa dintre masa finală şi cea
iniţială a apei care a venit în contact cu epruveta şi suprafaţa utilă a
epruvetei; d. gradul de absorbţie al apei de către epruvetă şi suprafaţa
utilă a epruvetei.
6.4.3. În funcţie de comportarea lor la încălzire, masele plastice
se clasifică în: a. termoplaste, termorigide, elastomeri; b. termoplaste,
termorigide, polimeri; c. plastomeri, duromeri, monomeri;
d. termoplaste, polimeri, elastomeri.
 Materiale nemetalice 201

6.4.4. Cel mai economic dintre procedeele ecotehnologice

utilizate la prelucrarea materialelor plastice este: a. calandrarea;
b. termoformarea; c. injectarea; d. presarea.
6.4.5. Principalele domenii de utilizare a produselor
confecţionate din materiale plastice sunt: a. ambalaje, bunuri de
consum, construcţii, automobile, electrotehnică; b. ambalaje, bunuri
de consum, construcţii, automobile, electrotehnică, agricultură;
c. ambalaje, bunuri de consum, construcţii, automobile, agricultură;
d. ambalaje, bunuri de consum, automobile, electrotehnică,
agricultură.

REZUMAT

Materialele plastice sunt obţinute prin transformarea

chimică a produselor naturale de origine vegetală, animală sau
minerală ori prin procesul de sinteză a unor compuşi organici.
În cadrul acestei unități de învățare, se vor studia procedeele de
sudare a materialelor plastice (polietilenă de înaltă densitate) cap la
cap cu element încălzitor şi prin electrofuziune.
Se vor studia și câteva dintre caracteristicile de bază ale
produselor finite din industria hârtiei, absorbţia de apă, folosind
metoda şi dispozitivul COBB, grosimea medie, determinată cu
ajutorul micrometrului cu suprafeţe circulare de măsurare plan-
paralele şi densitatea aparentă.
Pentru a evidenţia corelaţiile existente între dinamica
dezvoltării industriilor de resort şi evoluţia economico-socială de
ansamblu la nivel local, naţional sau internaţional, se poate utiliza
coeficientul de corelaţie neparametrică Kendall.
Această unitate de învățare cuprinde şi aspecte generale legate
de poluarea produsă în industria celulozei şi hârtiei, cu specificarea
principalelor surse de poluare, a soluţiilor ecologice şi a costurilor
corespunzătoare.

BIBLIOGRAFIE

1. AMZA, GH.: Ecotehnologie, Editura Printech, Bucureşti, 2007.

2. FRĂŢILĂ, R., SCORŢAR, L.: Problematica valorificării
deşeurilor din ambalaje în ţările Uniunii Europene, Universitatea
„Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice,
Catedra de Tehnologie-Merceologie, 2001.
202 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

3. IANCULESCU, S., NISIPEANU, S., ŞTEPA, R.: Managementul

mediului în conformitate cu seria ISO 14000, Editura Matrix-Rom,
Bucureşti, 2002.
4. PĂUNESCU, I., ATUDOREI, A.: Gestiunea deşeurilor urbane,
Editura Matrix-Rom, Bucureşti, 2002.
5. ZAHARIA, M., STAN, R. ş.a. : Economia serviciilor. Aplicaţii şi
studii de caz, Editura Universitară, Bucureşti, 2006.
6. ZISOPOL, D.G.: Ingineria valorii. Editura Universităţii
Petrol – Gaze din Ploieşti, 2004.
7. *** Afaceri poligrafice, Buletin informativ nr. 3, 4, 5, 2006.
8. *** Culegere de standarde comentate. Materiale plastice, vol. 1,
2, 3, Bucureşti, 1984.
9. *** Culegere de standarde comentate. Produse finite din industria
celulozei şi hârtiei. Bucureşti, 1985.
10. *** Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland AG, 2001.
11. *** Directiva 94/62/EC privind ambalajele şi deşeurile de
ambalaje.
12. *** http://www.agentialemnului.ro/ro/detalii_stiri.php?id_stire=60
13. *** http://www.ecopack.ro/teh_fabricare.htm
14. *** SR EN 13429, Ambalaje – reutilizare.
15. *** Stora Enso – Recycling and residuals, 2000.