LECT.DR.

ANDREI DUMBRAVĂ

PSIHOPATOLOGIE

CUPRINS
I. INTRODUCERE

II. NORMALITATE ŞI PATOLOGIE, SĂNĂTATE ŞI BOALĂ,

CU REFERIRE LA SFERA MENTALĂ

III. ABORDĂRI TEORETICE ÎN PSIHOPATOLOGIE

Orientarea biologică în psihopatologie
Orientarea socio-culturală în psihopatologie
Orientarea etno-antropologică în psihopatologie
Orientarea comportamentalistă în psihopatologie
Orientarea fenomenologică în psihopatologie
Orientarea existenţialistă în psihopatologie
Orientarea cognitiv(ist)ă în psihopatologie
Orientarea psihanalitică în psihopatologie
Orientarea ateoretică în psihopatologie
SCOPUL UNITĂŢII DE CURS
 să familiarizeze cititorii cu problematica generală a patologiei mentale în relaţia sa cu
“sănătatea” mentală
 să treacă sumar în revistă principalele curente din psihopatologie (şi psihoterapie), ca premisă
a unei orientări elementare a cititorilor asupra temeiurilor de lucru în domeniul psihopatologiei şi
psihoterapiei
 să convingă cititorii că “nebunii sunt printre noi, în timp ce «Socola» este o instituţie pentru
oameni bolnavi”

Unitatea de curs nu îşi (poate) propune prezentarea formelor de psihopatologie întâlnite în practica
psihologică şi psihiatrică; aceasta mai ales în contextul în care, lipsită de contactul direct cel puţin
cu o parte dintre tipurile de patologie astfel trecute teoretic în revistă, o asemenea prezentare ar
rămâne sterilă şi lipsită de sens.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE
Să sprijine lectorii:
 să adopte un spirit critic şi autocritic în legătură cu utilizarea noţiunilor “normal” şi “patologic”,
“sănătos” şi “bolnav”, cu referire la sfera mentală;
 să înţeleagă şi să explice premisele conceptuale ale principalelor orientări în psihopatologie şi
psihoterapie;
 să gloseze (eventual creativ) pe marginea diverselor modalităţi de abordare a pacientului
psihiatric (psihopatologic).

EVALUARE
Examen mixt.
 PSIHOPATOLOGIE

I. INTRODUCERE

O dată cu studiul psihopatologiei va deveni evidentă, poate pentru prima dată pentru unii dintre
dumneavoastră, precaritatea epistemologică a psihologiei. Ştim, în fapt, îndeajuns de puţin despre
psihicul omenesc, despre relaţia acestuia cu creierul şi, mai general, cu corpul care îl fac posibil, încât
este aproape imposibil (aşa cum veţi vedea) să definim satisfăcător normalitatea mentală, darămite să
înţelegem cu adevărat şi să tratăm eficient patologia mentală.

Cu asemenea premise, simpla prezentare şi discutare la nivel teoretic a unora, fie şi dintre cele
mai importante, probleme din sfera psihopatologiei ne părăseşte doar în anticamera acesteia. Fără
contactul cvasi-cotidian cu o cât mai largă diversitate de suferinţe şi bolnavi nu poate fi vorba de
psihopatologie ca profesie şi nici de clinician ca profesionist; aşa cum, de altfel, formula inspirat William
Osler: “practica fără cărţi înseamnă să navighezi fără hartă; medicina [şi psihologia, de altfel] fără
bolnavi înseamnă să nu navighezi deloc”.

Bibliografia domeniului (dincolo de cea ilustrată în listele propuse studiului individual) este
extrem de generoasă (inclusiv în limba română), nu neapărat şi substanţială. O varietate de autori şi
titluri abundă pe piaţa literaturii culturale generale sau “de specialitate”, căci patologia mentală exercită,
se pare, un soi de seducţie morbidă. Orice referiri, indiferent de sursă, la (in)distincţia sănătate – boală,
normal – patologic privitor la sfera mentală sunt binevenite şi încurajate. Identificarea altor modele /
orientări decât cele prezentate este, de asemenea, recomandată.

3
ANDREI DUMBRAVĂ

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

▪ Brânzei P., 1979, Itinerar psihiatric, Iaşi, Junimea (Partea I)

▪ David D., 2003, Castele de nisip. Ştiinţă şi pseudoştiinţă în psihopatologie, Bucureşti, Tritonic
▪ Foucault M., 2000, Boala mentală şi psihologia (traducere de Gheorghiu Dana), Timişoara,
Amarcord
▪ Ionescu Ş., 1998, Paisprezece abordări în psihopatologie (traducere de Bălan B.), Iaşi, Polirom
▪ Mironţov-Ţuculescu V., Predescu V., Oancea C. (sub redacţia), 1986, Sănătatea mintală în
lumea contemporană, Bucureşti, Editura Medicală

BIBLIOGRAFIE AUXILIARĂ

▪ Foucault M., 1996, Istoria nebuniei în epoca clasică (traducere de Vasilescu M.), Bucureşti,
Humanitas
▪ Foucault M., f.a., Anormalii. Cursuri ţinute la Collège de France 1974-1975 (traducere de
Stănescu D.R.), Bucureşti, Univers
▪ Rădulescu S.M.,2002, Sociologia sănătăţii şi a bolii, Bucureşti, Nemira
▪ Săhleanu V., 1976, Concepţii despre om în medicina contemporană, Cluj-Napoca, Dacia
▪ Sontag S., 1995, Boala ca metaforă. SIDA şi metaforele ei (traducere de Sasu A.),
Cluj-Napoca, Dacia

4
 PSIHOPATOLOGIE

II. NORMALITATE ŞI PATOLOGIE, SĂNĂTATE ŞI BOALĂ,

CU REFERIRE LA SFERA MENTALĂ

Ca şi în medicina somatică, problema patologiei / anormalităţii în sfera mentală este esenţial

legată de cea a sănătăţii / normalităţii. Spre deosebire de cea dintâi, în care sunt avansaţi unii indicatori
ai normalităţii (de exemplu, limitele superioară şi inferioară ale taliei şi greutăţii corespunzătoare ori cele
ale tensiunii arteriale, evident în funcţie de sex şi vârstă), se pare că până acum n-a fost oferită (la
„Introducţiune în Psihologie” sau oriunde altundeva) nici o definire a parametrilor caracteristici omului
normal / sănătos din punct de vedere psihic (psihologic).
Din nefericire, psihologia s-a preocupat prea puţin de chestiunea normalităţii mentale umane; au
făcut-o, de-a lungul timpului, ocazional filosofia şi mai degrabă jurisprudenţa şi medicina.
Renunţând la a glosa asupra chestiunii normei în cadrul ştiinţelor, mai ales a celor socio-umane,
să trecem în revistă câteva dintre cele mai larg răspândite (de-a lungul timpului, ca şi astăzi) modalităţi,
din păcate inadecvate, de definire a normalităţii şi patologiei în sfera mentală.

II.1. CÂTEVA ERORI DE CIRCUMSCRIERE A FRONTIEREI NORMAL –

ANORMAL, SĂNĂTATE - BOALĂ

Criteriul statistic
Cea mai la îndemână propunere, susţinută şi de o aparentă aură ştiinţifică, ia în calcul o definire
statistică a normalităţii. Normalitatea ar fi nimic altceva decât ceea ce sunt cei mai mulţi dintre oameni;
pentru cei care cred în cifre, cei mai mulţi pot fi consideraţi cei pentru care parametrii urmăriţi se
încadrează între plus şi minus n deviaţii standard de la media populaţiei.
Să observăm, imediat, că înainte de a interveni calculul statistic trebuie să măsurăm ceva.
Problema este, aşadar, care anume variabile sunt definitorii sănătăţii / normalităţii mentale. Ori în
această privinţă statistica nu ne este de nici un folos. Căci, într-adevăr (aşa cum poate vă amintiţi de la
cursul cu pricina), ea nu este decât un instrument, un mijloc (relativ puternic, e drept) de ordona şi da
sens unor date numerice. Ramură specifică a matematicii aplicate, statistica este în sine lipsită de
sensuri intrinseci. Acesta este, poate, unul dintre temeiurile unei anumite “statisticofobii” în rândurile
psihologilor (mai ales a celor ‘în devenire’), interesaţi de găsirea unor explicaţii şi cauzalităţi, adică a
sensurilor rezultatelor lor de observaţie sau experimentale, pe care (din păcate) nu o poate oferi simpla
aplicare a tehnicilor şi procedeelor statistice.
Ignorând această limită esenţială, se poate ajunge la a “decreta” statisticeşte drept normală /
sănătoasă depresia (mintală) ori caria dentară.

Criteriul adaptării (sociale)

Indiferent de accepţiune (evoluţionistă, sociologică, fiziologică etc.), adaptarea presupune, la
rândul său, stabilirea unui context (se produce, în general, adaptarea ‘la ceva’) iar utilizarea eficientei

5
ANDREI DUMBRAVĂ

adaptări drept criteriu de definire a normalităţii / sănătăţii mentale, impune precizarea cadrului ce
necesită adaptarea.
Cum omul este, esenţialmente, o fiinţă socială, contextul adaptării este mediul social. Norma
socială devine, în acest mod, sistemul de referinţă, încât, in extremis, în fapt, “societatea este aceea
care decide dacă un om este nebun sau sănătos” (Willard, 1963, apud Mironţov-Ţuculescu V., 1986,
Importanţa problemei. Implicaţiile biologice, economice şi sociale ale bolilor psihice. Normalitate,
sănătate mintală, boală psihică. Rolul sănătăţii mintale şi al psihiatriei în dezvoltarea societăţii. Rolul
societăţii în asigurarea sănătăţii mintale, în Mironţov-Ţuculescu V., Predescu V., Oancea C. (sub
redacţia), Sănătatea mintală în lumea contemporană, Bucureşti: Editura Medicală).
Fără a apela la seducţia autorităţii cifrelor, criteriul adaptării este, la rândul său, nepotrivit, ba mai
mult, chiar periculos. Căci nu există nici un temei pentru a considera norma socială drept criteriu al
sănătăţii / normalităţii individuale. Mai mult, o asemenea modalitate de definire a sănătăţii mentale ar
descuraja non-conformismul, originalitatea şi, în ultimă instanţă, progresul.
Adoptarea unui asemenea criteriu este, poate, exemplară pentru ceea ce Foucault denunţa drept
intruziune a puterii (în sens sociologic) într-un domeniu ce nu îi este destinat (pentru detalii a se vedea,
de exemplu, Foucault M., f.a., Anormalii. Cursuri ţinute la Collège de France 1974-1975 [traducere de
Dan Radu Stănescu], Bucureşti: Editura Univers).
Din nefericire, aplicarea eronată a normei sociale drept criteriu de definire a sănătăţii mentale (şi,
în fapt, a unei întregi cohorte de concepte din ştiinţele socio-umane) este încă larg răspândită, cu
consecinţe adesea dramatice în unele cazuri particulare (de pildă, ‘boema’ artistică ori savanţii ‘bizari’).

Criterii “ideale” (al actualizării maxime a potenţialităţilor, al dezvoltării plenare)

Fără a friza întru-totul utopia, se poate concepe sănătatea deplină drept atingerea nivelurilor cele
mai bune sau, măcar, optime de performanţă în funcţionarea mentală pe diverse planuri (cognitiv,
afectiv, conativ).
Dincolo de larga relativitate (de la persoană la persoană şi, chiar pentru aceeaşi persoană, de la
sarcină la sarcină) a unei asemenea abordări, rămâne deschisă, în fond, problema finalităţii existenţei
umane. Idealul uman, deopotrivă ca individualitate-model şi ca finalitate a dezvoltării fiecărei fiinţe
umane, este încă o chestiune filosofică nelămurită complet (amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor,
cunoştinţele dobândite la „Introducţiune în sociologie” şi la „Introducţiune în etnologie şi antropologie”).
De altfel, mai relevant ni se pare a fi, cel puţin din perspectiva relaţiei sănătăţii cu patologia, nu
atât criteriul ideal cât mai degrabă cel minimal de sănătate.

II.2. APARENTĂ ALTERNATIVĂ:

IGNORAREA DISTINCŢIEI DINTRE SĂNĂTATE ŞI PATOLOGIE MENTALĂ –
MIŞCAREA ANTIPSIHIATRICĂ

Pornind în special de la constatarea atitudinii sociale, cel mai adesea negativă şi stigmatizantă, în
legătură cu suferinţa mentală, o serie de jurişti, psihologi (e.g., D. Rosenhan) şi chiar unii psihiatri (e.g.,
R.D. Laing, T. Szasz), au ajuns la concluzia că diversele entităţi psihopatologice nu sunt decât nişte
etichete ce se dovedesc a produce, prin improprie utilizare, din păcate mai mult rău, decât reuşesc să
contribuie concret la vindecarea bolnavului. Altfel spus, simpla diagnosticare drept schizofren ori
sinucigaş (de pildă), este atât de încărcată de conotaţii sociale negative încât beneficiile profesionale

6
 PSIHOPATOLOGIE

(psihiatrice) nu mai sunt suficiente pentru a justifica continuarea utilizării unor asemenea “etichete”
nosografice.
Rămâne îndoielnic dacă simpla renunţare la anumite cuvinte sau înlocuirea lor poate modifica
atitudinile faţă de bolnavul psihic, în timp ce, continuarea utilizării unor formulări diagnostice, asociată
eforturilor susţinute de rafinare a acestui proces, continuă să fie utilă specialiştilor nu numai pentru a se
înţelege între ei.

II.3. CÂTEVA CARACTERISTICI ALE NORMALITĂŢII

CE AR PUTEA SERVI DREPT CRITERII DE DEFINIRE A SĂNĂTĂŢII MENTALE
(ORI A ABSENŢEI PSIHOPATOLOGIEI)

O serie de parametri, intrinseci persoanei, par a reprezenta caracteristici generale ale funcţionării
normale / sănătoase, inclusiv în sfera mentală.

Autonomia
Capacitatea sistemului mental (ca şi a celui biologic) de a funcţiona relativ independent de
intervenţia altor sisteme similare, în condiţiile unei ambianţe caracterizată prin variaţii limitate şi relativ
lente ale parametrilor săi, este o proprietate generală şi necesară pentru circumscrierea normalităţii
mentale.
Acest tip de independenţă implică, la rândul său, particularităţi de autocontrol şi autoreglare a
unor întregi seturi de parametri.

Adecvarea
La acelaşi nivel de generalitate, corespondenţa (extrem de variabilă, de altfel) între reprezentările
interne pe baza cărora funcţionează sistemul mental şi realitate, şi nu doar a răspunsurile pe care
acesta le elaborează ca urmare a stimulărilor din realitate, defineşte şi ea normalitatea mentală.

Se pot, complementar, individualiza câţiva parametri ce ar putea caracteriza anormalitatea /

boala, în sfera mentală şi nu numai.

Discomfortul subiectiv
O caracteristică extrem de pregnantă a patologiei, mentale ca şi somatice, este suferinţa de
diferite intensităţi. Acesta este, de altfel, motivul principal al adresării persoanei către servicii
specializate (psihologice sau psihiatrice).
Să observăm că, adesea, suferinţa mentală rămâne ne-exteriorizată evident, uneori neclar
conştientizată chiar de către subiect.

Ineficienţa comportamentală
Asociat discomfortului dar şi independent de acesta, un grad de in-/(sub-)eficienţă a
comportamentului caracterizează boala mentală. Problema criteriului de definire a ineficienţei rămâne
deschisă; întotdeauna trebuie urmărită raportarea la niveluri, anterioare sau ulterioare (constanţa în
timp), de funcţionare (eficientă) ale acelei persoane; mai mult, trebuie avute comparativ în vedere
diversele funcţii şi procese mentale şi nu doar funcţionarea de ansamblu a psihismului.

7
ANDREI DUMBRAVĂ

TEME

1. Defectele de acomodare cristaliniană la distanţă (precum miopia sau hipermetropia) sunt

relativ frecvent răspândite în populaţie; ele limitează acuitatea vizuală şi se corectează cu ochelari
sau lentile de contact. Reprezintă acestea boli sau handicapuri? Argumentaţi!

2. Care credeţi că sunt principalele motive ale dificultăţilor întâmpinate în definirea limitelor dintre normal
şi patologic în sfera mentală?

3. Identificaţi şi alte argumente pentru a respinge criteriile statistic, al adaptării (sociale) şi “ideale”.

4. La acest moment deocamdată introductiv (câtă vreme încă nu ştiţi prea multe despre psihopatologie),
reamintiţi-vă o eventuală stare psihopatologică pe care aţi trăit-o şi încercaţi să înţelegeţi de ce aţi
încadrat-o, chiar atunci sau abia ulterior (retrospectiv), drept patologică.

5. Ce efecte credeţi că ar putea avea eliminarea etichetelor psihopatologice ale comportamentelor

umane?

8
 PSIHOPATOLOGIE

III. ABORDĂRI TEORETICE ÎN PSIHOPATOLOGIE

Înţelegând, într-o oarecare măsură, problematica circumscrierii patologicului cu referire la sfera

mentală, să considerăm drept definiţie a psihopatologiei aceea de domeniu ştiinţific ce se ocupă cu
descrierea şi diagnosticarea, înţelegerea şi explicarea, prognosticul şi controlul (tratarea), suferinţei
(patologiei) mentale.
Ca ramură a medicinii (medicina mentală / psihiatria), ea utilizează metode specifice ştiinţelor
biologice şi medicale. Ca ramură a psihologiei şi celorlalte “ştiinţe” sociale, ea se raportează la datele
asupra omului “normal”, oferind criterii particulare de validarea pentru acestea.
Un corpus imens de cunoştinţe s-a acumulat, de-a lungul timpului, privitor la suferinţele mentale
de diverse tipuri. Trecerea lor în revistă depăşeşte cu mult spaţiul şi scopul prezentului material.

MODELE ÎN ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE

În faţa unui fenomen hipercomplex, precum mintea umană, au fost avansate de-a lungul timpului
mai multe încercări de înţelegere şi explicare. Cunoscute sub numele de modele (sau, mai larg,
paradigme / orientări), ele simplifică sau limitează realitatea mentală la un set de parametri ce pot fi
descrişi satisfăcător şi care sunt consideraţi esenţiali fenomenului modelat.
Probabil cel mai vechi model al suferinţei mentale şi comportamentului patologic este cel magic /
religios. Simplificând, acesta consideră drept principala cauză a acestora influenţa demonilor (diavolilor,
în tradiţia iudeo-creştino-musulmană). Bolnavul mental este văzut ca “posedat” şi drept câmp de luptă
între acestea şi forţele divine.
Rareori, pacientul poate fi “posedat” de spirite benefice, precum în epilepsie, considerată în
antichitate drept “morbus sacer” (boala sfântă).
Controlul acestor influenţe se poate face prin apel la şamani şi vrăjitori, spirite ce pot intra în
comunicare directă cu forţele supranaturale, în încercarea de a le înţelege “intenţiile”; o dată astfel
descifrate “cererile” acestora, manifestările bolii ar trebui să dispară.
În ciuda progresului ştiinţific şi cultural, modelul magic s-a dovedit extrem de robust, putând fi
aflat şi în lumea civilizată contemporană într-o multitudine de forme implicite (de la banalul şi
omniprezentul zodiac, la magia ţigănească). De altfel, o bună parte din strategiile de supravieţuire a
modelului magic se pot regăsi, la o privire mai atentă, în cadrul multora dintre modelele cu pretenţii mai
ştiinţifice ce au înflorit în psihopatologia şi psihoterapia actuală (a se vedea în continuare).

TEMĂ

Identificaţi principalele avantaje şi limite ale modelului magic / religios în psihopatologie.

9
ANDREI DUMBRAVĂ

1. ORIENTAREA BIOLOGICĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Conform modelului biologic, la baza producerii comportamentelor anormale stau modificări
morfologice sau funcţionale ale sistemului nervos; în consecinţă, cel mai adecvat tratament al acestora
se adresează laturii biologice (somatice / cerebrale) a individului uman.

Scurt istoric
Prefigurată încă de Hippocrat (părintele medicinii), concepţia biologică asupra suferinţei mentale
cunoaşte un avânt deosebit de-a lungul secolelor XVII şi XVIII, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor moderne,
fiind puternic susţinut, apoi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada naşterii psihiatriei ca domeniu
distinct de abordare a tulburărilor mentale.
Cunoscând nuanţări diverse (precum, psihobiologia sau organodinamismul), psihopatologia
biologică domină o bună parte a practicii psihiatrice contemporane.
Câţiva reprezentanţi importanţi: A. Meyer, H. Ey

Principale repere
Abordarea biologică a suferinţei mentale porneşte de la premisa că psihismul, normal sau
patologic, este fundamental legat de organizarea şi funcţionarea sistemului nervos.
Numeroase cauze biologice determină tulburări de comportament şi adesea se poate stabili o
corelaţie directă între o anumită leziune (tumorală, traumatică, vasculară) a sistemului nervos şi diferite
manifestări psihopatologice (cognitive, afective, conative). Alteori, chiar în absenţa unei leziuni
cerebrale evidente imediat, perturbări subtile ale balanţei neuromediatorilor pot explica o serie de
manifestări cum ar fi cele din cursul tulburărilor afective (depresie, manie, tulburare bipolară),
schizofrenie, boala Parkinson. În unele cazuri nu este vorba despre o modificare cantitativă a unui
neuromediator ci de alterarea funcţiei receptorilor acestuia (de exemplu, una dintre direcţiile actuale de
cercetare în schizofrenie porneşte de la constatarea existenţei în acest caz a unui număr crescut sau
unei hiperexcitabilităţi a receptorilor postsinaptici ai dopaminei).
Mai mult, pentru unele dintre aceste modificări morfologice sau funcţionale au fost identificate
unele explicaţii genetice. Se ştie că echipamentul genetic al individului îşi pune amprenta asupra
parametrilor unor activităţi şi procese mentale (inteligenţă, personalitate) (amintiţi-vă, în măsura
posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la „Introducţiune în psihologie” şi la „Psihologia dezvoltării”); în mod
similar, s-a descris o predispoziţie genetică pentru schizofrenie, delincvenţă, alcoolism, tulburare
bipolară şi chiar un determinism genetic clar pentru unele forme de retardare mentală.

Exemplificări
Boala Parkinson
Genetică: Studiile realizate pe gemeni monozigoţi şi dizigoţi ai pacienţilor parkinsonieni au arătat
că nu există transmitere genetică de tip mendelian. Mai recent, însă, studii realizate prin tomografie cu
emisie de pozitroni, care permite diagnosticul bolii în stadiul preclinic (prin aprecierea integrităţii
terminaţiilor dopamino-striatale), arată o concordanţă semnificativă: 4 din 10 în cazul monozigoţilor şi 2
din 7 în cazul dizigoţilor. Pe de altă parte, studiile familiale arată existenţa unui număr anormal de
subiecţi afectaţi de boală Parkinson de-a lungul mai multor generaţii, aceasta sugerând posibilitatea
unei transmiteri autosomal dominante, cu penetranţă scăzută.

10
 PSIHOPATOLOGIE

Neuropatologie: Boala Parkinson se datorează distrugerii, relativ selective, a neuronilor

dopaminergici ai căii nigro-striate (ce ia naştere în pars compacta a substanţei negre şi sfârşeşte în
striatum) (amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la „Neuroştiinţe”). Există, însă, în
această boală şi leziuni neuronale non-dopaminergice: ale neuronilor serotoninergici ai rafeului (care ar
explica apariţia depresiei), a neuronilor colinergici din nucleii pedunculo-pontini şi nucleul bazal Meynert
(care ar explica tulburările cognitive), noradrenergici din locus coeruleus, adrenergici din segmentele
medulare C1, C2.
Biochimie: Deficitul de dopamină, secundar distrugerii neuronilor dopaminergici, are ca efect
blocarea rolului inhibitor al căii nigro-striate asupra activităţii neuronilor colinergici şi apariţia unei
hiperactivităţi a acestora. Substituţia activităţii dopaminei prin preparate de L-Dopa sau agonişti
dopaminergici, ca şi inhibarea activităţii colinergice, prin anticolinergice, ameliorează simptomatologia
bolii Parkinson.

Schizofrenia
Genetică: Studiile familiale arată că riscul estimat de apariţie a schizofreniei când unul dintre
părinţi este afectat variază între 7 şi 17% şi creşte la 40% când ambii părinţi sunt schizofreni; riscul
scade la 5% în cazul rudelor de gradul doi. Cercetările pe gemeni arată o concordanţă de 50-60% în
cazul monozigoţilor şi de 15-20% pentru dizigoţi.
Studiile de adopţie arată că riscul unui copil născut din părinţi schizofreni şi crescut în familii ne-
schizofrene este de 11%.
Astfel de rezultate sugerează că factorii genetici reprezintă doar unul dintre elementele etiologice
ale schizofreniei.
Neuropatologie: Creierul pacienţilor schizofrenici poate prezenta următoarele modificări: dilatare
ventriculară şi lărgirea şanţurilor corticale, leziuni ale sistemului limbic (reducerea volumului tisular,
anomalii citoarhitectonice), leziuni ale talamusului (pierderi celulare), modificări citoarhitectonice în lobii
frontal şi temporal, absenţa unor asimetrii structurale normale în unele regiuni corticale. Aceste
modificări, totuşi subtile comparativ cu cele caracteristice bolilor neurodegenerative, nu sunt progresive
dar sunt prezente precoce în cursul vieţii. Ele par a fi marker-i ai unor tulburări de dezvoltare a
creierului, ce devine, astfel, vulnerabil sub acţiunea unor factori adiţionali.
Studii realizate prin tomografie cu emisie de pozitroni şi tomografie prin emisie de foton unic au
evidenţiat, de asemenea, anomalii ale metabolismului cerebral al glucozei în diferite arii corticale, mai
ales la pacienţii ce prezintă simptome negative.
Biochimie: Teoria dopaminergică, ce invocă existenţa la pacienţii schizofreni a unui exces al
activităţii dopaminei (fie prin eliberarea excesivă a acesteia la nivelul spaţiului presinaptic, fie prin
hiperactivitate a receptorilor postsinaptici), este susţinută şi de o serie de dovezi farmacologice:
neurolepticele (substanţe ce blochează receptorii dopaminergici) determină ameliorări ale fenomenelor
psihoproductive ca şi a stării timice; amfetaminele (care cresc activitatea dopaminei) pot induce stări
asemănătoare unei schizofrenii paranoide la indivizi normali; preparatele de L-Dopa (care substituie
depleţia de dopamină) pot induce tulburări similare schizofreniei la parkinsonieni.
Pe lângă anomaliile activităţii dopaminergice, s-au evidenţiat la pacienţii schizofreni disfuncţii ale
sistemeleor noradrenergic, serotoninergic, ale aminoacizilor neurotransmiţători (acidul glutamic, acidul
gama amino butiric) dar semnificaţia acestora rămâne încă incomplet cunoscută.

11
ANDREI DUMBRAVĂ

Deschideri terapeutice
Psihofarmacoterapia: “Psihofarmacologia este deopotrivă cea mai veche şi cea mai nouă ramură
a farmacologiei” (Schild H.O., 1968, Prefaţă, în Shepherd M., Lader M., Rodnight R., Clinical
Psychopharmacology, Philadelphia: Lea & Febiger). Efectele psihotrope (asupra funcţionării mentale)
a multor substanţe naturale au fost cunoscute şi utilizate (în special în cursul ceremoniilor religioase) din
timpuri străvechi; aşa este, de pildă, cazul efectelor frunzelor arborelui de coca, mestecate de
amerindienii din zonele înalte ale Anzilor cu multă vreme încă înaintea descoperirii Americii.
Descoperirea unor perturbări biochimice ce caracterizează boala mentală a permis sintetizarea
unor substanţe (medicamente) care să modifice specific (“să corecteze”) astfel de excese sau deficite şi
să re-echilibreze balanţele dereglate ale unor neuromediatori. Deşi cele mai multe dintre acestea nu
vindecă practic suferinţele pacienţilor (în sensul că nu le redau acestora starea de sănătate dinaintea
instalării bolii), ele reuşesc să amelioreze satisfăcător o bună parte dintre simptomele cele mai
constrângătoare ale bolilor (precum halucinaţiile sau ideaţia delirantă): aşa de exemplu,
benzodiazepinele (precum Diazepamul) diminuă anxietatea de intensitate medie (dar nu şi pe cea din
cursul schizofreniei); alte clase de medicamente (precum fenotiazinele, neurolepticele) influenţează
favorabil manifestările schizofreniei; în fine, administrarea de L-Dopa ameliorează simptomatologia bolii
Parkinson.

Psihochirurgia: Beneficiind la naşterea sa de acordarea unui Premiu Nobel pentru Medicină şi

Fiziologie (lui Egas Moniz, în 1949, “pentru descoperirea valorii terapeutice a leucotomiei în anumite
psihoze”), o dată cu descoperirea primelor neuroleptice chirurgia psihiatrică (psihochirurgia) cunoaşte,
totuşi, un declin important, în special ca urmare a ireversibilităţii consecinţelor sale.
În cazuri minuţios selectate (pacienţi la care psihofarmacologia rămâne ineficientă în ciuda
încercării unor multiple combinaţii de substanţe) şi în beneficiul clar al bolnavului, psihochirurgia rămâne
o intervenţie “de ultimă speranţă”, ce nu trebuie însă evitată nejustificat (a se vedea pentru detalii
Dănăilă L., Golu M., 1988, Chirurgie psihiatrică. Posibilităţi şi limite, Bucureşti: Editura Academiei
Republicii Socialiste România).

Câteva avantaje ale modelului biologic în psihopatologie

În plan teoretic (episemologic), orientarea biologică beneficiază de validarea dată de rezultatele
unor ştiinţe mai “mature” precum biologia şi medicina.
În plan practic, identificarea postbelică, pe baza modelului biologic, a unor variate clase de
substanţe psihotrope a “umanizat” substanţial asistenţa acordată bolnavului psihic.
Să menţionăm că rezultatele obţinute prin utilizarea acestor procedee biologice sunt practic
inaccesibile oricăror tehnici propuse de abordările alternative: nici psihoterapia cognitiv-
comportamentală, nici intervenţiile socio-culturale nu reuşesc să “elibereze” pacientul psihiatric de
severitatea unor simptome precum halucinaţia sau delirul (uneori nici de simptome mai puţin grave
precum cele anxioase sau depresive).

Câteva limite ale modelului biologic în psihopatologie

Un grad oarecare de reducţionism domină întreaga abordare biologică în psihologie şi
psihopatologie. Multe dintre abordările terapeutice rămân rudimentare şi grosiere, însoţindu-se de
efecte adverse deloc neglijabile.

12
 PSIHOPATOLOGIE

Adesea modelul biologic a luat în considerare unidirecţional determinismul bio-psihologic,

ignorând în mare măsură relaţia reciprocă de influenţare a biologicului de către mediu (fizic, biologic dar
mai ales socio-cultural).
Orientarea biologică în psihopatologie este urmată, cel mai adesea nejustificat, de concepţiile
implicite pe de o parte a lipsei de răspundere (discernământ, în termeni medico-legali) a bolnavilor
pentru comportamentul lor, pe de alta a prezenţei unui grad de neajutorare a acestora în privinţa
propriei psihopatologii, legitimându-se, în acest mod, impunerea coercitivă, în anumite situaţii, a
tratamentului.

TEME

1. Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării biologice în psihopatologie.

2. Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului biologic cu cele ale celorlalte modele
prezentate.

2. ORIENTAREA SOCIO-CULTURALĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Opusă modelului biologic este orientarea socio-culturală în psihopatologie. Aceasta consideră

drept esenţiale generării şi menţinerii diverselor forme de psihopatologie influenţa unei serii de factori
socio-culturali de mediu.

Scurt istoric
Sub denumirea de psihiatrie socială, curentul socio-cultural se cristalizează către sfârşitul şi
imediat după Primul Război Mondial, în general ca o expresie a eclectismului abordărilor suferinţei
mentale. După o perioadă de stagnare, el este reluat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial,
cunoscând după sfârşitul acestuia o dezvoltare susţinută.
Evitând excesele, mai ales de natură explicativă, psihopatologia socială ar putea valorifica pe larg
poziţia sa interdisciplinară (la frontiera dintre psihologie, sociologie şi medicină / psihiatrie).
Câţiva reprezentanţi importanţi: R.Bastide, M.Jones

Principale repere
Se consideră, în general, două dominante ale concepţiei socio-culturale în psihopatologie
(Heuyer, 1970, apud Ionescu Ş., 1998, Paisprezece abordări în psihopatologie [traducere de Bălan B.],
Iaşi: Polirom): cea “clasică” urmăreşte efectele bolii mentale asupra integrării socio-culturale a
bolnavului, altfel spus, are în vedere consecinţele sociale ale bolii; o a doua “paradigmă” ia în calcul
rolul mediului social în producerea bolii mentale, altfel spus, etiologia socială a (sociogeneza) suferinţei
mentale.

Exemplificări
“Rolul de bolnav”
O posibilă consecinţă socială a bolii (în general) este asumarea “rolului de pacient” în care o
persoană ajunge în mod fortuit; aceasta se întâmplă în special drept consecinţă a sesizării posibilităţii
de a obţine o serie de avantaje (beneficii secundare) din chiar statutul de bolnav (precum dreptul de a fi

13
ANDREI DUMBRAVĂ

scutit de muncă şi de unele obligaţii sociale, privilegiul de a se afla în centrul atenţiei); în cazul
psihopatologiei, prin asumpţia tacită a unei consecinţe a modelului biologic privitor la boală în general
(vide supra), în schimbul acestor avantaje, pacientului nu i se cere, câteodată, nici chiar complianţa
adecvată în efortul terapeutic.
Măsura în care adoptarea “rolului de bolnav” reprezintă o conduită adaptativă sau poate fi privită
ea însăşi ca o formă de patologie mentală (tulburare factice, în clasificările nosografice actuale) rămâne
deschisă.

Sociogeneza psihopatologiei
Sărăcia, împreună cu stigmatele sale culturale (proximitate excesivă şi promiscuitate, violenţă
intra- şi extra-familială, dependenţă, neajutorare, marginalitate) dar probabil şi cu un grad mai ridicat de
toleranţă pentru diverse forme de psihopatologie a fost asociată cu o incidenţă crescută a diverselor
forme de psihopatologie (inclusiv alcoolismul şi consumul de droguri).
Să remarcăm faptul că sărăcia (ca, de altfel, mulţi dintre parametrii sociali pretinşi factori etiologici
în psihopatologie) este doar corelată diverselor suferinţe mentale, o relaţie cauzală de determinism fiind
departe de a fi fost stabilită (amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la ‘Statistică
psihologică’ asupra diferenţelor dintre studiile de tip corelaţional şi cele de tip determinist). Rămâne,
aşadar, neclar dacă psihopatologia este cauzată de sărăcie ori dacă adeseori nu poate fi, mai degrabă,
cauza sărăciei.

Deschideri terapeutice
Socioterapiile
(pentru unele detalii, în limba română, a se vedea Dobrin Tamara, Constantinescu Paula,
1985, Socioterapiile şi ergoterapia, în Ionescu G., Bejat M., Pavelcu V. (red.), Sinteze de
psihologie contemporană: Psihologie clinică, Bucureşti: Editura Academiei Republicii
Socialiste România)

Consecinţă naturală a concepţiei sociogenetice asupra psihopatologiei, orientarea socio-culturală

consideră o abordarea similară în terapia suferinţelor mentale.
Punând accent pe reinserţia (eventual reintegrarea) socială a bolnavului psihic drept justificată
finalitate a oricărei terapii, socioterapiile de diverse tipuri şi orientări valorifică resursele potenţial
sanogene ale grupului (amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la „Psihologie
socială”).

Psihodrama
Concepută de Jacob Moreno prin analogie cu teatrul, psihodrama este una dintre primele
varietăţi de terapie de grup. În cadrul acesteia, pacientul joacă, în faţa şi împreună cu colegi de
suferinţă, propriul său rol dramatic. Crearea atmosferei de improvizaţie scenică este considerată
îndeajuns de securizantă pentru pacient, încât să îi îngăduie exprimarea relativ liberă a trăirilor şi
gândurilor sale cele mai angoasante, în timp ce în cursul jocului de rol, poate explora diverse modalităţi
ipotetice de “rezolvare” a acestora. Prezenţa încurajatoare a celorlalţi stimulează trăirea empatică a
rolului fiecărui participant.

14
 PSIHOPATOLOGIE

Câteva avantaje ale modelului socio-cultural în psihopatologie

Abordarea socio-culturală (re)pune în contextul adecvat fiinţa umană, chiar atunci când aceasta
se află în situaţia limită a bolii. Altfel spus, urmăreşte consecinţele suferinţei mentale asupra relaţiilor
sale cu cei din jur, de la cei apropiaţi până la instituţii şi factori de decizie.
Readuce, de asemenea, în discuţie rolul modulator al diverşilor parametri socio-culturali în
nuanţarea expresiei clinice a suferinţei mentale.

Câteva limite ale modelului socio-cultural în psihopatologie

Bună parte dintre datele pe care se sprijină orientarea socio-culturală în psihopatologie sunt
obţinute prin studii corelaţionale (vide supra), astfel că sociogeneza suferinţei mentale este, în fapt, în
mare măsură doar ipotetică.
Mai mult, modelul socio-cultural rămâne prea general, nereuşind să explice particularităţile
individuale în producerea şi menţinerea diverselor varietăţi de patologie mentală; altfel spus, este
incapabil de diagnostic şi prognostic în cazurile concrete ale bolnavilor mental.

TEME

1. Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării socio-culturale în psihopatologie.

2. Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului socio-cultural cu cele ale celorlalte

modele prezentate.

INTERMEZZO:
biologic versus socio-cultural în psihopatologie

Cel puţin în istoria lor recentă, modelele biologic şi socio-cultural au avut raporturi reciproce mai
degrabă polemice şi exclusiviste, în mare măsură drept reflectare profesională a dilemei filosofice
somatic (corporal) versus psihic (mental) (amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la
„Introducţiune în Filosofie / Epistemologie”).

Principale opoziţii între orientările biologică şi socio-culturală în psihopatologie

cauza disfuncţionalităţii
scopul terapiei
tehnica terapeutică
poziţia terapeutului
poziţia ‘consumatorului’ [de
terapie]
susţinere ştiinţifică
după Comer R.J., 1998 (3rd
modelul biologic modelul socio-cultural
alterare biologică (morfologică dereglare familială sau socială
sau funcţională) generală
remediere biologică refacerea sistemului familial sau
social
intervenţie biologică intervenţie socială
doctor facilitator social
pacient client
înaltă modestă - moderată
ed.), Abnormal Psychology, New York: W.H.Freeman and Company

Interacţiunea relativ contradictorie a celor două abordări a condus până în prezent la oneste re-
evaluări ale unora dintre practicile specifice modelului biologic (aşa este, de exemplu, cazul limitării
utilizării psihochirurgiei în favoarea psihofarmacologiei) şi la o practic nestăvilită proliferare a orientărilor

15
ANDREI DUMBRAVĂ

socio-culturale (a se vedea, în continuare), în încercarea de a propune un contracandidat (din păcate

mereu de neatins, pare-se) pe măsura modelului biologic.

TEMĂ

Pornind de la exemplele oferite în tabelul ce compară abordările biologică şi socio-culturală,

identificaţi alte elemente de diferenţă (sau, alternativ, de asemănare) dintre acestea.

Unele soluţii de compromis

în disputa biologic versus socio-cultural în psihopatologie

În spiritul contemporan al căutării consensului, s-au propus – inevitabil – unele formule de

compromis în explicarea stărilor psihopatologice: teoria diateză-stres (e.g., Meehl P.E., 1962, American
Psychologist, 17, 827), modelul bio-psiho-social (e.g., Brânzei, 1970, Revista Medico-Chirurgicală,
LXXIV, 1023; Engel G.L., 1977, Science, 196, 129).

Teoria diateză-stres în psihopatologie

Estompând tăria argumentelor de tip cauzal ale abordării biologice şi amplificând, oarecum,
sugestiile corelative ale celei socio-culturale, aceasta consideră că un comportament psihopatologic (de
la alcoolism la schizofrenie) poate fi explicat ca urmare a conjugării nefaste a efectelor unei predispoziţii
către anormalitate / boală (“diateza”) cu cele ale unor circumstanţe ambientale (stresori) ce potenţează
developarea şi dezvoltarea acelei predispoziţii; prezenţa izolată fie a stresorilor (în absenţa
predispoziţiei) fie a predispoziţiei (în absenţa stresorilor) nu se manifestă comportamental ca suferinţă
mentală.
Se oferă astfel şansa explicării marii variabilităţi a constatării psihopatologiei în viaţa cotidiană,
oferindu-se astfel un răspuns aparent mulţumitor unor nelămuriri de tipul: ‘de ce dintre mai mulţi oameni
supuşi unor circumstanţe socio-culturale relativ comune doar unii dezvoltă o suferinţă mentală?’ şi ‘de
ce dintre diverşi membrii ai unei aceleiaşi familii (uneori chiar dintre fraţi gemeni), având aşadar o
ereditate biologică relativ comună, doar unii suferă de tulburări mentale?’.
Câţiva reprezentanţi importanţi: P.E. Meehl, B. Spring, J. Zubin

Modelul bio-psiho-social în psihopatologie

Reunirea abordărilor biologică şi psiho-socială într-o formulă concesivă hibridă, cu pretenţii de
exhausitivitate, a condus la modelul bio-psiho-social (bio-psiho-socio-cultural). Acesta propune
amalgamarea celor două abordări, cu avantajele şi limitele fiecăreia, într-o viziune cuprinzătoare (nu şi
mai explicită) asupra psihopatologiei.
Larg adoptat în prezent, termenul bio-psiho-social se dovedeşte “utilizat frecvent într-un mod
neglijent, vag şi nefolositor” (Ayd F.J. jr, 1995, Lexicon of Psychiatry, Neurology, and the
Neurosciences, Baltimore: Williams and Wilkins).
Câţiva reprezentanţi importanţi: P. Brânzei, G. Engel

TEME

Cântăriţi posibilităţile şi beneficiile reconcilierii abordărilor biologică şi socio-culturală în

psihopatologie (şi în psihologie şi ştiinţele sociale în general). Precizaţi limitele şi avantajele
teoriei diateză-stres şi modelului bio-psiho-social în psihopatologie.

16
 PSIHOPATOLOGIE

3. ORIENTAREA ETNO-ANTROPOLOGICĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Acceptarea în întregime, prin reducere la absurd, a modelului socio-cultural, a influenţei cauzale

exclusive a factorilor de mediu în determinismul psihopatologiei, dă naştere problemei universalităţii
entităţilor acesteia. Construit în cea mai mare parte în Europa şi Nord-America, edificiul psihopatologiei
s-ar putea dovedi limitat doar la acest context socio-cultural; constatarea unei asemenea limitări zonale
ar reprezenta un argument cu mare greutate în favoarea orientării socio-culturale, transformând modelul
etno-antropologic, in extremis, într-o versiune particulară (“colonială” sau trans-culturală) a celui socio-
cultural.

Scurt istoric
Bogăţia şi pitorescul studiilor antropologice ale începutului de veac XX (amintiţi-vă, în măsura
posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la „Introducţiune în sociologie” şi la „Introducţiune în etnologie şi
antropologie’” au stimulat primele problematizări etno-antropologice în psihopatologie. Deopotrivă Freud
şi Kraepelin au fost interesaţi de universalitatea aplicabilităţii sistemelor lor teoretice (psihanalitic,
respectiv nosografic).
De la demersurile izolate ale exploratorilor, abordarea etno-antropologică a devenit treptat, după
cel de-al Doilea Război Mondial, cadrul general de lucru pentru organisme internaţionale, precum
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, dar şi naţionale (din ţări cu un multiculturalism pronunţat), precum
Asociaţia Psihiatrică Americană.
Câţiva reprezentanţi importanţi: G. Bateson, G. Devereux

Principale repere
Abordarea etno-antropologică porneşte de la necesitatea studierii oricărei forme de
psihopatologie în contextul cultural în care aceasta se manifestă.
Extrem de complicată şi, în mare măsură, limitată, abordarea unei culturi de către cercetători
aparţinând unei alte culturi, se poate realiza (cel puţin teoretic) în două maniere, oarecum
complementare: dinspre cultura cercetătorului şi cu intenţia “extragerii” şi valorificării elementelor
comune celor două culturi (prezumtiv comune tuturor culturilor), pe de o parte, şi, pe de alta, cât mai
mult cu putinţă, din interiorul culturii cercetate, încercând înţelegerea acesteia în propriul său spaţiu
conceptual şi evitându-se raportări forţate a unor elemente mai mult sau mai puţin similare ale culturii
cercetătorului; pornind de la o analogie lingvistică, prima abordare, “universalistă”, a fost denumită
“etică” (neologism cu sens diferit de omonimul larg răspândit), secunda a fost numită “emică” (a se
reaminti cunoştinţele dobândite la „Introducţiune în sociologie” şi la „Introducţiune în etnologie şi
antropologie”).

Exemplificări
Psihopatologie circumscrisă cultural
O varietate de sindroame “legate de cultură” au fost descrise în legătură cu populaţii de pe
diverse meridiane (pentru o listă a celor mai importante, a se vedea American Psychiatric Association,
2000, Manual pentru Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a IV-a [DSM IV] [traducere de
Marin Stancu], Bucureşti: Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România [Anexa I]).
Dintre cele mai popularizate sunt malaezianul (şi sud-est asiaticul, de altfel) amok, episod
psihotic de hetero- şi auto-agresivitate, mergând până la omucidere, japonezul taijin kyofusho, varietate
de fobie socială în contextul nipon al unor norme draconice privitoare la prezenţa socială sau mult mai
larg răspânditul (în Orientul Îndepărtat, din Siberia până în Malaysia) latah, stare disociativă tranzitorie,
similară transei hipnotice, apărută, în general, ca răspuns la o spaimă bruscă.

17
ANDREI DUMBRAVĂ

Deşi nemenţionată printre sindroamele “legate de cultură”, anorexia nervoasă pare a fi specifică
aproape exclusiv tinerelor femei din culturile vestice (europeană şi nord-americană) (există, pe de altă
parte, câteva sugestii că aceasta începe să fie identificată şi la populaţii orientale, posibil în mare
măsură ca efect al globalizării anumitor aspecte ale “culturii” de consum) (pentru detalii, în limba
română, a se vedea Joja O., 2004, Psihosomatica între medicină şi cultură. O abordare cognitiv-
comportamentală a tulburărilor de alimentaţie, Bucureşti: Paideia); se caracterizează printr-un
comportament alimentar particular, de auto-înfometare şi prin exacerbarea activităţilor motorii cu virtuţi
catabolice, ca urmare a dorinţei de a atinge şi menţine o greutate cu mult mai mică decât cea
corespunzătoare vârstei şi dezvoltării somatice (staturale).

Relativism etno-cultural în cazul neurasteniei

(după Mihăilescu V., 2000, Sănătate mintală, boală, cultură, în Prelipceanu D., Mihailescu
R., Teodorescu R. (editori), Tratat de sănătate mintală, volumul I, Bucureşti: Editura
Enciclopedică)
Situaţie oarecum rară în istoria psihopatologiei, neurastenia (psihastenia) pare să fi fost descrisă
întâia dată (în a doua jumătate a veacului al XIX-lea) nu de către europeni ci de către americanul
George Beard, care o şi consideră iniţial a fi tipică societăţii americane, dominată de industrializare şi
modernizare accentuate dar lipsită de influenţa stabilizatoare a unei tradiţii solide. Ea face apoi “carieră”
în psihopatologia de pe ambele maluri ale Atlanticului, devenind o afecţiune oarecum “la modă” în
special în rândul intelectualităţii; cade, după aceea, în desuetudine (uşoară iniţial, mai accentuată în
special după al Doilea Război Mondial), ajungând, în cele din urmă (după un secol de la descrierea
iniţială), la excluderea sa din rândul entităţilor psihopatologice oficiale ale Asociaţiei Americane de
Psihiatrie (a se vedea American Psychiatric Association, 1993, Manual pentru Diagnostic şi Statistică a
Tulburărilor Mentale, ediţia a III-a revizuită [DSM III-R] [traducere de Marin Stancu], Bucureşti: Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România).
În ciuda acestui declin ulterior, în perioada sa “de glorie”, neurastenia “a migrat” în Asia (devenind
“shenjing shu(a)iruo” în China şi “shinkei suijaku” în Japonia), unde i s-au identificat particularităţi locale
şi unde ajunge rapid să capete o poziţie privilegiată în cadrul psihopatologiei. În Japonia, este
“revendicată” de Shoma Morita, drept formă specific japoneză de configuraţie de personalitate,
dominată de nervozitate (echivalentă oarecum nervozismului descris după o jumătate de veac de Hans
Jurgen Eysenck), pentru modificarea căreia concepe o abordare psihoterapeutică, cu rădăcini budiste,
devenită celebră, în special în rândul specialiştilor nord-americani, sub numele de Terapie Morita. În
China, neurastenia este, de asemenea, adoptată cu particulară convingere şi asumată, după al Doilea
Război Mondial, ca veritabilă patologie socială de către autorităţile comuniste.

Deschideri terapeutice
Terapie transculturală
Mare parte dintre substanţele utilizate ca medicamente pentru diverse forme clasice de
psihopatologie se dovedesc a avea eficienţă, atunci când sunt adecvat prescrise, pentru afecţiuni
similare, indiferent de meridianul sau paralela geografice.
Dimpotrivă, multe dintre abordările terapeutice non-biologice de diverse orientări, întâmpină
dificultăţi majore de acceptare sau chiar de comprehensiune în diverse culturi, mai puţin sofisticate ori
cu alte dominante decât cea “vestică” (europeană şi nord-americană), ce le-a lansat.

18
 PSIHOPATOLOGIE

Câteva avantaje ale modelului etno-antropologic în psihopatologie

Relativismul orientării etno-antropologice atrage atenţia asupra limitelor instrumentelor de
diagnostic şi măsurare în psihopatologie ca şi asupra unor probleme conceptuale şi semantice în
definirea unor entităţi psihopatologie.
Deschide spre investigaţie şi înţelegere o serie de probleme particulare ale lumii contemporane,
precum psihopatologia imigranţilor (voluntari) sau refugiaţilor ori a familiilor (şi colectivităţilor, în general)
multiculturale.
Abordarea etno-antropologică readuce în prim-planul preocupărilor actuale problema unor
psihopatologii şi psihoterapii pre-ştiinţifice, inventariind sindroame “legate de cultură” şi tehnici de
vindecare descoperite spontan de persoane adesea primitive cultural.
Câteva limite ale modelului etno-antropologic în psihopatologie
Largi studii epidemiologice, realizate de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (pentru sumare
detalii a se vedea Ionescu Ş, 1998, Paisprezece abordări în psihopatologie [traducere de Bălan B.], Iaşi:
Polirom), au constatat că dincolo de o serie de sindroame psihopatologice circumscrise cultural,
entităţile psihiatrice tradiţionale (precum isteria sau schizofrenia) sunt uimitor de similare ca manifestări,
într-o varietate de populaţii, de pe diverse continente. Se înţelege astfel că orice modele relativiste de
tip socio-etno-cultural se dovedesc limitate în psihopatologie.
Ca în orice alt domeniu, şi în psihopatologie exagerarea diversităţii (adesea în detrimentul
generalităţii) forţează orice demers la localism şi restrânge posibilităţile de comunicare şi comparare a
rezultatelor. Accentuează, de asemenea, riscul “descoperirii” unor entităţi psihopatologice “pseudo-
legate de cultură”, ce se vor dovedi ulterior simple variaţii, îmbogăţite de coloraturi locale, ale unor
tulburări mentale consacrate (vide supra cazul neurasteniei).

TEME

Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării etno-antropologice în psihopatologie.

Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului etno-antropologic cu cele ale celorlalte

modele prezentate.

4. ORIENTAREA COMPORTAMENTALISTĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Comportamentele (iar nu stările psihopatologice) sunt, conform modelului comportamentalist
(behaviorist), rezultatul mecanismelor generale ale învăţării; învăţarea este, aşadar, un proces neutru
valoric, ce conduce la achiziţionarea şi menţinerea nu doar a unor comportamente şi conduite dezirabile
ci şi a unora disfuncţionale. Un proces adecvat de “dezvăţare” ar putea oferi soluţia terapeutică pentru
astfel de probleme psihopatologice.
Scurt istoric
Orientarea comportamentalistă în psihopatologie reprezintă extinderea firească a behaviorismului
din psihologia generală (amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la „Istoria
Psihologiei” şi la „Introducţiune în Psihologie”).
Pornind de la teoretizările lui John B. Watson şi de la rezultatele experimentelor asupra
animalelor ale lui Ivan P. Pavlov, unii cercetătorii (de exemplu, M.C. Jones) au conceput în anii ’20 ai
veacului XX o serie de tehnici, în mare măsură experimentale, de modificare a comportamentului uman
pe baza condiţionării.

19
ANDREI DUMBRAVĂ

Pe măsura apariţiei şi dezvoltării lor, condiţionarea operantă (Skinner) sau modelarea (prin
observare şi imitaţie) (Bandura) au fost aplicate comportamentului patologic, inclusiv manipulării sale,
cu scop terapeutic.
Câţiva reprezentanţi importanţi: A. Bandura, H.J. Eysenck, J. Wolpe

Principale repere
Ignorând, ca de altfel întreaga paradigmă comportamentalistă (behavior-istă), orice explicaţii de
ordin psihologic (psihicul şi creierul fiind asimilate unei “cutii negre”, opace cunoaşterii), orientarea
comportamentalistă în psihopatologie are în vedere doar problematica învăţării, a relaţiei funcţionale
între o anumită stimulare şi comportamentul (patologic, uneori) pe care aceasta îl generează.
Într-adevăr, diverse studii (pornind încă de la Pavlov) au putut (re-)crea în laborator, prin simple
manipulări behavioriste, adevărate “nevroze experimentale”; se demonstrează, în acest mod, că o parte
dintre comportamentele patologice pot fi produse prin condiţionare (clasică sau operantă) ori chiar prin
elementara observaţie şi imitaţie.
Pe de altă parte, câteva tipuri de comportamente patologice (precum diverse anxietăţi, fobii sau
obsesii) pot fi rapid şi relativ eficient tratate prin simpla manipulare a asocierii unor factori (stimuli)
ambientali relevanţi.
Exemplificări
Fobiile
Fobia desemnează teama intensă şi (aparent) iraţională în raport cu un obiect, o fiinţă, o locaţie
sau o circumstanţă, nejustificată de caracteristicile acestora în sine; astfel de tematici fobice (stimuli
fobogeni) pot fi, de exemplu, apa [acvafobie], câinii [canofobia], spaţiile înguste [claustrofobia],
singurătatea [eremofobia]. Desigur, unele cazuri particulare dintre acestea (de pildă, apele adânci şi
repezi, căţele cu pui mici, aglomeraţiile) pot fi periculoase dar ele rămân oarecum atipice şi nu justifică
numaidecât generalizarea unei stări de teamă în legătură cu ele.
Tocmai acest caracter iraţional al trăirii fobice este pus la îndoială de modelul comportamentalist.
Acesta consideră că producerea unei fobii este inteligibilă şi explicabilă, dacă se acordă suficientă
atenţie anamnezei. Cel mai adesea se constată (iar atunci când nu se poate developa o astfel de
constatare, ea se prezumă) că persoana fobică s-a confruntat cândva cu stimulul fobogen şi această
confruntare s-a însoţit de trăiri extrem de neplăcute (durere fizică, spaimă intensă, ameninţare majoră).
O asemenea asociere (fie ea clasică pavloviană ori operantă skinneriană ori simplu imitativă) între
stimul şi astfel de trăiri poate conduce rapid la generalizare, printr-un mecanism adecvat de învăţare,
chiar în condiţiile absenţei complete sau a unui număr redus de repetări, dată fiind intensitatea acestor
trăiri. Printr-o astfel de mediere, o stare psihopatologică aparent iraţională apare drept rezultat al unui
proces psihofiziologic comun (învăţarea) dar însoţit de consecinţe oarecum excesive.
Într-o asemenea viziune, tratarea unei fobii presupune “inversarea” procesului de învăţare prin
tehnici de desensibilizare sistematică (expunere graduală, în stare de relaxare [indusă eventual prin alte
procedee], la reprezentări aproximative [eboşe], din ce în ce mai rafinate, ale stimulului fobogen), de
contracondiţionare (asociere a stimulului fobogen cu inducerea unor stări plăcute, până la diminuarea
sau chiar anularea asocierii acestuia cu stările neplăcute) etc.
Deschideri terapeutice
Unul dintre principalele argumente în favoarea orientării comportamentaliste în psihopatologie
este chiar succesul terapiilor de tip comportamentalist, mai ales în contextul duratei lor foarte reduse şi,
drept consecinţă, costurilor lor relativ mici.

20
 PSIHOPATOLOGIE

În acest mod, însă, întemeierea şi susţinerea orientării comportamentaliste rămâne oarecum

tautologică: se aplică acelor comportamente care pot fi abordate cu succes prin tehnici
comportamentaliste.

Câteva avantaje ale modelului comportamentalist în psihopatologie

Orientarea comportamentalistă este, probabil, cea mai “experimentală” dintre abordările non-
biologice în psihopatologie. Relativ facila operaţionalizare a unor forme de suferinţă mentală drept
răspuns (disfuncţional) învăţat la anumiţi factori de mediu oferă o largă posibilitate de analiză
experimentală a modelului comportamentalist.
Sub forma mecanismelor învăţării (de diferite tipuri), orientarea behavioristă oferă veriga de
legătură între factorii socio-culturali de mediu şi psihopatologie, putând fi considerată ca o dezvoltare
explicativă a orientării socio-culturale.
Câteva limite ale modelului comportamentalist în psihopatologie
O mare varietate de comportamente şi stări psihopatologice nu pot fi, totuşi, condiţionate şi nici
explicate prin învăţare; aşa sunt, de exemplu, cea mai mare parte a stărilor psihotice (halucinaţii,
deliruri) sau deficienţele neuropsihologice (amnezia, demenţa). Astfel că, orientarea
comportamentalistă, drept context explicativ, se dovedeşte limitată la o gamă relativ restrânsă de forme
psihopatologice.
Mai mult, chiar în cazul acestora din urmă, în ciuda posibilităţii generării lor experimentale, nu
există argumente convingătoare că formele corespunzătoare de psihopatologie întâlnite în clinică sunt
în realitate generate pe calea condiţionării.
De altfel, succesele terapiilor de tip comportamental se dovedesc adesea a nu depăşi contextul
cabinetului sau laboratorului, rămânând ineficiente pentru durate mai lungi de timp, în viaţa de zi cu zi.
În fine, viziunea comportamentalistă asupra psihologiei şi psihopatologiei ne apare simplistă, într-
o îndeajuns de mare măsură. Faptul că o imensă varietate de factori de mediu pot determina anumite
comportamente patologice nu reprezintă decât o dovadă a copleşitoarei capacităţi de învăţare a omului
(sau animalelor) iar nu o suficient de satisfăcătoare explicaţie a suferinţei mentale.

TEME

1. Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării comportamentaliste în psihopatologie.

2. Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului comportamentalist cu cele ale
celorlalte modele prezentate.

5. ORIENTAREA FENOMENOLOGICĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Oarecum complementară (dacă nu opusă) behaviorismului, fenomenologia consideră că

fundamentală psihologiei (şi psihopatologiei) este înţelegerea funcţionării psihicului în sine, independent
de condiţionările sale exterioare, socio-culturale.
Ea face abstracţie de încadrări de tip “normal – anormal” şi consideră boala mentală nimic
altceva decât o altă experienţă de viaţă (între atâtea altele), pe care unii dintre semenii noştri o trăiesc
pentru o perioadă mai limitată sau mai lungă de timp.

Scurt istoric
Fenomenologia, drept curent filosofic, s-a născut la început de veac XX, din polemica dintre
Franz Brentano şi Edmund Husserl, în încercarea celui din urmă de a depăşi dualismul corp-minte
21
ANDREI DUMBRAVĂ

(amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la ‘Introducţiune în Filosofie’) (pentru detalii

a se vedea, în traducere românească [de A.Boboc], Husserl E., Fenomenologie. Articol pentru
Enciclopedia Britanică şi Ideea de fenomenologie. Cinci prelegeri, în Husserl E., 1993, Scrieri filosofice
alese, Bucureşti: Editura Academiei Române)
Paralel dezvoltării sale în filosofie (în special prin contribuţiile lui Martin Heidegger), abordarea
fenomenologică este îmbrăţişată cu interes de psihopatologi (precum Ludwig Binswanger, Karl Jaspers
şi Eugène Minkowski) în analizele lor descriptive asupra diverselor forme de patologie mentală.
Deşi “născute” amândouă în spaţiul german, în aproximativ aceeaşi epocă, şi “pornind la drum”
cu un limbaj neologistic, relativ greoi, psihanaliza şi fenomenologia au avut o penetranţă relativ diferită
în sfera psihopatologiei: în timp ce prima s-a bucurat de un succes mereu ascendent (inclusiv, sau mai
ales, după adoptarea sa pe continentul nord-american), secunda a cunoscut o răspândire mult mai
limitată.
Câţiva reprezentanţi importanţi: L. Binswanger, K. Jaspers
Principale repere
O teoretizare rafinată a metodei introspecţiei dominantă în psihologia sfârşitului de veac XIX (a se
reaminti cunoştinţele dobândite la „Istoria Psihologiei” şi la „Introducţiune în Psihologie”), abordarea
fenomenologică în psihologie îşi propune nu atât identificarea unor cauze ale bolii mentale cât
înţelegerea cât mai profundă a stărilor şi trăirilor ce caracterizează suferinţa mentală. Altfel spus, nu se
mai porneşte de la dihotomia sănătos-bolnav, normal-patologic, ci pur şi simplu de la ideea de “diferit”.
Caracterul adesea incomprehensibil al acestei “alterităţi” (precum cel caracteristic psihozelor, de
exemplu) este cel care trebuie mai degrabă înţeles şi, eventual, explicat, ca formă alternativă de
existenţă.
Abordarea fenomenologică în psihopatologie este, aşadar, interesată nu atât de expresia
comportamentală (exterioară şi observabilă) ci de “esenţa [experienţei] nebuniei”, de modificările pe
care aceasta le induce, de adaptările pe care le dezvoltă, altfel spus, de cum este “să fii nebun”, să
trăieşti cu nebunia în suflet.
Prezumţia fundamentală a modelului fenomenologic rămâne aceea că dezorganizarea
psihopatologică este comprehensibilă, având o logică intrinsecă, o “intenţionalitate” (în sensul tradiţiei
filosofice) descifrabilă.

Exemplificări
Despre posibilitatea înţelegerii schizofreniei
Cum am putea înţelege o minte atât de diferită de a noastră, precum este cea a schizofrenului,
evitând ego-centrismul epistemologic, altfel spus, fără a ne raporta permanent la propria noastră
organizare mentală, contabilizând diferenţele “de la” mintea noastră (ca referenţial) “la” mintea
bolnavului?
Cu excepţia episoadelor psihotice, psihicul schizofrenului funcţionează relativ autonom şi parţial
adecvat dar de o manieră fundamental diferită de cea care asigură autonomia şi adecvarea psihismului
nostru. Ori tocmai această organizare diferită, dar până la un punct adaptativă la rându-i, este cea care
ne interesează.

Deschideri terapeutice
“Daseinanalyse” (“analiza existenţială”)
“Analiza existenţială” (“analiza fiinţării” sau “analiza prezenţei umane” ar fi variante aproximative
de traducere a germanului “Daseinanalyse”, ce evită confuzia cu tehnica omonimă dezvoltată în cadrul
orientării existenţialiste [vide infra]) este o varietate de terapie extrem de subiectivă şi circumstanţială

22
 PSIHOPATOLOGIE

(motiv pentru care, între altele, a cunoscut, de altfel, un succes relativ restrâns); îşi propune o cât mai
largă înţelegere a bolnavului în situaţia sa de bolnav, a modului său personal de a da sens trăirilor sale
particulare (“patologice”, pentru ceilalţi, nu neapărat şi pentru sine).
Un aparat simbolic confuz şi o metodologie inductivă şi interpretativă relativ inconsecventă
complică foarte mult această varietate de psihoterapie.

Câteva avantaje ale modelului fenomenologic în psihopatologie

Orientarea fenomenologică dă seama de aspecte, altfel inabordabile pe baza celorlalte modele,
ale suferinţei mentale. Transpunând în plan individual distincţia etic versus emic din cadrul modelului
etno-antropologic (vide supra), orientarea fenomenologică reprezintă abordarea emică prin excelenţă.
Ea încearcă să rămână cât mai puţin contaminată de prejudecăţi teoretice şi interpretări
normative, recunoscând că o lume atât de diferită precum cea a nebuniei nu poate fi abordată pornind
de la premise exterioare ei. Din această perspectivă, orientarea fenomenologică poate fi considerată ca
reprezentând, într-un anume fel, o prefigurare a modelului ateoretic contemporan.

Câteva limite ale modelului fenomenologic în psihopatologie

Ca şi psihanaliza, abordarea fenomenologică rămâne în mare parte “prizoniera” propriului său
limbaj şi sistem conceptual. Sensurile propuse pentru diversele descrieri nu pot fi aproape deloc
validate dincolo de răspunsurile sau comportamentele bolnavilor.
Ceea ce îşi propune, de fapt, orientarea fenomenologică în psihopatologie este o finalitate
copleşitoare: găsirea unui limbaj comun între nebunie şi non-nebunie (“sănătate mentală”), identificarea
unor sensuri comprehensibile pentru noi, “normalii” în trăirile semenilor noştri suferinzi mental.
Dincolo de formula terapeutică propusă, orientarea fenomenologică se cantonează în mare
măsură într-un fel de “antropologie a bolii”, cu relevanţă pragmatică limitată.

TEME

1. Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării fenomenologice în psihopatologie.

2. Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului fenomenologic cu cele ale celorlalte
modele prezentate.

6. ORIENTAREA EXISTENŢIALISTĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Uneori confundată (în special datorită dificultăţilor de traducere a termenului “Daseinanalyse”

introdus de Binswanger) cu cea fenomenologică, orientarea existenţialistă în psihopatologie poate fi
privită, în fapt, ca o dezvoltare a acesteia. În timp ce prima îşi propune să circumscrie “esenţa nebuniei”,
secunda este mai degrabă interesată de modul particular de trăire a nebuniei.

Scurt istoric
Deşi cu rădăcini clare în curentul filosofic existenţialist (reprezentat de nume precum Søren
Kierkegaard, Martin Heidegger sau Jean Paul Sartre) (amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor, cunoştinţele
dobândite la „Introducţiune în Filozofie”), orientarea existenţialistă în psihologie şi psihopatologie este
legată mai ales de încercările postbelice de intervenţie terapeutică asupra condiţiei umane (fundamental
anxioasă) ca şi asupra modalităţilor “neautentice” de existenţă umană.
Câţiva reprezentanţi importanţi: V. Frankl, R. May

23
ANDREI DUMBRAVĂ

Principale repere
Trei concepte sunt centrale pentru modelul existenţialist (pentru detalii a se vedea, de exemplu,
May R., 1958, Existence: A New Dimension in Psychiatry and Psychology, New York: Basic Books).
“Fiinţa” (“Being”) se referă la caracteristică specific umană a conştiinţei de sine, a experienţei
existenţei; această conştiinţă îi face pe oameni responsabili de ei înşişi şi de viaţa lor. Ei sunt datori să
îşi dezvolte potenţialităţile, să “devină” (“becoming”) mereu. Mai mult, ei sunt consideraţi ‘liberi’ iar
condiţionări precum ereditatea sau mediul socio-cultural devin simple dar inacceptabile scuze ale ratării.
“Nonfiinţa” (“Nonbeing”) este complementul “fiinţei” şi reprezintă certitudinea morţii, a caracterului
tranzitoriu al “fiinţei”. Prin inevitabilul său, ca dat absolut cu care se confruntă orice fiinţă umană,
conştiinţa morţii dă realitate şi greutate vieţii.
Ca rezultat al interacţiunii dintre aceste două entităţi contradictorii (“Fiinţa” şi “Nonfiinţa”), apare
un grad, considerat de altfel firesc, de anxietate (“anxietatea existenţială”). Modul în care fiecare
persoană în parte îşi trăieşte această anxietate fundamentală poate conduce la suferinţă.
“Fiinţa-în-lume” (“Being-in-the-world”) se referă la ansamblul relaţiilor (semnificative şi
semnificante) stabilite de fiecare fiinţă cu alte fiinţe, relaţii care alcătuiesc într-un fel “lumea” fiecăruia
dintre noi. Complexitatea excesivă a lumii contemporane face ca unele persoane să-şi piardă propria lor
lume, înstrăinându-se de sine (alienându-se) şi adoptând lumi impuse de alţii.
Confruntarea “Fiinţei” deopotrivă cu “non-fiinţa” şi cu “fiinţa-în-lume” poate conduce la alienare şi
mai ales la restrângerea ‘libertăţii umane’ de dezvoltare a potenţialităţilor sale; acestea reprezintă, în
concepţia existenţialistă, însăşi esenţa psihopatologiei omului contemporan.

Exemplificări
“Depresia existenţială” (a epocii noastre)
Am desemnat prin “depresia existenţială” forma subiectivă a alienării contemporane,
(post)moderne, chiar atunci când aceasta nu prezintă o simptomatologie evidentă clinic, nefiind adesea
aparentă nici chiar subiectului în cauză. (Să amintim că, sub eticheta de “existenţială” ataşată unei
depresii, Haffner descria prezenţa unor elemente psihogene comprehensibile în cadrul tabloului clinic al
depresiilor endogene (pentru detalii a se vedea Gorgos C. [sub redacţia], 1988, Dicţionar enciclopedic
de psihiatrie, vol. II (E-L), Bucureşti: Editura Medicală).
Persoana se simte adesea înstrăinată de sine şi de ceilalţi, având sentimentul unei simple “rotiţe”,
lipsită de existenţă proprie, în cadrul unor angrenaje sociale cu funcţionalitate şi finalitate
incomprehensibile.
Deschideri terapeutice
În ciuda unui sistem conceptual destul de elaborat (cunoscut sub numele de “analiză
existenţială”), orientarea existenţialistă nu propune proceduri terapeutice specifice, adoptând mai
degrabă un eclectism tehnic destul de vag limitat, care îşi propune – în esenţă – să ajute “clientul” să-şi
accepte responsabilităţile asupra propriei existenţe şi să îşi găsească un scop în viaţă, urmărind
dezvoltarea potenţialităţilor sale.
În fapt, existenţialismul terapeutic abordează exclusiv problema pe care o defineşte. Ca şi modelul
comportamentalist, cel existenţialist se dovedeşte în mare măsură tautologic, el definindu-şi teritoriul de
aplicare prin chiar conceptele pe care le propune pentru abordarea acestuia.
Câteva avantaje ale modelului existenţialist în psihopatologie
Generalizând ideea de psihopatologie, orientarea existenţialistă atrage atenţia asupra intricării
marcate a normalului cu patologicul în cazul fiinţei umane.

24
 PSIHOPATOLOGIE

Fără a se adresa propriu-zis entităţilor psihopatologice majore, modelul existenţialist propune,

mai degrabă, o formulă generală de optimizare umană, în contextul unei filosofii particulare de viaţă.
Câteva limite ale modelului existenţialist în psihopatologie
Prin înseşi premisele sale, orientarea existenţialistă are aplicabilitate limitată la patologia mentală
pe care o individualizează şi căreia i se adresează ca formulă terapeutică.
Ca şi orientarea psihanalitică, este fundamental legată de acceptarea (fără argumente
verificabile) unui sistem conceptual, inspirat şi aparent coerent, dar nevalidat.

TEME

1. Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării existenţialiste în psihopatologie.

2. Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului existenţialist cu cele ale celorlalte

modele prezentate.

7. ORIENTAREA COGNITIV(IST)Ă ÎN PSIHOPATOLOGIE

Ca răspuns la limitările behaviorismului, dominant în prima jumătate a veacului XX, după cel de-
al Doilea Război Mondial apare noul curent cognitiv(ist) în psihologie (amintiţi-vă, în măsura
posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la „Istoria Psihologiei”). Renunţând la a mai considera psihicul şi
creierul drept o incognoscibilă “cutie neagră”, acesta şi-a propus tocmai avansarea unor modele ale
sistemelor de funcţionare mentală ce s-ar putea afla în interiorul “cutiei negre”.
Tulburările mentale şi-ar avea originea, în perspectiva cognitivistă, în astfel de sisteme cu
funcţionare defectuoasă.
Scurt istoric
Paralel configurării psihologiei cognitive (inaugurată “oficial” de publicarea, în 1967, a primei
lucrări cu un asemenea titlu [Neisser U., Cognitive Psychology, New York: Appleton-Century-Crofts]), se
cristalizau şi primele abordări cognitiviste în psihopatologie (privind, în special, depresia) (e.g., Beck
A.T., 1967, Depression. Clinical, Experimental, and Theoretical Aspects, New York: Harper and Row).
Treptat modelul este aplicat şi altor entităţi psihopatologice (de la anxietate la tulburările alimentaţiei ori
sexualităţii).
Beneficiind de succesul general al paradigmei cognitiv(ist)e în psihologie, ca şi de o bază
experimentală relativ consistentă, orientarea cognitivă în psihopatologie a devenit una dintre cele mai
bine reprezentate în prezent.
Câţiva reprezentanţi importanţi: A. Beck, A. Ellis, Martin Seligman

Principale repere
Relaţia dintre diverse evenimente şi factori socio-culturali şi anumite forme de psihopatologie este
considerată de către orientarea cognitivistă a fi mediată de interpretări, inferenţe, atitudini şi atribuiri
disfuncţionale ale persoanei referitoare la acestea. Aceasta ar explica marile diferenţe inter-individuale
în geneza psihopatologiei în condiţiile unei aceleiaşi configuraţii de mediu.
În contextul explicării depresiei, Abramson, Alloy şi Metalsky (1988) (apud Ionescu Ş., 1998,
Paisprezece abordări în psihopatologie [traducere de Bălan B.], Iaşi: Polirom) discută, în cazul genezei
unei forme de psihopatologie, despre cauze necesare, suficiente şi contributive, respectiv despre cauze
proximale şi distale (pentru detalii a se vedea lucrarea citată).

25
ANDREI DUMBRAVĂ

Caracterul disfuncţional al cogniţiilor este legat de anumite configuraţii (scheme) cognitive

generale, învăţate foarte probabil de-a lungul timpului (chiar atunci când par complet iraţionale), iar mai
recent pare a putea fi atribuit şi anumitor stiluri de procesare inconştientă a informaţiei.

Exemplificări
Între un eveniment potenţial psihopatogen şi trăirea psihopatologică se interpune un set de
procese cognitive, ele în sine oarecum patologice (sau cel puţin disfuncţionale).
Aşa, de pildă, o întâmplare oarecum neplăcută (de exemplu, obţinerea unei note slabe la
examenul de “Psihopatologie” [?!]) nu ar fi în sine generatoare de psihopatologie (depresie) decât dacă
este interpretată subiectiv ca fiind datorată unor caracteristici personale (lipsa pregătirii, incapacitate de
mobilizare) (fenomenul de autoatribuire) mai degrabă decât unor atribute exterioare (de exemplu,
caracterului nesuferit şi incomprehensibil al profesorului) (heteroatribuire) (în legătură cu fenomenele de
auto- şi hetero-atribuire, amintiţi-vă, în măsura posibilităţilor, cunoştinţele dobândite la „Psihologie
socială”); mai mult, autoatribuirea este suplimentată de alte prezumţii, în mare măsură iraţionale şi
dezadaptative, precum magnificarea (“dacă n-am trecut examenul ăsta n-am să mai termin facultatea”),
gândirea dihotomică (“dacă n-am fost în stare nici măcar să scriu o teză mai de Doamne-ajută, nu ştiu
de ce mai merg la facultate”), suprageneralizarea (“nu sunt în stare de nimic”), abstracţia selectivă
(“cred că încep să mă demenţiez”).

Deschideri terapeutice
Terapiile cognitive
Principala ţintă a intervenţiei terapeutice este modificarea cogniţiilor disfuncţionale. Primul pas
este recunoaşterea caracterului inadecvat, adesea ilogic şi lipsit de argumente, al acestor procesări
cognitive, în mare măsură automate şi irepresibile. Într-o etapă următoare, ele trebuiesc reprimate şi
înlocuite, treptat de afirmaţii şi judecăţi mai adaptative, eventual pozitive (“gândire pozitivă”).

Terapia raţional [/cognitiv] – emotivă

Legată de numele lui Albert Ellis, terapia raţional [/cognitiv] – emotivă “atacă” o serie de premise
preconştiente bazale, relativ răspândite (precum acelea că “trebuie să ne înţelegem bine cu toată
lumea”, “e mai uşor să eviţi confruntarea deschisă cu problemele sau oamenii“, “toţi oamenii «de bine»
trebuie să se implice afectiv în a-i ajuta pe semenii lor”). Demonstrarea caracterului lor iraţional şi
înlocuirea lor prin contra-argumentări logico-pragmatice şi suport emoţional constituie esenţa acestui tip
de terapie.

Câteva avantaje ale modelului cognitivist în psihopatologie

Ca şi orientarea comportamentalistă, cu care este frecvent asociată cel puţin în ceea ce priveşte
terapiile (numite generic cognitiv-comportamentale), cea cognitivistă permite verificarea clinic
experimentală a asumpţiilor sale, supunându-se, pe această cale, validării ştiinţifice.
Fără a elimina complet apelul (chiar implicit) la mecanismele învăţării, modelul cognitivist propune
o nouă verigă psihologică de legătură între factorii socio-culturali de mediu şi psihopatologie.

Câteva limite ale modelului cognitivist în psihopatologie

O observaţie atentă a prezumţiilor orientării cognitiviste constată că trăirea psihologică a
persoanei este, conform acesteia, deopotrivă însuşi fenomenul patologic şi cauza sa; aşa, de pildă,
imaginea negativă de sine este şi cauza şi unul dintre conţinuturile simptomatice ale depresiei (căci
sindromul depresiv ca entitate psihopatologică nu se reduce la afectivitate negativă, ci include o serie
întreagă de cogniţii cu conţinut negativ).

26
 PSIHOPATOLOGIE

Alternativ, psihopatologia este exclusiv de natură afectivă, în timp ce cauza rămâne fundamental
cognitivă; în acest din urmă mod, dihotomia corp-minte este translată, în concepţia cognitivistă, în
interiorul psihismului, între sferele sale cognitivă şi afectivă.

TEME

1. Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării cognitiviste în psihopatologie.

2. Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului cognitivist cu cele ale celorlalte modele
prezentate.

8. ORIENTAREA PSIHANALITICĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

Mai mult decât un simplu model de lucru în psihopatologie şi psihoterapie, orientarea
psihanalitică a devenit o adevărată direcţie culturală a secolului al XX-lea. Termeni proprii acesteia şi
parte dintre conceptele asociate lor (precum act ratat, complex psihologic [de inferioritate, patern etc.],
conflict psihic, libido, mecanism de apărare [a Eu-lui], pulsiune, refulare, represie, subconştient etc.) au
fost larg adoptaţi (deşi uneori inadecvat sau cu sensuri ‘adaptate’), depăşind jargonul iniţiaţilor şi intrând
în limbajul comun.

Scurt istoric
Naşterea psihanalizei este legată de începutul secolului al XX-lea şi de numele lui Sigmund
Freud. Privită iniţial (în decursul primelor decenii) cu scepticism de psihiatria academică şi considerată
scandaloasă de pudibonderia epocii, psihanaliza îşi construieşte treptat un public din ce în ce mai
avizat, în paralel cu dezvoltarea unor tendinţe doctrinare emergente (precum cele propuse de A. Adler
sau C.G. Jung).
Succesul major îl cunoaşte psihanaliza abia dincolo de Atlantic, în primele decenii postbelice.
Câţiva reprezentanţi importanţi: S[igmund] Freud, A[lfred] Adler, C[arl] Jung

Principale repere
Pe scurt (încercând, totuşi, să evităm o prezentare simplistă şi caricaturală), psihanaliza
freudiană aduce în prim plan rolul evenimentelor copilăriei timpurii în producerea unor tulburări
psihopatologice ale adultului. Aceste evenimente, cel mai adesea cu conotaţii negative (anxietăţi,
traume, experienţe sexuale etc.) sunt ocultate pasiv sau represate activ, devenind inconştiente, boala
mentală declanşându-se ca o încercare de rezolvare tardivă dar imperioasă a acestora.
Psihismul este considerat, din perspectivă psihanalitică, ca un sistem ierarhic alcătuit din trei
instanţe, din a căror interacţiune poate rezulta conflictul (intra)psihic: Sinele (Idul), care înmagazinează
energiile pulsionale bazale, este guvernat de Principiul Plăcerii; Eul, reprezentând Sinele în încercarea
de a se adapta realităţii; Supraeul, ce tezaurizează, interiorizate, norme sociale, juridice etc. [cu
majuscule sunt termeni specifici doctrinei psihanalitice, pentru a căror semnificaţie de detaliu a se
vedea, în traducere românească (coordonată de V.D. Zamfirescu), Laplanche J., Pontalis J.-B.,
Vocabularul psihanalizei, 1994, Bucureşti: Humanitas].

Exemplificări
Anxietatea reprezintă entitatea psihopatologică centrală a orientării psihanalitice clasice
(freudiene). Trei varietăţi ale acesteia sunt luate în considerare: anxietatea “realistă” este rezultatul
interacţiunii Eului cu mediul extern; anxietatea “moralistă” este legată de controlul Eului de către
Supraeu, fiind rezultatul încălcării de către cel dintâi a normelor şi standardelor morale proprii celui din

27
ANDREI DUMBRAVĂ

urmă; anxietatea “nevrotică” semnalizează presiunile produse asupra Eului de către tumultul
impulsurilor cantonate la nivelul Sinelui.
Sunt propuse o serie întreagă de mecanisme de apărare ale acestor instanţe (represia, proiecţia,
raţionalizarea, regresia etc.). Insuficienţa sau excesul acestora pot conduce la trăiri psihopatologice.

Deschideri terapeutice
Curele psihanalitice
Scopul oricărei terapii psihanalitice este acela de a descoperi, în principal pe baza metodelor
asocierii (asociaţiilor) libere şi a analizei viselor, semnificaţiile inconştiente (conţinuturi latente) ale unor
evenimente din trecut, identificându-se astfel motive ale acţiunilor şi simptomelor actuale.
Discipolii “dizidenţi” ai lui Freud adoptă perspective terapeutice noi, punând accentul pe libertatea
de alegere a persoanei (C.G. Jung), conştiinţa şi autonomia eului (Anna Freud), influenţa socialului
asupra funcţionării psihismului (Karen Horney, E. Fromm), relaţiile interpersonale precoce, în special
materne (Melanie Klein) etc.

Câteva avantaje ale modelului psihanalitic în psihopatologie

Meritul incontestabil al orientării psihanalitice este punerea în drepturi a inconştientului ca subiect
de studiu în psihologie şi psihopatologie.
Reuşeşte, de asemenea, să dea necesara “onorabilitate” pentru acceptarea sexualităţii umane ca
domeniu onorabil de investigaţie şi intervenţie.
Ca paradigmă culturală, a stimulat intens interesul publicului larg pentru problemele psihismului,
identificându-se, pentru o bună bucată de vreme, în ochii profanilor, cu psiho(pato)logia şi psihoterapia,
în sens generic.

Câteva limite ale modelului psihanalitic în psihopatologie

Întregul eşafodaj, abstract şi obscur în acelaşi timp, al teoriei psihanalitice rămâne, în bună
măsură, neoperaţionalizabil în afara propriului context şi, drept consecinţă, neverificabil experimental şi
“nefalsificabil” epistemologic.
La limită, psihanaliza poate fi considerată drept un simplu (deşi, adesea, relativ costisitor) joc al
inconştientelor (al clientului şi al analistului).

TEME

1. Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării psihanalitice în psihopatologie.

2. Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului psihanalitic cu cele ale celorlalte modele
prezentate.

9. ORIENTAREA ATEORETICĂ ÎN PSIHOPATOLOGIE

În faţa unei asemenea diversităţi de modele şi orientări, fiecare cel puţin cu pretenţia de a fi
serios luată în seamă, dacă nu de a fi considerată dominantă, pragmatica psihiatrie americană a
adoptat, în ultimul sfert de veac XX, o formulă mai mult decât eclectică, o formulă care îşi propune să fie
cât mai “corectă politic” faţă de orice astfel de orientare, trecută sau viitoare; altfel spus, o abordare cât
mai neutră epistemologic, care, aşadar, refuză orice premise teoretice de constituire, încercând să
trateze psihopatologia “văzând şi făcând”, într-o manieră cât mai consecventă.

28
 PSIHOPATOLOGIE

Scurt istoric
Exigenţa ateoretismului s-a conturat clar la sfârşitul anilor ’70, o dată cu publicarea ediţiei a III-a a
“Manualului [American] de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mentale” (“Diagnostic and Statistical Manual
of Menral Disorders” - DSM) (American Psychiatric Association, 1980). Cele două ediţii ulterioare (a III-a
revizuită [APA, 1987 / 1993, pentru traducerea românească], a IV-a [APA, 1994 / 2000, pentru
traducerea românească) consfinţesc, în mare măsură, caracterul ateoretic, eliminând cu consecvenţă
orice referire la vreun model tradiţional ori modern din psihopatologie.
Câţiva reprezentanţi importanţi: R. Spitzer, American Psychiatric Association
Principale repere
Scopul psihopatologiei este limitat, conform orientării ateoretice, la a descrie şi grupa (clasifica)
suferinţele mentale pe baza caracteristicilor astfel descrise. Orice referire la posibile explicaţii, respectiv
potenţiale măsuri de profilaxie şi tratament sunt principial excluse.
Se prezumă că, în acest mod, orice clinician şi terapeut, indiferent de orientarea la care aderă,
poate utiliza nestingherit de eventuale “alergii” conceptuale, o asemenea taxonomie descriptivă; se
oferă, astfel, un vocabular elementar, pe baza căruia se poate construi un limbaj comun tuturor
clinicienilor.
Exemplificări
Diagnosticul diverselor entităţi psihopatologice devine, în contextul orientării ateoretice, o
problemă simplă de respectare a unor criterii clar stabilite de identificare a prezenţei acestora la un
subiect anume şi urmărirea, pas cu pas, a unor arbori şi algoritmi de diferenţiere a acestora între ele.
Astfel, pentru diagnosticul de demenţă Alzheimer, de pildă, este necesară (conform ultimei ediţii a
DSM), în baza criteriului A, prezenţa obligatorie a deteriorării memoriei şi a uneia sau mai multora dintre
(a) afazie, (b) apraxie, (c) agnozie, (d) perturbare în funcţia de execuţie (o serie de alte criterii [B-F],
precum şi o listă de specificanţi completează tabloul diagnostic pentru demenţa de tip Alzheimer).

Deschideri terapeutice
Principial “agnostică”, orientarea ateoretică nu propune nici un fel de model terapeutic, fiind
potenţial deschisă tuturor acestora.
De altfel, succesul impresionant de care s-a bucurat abordarea ateoretică, în special în
psihopatologia anglo-saxonă, s-ar putea explica tocmai datorită acestui eclectism funciar.

Câteva avantaje ale modelului ateoretic în psihopatologie

Prin definirea riguroasă a simptomelor şi prin arborii de diferenţiere pe care îi propune, modelul
ateoretic introduce o marcată standardizare a diagnosticului psihiatric, generând premise fertile pentru
largă reproductibilitate, în timp (în evoluţia pacienţilor) şi spaţiu (în practica psihiatrică de pe diverse
meridiane).
Prin abordarea multiaxială, orientarea ateoretică încearcă să fie exhaustivă în abordarea
psihopatologiei.

Câteva limite ale modelului ateoretic în psihopatologie

Obsedată de “agnosticism”, orientarea ateoretică elimină până şi datele relativ certe privitoare la
etiologia (biologică) a unora dintre bolile mentale.
Axată exclusiv pe diagnostic, ea lasă aproape complet în afara preocupărilor sale domeniul
terapiilor, astfel că, în ciuda unui diagnostic din ce în ce mai precis, alegerea celei mai adecvate terapii
rămâne, în continuare, legată de preferinţele teoretice (pentru o orientare sau alta) ale clinicianului. În
acest mod, filosofia ateoretică în abordarea suferinţei mentale se opreşte la jumătatea drumului.

29
ANDREI DUMBRAVĂ

Chiar judecată din perspectiva propriilor premise, orientarea ateoretică se dovedeşte

inconsistentă pe alocuri, căci este departe de a fi independentă de unele principii behavioriste ca şi de o
serie de referiri etiologice implicite.

TEME

1. Identificaţi alte avantaje şi limite ale orientării ateoretice în psihopatologie.

2. Comparaţi premisele şi consecinţele (construcţiile) modelului ateoretic cu cele ale celorlalte modele
prezentate.

ÎNCHEIERE

Panoplia de curente şi orientări în psihopatologie este, într-un fel, un simptom al neputinţei

înţelegerii noastre. Fiecare dintre ele concentrează eforturilor creative ale psihologilor şi psihiatrilor de a
cuprinde raţional şi a explica, în mare măsură pentru a putea controla (trata), trăirile şi comportamentele
suferinzilor mental.
Unele dintre ele (precum cele psihanalitică sau existenţialistă) rămân abordări cu un succes mai
mare ca demersuri culturale, în sens larg (în afara psihopatologiei). Altele îşi dispută între ele, mai mult
sau mai puţin exclusivist, practica de specialitate.
Foarte multe dintre orientări se suprapun şi nuanţează reciproc. Ele pot fi reduse, credem, la
polaritatea biologic versus non-biologic (psiho-socio-cultural) sau, la fel de bine spus, psiho-socio-
cultural versus non-psiho-socio-cultural.
Recomandarea noastră de final susţine mai degrabă dezvoltarea unei atitudini critice şi
circumspecte faţă de diversele abordări ale suferinţei mentale, decât înregimentarea, în cele din urmă,
într-una sau alta dintre doctrine (orientări), adeseori în mai multe, într-un indistinct eclectism, ce
cochetează lunecos cu toleranţa intelectuală.

TEMĂ

Pornind de la scheletul tabelului ce compară orientările biologică şi socio-culturală, realizaţi un

tabel sinoptic general al tuturor orientărilor prezentate.

30