Student

Lungu Mihaela

Suceava 2020

UZANȚE
Uzanţa
Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general
recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu
al raporturilor civile.

Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

Uzanțele ca izvor de drept civil. Alături de lege, aplicarea ei la

situații asemănătoare și principiile generale ale dreptului, și uzanțele
sunt izvoare de drept civil. Uzanțele sunt fie obiceiuri, fie uzuri
profesionale[6]. Obiceiurile sunt reguli de comportament și
interpretare care au intrat în tradiție, sunt acceptate ca atare de către
membrii unei comunități. Uzurile profesionale sunt reguli de
desfășurare a activității profesioniștilor. Uzanțele sunt uneori
codificate, consemnate în materiale scrise, utilizate în activitatea lor de
către profesioniștii cărora li se adresează.

[6] Potrivit art. 1 alin. (6) din Codul civil, “În sensul prezentului cod, prin uzanţe
se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.

Uzanţele sînt nişte norme de conduită care, deşi neconsfinţite de legislaţie,

s-au stabilit pe teritoriul întregii ţări sau în anumite părţi ale acesteia, sau
între anumite persoane fizice şi juridice care practică anumite activităţi
profesionale sau comerciale şi au fost respectate o perioadă îndelungată
fiind considerate obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă
regulile le numesc uzanţe sau nu.

Uzanţele sînt nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor.

Apariţia uzanţelor se datorează faptului că anumite reguli de conduită au
fost respectate o perioadă de timp îndelungata şi cei care le-au respectat le-
au considerat obligatorii

O normă de conduită este considerată general recunoscută în cazul în care

toate persoanele de pe un anumite teritoriu sau care practică o anumită
profesie sau activitate comercială cunosc sau ar fi trebuit să cunoască
această regulă şi o acceptă în calitate de regulă obligatorie sau ar fi
acceptat-o dacă ar fi cunoscut-o.

O normă de conduită se consideră că a fost aplicată în cazurile în care în

localitatea, între persoanele sau în activitatea în care s-a stabilit această
normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au acţionat în
conformitate cu această normă. Nu este necesar să se facă referinţă expresă
la faptul că a fost respectată anume această normă şi nici o referire expresă
la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei obligatoriu. O
cerinţă obligatorie pentru ca o normă să devină uzanţă este aplicarea
uniformă adică să fie interpretată şi aplicată în acelaşi sens în locul sau de
către persoanele între care s-a stabilit.
O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp îndelungat
dacă a fost aplicată suficient de mult timp pentru reglementarea mai multor
raporturi juridice civile astfel încît să putem constata că această normă a
început să fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de
timp sau a numărului de raporturi juridice în care s-a aplicat norma de
conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate în fiecare caz
aparte ţînîndu-se cont de faptul că durata de timp necesară pentru ca o
normă de conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atît mai mare cu
cît sînt mai puţine raporturile juridice asupra cărora se aplică.

 Scurte clasificări și utilitatea lor. Uzanțele la care se referă art.

1 C. civ. sunt uzanțele generale fără o excludere evidentă a uzanțelor
părților (adică a practicilor contractuale anterioare ale acestora). Cu toate
acestea, terminologia legală folosește termenul de "practici" când se referă
la uzanțele părților și alți termeni când se referă la uzanțele generale. De
aceea, trebuie să admitem că art. 1 se referă doar la uzanțele generale ca
sursă de drept, și nu și la cele ale părților.
Uzanțele comune sau uzanțele generale] sunt practicile care pot fi
observate în mod suficient de regulat într-un loc, o profesie sau o branșă
comercială, astfel încât să ne așteptăm să fie observate și în situația juridică
dată.
Uzanțele părților sau uzanțele convenționale  reprezintă practicile, limitate
la cercul părților, formate în baza acțiunilor anterioare ale acestora și care
stabilesc o bază comună de interpretare a comportamentului acestora într-
o situație juridică dată. Cu toate că art. 1 C. civ. nu se referă și la acestea, nu
trebuie să deducem că acestea au fost neglijate de legiuitorul român.
Tocmai de aceea, sub denumirea frecventă de "practici ale părților", acest
tip de uzanțe este prezent în mai multe reglementări din Cod: art. 1.191 alin.
(1) C. civ. (referitor la ipotezele în care oferta poate fi considerată
irevocabilă), art. 1.196 alin. (2) C. civ. (referitor la ipotezele în care tăcerea
poate fi calificată ca acceptare), art. 1.240 alin. (2) C. civ. (cu privire la
manifestarea voinței părților) și mai ales art. 1.272 alin. (2) C. civ. (care se
referă la urmările firești ale contractului). Omisiunea lor din cadrul art. 1 C.
civ. se explică prin faptul că uzanțele părților nu reprezintă izvoare propriu-
zise ale dreptului pentru că ele nu generează reguli care să trebuiască să fie
respectate și de către terțifață de cercul părților între care s-au creat
anumite obișnuințe juridice, spre deosebire de uzanțele generale care au
această calitate.
Bibliografie:
https://lege5.ro/Gratuit/ge3dinjsg43a/rolul-uzantelor
https://drept.wordpress.com/
https://www.juridice.ro/227732/despre-forta-juridica-a-uzantelor-in-
dreptul-civil.html