Otilia Mărculescu – caracterizare

Apărut în 1938, „Enigma Otiliei“ reflectă opțiunea autorului pentru realismul clasic, balzacian,
dar dincolo de trăsăturile specifice acestei tipologii, se disting elemente de modernitate. În această
manieră sunt realizate și personajele – tipuri, construite pe baza unei trăsături dominante: avarul-
Costache Giurgiuveanu, parvenitul -Stănică Rațiu, fata bătrână -Aurica, „baba absolută, fără cusur în
răuˮ, de fapt adevăratul avar al romanului, Aglae Tulea, modernitatea lor fiind dată de ambiguitate (moș
Costache este umanizat prin dragostea pentru Otilia), interesul pentru procese psihice deviante ( obsesia
Aglaei pentru avere se regăsește în obsesia Auricăi pentru căsătorie așa cum senilitatea lui Simeon se
regăsește în debilitatea lui Titi), dar și de tehnicile moderne de caracterizare – pluriperspectivismul. În
această „galerie de portreteˮ, Otilia Mărculescu, personajul principal, eponim este o apariție contrastantă,
întruchipare a feminității.
Fiica celei de-a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, Otilia locuieşte, după moartea mamei
sale, în casa bătrânului avar, dar are aici un statut incert, atât din cauza incapacităţii bătrânului de a lua o
decizie în privinţa viitorului ei, cât şi din cauza clanului Tulea care o consideră o intrusă. Studentă la
Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia studiază cu plăcere pianul, citeşte cărţi şi
reviste franţuzeşti şi este total dezinteresată de averea lui moş Costache. Acceptă protecția moșierului
Pascalopol și pare a nu fi afectată de răutățile celor din jur, dar respinge cu delicatețe manifestările
sentimentale ale lui Felix care era orfan ca și ea. Pare superficială, considerând că „rostul femeii este să
placă, în afară de asta nu poate fi fericire“, iar descrierea camerei cu cărțile, partiturile, parfumurile și
obiectele de vestimentație risipite într-o dezordine grațioasă, reflectă temperamentul ei exuberant.
Personajul este caracterizat direct, în manieră balzaciană, de către narator, prin intermediul lui
Felix, în primele pagini ale romanului, trăsăturile fizionomice dezvăluind trăsături morale. Este sugerată
astfel dominanta caracterială a personajului – amestecul nedefinit de fragilitate copilărească și stăpânirea
desăvârșită de femeie: „Fata părea să aibă 18-19 ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri,
arăta și mai copilăroasă între multele bucle …, însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de
un stil perfect era… o stăpânire desăvărșită de femeie. “ Direct este caracterizată și de alte personaje
cum ar fi Weissman, singurul personaj care intuiește adevărata personalitate a fetei ( „Orice femeie care
iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. D-şoara Otilia trebuie
să fie o fată inteligentă, după câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.“) și care o consideră inteligentă sau
Pascalopol : „A fost o fată delicioasă, dar ciudatăˮ.
Până în cap. al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi,
replici), tehnică dublată apoi de pluriperspectivism. Relativizarea imaginii alcătuieşte un portret complex
şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, „admirabilă,
superioară“, pentru Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă“ pentru Pascalopol, „o
dezmăţată“ pentru Aglae, o „fată deşteaptă“, cu spirit practic pentru Stănică, „cea mai elegantă
conservatoristă “pentru colegii lui Felix. Autocaracterizarea poate să deruteze cititorul şi mai mult pentru
că afirmaţia: „eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau“, va fi contrazisă de fapte şi nenumărate judecăţi
profunde.
Titlul devine relevant în caracterizarea personajului, făcând referire la nota de mister pe care
Otilia o păstrează până la final. Felix nu înțelege comportamentul fetei care, deși îi dovedește că îl
iubește, se căsătorește cu Pascalopol, iar moșierul mărturisește, după ce déjà i-a redat libertatea, că
„Pentru mine e o enigmă.ˮ Termenul din titlu, „enigmăˮ, poate fi pus în legătură și cu faptul că Otilia
reprezintă „eternul femininˮ- o sumă de contradicții comportamentale și atitudinale care pot nedumeri
cititorul.
Sensibilitatea personajului este evidențiată în scena în care, după atacul suferit de moș Costache,
clanul Tulea se instaurează în casă. Văzându-l pe bătrân, Otilia își frânge mâinile, îl strigă cu glas stins, îi
întinde inelul cu chei pentru a-l liniști, se repede să-i scoată ghetele de gumilastic pentru a-l urca în pat,
observă ciorapii de lână găuriți de care altădată ar fi râs, dar este atât de afectată de tot ce se întâmplă
încât nu vede și nu aude nimic. Insistă să i se cumpere bătrânului o pungă cu gheață, iar când Aglae o
cheamă la masă refuză cu „un gest de apărare sălbaticˮ și pleacă în camera ei. Urmată de Felix, fata își
dezvăluie sentimentele față de Costache, pe care îl iubește cu toate ciudățeniile lui, și teama de a rămâne
fără acesta.
Semnificativă în caracterizarea personajului este și scena din ultimul capitol în care Otilia îl
întreabă pe Felix dacă ar renunța la cariera și studiile sale pentru o fată pe care o iubește și care i-ar cere
să cutreiere lumea cu el, să practice meserii extravagante, să ajungă dansatori în Mexic. Răspunsul primit
–„E cineva care să-mi ceară, cu tot dinadinsul, așa ceva?ˮ- o face să își dea seama că, deși o iubește și
vrea să se căsătorească cu ea, Felix își dorește și împlinirea pe plan profesional. Scena evidențiază
profunzimea gândirii fetei, care conștientizează că modul aventuros în care ea concepe iubirea e în
totală discrepanță cu idealurile lui Felix, că fericirea de a fi împreună ar fi umbrită sau chiar anulată de
neîmplinirea lui profesională. Decide să îl părăsească, convinsă fiind că va fi capabil să învingă „o
dragoste nepotrivită pentru marele lui viitorˮ.
Deși este creat prin tipizare, ca toate personajele realiste, Otilia costituie o sinteză unică, în care
elemente caracteriale secundare se armonizează cu trăsătura dominantă rezultând o personalitate de
neconfundat, verosimilă prin chiar imperfecțiunile ei.