I.

Obiectul și conceptul de comunicare

1.Definirea conceptelor: comunicare, limbă, limbaj, vorbire

Etimologia cuvântului comunicare

„ Comunicarea înseamnă putere. Cei care îi stăpânesc modul de utilizare pot schimba modul în care
percep lumea și modul în care sunt ei înșiși percepuți de lume. Modul în care comunicăm cu c eilalți și cu
noi înșine determină, în cele din urmă, calitatea vieții noastre ”. (Anthony Robbins).
Viața noastră de zi cu zi presupune comunicare. Nevoia de a comunica, de a
transmite sau de a afla de la semenii noștri idei, informații, sentimente este o trăsătură
fundamentală a omului, ea condiționându-i existența și întreaga evoluție, devenindu-i
prima necesitate vitală. Comunicăm, indiferent dacă dorim sau nu, în diferite situații:
când vorbim sau când scriem, când muncim sau când ne relaxăm; comunicăm prin
gesturile pe care le facem, prin expresia feței, prin mișcările corpului. Și atunci ce
este comunicarea?
Comunicarea - fenomen al modernității - dispune de două trăsături univer-
sale: omniprezența, adică se află peste tot în jurul nostru, și omnipotența, care derivă
din funcția sa de influențare și convingere. Cu toții sesizăm faptul că activitatea de
comunicare ne afectează viața direct, imediat, dar și indirect, pe termen nedeterminat,
reprezentând esența vieții. Aceasta o confirmă și cercetătorii în teorie a comunicării
V. Tran și I. Stănciugelu, care subliniază faptul că termenul comunicare este azi la
modă, deoarece „activitățile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică,
sensul său tinde să se lărgească datorită interesului de care se bucură ”.
Iar Mario Briihlmann, întreprinzător elvețian, sublinia: „Comunicarea este
dificilă, dar deschide porți ”.
Străbătând secolele, semnificația cuvântului comunicare a parcurs o cale destul de lungă. Mai
mulți cercetători consideră că acest cuvânt provine din latinescul„communis”, care era folosit în secolul
al XTV-lea cu sensul de „apune în comun”,„a fi în relație”, referindu-se la un raport, la o interacțiune.
Odată cu dezvoltareaeconomică din secolele XVI-XVII, termenul a preluat și sensurile „ a transmite , „ a
împărtăși”. în limba română, cuvântul a intrat cu forma „cuminecare”, având sensul de „a împărtăși”, „a
face ceva să devină”, „a deveni părtaș la ceva , „a unifica , preluând ulterior și neologismul comunicare
cu sens laic, polisemantic, care definește modul de organizare a existenței sociale și a realizării
raporturilor interumane. E semnificativ faptul că, până în prezent, termenul și-a păstrat conotația inițială.
Astfel, Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române stabilește un proces și o relație cognitivă în
 definirea acestui act, a comunica însemnând: „ a face cunoscut pe cale orală sau scrisă ”, „a informa ”,
„ a înștiința ”, „ a transmite ”, „a da de știre ”, „ a spune”; „apune în legătură”; „ în contact cu... ”; „a
vorbi cu... Comunicarea era considerată un element fundamental al existenței umane încă în Antichitate.
Grecii au abordat-o sub aspect pragmatic, accentuând excelența discursului, iar mai târziu au pus temelia
studiului sistematic al fenomenului. Romanii au elaborat primul model al sistemului de comunicare (anul
100 î. Hr.). După antichitatea greco-romană, a urmat o stagnare, ca, mai apoi, teoriile, tehnicile și
practicile comunicării să revină treptat în centrul atenției. Evoluția proceselor și a tehnologiilor
comunicaționale modeme a pornit odată cu realizarea celor mai importante invenții privind teoria
comunicării: cuvântul rostit, cel scris, cel tipărit, cel electronic, urmat de cuvântul electronic interactiv,
care implică efectiv receptorul în acțiune.

Inventarul definițiilor comunicării umane

Secolul XIX, în care au fost inventate sistemele tehnice de bază în comunicare și a fost formulat
principiul liberului schimb, a asistat la apariția unei noi viziuni a comunicării - factor important de
integrare a societăților omenești și de administrare a mulțimilor umane. Tocmai în secolul XX, cercetătorii
au supus acest domeniu unor abordări științifico-teoretice și empirice minuțioase, fiind preocupați de
analiza procesului, mecanismelor și a efectelor comunicării. De-a lungul timpului, abordarea conceptului
de comunicare de către numeroși specialiști a condus la o proliferare intensivă a definițiilor acesteia, date
fiind:
 domeniul vast de aplicabilitate;
 multitudinea sensurilor atribuite de diverse domenii ale științei;
 caracterul polivalent, plurisemantic și ambiguu al termenului;
 diversitatea contextelor în care se manifestă comunicarea: social, cultural, politic, economic;
 existența mai multor tratări științifice (teoretice, empirice, analitice, globaliste etc.), prin prisma
multiplelor curente;
 varietatea formelor comunicării în funcție de diversitatea criteriilor lor declasificare etc.
Pe drept cuvânt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirmă: „Schimbul de informații, de idei,
intercomprehensiunea sunt pentru societate tot așa de importante ca și respirația pentru organism. A
trăi în societate înseamnă a comunica’’.
Aceasta înseamnă că actul de comunicare este constituit ca un proces de transmitere a informațiilor,
ideilor și sentimentelor (atitudinilor, opiniilor) de la un individ la altul, de la un individ către un grup
social și de la acesta către celălalt. Așadar, comunicarea este procesul prin care se face un schimb de
semnificații între persoane. The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart și Robert К.
 Barnhart, definește comunicarea astfel:
”.furnizare de informații sau știri pe cale orală sau scrisă; scrisoare, mesaj, informație sau știri; mijloc
de trecere de la unul la celălalt; actul de a transmite; transfer de informații
Cercetătorii americani Frank E.X. Dance și Charles Larson au propus mai bine de 120 de
definiții ale comunicării, astfel încât ea a căpătat accentele unor definiții lingvistice, pedagogice,
psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, economice etc., însă fără a epuiza toate posibilitățile
generoase de abordare a acestui fenomen. După 20 de ani de cercetări, nicio definiție nu s-a dovedit
satisfăcătoare, deoarece comunicarea a constituit obiectul unor studii numeroase, mai curând ca necesitate
a explicării unor terțe domenii în general, definițiile comunicării pot fi de natură'.
- instrumentală (descriu comunicarea prin componentele sale, cum se produce aceasta);
- analitic-investigativă (încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-
receptare a unui mesaj); varietatea lor ne oferă o dublă tentație: să analizăm unele nuanțări ale comunicării
și să identificăm elementele comune pentru a formula o definiție proprie.
Silviu Bălănică, specialist în domeniu, definește comunicarea astfel: „un ansamblu de procese prin care
se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată
”, „ un mod fundamental de interacțiune psihosocială a persoanelor, realizat în limbaj articulat sau
prin alte coduri în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de
comportament individual sau de grup.”
În analiza noastră, am observat și alte valențe ale comunicării. Ștefan Prutianu consideră
comunicarea drept .un proces tranzacțional, unul de predare-primire a semnificațiilor, ideilor, mesajelor,
dar și energiilor,emoțiilor, sentimentelor sau chiar bunurilor -fie între indivizi, fie intre grupuri
restrânse, fie între indivizi și publicul larg." Reținem, deci, caracteristicile ce determină chintesența
comunicării umane:
• mecanism esențial al socializării;
• fenomen complex, dinamic, reciproc;
• interacțiune umană ce produce schimbări;
• percepție; schimb de informații și semnificații pentru a influența receptorii;
• transfer de mesaje prin intermediul unor canale specifice;
• transmitere de semne, coduri, pentru a schimba comportamente, a realiza
• anumite obiective;
• relație umană de influențare reciprocă (presupune un feedback)
Pornind de la aceste însemne distinctive, vom defini comunicarea umană astfel: activitatea umană
de socializare, dinamică, extrem de importantă și complexă, care presupune transmiterea unor
 conținuturi și semnificații (informații, mesaje, opinii, decizii etc.) prin intermediul unor canale
(mijloace specfiice, cu scopul de a influența și a declanșa unele efecte generatoare de feedback și
de schimbări în vederea atingerii anumitor obiective.

Definirea limbii și a limbajului

Pentru a transmite niște conținuturi sau semnificații și pentru ca acestea să fie se de membrii unei
colectivități, avem nevoie de un suport concret și unanim
cut de către aceștia. Cu alte cuvinte, avem nevoie de anumite instrumente,
ice specifice, care nu sunt altceva decât limba, limbajul și vorbirea.
Limba este considerată drept „principalul mijloc de comunicare între membrii
colectivități”, „sistem de comunicare specific oamenilor, alcătuit din sunete
late”, având anumite reguli de exprimare și de scriere.
Limbajul constituie procesul de exprimare a gândurilor și sentimentelor prin
intermediul mijloacelor de limbă (cuvintelor) în cadrul unei limbi naționale.
Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române definește limbajul drept
ansamblu al limbii ca mijloc de comunicare pentru toți subiecții care o vorbesc și
discursului ca realizare individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete sau
tehnică a vorbirii”.Așadar, limbajul este o realizare complexă a procesului de exprimare,prin mediul
mijloacelor lingvistice, intonaționale, cinetice, „este actul de folosire inviduală a limbii”.
Principalele forme de limbaj sunt: vorbirea, tăcerea, mimica, gesturile,
limbajul extracorporal.
1.Vorbirea constituie forma, procesul de realizare concretă a limbii și de transmitere a
limbajului, este cea mai frecventă formă de limbaj, și cea mai
accesibilă și mai importantă, deoarece ea permitereflectarea celor mai diverse
subtilități de sens și, la necesitate, oferă posibilitatea emițătorului de a interveni
cu rectificările necesare.
2.Tăcerea este considerată o antiteză a vorbirii, dar, uneori, spune mai mult
decât atunci când gândurile și sentimentele sunt redate prin mijloace obișnuite
de exprimare. In calitate de exemplu, putem lua replicile mute sau pauzele din
dialogurile atestate în arta teatrală. Semnificațiile tăcerii sunt multiple: suge-
rarea unei stări fizice nedefinite, producerea unor efecte timide, delicate, reda-
rea unor sentimente fragile, ignorarea unor situații de comunicare etc.
3.Mimica și gesturile sunt considerate forme importante de limbaj, ele însoțind vorbirea și facilitând
înțelegerea de către receptor. în anumite situații, aceste forme de limbaj pot avea semnificații ușor
sesizabile, ele nefiind cu nimic mai
prejos decât vorbirea articulată, ba chiar, uneori, devenind mai expresive, mai
accesibile și mai laconice.
4.Limbajul extracorporal: alfabetul „Morse”, semnele de pistă, semnele de cir-
culație, semnele iconice ale publicității etc. Semnul iconic, de exemplu, este o
reproducere figurativă, un mod de a comunica direct o idee, iar orice metodă
indirectă de a comunica o idee trebuie să depindă, în stabilirea sa, de utilizarea
unui astfel de semn. Datorită existenței unei legături naturale între obiect și
icon, mesajul iconic rămâne modalitatea cea mai simplă de a comunica o
experiență.
De exemplu, reproducerea unui gest sau a tonului unei voci, realizarea unui
desen, tablou, diagramă sau instantaneu fotografic pot avea, uneori, un impact mult
mai mare asupra receptorului decât un discurs lung. Punerea în evidență a raportului de asemănare sau
analogie este condiționată de selecționarea acelor calități și trăsături care să confere semnului transparență
și să garanteze recunoașterea. în acest sens, reușita unei caricaturi depinde de surprinderea câtorva
trăsături esențiale și pertinente pentru evocarea unei persoane.

Obiectul de studiu și obiectivele comunicării

Din precontext, relevăm faptul că, atunci când intenționăm să vorbim despre
comunicare, fie numai din rațiuni tangențiale la o altă temă propusă spre dezbatere,
observăm un fenomen interesant: termenul de comunicare este văzut drept parte
integrantă, cuprinzând procedural, în același timp, un număr mare de științe.
Astfel, comunicarea poate să capete accentele unor definiții lingvistice,
psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice, economice, de afaceri
etc. în fața unei asemenea varietăți, care ar putea face obiectul unei investigații
teoretice de substanță, disciplina arta comunicării își are ca obiect de studii procesul
comunicări umane ca atare sub aspectul corectitudinii și eticii.
Relevăm următoarele particularități ale comunicării:
 comunicarea are rolul de a-i pune pe interlocutori în legătură unii cu ceilalți, în mediul în care
evoluează;
 în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului, se urmărește realizarea anumitor scopuri și
transmiterea anumitor semnificații;
  orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată
(acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutori], metacomunicarea (ceea ce se înțelege
„dincolo de cuvinte"] și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare participant în forul său
interior];
 orice proces de comunicare se desfășoară într-un context (psihologic, social, cultural, fizic sau
temporal], cu care se află într-o relație de strânsă interdependență;
 procesul de comunicare comportă un caracter dinamic: odată inițiată comunicarea între
interlocutori, ea are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în proces;
 procesul de comunicare are un caracter ireversibil: odată transmis un mesaj, el nu mai poate fi oprit
în drumul lui către destinatar;
 în situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere;
 semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât și între
receptorii aceluiași mesaj;
 orice mesaj are un conținut manifest și un conținut latent, adeseori, acesta din urmă fiind mai
semnificativ. .

Motivații ale comunicării

Fără îndoială, procesul de comunicare este determinat de anumite motivații.
Acestea reprezintă mobilurile (scopurile, obiectivele), motivele pentru care s-a
adoptat un comportament sau altul. Gama motivațiilor conduitei umane poate fi
descrisă într-o suită de noțiuni: trebuință, impuls, dorință, intenție, scop, aspirație,
ideal. Nevoia de comunicare este determinată de un spectru larg de motivații. Motivația de a comunica
poate lua diferite forme;
1.Nevoi fizice/ biologice ; aceste motivații au ca origine, pe lângă întrebuințarea
biologică, fundamentală, și pe aceea de sănătate corporală și a minții. Absența
unei comunicări satisfăcătoare conduce la pericole ce amenință viața însăși;
2.Nevoia de identitate: facilitează dorința și voința de supraviețuire și afirmare:
comunicarea este aceea care ne demonstrează că suntem ceea ce suntem;
3.Nevoi sociale, de interrelația nare, care, la rândul lor, includ:
 nevoia de includere/ cuprindere ca parte intr-un anume sistem relațional;
uneori, alianțe informaționale (după exemplul studenților care studiază
împreună) sau relații formale (comunitate religioasă, colectiv de lucru,
căsătorie etc,);
  dorința de autoritate: dorința de a avea o anumită influență asupra altora;
 nevoia de afecțiune-, adesea, subscrisă nevoii de respect, prin care se de-
monstrează că fiecare dorește să conteze, să reprezinte ceva pentru celălalt.