CAPITOLUL I

GENERALITATI
1.1. INTRODUCERE
Înscriindu-se în sistemul mijloacelor prin intermediul cărora se realizează
educarea multilaterală a tinerei generaţii, înotul contribuie la dezvoltarea
armonioasă a personalităţii tinerilor, la reducerea riscului de
supraponderabilitate, la perfecţionarea funcţională şi structurală a
organismului, la întărirea sănătăţii, la creşterea substanţială a forţei fizice şi
morale a acestora.
Importanţa igienică a inotului si efectele favorabile pe care le exercita
asupra organismului sunt completate de actiunea factorilor naturali care
contribuie la călirea organismului si implicit la intărirea sănătătii.
Din aceste considerente este recomandabil să i se acorde, înotului,
importanţa cuvenită, atât sub aspectul pregătirii viitorilor performeri, cât şi sub
aspectul prevenirii unor boli specifice secolului marcat de sedentaritate - cum
ar fi supraponderabilitatea - mai ales prin prisma noilor indeletniciri ale
tinerilor cum ar fi activitatea crescuta la un calculator...
Înotul are o influenţă deosebită asupra sistemului cardio-respirator şi a
circulaţiei sanguine.Efectele scazute ale apei acţionează asupra termoreglării şi
a proceselor fiziologice la nivelul ţesuturilor.Datorită poziţiei orizontale in
apă,circulaţia se efectează cu mai multă usurinţă.În aceeaşi poziţie presiunea
apei asupra toracelui îngreunează respiraţia astfel realizandu-se o activitate a
muşchilor respiratori,dezvoltandu-i.Presiunea şi rezistenţa apei în timpul
înotului actionează intr-un mod specific asupra inimii şi a circulaţiei.Această
influenţă acumulată cu efectul mişcărilor in timpul înotului duce la dezvoltarea
musculaturii inimii
Înotul este “arta” de a armoniza funcţiile aparatului respirator cu mişcările
combinate pentru a da corpului propulsie şi un echilibru continuu într-un ritm
anumit.

-5-
 1.2. Motivarea alegerii temei
Am ales aceasta tema a monitorizării exercitiilor de inot pentru copii
supraponderali întrucat reprezintă un interes aparte acum când în România
se estimează ca 40 % la suta dintre tineri sunt supraponderali sau obezi .
La nivelul sexelor se estimează la cca 30 % la fete şi 20 % la băieţi există
deja semnele supraponderabilităţii.
În ceea ce privește creșterea alarmantă a cazurilor de obezitate infantilă,
care îngrijorează cel mai mult, exista păreri împărţite şi anume : unii dau vina
pe alimentaţia nesănătoasă, alţii pe lipsa de mişcare, iar unii spun că este o
boală care se moşteneşte.
Supraponderabilitatea
Termenul "supraponderabilitate" face referire la acea persoana care are
o greutate corporala mai ridicata decat masa corporala ideala, dar care inca nu
sufera de obezitate; practic masa corporala se afla intre masa corporala ideala si
obezitate.
Greutatea normala a unei persoane raportata la inaltimea acesteia se
masoara cu ajutorul indicelui de masa corporala (IMC).
Indicele de masa corporala se calculeaza impartind greutatea
exprimata in kg la inaltimea exprimata in metri la patrat;
IMC = m / (h2).

Exista si exceptii; de exemplu, un sportiv poate avea un IMC ridicat, fara sa fie
supraponderal.
Cauze si factori de risc
Supraponderabilitatea si obezitatea sunt cauzate de consumul alimentelor
care contin un numar ridicat de calorii, mai exact este vorba despre o asociere
intre o dieta bogata in grasimi, calorii si sedentarism. Lipsa activitatilor fizice,
chiar si in timpul liber, comoditatea si alimentatia nesanatoasa au efecte
negative asupra organismului. Tehnologizarea, existenta ascensoarelor, a
telecomenzilor, optarea pentru activitatile recreative computerizate, diversitatea

-6-
ofertei de produse tip fast-food, consumul de alcool, etc. contribuie la cresterea
in greutate.

IMC Semnificatie

sub 18.5  subponderal

18.5 - 24.9  greutate normala

25 - 29.9  supraponderal

30 - 34.9  obezitate clasa I

35 - 39.9  obezitate clasa II

peste 40  obezitate morbida

De asemenea, un grup de cercetatori din Marea Britanie a demonstrat ca

90% dintre alimentele care apar in spoturile publicitare din timpul emisiunilor
pentru copii sunt bogate in grasimi, sare si zahar.
Supraponderabilitatea nu trebuie analizata exclusiv din punctul de vedere
al aportului alimentar si al activitatiilor fizice. Dezechilibrul dintre caloriile
asimilate si cele consumate de catre organism poate fi determinat de alti factori
asociati cu obezitatea. Printre acestea se regasesc:
 metabolismul;
 dezechilibrul hormonal;
 administrarea anumitor medicamente (antidepresivele sau medicatia
glucocorticoida);
 traumatisme psihice.
De asemenea, supraponderabilitatea poate fi rezultatul factorilor genetici
combinati cu cei de mediu. Au fost identificate diverse tulburari sau anomalii
genetice care cresc riscul de aparitie al acestei afectiuni.
Afectiuni cauzate de supraponderabilitate
Supraponderabilitatea afecteaza negativ organismul atat fizic, cat si psihic.
O persoana supraponderala oboseste repede, se simte inconfortabil iar excesul

-7-
de greutate determina o presiune asupra corpului, in special asupra oaselor si
si articulatiilor picioarelor.
Persoanele cu varsta inaintata, copiii si adolescentii supraponderali sunt
predispusi riscului de a manifesta diabet zaharat si boli cardiovasculare.

Problemele de sanatate care apar frecvent in randul persoanelor

supraponderale
1. Boala Blount
2. Artrita
3. Alunecarea epifizei femurale la adolesenti
4. Astmul
5. Apneea de somn
6. Hipertensiunea arteriala
7. Hipercolesterolemia
8. Calculi biliari
9. Boala ficatului gras
10. Pseudotumor cerebri (hipertensiune intracraniana benigna)
11. Sindromul ovarului polichistic
12. Depresia.

Prevenire si tratament
Pentru a preveni supraponderabilitatea si obezitatea au fost implementate
programe de informare a populatiei. Astfel, la nivel mondial exista programe de
succes care au contribuit la scaderea numarului de adulti si copii
supraponderali.
Evaluarile metodelor stiintifice de tratament au demonstrat ca:
 modificarea regimului alimentar prin intermediul consilierii
(psihoterapiei) contribuie la reducerea greutatii cu 3-10 kg in primul an (sau
10% din greutatea corporala, in cazul copiilor).

-8-
  practicarea regulata a exercitiilor fizice au ca rezultat scaderea in
greutate.
 terapia comportamentala in coroborare cu modificarea dietei
alimentare si activitatea fizica conduc la scaderea in greutate, mai ales daca sunt
desfasurate constant, pe termen lung.
 adoptarea metodei Weight watcher are rezultate pozitive si constante, in
timp - greutatea scade cu minim 10%.
 dieta de 1200 de calorii urmata timp de 6-12 saptamani contribuie la o
scadere mai accentuata in greutate, in comparatie cu alte diete conventionale.
- tratamentul medicamentos cu orlistat sau sibutramina asigura o pierdere in
greutate cu 2-5 kg mai mult decat in urma adoptarii unei alimentatii sanatoase si
a unui program de exercitii fizice.
 dovezile stiintifice referitoare la medicina alternativa sunt insuficiente
pentru a conchide daca acestea este eficienta sau nu in tratarea obezitatii.
 tratamentul chirurgical este o optiune in cazul pacientilor care sufera de
obezitate severa. In medie, pacientul pierde mai mult de 25% din greutatea
corporala, pe o perioada de 5 luni de la intervene tia chirurgicala. Cu toate
acestea, interventia chirurgicala implica anumite riscuri si complicatii.
De obicei, scaderea in greutate nu este permanenta. Dupa cativa ani,
majoritatea persoanelor care au reusit sa scada in greutate revin la greutatea
initiala. Prin urmare, se recomanda adoptarea tratamentelor si dietelor pe
termen lung.
Modificari ale stilului de viata
Desi studiile au demonstrat ca multi factori de mediu stimuleaza cresterea
in greutate, exista cativa care previn obezitatea:
- imbunatatirea obiceiurilor alimentare;
- introducerea exercitiilor fizice in viata cotidiana.
In consecinta, se urmareste schimbarea comportamentului unei persoane
care vrea sa slabeasca. Astfel, trebuie inclus in programul zilnic mersul pe jos

-9-
sau cu bicicleta, urcatul scarilor, consumarea portiilor mici de alimente,
inlocuirea bauturilor dulci cu apa, etc.
În lucrarea de faţă se urmăreşte la copiii supraponderali, evoluţia
volumelor de înot pentru fiecare metodă metabolică (considerate moderne) de
antrenament în parte, volumele efectuate în cele patru procedee într-un
antrenament, precum şi raportul dintre volumul efectuat în procedeul complet şI
înotul numai cu braţele sau numai cu picioarele. Pe parcursul cercetării s-a dorit
să se constate dacă timpul pe distanţele de 100 m şi 400 m craul s-a îmbunătăţit
prin folosirea în antrenament a mijloacelor care au ca scop perfecţionarea
tehnicii.
Pentru realizarea studiului de faţă s-a folosit metoda bibliografică prin
care am studiat cărţile de specialitate, observarea antrenamentelor, dar şi a
concursurilor de verificare pe care sportivii le-au avut de-a lungul perioadelor
de pregătire.
1.3. Ipotezele
Se presupune că ameliorând conţinutul fiecărei componente a calităţilor
motrice în parte, aducerea la o greutate corporala optimă şi prin modificarea
raporturilor dintre calităţile motrice în diferite etape ale pregătirii
performanţelor sportive, acestea vor fi superioare şi realizate la data competiţiei
de obiectiv.
Ipotezele studiului :
 se pot folosi în antrenamentul copiilor supraponderali, metodele folosite
în antrenamentul juniorilor;
 este indicată folosirea volumelor mari de pregătire şi a intensităţilor
maximale;
 folosirea în antrenament a mijloacelor care vizează perfecţionarea
tehnicii de înot şi corectarea surplusului de greutate

- 10 -
 1.4. Însemnătatea teoretică şi practică a cercetării
Dezvoltarea calităţilor motrice este asigurată prin pregătirea fizică ca
factor prioritar în antrenamentul tinerilor înotători, inclusive al copiilor
suprapaonderali.
În înot, pregătirea fizică foloseşte mijloace şi metode specifice, ce se
găsesc într-o continuă perfecţionare, cerută de progresul continuu al acestei
discipline sportive. Ea acţionează dialectic, în contextul colaborării tuturor
factorilor antrenamentului sportiv:
 pregătirea tehnică = 50%
 pregătirea fizică = 30%
 pregătirea tactică = 5%
 pregătirea psihologică = 5%
 pregătirea teoretică = 5%
 pregătirea biologică = 5%

1.5. Importanţa lucrării

Calităţile motrice de bază privind obţinerea performanţelor superioare sunt
strâns legate de efortul la înot, lipsa sau surplusul lor condiţionând tehnica şi
perfecţionarea acestuia.
În metodica antrenamentului sportiv, este prezentat raportul principalelor
calităţi motrice ale înotătorului:
 rezistenţa aerobă - 55%
 forţa (cu propria greutate a corpului) -10%
 mobilitatea -15%
 viteza - 15%
 coordonarea (îndemânarea) - 5%
Pregătirea fizică generală urmăreşte educarea multilaterală a calităţilor
motrice, condiţionând încă de la început, succesul activităţii terapeutice. Ea este
chemată să ridice nivelul general al posibilităţilor organismului, să stimuleze
concret dezvoltarea rezistenţei, vitezei, mobilităţii, coordonării, forţei şi să
- 11 -
îmbogăţească sistematic fondul de priceperi şi deprinderi motrice ale
sportivului.
Pregătirea fizică generală se structurează ţinând cont de transferul efectului
de antrenament în sens pozitiv atribuind o atenţie deosebită atât conţinutului
mijloacelor cât şi metodicii aplicării lor. De la o etapă la alta, de la an la an, de
la un ciclul de pregătire la altul, acest obiectiv trebuie să se materializeze într-o
specializare şi o perfecţionare profundă a tuturor sistemelor de acţionare, ce
controlează direcţiile importante ale obţinerii performanţei sportive, aflată şi ea
în continuă ascensiune.
În evoluţiile exerciţiilor sportive, specializarea nu exclude dezvoltarea
generală, multilaterală, mai ales în perioada de formare a tinerilor înotători. La
acest nivel pregătirea fizică generală preia valenţele unei structuri de rezistenţă
în “construcţia” viitorului performer.
În esenţă, această lucrare, punând în valoare valenţele experienţei proprii
acumulate, ca sportiv, o doresc un punct de vedere metodologic privind
perfecţionarea activităţii de pregătire a tinerilor înotători.
1.6. Problematica cercetării
Scopul lucrării
Lucrarea cumulează aspectele pozitive ale muncii practicate şi de cercetare
depuse pe parcursul anilor, şi ar putea să devină un flux informaţional de date,
calitativ superior, un instrument operaţional activ, la îndemâna tuturor.
- Menţinerea unui control al greutăţii la copiii supraponderali.
- Efectele benefice ale înotului la copiii supraponderali

- 12 -
 CAPITOLUL II
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
Posibilitate şi realitate a dezvoltării calităţilor motrice în cadrul
pregătirii fizice ale tinerilor înotători supraponderali
Pentru a putea găsi noi căi de ridicare a nivelului de pregătire a copiilor
inclusive a celor supraponderali, obligatoriu, trebuie investigat domeniul
posibilităţilor fiziologice ale copiilor (supraponderali) şi adaptarea la efort,
stabilirea limitelor şi găsirea de soluţii concrete de modificare ale lor prin
sisteme de acţionare.
2.1. Particularităţile specifice copiilor cu vârsta între 6-10 ani
Vârsta de 6-10 ani, ca de altfel şi celelalte perioade ale copilăriei, prezintă
anumite caracteristici ce se reflectă în unitatea dezvoltării multilaterale a
personalităţii, manifestată în diferite acte de conduită.
Dezvoltarea proceselor cognitive, afective, volitive, precum şi dezvoltarea
însuşirilor personalităţii se realizează în cadrul unei condiţionării complicate, în
care surprindem pe de o parte, trăsături asemănătoare la copiii de aceeaşi vârstă
şi, pe de altă parte, însuşiri individuale ce îi deosebesc pe copiii crescuţi în
aceleaşi condiţii de mediu şi de educaţie.
Cunoaşterea particularităţilor psihice şi a problemelor vârstei este o
axiomă a acţiunii educaţionale, ea realizându-se numai în condiţiile studiului
concret al copiilor de vârsta respectivă, adică 6-10 ani, în activităţile lor şcolare,
extraşcolare şi de antrenament, raportând comportamentul la nivelul diferitelor
funcţii psihice şi la mentalitatea specifică.
Dacă afirmăm că un copil este o fiinţă care creşte – spre deosebire de adult,
la care talia şi forma sunt încheiate – înseamnă că definim copilul într-un mod
prea general. De aceea este de dorit să se părăsească datele biologice şi să se
încerce definirea copilului după conduita lui în devenire. Totuşi, ar fi o eroare
să se definească copilul numai prin efortul lui de orientare către adult. În
realitate, elanul copilului ca şi elanul adultului de mai târziu este un elan

- 13 -
deschis şi eminamente maleabil, iar atunci când copilul îl ia pe adult ca model,
o face numai pentru că nu are alt model la dispoziţie.
Din acest motiv, copilăria poate fi definită ca o mişcare spre înainte, ca o
îndrăzneală, ca un start spre orizonturi multiple, ca o multitudine de proiecte şi
o călătorie spre necunoscut. Copilăria mai poate fi considerată ca fiind vârsta
speranţelor şi a visurilor, iar copilul este fiinţa - şi de fapt, singura fiinţa – care
trăieşte în ea însăşi ( J. Chateau ). Dacă un copil trăieşte în el însuşi, aceasta se
întâmplă într-un mediu închis şi bine păzit de barierele cu care adultul
înconjoară frageda copilărie, pentru a o apăra. Copilul nu cunoaşte asprimea
vieţii de fiecare zi ca adultul, nici realitatea sociala, concretă. El nu cunoaşte
micile griji cotidiene şi nici valoarea timpului. Din acest motiv despărţirea de
copilărie aduce regrete şi nostalgie.
De aceea ne punem întrebarea dacă totuşi copilul sportiv este un instabil
visător, pus pe şotii şi pe joacă, zburdalnic şi relativ iresponsabil faţă de spaţiul
şi timpul în care coexistă. Răspunsul ar fi: copilul sportiv poate fi un candidat
precoce la viaţa adultă. El se poate juca şi visa, dar nu în sala de antrenament
sau în bazinul de înot, unde aparatura existentă şi mediul ambiant îi desconspiră
stângăciile în mod deschis şi brutal. De aceea copilul sportiv poate descoperi de
timpuriu şi cu folos vocaţia muncii serioase, tenace. El devine mai repede decât
alţi copii un muncitor serios şi perseverent. El poate deveni un candidat precoce
la suferinţa zilnică, măruntă sau totală, în vederea bucuriilor viitoare. El învaţă
să renunţe conştient la jocul din faţa blocului sau din curte, pentru o
performanţă incertă, dar posibilă.
Ne-am mai putea întreba: oare copilul sportiv nu se desparte mai repede de
copilărie decât copilul obişnuit? Consider că nu, deoarece el trăieşte, graţie unei
maturizări precoce, acea tinereţe perpetuă pe care o aduce cu sine jocul
competitiv, care conservă spiritul şi trupul. Altfel nu ne-am putea explica faptul
că fenomenul sportiv atrage omenirea ca un miracol.
S-a arătat că vârsta de 6-10 ani se încadrează în vârsta şcolară mică, care
este numită şi a treia copilărie, putem spune că este vârsta uceniciilor şcolare şi

- 14 -
sportive. Ea se caracterizează prin faptul că dezvoltarea psihică are loc sub
influenţa foarte puternică a vieţii şcolare, iar în paralel, la copiii care fac sport, a
activităţii sportive organizate. Această perioadă, care se desfăşoară în linii mari
de la 6 ani până la vârsta pubertăţii, este denumită şi “universul primei
socializări” (R. Nucchielli), fiind considerate ca un lung palier în procesul
dezvoltării. Este ultima perioadă a copilăriei, ceea ce o face să se caracterizeze
prin descreşterea treptată a unor trăsături proprii acesteia şi prin apariţia unei
atitudini mai controlate, mai mature faţă de lumea nemijlocită apropiată.
Creşterea spre sfârşitul perioadei se încetineşte, iar sistemul nervos devine mai
stabil, descoperirile fundamentale sunt terminate şi viaţa copilului ia un ritm
analog celui al vieţii adulte. Copilul străbate acum o zonă de calm pe care
psihanaliştii o denumesc “perioada de latenţă”. Ar fi însă o eroare dacă am
considera ca aceşti ani nu aduc nici o transformare importantă: dimpotrivă,
aceasta este vârsta marilor achiziţii intelectuale şi fizice, în special a primei
“socializări”, a primilor paşi făcuţi în afara familiei, într-un mediu nou, vast,
necunoscut, care este şcoala, iar în paralel, în mediul sportiv.
Vârsta celei de a treia copilării se caracterizează prin anumite particularităţi
psihice, a căror cunoaştere de către antrenor devine necesară pentru abordarea
unor sarcini de antrenament sau educative în directă concordanţă cu
posibilităţile psihofizice reale ale copilului.
Dacă între vârsta de 8-9 ani copilul se află într-o fază de expansiune şi
extrovertire, caracterizându-l rapiditatea, o atitudine manifest euforică şi
folosirea frecventă în vocabular a superlativelor, a exagerărilor, fiind o perioadă
de intensă lărgire a orizontului mental, de curiozitate a copilului faţă de tot felul
de probleme, mai târziu însă la 9-10 ani caracterul expansiv al conduitei se mai
atenuează şi copilul devine mai meditativ. Este perioada optimă pentru
stimularea preocupărilor faţă de cel care este mai stabil, mai puţin împrăştiat.
Trebuie reţinut faptul că la această vârstă copilul nu trece cu uşurinţă de la o
activitate la alta şi devine mai ordonat, începând să simtă necesitatea planificării
timpului şi a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare.

- 15 -
 Deoarece creşte mult spiritul critic şi disponibilitatea afectivă, copilul
devine mai atent la particularităţile de ansamblu ale celor ce se ocupă de ele.
Este perioada în care pe acest plan, face aprecieri şi constatări destul de
nuanţate.
La vârsta de 10 ani sociabilitatea este oarecum dezvoltată. Diferenţele
individuale pe acest plan i-au determinat pe unii psihologi să considere
sociabilitatea ca fiind o capacitate şi nu exclusiv o trăsătură formată. De altfel,
la acest nivel al dezvoltării personalităţii umane există numeroase trăsături de
caracter.
Trebuie reţinut că în jurul vârstei de 8 ani începe să se manifeste
independenţa gândirii, iar pe la 9-10 ani supleţea ei şi , legat de aceasta, se pun
bazele spiritului critic al gândirii. Din punct de vedere al randamentului
intelectual există multe diferenţe individuale de care antrenorul trebuie să ţină
seama. Sunt copii care deşi nu obţin rezultate şcolare bune, au multe cunoştinţe
şi interese cognitive accentuate, dar învaţă pe apucate, sunt foarte isteţi, dar nu
“tocesc”. Alţii sunt serioşi, dotaţi, dar nu ştiu să îşi valorifice cunoştinţele. În
orice caz nu este permis ca în cadrul procesului de antrenament să se vehiculeze
prea mult noţiuni legate de gândirea copilului, de genul: “eşti căpos”, “eşti cam
tare de cap”, şi nici să fie lăudat peste măsura cel isteţ, pentru a nu crea surse
inutile de tensiuni şi conflicte afective de grup.
Din punct de vedere al relaţiilor care se stabilesc între copii, putem afirma
că la vârsta de 9-10 ani “ceata” reprezintă un cadru specific manifestărilor
sociale, fiecare grup constituit fiind definit şi diferenţiat în raport cu grupul de
acelaşi sex. În grupurile de băieţi sunt apreciate forţa, acţiunea şi curajul, iar la
cele de fete valorile adoptate sunt graţia, gingăşia, drăgălăşenia sau chiar
timiditatea.
În această perioadă, se dezvoltă spiritul de observaţie ca formă de percepţie
superioară. Observaţia, fiind subordonată unui anumit scop, este analitică,
sistematică şi are intenţionalitate inclusă în fiecare din etapele şi momentele ei.
Observaţia vizează nu numai obiectele şi particularităţile lor ci şi procesele şi

- 16 -
schimbările, relaţiile de interdependenţa corpurilor, formelor, fenomenelor,
mişcărilor, etc..
În a treia copilărie, observaţia cunoaşte sub influenţa procesului instructiv-
educativ, un larg progres, fapt ce se manifestă prin dezvoltarea de pildă a
mobilităţii capacităţii de a observa. Având în vedere acestea, copilul sportiv
înţelege şi imită tehnica mişcărilor în sine şi totodată reuşeşte să le reproducă
fidel. Dar toate acestea trebuie să se facă pe fondul jocului, pentru că în această
perioadă interesul pentru joc rămâne încă viu.
Jocurile cu reguli, în care se creează condiţii de competiţie, capătă pentru
copii un interes aparte. În orice joc este evidentă tendinţa complicării sarcinilor
individuale, a creării condiţiilor de punere în evidenţă a abilităţii, curajului,
performanţei.
Astfel, la înot se poate acţiona în această perioadă în special pentru
însuşirea corectă a tehnicii celor patru procedee de înot şi în ceea ce priveşte
calităţile motrice în special pentru dezvoltarea vitezei pe distanţe scurte şi a
rezistenţei aerobe. În această perioadă spiritul competitiv al copiilor este foarte
viu, şi doresc în orice moment concursul, întrecerea, doresc succesul. Pentru
aceasta chiar în lecţiile de antrenament sunt bine venite, la această vârstă,
întrecerile sub formă de ştafetă sau individual, pentru ca micii sportivi să
participe cu mai mare plăcere la efortul pe care-l necesită lecţia de antrenament.
Iată de ce antrenorului care lucrează la acest nivel III îi revine sarcina de a
cunoaşte principalele probleme care însoţesc vârsta copilăriei, pentru a crea
premise favorabile în instruirea micilor “ucenici” în tainele performanţei
sportive.

2.2. Viteza – calitate motrică

Viteza este una din calităţile motrice ale cărei definiţii sunt controversate,
unii autori mergând până la excluderea ei din rândul acestora, considerând-o
rezistenţă de scurtă durată. Analizând însă mai profund modul de efectuare a
actelor şi acţiunilor motrice, constatăm că una din componentele temporale este

- 17 -
tocmai rapiditatea cu care se execută. Din acest motiv putem exprima execuţia
în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent – în general ceea ce se
cunoaşte sub numele de tempo) şi cantitativi (durată). Cal mai des, mişcările
sunt apreciate simultan după caracteristicile spaţiale şi temporale, făcându-se
raportul dintre durată şi lucrul mecanic efectuat. N.G. Ozolin defineşte viteza
ca fiind „capacitatea de a executa rapid mişcarea”. V.M. Zaţiorski, -
„capacitatea de a efectua acţiunile într-un timp minim pentru condiţiile
respective”. A. Demeter – „ capacitatea omului de a executa o mişcare cu
rapiditate şi frecvenţă mare”.
Rezultă deci că, în definirea vitezei nu sunt deosebiri semnificative,
majoritatea specialiştilor caracterizând viteza prin iuţeala (rapiditatea) cu care
se efectuează acţiunile motrice în structurile şi combinările cele mai diverse. De
regulă, în cadrul fiecărei acţiuni motrice întâlnim viteza sub forma combinării
principalelor sale forme de manifestare, una dintre ele având ponderea cea mai
mare în efectuarea acţiunii. Aşa de exemplu, în cazul alergării pe 100 m plat
evidenţiem prezenţa vitezei în următoarele combinări: viteză de reacţie – reacţia
la start, desprinderea din bloc-starturi; viteza de execuţie – avântarea coapsei;
viteza de repetiţie – frecvenţa paşilor etc.
Cu toate că performanţa este corolarul cu care se efectuează actul motric
integral, din punct de vedere al stabilirii mijloacelor şi metodelor de pregătire
sportivă şi al selecţiei, formele elementare de manifestare ale vitezei sunt
concludente.
Dealtfel, în unele ramuri sportive interesează în principal doar una dintre
aceste forme (baschet, tenis etc).
Un alt aspect – important din punct de vedere al cunoaşterii implicaţiilor
acestei calităţi în randamentul sportiv – viteza este specifică, transferul pozitiv
realizându-se într-un grup limitat de acţiuni, în general în cadrul acţiunilor cu
structuri asemănătoare din punct de vedere al coordonării. Rezultă deci, că la
aceeaşi persoană nu se constată o corelare între viteza manifestată în mişcări

- 18 -
diferite din punct de vedere al coordonării, în unele putându-se manifesta rapid,
iar în altele lent (Zaţiorski).
De asemenea, se ştie că acest transfer este invers proporţional cu gradul de
pregătire fizică, la persoanele cu pregătire fizică slabă acest transfer fiind mult
mai evident, de unde şi concluzia că la sportivii începători trebuie insistat pe
dezvoltarea acestei calităţi.
Viteza se măsoară apreciind:
 durata necesară apariţiei reacţiei motrice, timpul consumat de la emiterea
semnalului până la reacţia de răspuns (timpul de latenţă);
 viteza acţiunii singulare;
 frecvenţa maximă a mişcărilor, determinată la nivelul unei singure
articulaţii, mişcările fiind executate cu amplitudine maximă şi rezistenţă
minimă, într-un anumit interval de timp (A. Demeter).
Prin modul în care se realizează, viteza poate fi uniformă sau neuniformă.
Modificarea vitezei (creşterea până la atingerea valorii maxime sau
intermediare se numeşte acceleraţie, scăderea treptată a vitezei se numeşte
deceleraţie) este specifică efectuării mişcărilor; în prea puţine cazuri se menţine
o viteză uniformă a mişcărilor. Specific efectuării corecte a exerciţiilor fizice
este cursivitatea execuţiei, cu treceri line de la o secvenţă la alta. Efectuarea cu
bruscheţe, fără a păstra un ritm optim de lucru, denotă că exerciţiul nu este bine
însuşit.
Priceperea executanţilor de a menţine o viteză optimă de execuţie se
întâlneşte în literatură sub numele de simţul vitezei, corelat în bună măsură cu
simţul ritmului şi simţul tempoului.
Viteza, sub diferitele sale forme de manifestare este o calitate motrică
deosebit de importantă în toate ramurile de sport, în care este implicată ca atare,
sau în combinaţie cu alte calităţi (rezistenţă, forţă, etc.) ea determinând, în
numeroase cazuri, succesul.
Totuşi, trebuie înţeles că nu în toate cazurile viteza maximă este
importantă, ci viteza optimă de execuţie.

- 19 -
 Cercetările efectuate şi experienţa practică au demonstrat că viteza este
puternic determinată genetic, depinzând deci, foarte mult de zestrea ereditară a
subiecţilor; acesta însă nu trebuie să ducă la accepţiunea că viteza nu poate fi
dezvoltată, ci din contră, viteza se poate dezvolta (este adevărat destul de puţin)
prin antrenament special, dar şi prin dezvoltarea altor calităţi care favorizează
manifestarea vitezei maxime.
Viteza este în principal o caracteristică (calitate) spaţio-temporală a
mişcărilor, care nu poate fi discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici
temporale ale mişcărilor, cum sunt: tempoul şi ritmul.
Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitate de timp (număr de
paşi/sec., număr de acţiuni/repriză, la jocuri şi sporturi de luptă, etc.). Deşi este
strâns legată de tempo, totuşi viteza poate fi diferită (de exemplu, viteza de
deplasare este diferită faţă de frecvenţa de alergare, deşi există o relaţie precisă
între lungimea paşilor şi frecvenţă acestora).
Tempoul mişcărilor depinde de masa corpului, segmentelor aflate în
mişcare şi de momentele de inerţie (de exemplu, mişcarea unui braţ poate avea
un tempo mai crescut decât mişcarea trunchiului sau a întregului corp).
Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în direcţia stabilirii
intensităţii efortului şi implicit a gradului de solicitate a organismului de către
un anumit exerciţiu fizic. Precizarea tempourilor de execuţie reprezintă o
măsură metodică indispensabilă în dozarea exerciţiilor fizice, adică în stabilirea
intensităţii activităţii.
Eforturile de viteză sunt caracterizate în funcţie de durata lor, de intensitate
maximală şi submaximală, având un loc bine precizat în educaţie fizică şi mai
ales în antrenamentul sportiv.
Ritmul este o noţiune folosită pentru a caracteriza cele mai diferite
fenomene şi desfăşurarea lor în timp. Astfel, se vorbeşte de ritmuri biologice,
astronomice, de tip circadian (zilnic), hebdomar (săptămânal), lunar, anual, de
ritm muzical, al mişcărilor şi altele.

- 20 -
 Ritmul are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului,
succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui.
Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi
raportul dintre aceste două mărimi.
Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act, acţiune şi activitatea motrică,
fiind o componentă temporală strâns legată de viteză dar şi de coordonare,
precizie, abilitatea, etc.
2.2.1. Factorii care condiţionează viteza
Factorii care determină o bună viteză sunt numeroşi şi în acelaşi timp
variaţi. Aceştia sunt de natură genetică, (biologică, psihologică – zestrea
ereditară) şi pedagogică. În ce priveşte substratul biologic al vitezei desprindem
factori morfologici, funcţionali şi unii de natură biochimică-metabolică corelaţi
cu factorii psihologici (calitatea analizatorilor, atenţia, tenacitatea, consecvenţa,
tipul de sistem nervos, etc.). În ce priveşte factorii biologici, unii sunt de natură
nervoasă şi alţii sunt proprii muşchilor (anatomic, funcţional). Dintre aceştia
mai importanţi sunt:
 mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase, viteza alternării proceselor
de excitaţie cu cele de inhibiţie, precum şi intensitatea acestora;
 timpul de latenţă sau de reacţie care, la rândul său depinde de calitatea
nervului, a muşchiului şi a sinapsei;
 viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua
nervoasă;
 viteza de contracţie a în urma excitaţiei nervoase;
 forţa muşchiului cate intră în contracţie;
 lungimea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea articulară şi
elasticitatea musculară;
 capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
 tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul, fibre albe F.T. (Fast-Twitch
glycolitic fibers-fibre rapide) sau roşii, S. T. (Slow-Twintch oxidative fibers-
fibre lente) sau albe;

- 21 -
  bogăţia de compuşi macroergici a fibrei musculare (CP şi ATP).

Factorii amintiţi cunosc o îmbunătăţire, ca urmare a procesului de

antrenament sportiv sau de educaţie fizică.
Coyl şi colaboratorii (1974), Karlson şi colaboratorii (1975), au arătat că
rapiditatea contracţiei unui muşchi este cu atât mai mare cu cât posedă mai
multe fibre albe (F. T.). Aceste fibre sunt bogate în compuşi macroergici
(creatin-fosfat CF şi acid adenozintrifosforic ATP), precum şi în glicogen,
posedând în mod firesc şi enzimele necesare producerii energiei anaerobe.
Opuse acestora sunt fibrele roşii (S.T.) care conţin mioglobină, glicogen şi în
aceeaşi măsură enzime pentru producţia aerobă de energie.
Fibrele rapide (F.T.) precum şi fibrele lente (S.T.) se deosebesc nu numai
structural, ci şi din punct de vedere al enzimei miozin-atepazei care este în
cantitate mai mare, cu cât durata contracţiei este mai mică. După cantitatea de
sarcoplasmă, mioglobină („hemoglobina musculară“), rezerva de oxigen, avem
următoarele tipuri de fibre musculare:
 fibre roşii, cu un conţinut mai ridicat în mioglobină, cu contracţii lente
(peste 3,5 ms), puternice, funcţionând aproape continuu şi obosind greu
(muşchii antigravitaţionali, cu metabolism preponderent oxidativ);
 fibre albe, cu numeroase miofibrile, mai sărace în mioglobină; au
contracţii rapide (sub 3,5 m/s) şi obosesc uşor. Au metabolism preponderent
glicolitic, naerob.
Nu există muşchi alcătuit doar din fibre roşii sau albe, dar există muşchi
constituiţi predominant din fibre roşii sau albe. Astfel, extensorii au în special
fibre roşii, iar flexorii mai multe fibre albe.
La om a fost evidenţiat un al treilea tip de fibre: intermediar, rozalii. Este
posibil ca, extrapolând, să admitem că acestea ar sta la originea celorlalte.
Adică, într-un stadiu ontogenetic, când muşchii încă nu s-au separat în
flexori sau extensori, toţi muşchii scheletici să fi conţinut doar fibre rozalii. Pe

- 22 -
măsura stabilizării unui anumit regim de funcţionare şi de metabolism, fibrele
evoluează spre unul dintre aceste tipuri.

Fibra roşie Fibra albă

Metabolism aerob crescut Metabolism anaerob crescut
Lipoliză intensă Lipoliză slabă
Mici rezerve glicogenice Rezerve glicogenice crescute
(dependenţă de glicogenul hepatic) (semi-dependenţă de glicogenul
hepatic)
Activitate ATP-azică slabă Activitate ATP-azică intensă
Contracţie lentă Contracţie rapidă
Dimensiuni mici, tensiune mică, Dimensiuni mari, tensiune mare,
cvasicontinuă intermitentă
Reţea capilară bogată Reţea capilară săracă
Inervaţie motoneuronală de Inervaţie motoneuronală de
dimensiuni reduse, cu conductanţă dimensiuni mari, cu conductanţă
lentă rapidă
Prag reflex diminuat Prag reflex crescut
Descărcare tonică reflexă Descărcare fazică reflexă
Oboseală redusă Oboseală intensă
Proprietăţile fibrelor musculare
Tipul de inervaţie este răspunzător pentru rata metabolică a unei fibre
musculare, prin rolul trofic pe care-l joacă neuronul pentru muşchi. Prin
inversarea inervaţiei unei fibre roşii, aceasta dobândeşte un comportament de
fibră albă; procesul invers este mai puţin pregnant, ca urmare a unei atare
autonomii a fibrelor albe vis a vis de inervaţie.
Sportivii cu aptitudini de viteză, cum sunt sprinterii pe 100m şi 200m
posedă un procent mai ridicat de fibre albe decât alergătorii pe distanţe lungi
(fond). Prin antrenamente speciale, pentru dezvoltarea vitezei, detentei sau

- 23 -
forţei, s-a constatat o îngroşare, în general a fibrelor musculare, care devin
astfel mai puternice, crescându-le forţa de contracţie cu aproximativ 25%.
Chiel (1975), a constat că într-un efort specific unei curse de 100m
sporeşte capacitatea de absorbţie a oxigenului cu aproape 90%.
În altă ordine de idei, amintim că lungimea pârghiilor segmentelor corpului
şi înălţimea au o influenţă decisivă asupra vitezei (segmentele scurte
favorizează o viteză mai mare). De asemenea, în toate cazurile, în funcţie de
dimensiunile corporale, persoanele de sex masculin au o mai bună viteză decât
cele de sex feminin.
Evoluţia vitezei în ontogeneză este diferită la bărbaţi şi la femei; de
asemenea, posibilităţile de dezvoltare ale sale.
Începând de la vârsta de 10 ani se poate acţiona sistematic pentru
dezvoltarea tuturor formelor de manifestare a vitezei şi efectul acţionării
sistematice scade treptat până la vârsta maturizării definitive (20-22 ani la băieţi
şi până la 18-19 ani la fete). Prin cercetarea unui lot de copii de 10 ani, sportivi
şi nesportivi s-a evidenţiat faptul că fetele sunt capabile să dezvolte în medie o
viteză de deplasare mai bună decât cea a băieţilor cu 0,3 sec. De asemenea, s-au
înregistrat progrese nete ale copiilor sportivi faţă de nesportivi. Începând însă
de la 11 ani, când băieţii le egalează pe fete, progresul primilor este superior
pentru tot restul vieţii.
Revenind la proporţia de fibre albe şi fibre roşii, unii autori consideră că
prin antrenamentul special de viteză creşte numărul de fibre albe ale
muşchiului. Alţi specialişti însă consideră că proporţia fibrelor albe şi roşii este
determinată genetic şi că prin antrenament se produce doar îngroşarea acestora,
care determină implicit şi creşterea vitezei.
Cercetările actuale, prin utilizarea biopsiei musculare şi a altor metode vor
lămuri această problemă. Concluzia care se desprinde este că viteza poate fi
dezvoltată într-o oarecare măsură dacă sunt disponibilităţi şi dacă se aplică o
metodologie adecvată.

- 24 -
 Performanţele în domeniul vitezei sunt în mare măsură condiţionate de
nivelul forţei musculare (îndeosebi explozive) şi de capacitatea de coordonare
sau uşurinţa în efectuarea acţiunii motrice respective.
Astfel, o creştere a forţei va determina şi o creştere a vitezei (mai ales de
reacţie); în cazul efectuării mişcărilor fără o îngreuiere sau cu încărcături uşoare
şi medii, mărimea vitezei depinde de nivelul forţei. Dacă se lucrează cu viteză
maximă de execuţie în condiţiile efectuării mişcărilor fără îngreuieri, aceasta nu
se va îmbunătăţi. În cazul utilizării mişcărilor cu îngreuieri (exerciţii cu
încărcături mici, medii, mari), vom avea ca rezultat creşterea şi a forţei şi a
vitezei, în toate condiţiile.
Antrenamentul de forţă efectuat pentru dezvoltarea vitezei are două sarcini
fundamentale:
 creşterea forţei maxime;
 dezvoltarea capacităţii de a manifesta o forţă mare în condiţiile
mişcărilor rapide (forţă-viteză);
Specifică pentru viteză este a doua sarcină, care însă se realizează numai
cu sprijinul (pe baza) forţei maxime. O serie de autori au demonstrat că prin
lucrul de forţă, care duce la mărirea secţiunii transversale a muşchiului, se
realizează şi disponibilităţi de a efectua un număr mai mare de repetări. Acestea
favorizează alunecarea actinei şi miozinei, ceea ce are ca rezultat în final
mărirea vitezei de contracţie.
Tensiunea musculară este determinată de numărul de punţi transversale
care acţionează între miofilamente, valorile maxime ale tensiunii fiind între
90% şi 110% din lungimea de repaus a muşchiului. W. Hasselbach consideră că
viteza de scurtare a muşchiului este determinată de numărul punţilor
transversale.
Dezvoltarea forţei de impulsie (explozive) la alergătorii de sprint are efecte
favorabile asupra lungimii paşilor şi frecvenţei acestora. Dacă impulsul în faza
de sprijin este mai mare, creşte lungimea pasului şi se scurtează timpul de
sprijin determinând creşterea semnificativă a tempoului. Greh (1972),

- 25 -
exemplifică astfel: un alergător (sprinter pe 100m) cu o greutate de 70 kg
efectuează cu piciorul de sprijin o impulsie medie de 45,5 kgm/sec., revenind
pentru fiecare zecime de secundă o forţă medie de 4,55 kg; pentru a obţine o
îmbunătăţire a timpului de alergare cu 0,1 sec., alergătorul trebuie să-şi
mărească forţa de impulsie la fiecare pas cu 7 kgm/sec.
Alte aspecte importante privind bazele metodice ale dezvoltării vitezei la
sportivi se desprind din analiza proceselor biochimice care stau la baza
eforturilor de viteză. Aşa cum aminteam anterior, viteza este determinată de
resursele energetice existente la nivelul muşchiului şi viteza de mobilizare a
acestora, durata menţinerii acesteia fiind în strânsă corelaţie cu tipul de energie
consumată.
În eforturile până la 10 sec. (alergare pe 100 m, aruncarea greutăţii, etc),
care necesită o mobilizare energetică masivă (turnover), se epuizează fosfaţii
energetici ATP şi CP. Această activitate nu depinde de aportul de oxigen şi nici
nu produce cantităţi detectabile de acid lactic, deci nu depinde de aportul de
ATP furnizat prin glicoliză anaerobă. Dacă efortul se menţine până la 50 sec. şi
peste, limită care constituie şi momentul optimal al glicolizei anaerobe, se
constată şi producerea de mari cantităţi de acid lactic, coprodus final al acestui
tip de glicoliză.
Concentraţiile maxime de lactat (25-30 mmoli.kg în muşchi şi 20-25
mmoli/l în sânge) au fost măsurate la subiecţii care au prestat eforturi de
alergare, înot sau patinaj şi au avut ca rezultat scăderea valorilor pH-ului în
muşchi (6,3-6,4) şi în sângele arterial (6,8-6,9). Condiţiile acide nu pot fi
compensate de sistemele tampon existente în sânge, ceea ce duce la scăderea
intensităţii efortului sau chiar încetarea acestuia, ca urmare a inhibării enzimelor
glicolitice prin feed-back metabolic.
Activităţile fizice de scurtă durată, cum sunt cele de viteză determină o
creştere a activităţii enzimelor celulare implicate în glicoliză. Sportivii antrenaţi
special pentru efortul anaerob pot tolera concentraţii mari de acid lactic
comparativ cu persoanele ne-antrenate. Muşchiul scheletic este, de asemenea,

- 26 -
adaptat special prin posesia echipamentului enzimatic necesar metabolizării
lactatului. Hermansen şi Waage (1980) evidenţiază că numai 10% din lactatul
care dispare din muşchi în pauzele de refacere după eforturi maximale poate fi
pus pe seama difuziunii sale în sângele circulant. De aceea, se presupune că o
mare parte din lactatul produs în timpul efortului maximal este transformat în
glicogen la nivelul muşchilor, care dispun şi de enzimele necesare (glicogen,
sintetază). O mică parte din lactat este transformat în piruvitat care la rândul să
este degradat în CO2 şi HO2.
Creşterea concentraţiei enzimelor, ca urmare a efortului fizic, nu are loc
numai în muşchi, semnalizându-se creşteri semnificative şi la nivelul ficatului la
persoanele antrenate faţă de cele ne-antrenate.
Prin antrenamente speciale (durata efortului, pauze, încărcături) se pot mări
rezervele de fosfaţi energetici, în special CP şi de glicogen, fapt care permite
împingerea eforturilor de viteză (viteză prelungită) peste 60 sec. În paralel,
creşte activitatea enzimelor cuprinse în desfăşurarea acestui proces. Autorii
polonezi consideră că eforturile de viteză pot fi împinse până la apoape 2
minute.
În dezvoltarea vitezei se pot folosi şi intensităţi submaximale, până la 85%
din capacitatea maximă. Utilizarea excesivă a intensităţilor maximale atrage
după sine instalarea barierei de viteză, stare greu de depăşit, care necesită
intensităţi deosebite şi, ca atare, se impune folosirea în lecţiile de antrenament a
unor exerciţii cu intensităţi variate.
În unele ramuri de sport cu caracter ciclic au fost elaborate tabele cu
tempouri şi pauzele necesare calculate în funcţie de timpul record realizat de
sportivi pe distanţele de concurs. În aceste condiţii, dirijarea eforturilor de
viteză este mult uşurată, însă nu trebuie să se omită individualizarea solicitărilor
în funcţie de particularităţile sportivului.
Dezvoltarea vitezei va fi prezentă cu prioritate în perioada pregătitoare,
etapa competiţională şi în perioada competiţională. Microciclurile în care se va
lucra pentru dezvoltarea vitezei sunt de obicei considerate „şoc”, de maximă

- 27 -
intensitate şi se programează după microcicluri de restabilire. În cadrul acestor
microcicluri se programează două până la patru lecţii de viteză şi tot atâtea lecţii
de descărcare sau compensatorii.
În sinteză, viteza îmbracă particularităţi impuse de fiecare ramură de sport,
trebuind să se acţioneze pentru dezvoltarea ei în corelaţie cu alţi factori şi
calităţi (pregătirea tehnico-tactică, forţă, mobilitatea, etc).
2.3. Consideraţii privind creşterea capacităţii de effort la copiii cu
vârstă între 6-10 ani
Tot mai mult, activitatea practică a demonstrat că printr-o pregătire
sistematică limitele performanţelor sunt ridicate de la an la an. Acest lucru se
datorează fructificării la nivel superior a adaptărilor morfo-funcţionale ale
organismului la eforturi din ce în ce mai ridicate. Din această perspectivă
trebuie privită şi pregătirea fizică a micilor înotători.
Creşterea capacităţii de efort constituie unul dintre obiectivele principale
ale procesului de antrenament. Din punct de vedere biologic, ea este
condiţionată de producerea în organism a unor modificări morfologice şi
funcţionale adecvate.
Principalele transformări morfologice care stau la baza creşterii capacităţii
de efort se referă la modificările structurii şi dimensiunilor organelor limitatoare
ale capacităţii de efort.
Modificările dimensionale care se reflectă pozitiv asupra capacităţii de
efort constau în creşterea masei musculare pentru capacitatea de efort anaerob şi
a volumului inimii pentru capacitatea de efort aerob.
Mărirea patului capilar din muşchii scheletici şi din miocard, cu
îmbunătăţirea raportului dintre numărul de fibre musculare şi numărul de
capilare creează condiţii mai bune pentru procesele metabolice şi sporeşte
capacitatea funcţională a muşchilor şi a inimii. Structura fibrelor musculare se
perfecţionează prin creşterea depozitelor de substanţe energetice (fosfocreatina,
glicogen) prin mărirea cantităţii de enzime necesare proceselor biochimice
anaerobe sau aerobe şi prin modificarea adecvată a raportului dintre

- 28 -
formaţiunile contractile (miofibrile) şi cele care asigură metabolismul oxidativ
(mitocondrii).
Perfecţionările morfologice pot fi obţinute numai dacă organele şi
sistemele sunt supuse la solicitări mai mari decât cele pentru care sunt adaptate.
Fiecare nou nivel de solicitare îşi pierde acţiunea stimulatoare în momentul
când organele respective s-au adaptat la el prin modificări de structură şi
dimensiuni. De aceea creşterea continuă a capacităţii de efort se realizează doar
în cadrul concordanţei optime între perfecţionările morfologice şi nivelul
solicitărilor funcţionale.
Modificările funcţionale măresc capacitatea de efort prin mecanisme
neuro-endorcine-metabolice care determină o mai bună utilizare a structurilor
existente în corp.
Consumul maxim de oxigen (VO2 - max.) - parametrul cel mai expresiv
pentru determinarea nivelului capacităţii de efort depinde de debitul cardiac (Q)
şi de diferenţa artero - venoasă de oxigen. La rândul său debitul cardiac este
condiţionat de frecvenţa contracţiilor inimii şi de volumul sistolic.
Q = F x VS
Creşterea capacităţii de efort se realizează prin modelarea celor patru
caracteristici ale acestuia:
 volum;
 intensitate;
 durată;
 densitate.
Pentru aceeaşi intensitate a efortului, consumul de O2 este aproximativ
egal la toţi subiecţii, indiferent de vârstă, sex, grad de antrenament, datorită
faptului că fibra musculară are acelaşi randament pentru toate categoriile de
subiecţi.
Desigur, trebuie făcută diferenţa dintre intensitatea efortului şi
intensitatea solicitărilor organismului. Eforturi de aceeaşi intensitate determină

- 29 -
solicitări şi intensităţi diferite de la individ la individ în funcţie de gradul de
antrenament.
Intensitatea efortului este pusă în valoare prin viteza de deplasare, ritmul,
tempoul de lucru, numărul de acţiuni pe minut, iar intensitatea solicitării se
apreciază prin diferite valori funcţionale: frecvenţă cardiacă, tensiune arterială,
frecvenţă respiratorie, modificări biochimice.
2.4. Importanţa intensităţii pentru creşterea capacităţii de efort aerob
la copiii cu vârstă între 6-10 ani
S-a subliniat faptul că fără o anumită intensitate a efortului nu se pot obţine
creşteri însemnate ale capacităţii de efort aerob oricât ar fi de mare volumul
acesteia.
Numai când frecvenţa cardiacă ajunge la 150-160 pulsaţii pe minut se
obţin creşterii semnificative de VO2 - maxim, şi al volumului inimii.
Dacă intensitatea efortului este prea ridicată şi depăşeşte un anumit grad
de solicitare efectul antrenamentului asupra capacităţii de efort aerob începe să
scadă.
Experienţa practică şi cercetările experimentale au dovedit că intensitatea
optimă a efortului este aceea care ridică consumul mare de oxigen în jurul
valorii de 70% din VO2 maxim.
La acest nivel frecvenţa cardiacă are valori în jurul a 160 pulsaţii pe
minut şi lactacidemia ajunge la pragul aerob - anaerob.
2.5. Importanţa intensităţii efortului pentru creşterea capacităţii de
efort anaerob la copiii cu vârstă între 6-10 ani
Trebuie avut în vedere faptul că intensitatea scăzută şi volumul mare al
efortului determină scăderea capacităţii de efort anaerob sub nivelul iniţial.
Creşterea intensităţii efortului concomitent cu micşorarea volumului de
lucru produce efecte favorabile asupra capacităţii de efort anaerob.
Intensitatea solicitării reprezintă mijlocul metodic principal de creştere a
capacităţii de efort anaerob, iar intensitatea efortului realizat, condiţionează
nivelul performanţelor obţinute.

- 30 -
 MODEL IDEAL COPII ÎNOTĂTORI 6–10 ani
Perimetru toracic

Lungimea labei

Inspir. Expir.

Elasticitatea
Biacromial

toracică
Repaos
Anvergură

Forţată
Perimetrul
abdominal
biotrohant
Lungimea

Diametrul
piciorului
Diametru
Talie

Greutate

palmei
Parametrii
somatici
Peste 148- 38- Anvergura. mai 33-34 16 22,5- 26- 55- 69-72 78-81 9,13
150 cm 42 mare decât 24 34 58
kg talia
Capacitate de efort aerob Putere maximă anaerobă Spirometrie
Parametrii F Peste 51 Peste 1.340 Peste 2.500 cm3
funcţionali B Peste 56 Peste 1.071 Peste 2.500 cm3
Alerg Rezist. Ment. ABD. Arunc. M. Lung. de Înde Mobil Total
Capacitate motrică . 50m 600m atârnat. Nr. oină pe loc m. . Cm. puncte
sec. min. min. m. cm. Sec.
F 6,7 1,42 2,06 32 31 218 8,8 78
B 6,4 1,32 2,39 32 46,4 224 8,3 74
Punctaj 100 100 100 100 100 100 100 100 800
50L 50S 50B 50FL 800L 200 - - Total
Probe specifice MIXT puncte
F 31,03 36,7 39,79 33,42 11.07.3 2.34.1 - -
B 29,4 29,79 38,59 29,45 10.04.9 2.32.1 - -
Punctaj 100 100 100 100 100 100 - - 600

31
 Se poate afirma că procesul de selecţie capătă o mai mare certitudine prin numărul mare de informaţii despre
complexul aptitudinal al subiecţilor selecţionaţi
MODELUL REAL CAMELIA POTEC (campioană europeană 200m L)
Perimetru toracic

Biacromial
Anvergură

Perimetrul
abdominal
biotrohant

Elasticitat
Lungimea

Lungimea

Diametrul
piciorului
Diametru

toracică
Forţată
Greutate

Inspir.
Expir.
palmei

ea
R
Talie

labei
Parametrii
somatici 148 34,2 150 33,8 16,0 23,0 28,0 58,0 68 79,67 12

Capacitate de efort aerob Putere maximă anaerobă Spirometrie

Parametrii funcţionali (wat) (cm3)
64,94 1.380 2.600
Alerg R Ment. ABD. Arunc. M. Lung. De Înde Mobil. Tot
. 50m 600m At. Nr. oină pe loc m. Cm.
al
Capacitate motrică sec. min. Min. m. cm. Sec.
puncte
7,2 1,42 2,00 32 31 212 9,3 7,8
Punctaj 90 100 97 100 90 95 95 100 767
50L 50S 50B 50FL 800L 200 - - Total
Probe specifice MIXT puncte
31,01 38,1 41,8 35 11,3 239,6 - -
Punctaj 100 89 88 88 92 94 - - 551

32
 2.6. Necesitatea adaptării conţinutului pregătirii fizice speciale - pe
uscat şi în apă, şi a raporturilor dintre acestea - la copiii supraponderali
cu vârstă între 6-10 ani
Pentru copii de 8-10 ani:
1. asigurarea suportului fizic privind perfecţionarea procedeelor
2. dezvoltarea capacităţii aerobe
3. dezvoltarea capacităţii de a efectua eforturi în regim mixt (aerob -
anaerob)
4. dezvoltarea capacităţii de a efectua eforturi în regim anaerob alactat
La nivelul acestui stagiu, pregătirea micilor înotători se derulează pe trei
cicluri de pregătire. În cadrul unui ciclu, perioada pregătitoare se împarte în
general, în două etape:
Etapa I - de pregătire generală, în care domină
mijloacele nespecifice asigurând o bază
multilaterală a pregătirii;
Etapa a II-a - de pregătire specială, în care domină
mijloacele specifice, ce asigură dezvoltarea
complexă a calităţilor motrice.

În prima etapă pe fondul pregătirii multilaterale, exerciţiile specifice în

apă sunt efectuate prin parcurgerea distanţelor lungi (800 - 1.000 m).
În etapa a doua, pe fondul unei restrângeri a caracterului multilateral
(concentrarea ce se realizează prin păstrarea în pregătire a mijloacelor ce se
apropie de specificul probelor de concurs) se va urmări cantitativ problema
calităţii motrice, abordarea pregătirii tehnice în ipostaze cât mai variate oferite
de cele patru procedee, obişnuirea cu stresul general de efortul cu volume mari
de pregătire. În această etapă, încep să apară lecţiile cu intensitate crescută,
consecinţă a jocului dintre volum şi intensitate.
Pasajele cu galben de reformulate pentru copiii suprpaonderali……..

33
 Pentru a putea înţelege mai bine importanţa deosebită a pregătirii fizice
specifice în deschiderea perspectivei obţinerii marilor performanţe, consider
necesar prezentarea conţinutului acesteia şi a modalităţilor de realizare a ei.
Numai o cunoaştere aprofundată a legităţilor dinamicii eforturilor poate
permite alcătuirea unor sisteme calitativ superioare pentru activitatea viitoare.
Pregătirea fizică specială se realizează atât pe uscat cât şi în apă printr-o
armonie şi completare reciprocă. Trebuie remarcat însă că ponderea revine în
special celei din urmă!
O analiză obiectivă a caracteristicilor înotului ne duce rapid la concluzia că
suportul rezultatelor acestei discipline sportive au la bază multiple aspecte ale
rezistenţei la efort.
Din această cauză în cadrul unui ciclu de pregătire apare necesitatea
dezvoltării gradate ale următoarelor forme de rezistenţă:
Rezistenţa aerobă pe distanţe lungi (R1)
- caracteristică eforturilor de nivel inferior, ea reprezintă o formă de bază
a rezistenţei, ea constituie punctul de plecare în abordarea celorlalte forme de
rezistenţă.
Rezistenţa aerobă pe distanţe lungi (R2) PA (aerob mediu)
- se realizează în trepte:
- T1 - în care înotătorul se adaptează la creşterea distanţei folosind un
tempo constant;
- T2 - în care organismul se adaptează la menţinerea unui tempo constant,
elementul de creştere fiind forţa pe unitatea de vâslire şi implicit a vitezei de
înaintare.

-se caracterizează prin scăderea distanţei de înot, lungimii unităţii de

vâslire, creşterea forţei pe unitatea de vâslire şi ca o consecinţă - creşterea
vitezei de înaintare; în aceste condiţii creşterea intensităţii reclamă o mărire a
pauzelor de revenire între repetările din antrenament.

34
 V1 R3 R2 R1

Rezistenţa pe distanţe medii (R3) VO2 max (aerob superior)

Viteza pe distanţe scurte (V1)

- se caracterizează prin scăderea distanţei, a duratei de înot, creşterea
semnificativă a tempoului optim de înot; şi creşterea substanţială a forţei de
vâslire şi implicit a vitezei de înaintare.
Ele sunt redate schematic în desenul de mai sus:
După cum observăm, corelată cu cerinţele periodizării, pregătirea va
reprezenta de fapt o succesiune a formelor principale de dezvoltare a rezistenţei.
O atenţie deosebită în cadrul optimizării pregătirii va trebui să o acordăm
calităţilor motrice. În înot, diferitele modalităţi de susţinere a eforturilor sunt
tocmai rezultatul interrelaţiilor acestora (R/V; V/R; V/F).
Acţionând în concordanţă cu legile perfectibilităţii calităţilor motrice,
pregătirea va fi orientată cu predilecţie spre dezvoltarea VITEZEI şi
REZISTENŢEI - în diferitele lor forme de manifestare.

35
 Interferenţa dintre calităţile motrice

75 m
100m
50 m
400m
25m
800m

V MODULARE DE REAL
R
PRIN INDEMANARE

Soluţia de optimizare a pregătirii fizice a înotătorilor o putem căuta şi în

acest “triunghi” de interrelaţii ale calităţilor motrice.
Elementul modular de corelaţie optimă între cele trei puncte (F, V, R)
este realizat prin îndemânare - calitate neuromusculară orientată spre obţinerea
unui stereotip dinamic reflex care să asigure înaintarea cu o viteză cât mai
ridicată cu cea mai mare economie de mişcare, ceea ce reprezintă idealul de
înaintare în apă (amplitudinea mişcării, ritmul vâslirilor, poziţia de plutire).
Odată stabilite dominantele procesului de dezvoltare a calităţilor motrice,
la înot, ne va fi mai uşor să selecţionăm cele mai adecvate metode de
antrenament, cele mai eficiente mijloace care concură la dezvoltarea fiecărei
calităţi sau la obţinerea nivelului optim de calităţi combinate.
2.7. Metode şi mijloace de pregătire fizică în apă la nivelul copiilor
înotători 6-10 ani
A. Pentru dezvoltarea rezistenţei aerobe
- se desfăşoară eforturi de următoarele tipuri:
 aerob superior

36
  aerob mediu
 aerob inferior
Efortul de tipul aerob superior constituie efortul principal în pregătirea
înotătorului de performanţă. Pe parcursul unui an sau ciclu de pregătire, acestei
trepte trebuie să i se aloce cantitatea cea mai mare de volum. Frecvenţa cardiacă
determinată de o intensitate crescută este de 160-170 bătăi/min.
Durata efortului variază între 4-5 min. până la 20 minute, în funcţie de
gradul de pregătire.
Intensitatea: - 80-85 % pentru distanţa de 50-100 m;
- 70-80 % pentru distanţa de 200-400 m;
- 65-70 % pentru distanţa mai lungi.
METODE ŞI MIJLOACE
Metode: - antrenament continuu, alternativ şi cu intervale.
Pentru metoda antrenamentului continuu să nu se depăşească 1.000 -
1.500 m. În cazul metodei alternative distanţa înotată uşor să reprezinte 1/2 din
cea cu intensitate.
Pentru metoda antrenamentului cu intervale distanţele de 50 de metri
se fac cu pauze foarte scurte cu număr mare de repetări, volumul global al unui
exerciţiu însumând minimum 800 metri.
Efortul de tip aerob mediu prezintă următoarele caracteristici:
- efort aproape în totalitate aerob;
- frecvenţa cardiacă 140 - 160 bătăi/min;
- nu se pot da limite de durată pentru că se creează o stare de echilibru
între consumul şi aportul de oxigen.
Intensitatea: - 80-85 % pentru distanţa de 50-100 m;
- 70-80 % pentru distanţa de 200-400 m; - 65-70 %
pentru distanţa mai lungi. METODE ŞI MIJLOACE

37
 Metode: - antrenament continuu, alternativ şi chiar cu intervale.
Mijloace: - se pot folosi toate distanţele, mai puţin 25 m. În cazul
repetărilor pe 50 m, pauza este foarte scurtă, 2, 3 secunde.
Efortul de tip aerob inferior prezintă mici influenţe asupra rezistenţei
aerobe, frecvenţa cardiacă este sub 130 bătăi/min, are utilitate în învăţarea şi
perfecţionarea tehnicii la încălzire şi ca relaxare.
B. Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim mixt
- efortul se desfăşoară în regim aerob superior şi anaerob în proporţii
variabile;
- acest tip de efort este predominant în antrenamentele de performanţă şi
reclamă un consum mare de energie prin anaerobioză; în plus are o durată
apreciabilă prin momentele de aerobioză; frecvenţa cardiacă oscilează între 170-
180 bătăi/min, creând astfel datorie mare de oxigen după efort.
Durata: - 2-4 minute, deci distanţe până la 400 de metri.
Intensitatea: - 80-85 % pentru distanţa de 50-100 m;
- 80-90 % pentru distanţa de 200-400 m.
METODE ŞI MIJLOACE
Metode: - antrenamentul cu intervale şi cel variabil. Pentru antrenamentul
cu intervale se folosesc distanţe de la 25 - 400 m.
Mijloace: - în cazul utilizării distanţelor de 25-50 m, numărul de
repetări trebuie să fie foarte mare, astfel ca volumul global să însumeze 800 -
1.000 m. Pauza este foarte scurtă (5”) pentru a nu permite revenirea frecvenţei
cardiace la normal;
- distanţele de 100 şi 200 m se folosesc cu un număr mare de repetări
(exp. 10 x 100 m; 5 x200 m), pauza este ceva mai mare 10” (dar cu revenire
incompletă);
- la distanţe de 400 m, numărul de repetări este redus, pauza este de 10”.
În toate situaţiile intensitatea este mai mare şi ea trebuie menţinută.

38
 C. Pentru dezvoltarea rezistenţei anaerobe alactate
Pentru dezvoltarea rezistenţei anaerobe alactate se vor desfăşura
eforturi pe 15 - 25 m cu maximum de intensitate. Efortul de acest tip acţionează
asupra metabolismului muscular alactat; antrenează activitatea de tură a
unităţilor musculare; dezvoltă viteza în regim de forţă V/F (10 - 15 m) şi F/V
(15 - 25 m); se adresează primei părţi a cursei.
METODE ŞI MIJLOACE
Metode: - antrenament cu sprinturi şi repetări cu pauză mare pentru a
reface rezervele energetice aflate în muşchi.
Mijloace: - se folosesc distanţele de 15 - 25 m cu număr mic de repetări,
pauză mare până la revenire şi intensitate maximă.
Pentru dezvoltarea rezistenţei anaerobe lactate eforturile se desfăşoară
pe 50 - 100 m. Frecvenţa cardiacă depăşeşte 180 bătăi/min.
Durata: - poate ajunge până la 2 minute pentru cei mai bine
Intensitatea: - este foarte mare de 70 - 90% pentru distanţele de 50
- 100 m.
Pentru acest tip de efort se dezvoltă F/R (intensitate mare dar nu maximă);
se realizează o creştere a vitezei metabolice; se antrenează muşchiul ca să
lucreze în condiţii toxice generate de prezenţa acidului lactic.
METODE ŞI MIJLOACE
Metode: - antrenament cu repetări şi intervale folosind distanţe medii.
Mijloace: - se pot folosi distanţele de 50 - 100 şi 200 m. Pauza este mare,
număr mare de repetări.
Intensitatea: - este mare şi trebuie să fie controlată în permanenţă.
În strânsă legătură cu pregătirea în apă se realizează şi pregătirea fizică
specifică pe uscat. Ea va trebui să respecte toate legile dinamicii efortului.
Specificitatea este de cea mai mare importanţă dacă se caută obţinerea
unui transfer maximal al efectului de antrenament. Astfl, dacă dorim întărirea

39
fibrelor musculare cu contracţie rapidă (fibrele albe) trebuie să executăm
exerciţiile în mod rapid.
La exerciţiile de forţă, copilul trebuie să lucreze cu braţele după acelaşi
model după care acţionează când se propulsează cu ajutorul lor prin apă. În
acest fel se asigură transferul maxim al efectului de efort de antrenament.
Viteza şi forţa unui muşchi se dezvoltă cel mai avantajos prin puţine
repetări cu mare încărcătură şi cu mare viteză. Anduranţa musculară se dezvoltă
cel mai bine prin multe repetări cu forţa unei încărcături moderate cu viteza
moderată.
Volumul şi forţa fibrelor musculare roşii se dezvoltă cel mai avantajos
prin puţine repetări împotriva unor rezistenţe mari la viteze reduse.
S-a demonstrat eficienţa exerciţiului izokinetic, în cadrul căruia,
muşchiul ar lucra permanent împotriva unei rezistenţe maximale pe toată
întinderea mişcării membrului.
Din cauza compoziţiei lor chimice, fibrele roşii sunt adaptate pentru
anduranţă. Ele conţin mai multă mioglobină şi sunt în stare să desfăşoare un
efort aerob eficient. Se contractă mai încet decât cele albe şi nu sunt prea mult
solicitate când efortul este rapid şi maximal.
Fibrele albe sunt diferite în ceea ce priveşte adaptarea la mişcări rapide şi
cu eliberare rapidă de energie (efort anaerob). Ele obosesc rapid şi nu sunt
solicitate prea mult decât la mişcări rapide. Calitatea fibrelor musculare depinde
de tipul de antrenament la care sunt supuse.
Fibrele roşii pot fi ameliorate în ceea ce priveşte capacitatea lor de
anduranţă prin efectuarea multor repetări a unor rezistenţe moderate (creşterea
capacităţii de a utiliza oxigenul).
Fibrele cresc în volum şi forţă prin exerciţii efectuate împotriva unei
rezistenţe mari, cu mare viteză.
Creşterea volumului fibrelor albe este de dorit întrucât sporeşte masa
fibrelor albe în raport cu cele roşii, ceea ce are ca urmare creşterea vitezei

40
potenţiale a muşchiului. Fibrele albe îşi pot spori anduranţa dar asta pe seama
pierderii unei părţi a vitezei.
Dezvoltarea forţei este în strânsă legătură cu masa musculară.
La copii masa musculară, chiar fără antrenamente speciale are deja
o pondere însemnată în raport cu greutatea corporală, ceea ce arată că
există premise şi pentru dezvoltarea forţei. Astfel, la 8 ani, greutatea
musculaturii reprezintă 27% din greutatea corporală, iar la 12 ani este de 29,4%.
Cercetări minuţioase şi de durată efectuate în ţară şi în străinătate
demonstrează că educarea forţei în diferite regimuri de lucru nu este dăunătoare
copiilor în vârstă de 9-10 ani, vârstă la care se poate începe pregătirea pentru
dezvoltarea forţei.

MODIFICĂRI ADAPTATIVE PRODUSE DE ÎNOT LA NIVELUL

ORGANISMULUI
Până la pubertate nu există diferenţe între fete şi băieţi în privinţa
statutului hormonal. La cele două sexe hormonii celuilalt sex sunt în mod egal
secretaţi, dar în proporţie mică (Koinzer, 1979).
Tabel 1
Modificările valorilor testosteronului (mg/100 ml) în copilărie şi
adolescenţă
Vârsta Fete Băieţi

8-9 20 21-34

10-11 10-65 41-60

12-13 30-80 131-349

14-15 30-85 328-643

(după Reiter - Root, 1975)

41
 Modificările brutale care se produc în fizic, ca şi instalarea sexualităţii,
dispariţia caracteristicilor proprii copilăriei, modificările importante de proporţii
(creşterile anuale ale taliei până la 10 cm şi ale greutăţii până la 9,5 kg)
cauzează o labilitate fizică alimentată de instabilitatea hormonală.
Odată cu intrarea în pubertate scăderea influenţei părinteşti se
accentuează.Dorinţa de independenţă şi de a-şi purta singur de grijă trece pe
primul plan. Discordanţa între "a vrea" şi "a putea" provoacă uneori conflicte cu
lumea adulţilor, o distanţare de părinţi, de profesori şi de antrenori (pentru
sportivi) şi o tendinţă crescută să se ataşeze prietenilor de aceeaşi vârstă. O
mare importanţă este acordată activităţii colective.
Se cere din partea mediului social şi în special pentru profesori sau
antrenori o anume competenţă şi un respect reciproc. Dreptul de a se exprima în
mod democratic şi cooperarea activă în organizarea activităţii sportive sunt
revendicările fundamentale ale acestei grupe de vârstâ.
Schimbările fizice, psihice şi sociale în existenţa tinerilor produc o
schimbare a intereselor, cu consecinţe pe plan sportiv.
Odată cu intrarea în pubertate interesele sportive se diminuează brusc.
Participarea la activităţile sportive care păreau ''vitale'' în timpul vârstei şcolare
suferă o puternică presiune concurenţială şi îşi pierd poziţia preferenţială. Ea se
bazează în special pe nevoia de contact social cu partenerii de aceeaşi vârstă.
Comparaţia prin competiţie şi nevoile concurenţiale sunt mult diminuate în
raport cu vârstele precedente.
Creşterea marcantă a taliei şi greutăţii care uneori deteriorează raportul
forţă - greutate este responsabil în bună măsură de diminuarea coordonărilor
specializate. Scade precizia controlului gestual; mişcările excesive sunt tipice
acestei vârste. Pe de altă parte pubertatea, în special în prima sa fază, reprezintă
perioada în care antrenabilitatea determinanţilor condiţiei fizice este maximală.
Noile date cer o orientare corespunzătoare antrenamentului. În prima fază a
pubertăţii calităţile motrice sunt ameliorate cu prioritate, după aceea se va căuta

42
să se stabilizeze componentele coordonării şi, dacă este posibil, să se
amelioreze progresiv.
Nivelul intelectual mai ridicat al acestei vârste permite o formă nouă de
învăţare a tehnicii şi o formă nouă de antrenament. Cunoscând multitudinea
aşteptărilor adolescentului la această vârstă, trebuie să i se acorde mai multă
importanţă participării lui la realizarea planului de pregătire, la autoobservarea
în cadrul grupei şi să i se lase mai multă libertate de decizie în alegerea
exerciţiilor şi individualizarea conduitei sale. Conflictele latente trebuie să fie
clasificate în mod sincer şi fără tergiversare. În afară de dozarea sarcinilor de
antrenament trebuie să se ţină seamă de instabilitatea motivaţiei adolescentului.
Prima fază a pubertăţii este o perioadă de restructurare. Greşelile comise în
programarea sarcinilor de antrenament şi în special raporturilor cu adolescenţii,
sunt primele cauze ale abandonării activităţii sportive de către un număr dintre
ei, deloc neglijat, în momentul în care stimulii de antrenament sunt deosebit de
eficaci. Aceasta este dificila sarcină a antrenorului de a menţine intactă
motivaţia ''protejaţilor'' săi, s-o stabilizeze şi să rezolve situaţiile conflictuale
printr-o intervenţie pedagogică adecvată. Aceasta se va realiza printr-o conduită
prudentă, care respectă independenţa şi aşteptările adolescentului şi dozând
antrenamentul în funcţie de capacităţile individuale.
În sporturile bazate pe efortul ciclic, a progresului performanţei o
constituie îmbunătăţirea continuă a capacităţii funcţionale a organismului.
Studiile efectuate privind modificările fiziologice în înotul sportiv au scos în
evidenţă multitudinea aspectelor funcţionale ce apar în timpul şi după efortul
specific. Mai multe date au fost adunate despre modificările respiraţiei şi
circulaţiei, mai puţin numeroase fiind cele ce privesc influenţa înotului asupra
sistemului nervos, neuromuscular, metabolism, secreţie internă şi excreţie.
(Demeter, 1972)

43
 2.1. Adaptări ale respiraţiei
Funcţia respiratorie joacă un dublu rol pentru înotător: unul fiziologic,
legat de aprovizionarea organismului cu O2 şi eliminarea CO2 şi altul specific
nataţiei - asigurarea plutirii (Demeter, 1972).
Spre deosebire de sporturile desfăşurate în mediul aerian, respiraţia este
îngreuiată de apă prin presiunea hidrostatică exercitată asupra cutiei toracice.
Cu cât toracele sportivului se află la o adâncime mai mare (20-50 cm), cu atât
presiunea hidrostatică a apei va fi mai mare şi implicit dificultatea ventilaţiei
pulmonare va creşte.
Timpul de inspiraţie este scurt. Ciclul mişcării braţelor se reduce
proporţional cu creşterea vitezei de înaintare,deşi nevoia de O2 este mai mare.
Rapiditatea inspiraţiei nu favorizează amplitudinea ei, deci înotătorul nu inspiră
cu maximum de amplitudine. Ca atare coeficientul de ventilaţie la înotători
atinge 0.09-0.10 faţă de 0,.2 pe uscat, în repaus.
Expiraţia în timpul înotului, în general, şi în procedeul craul, în special,
nu mai este un act pasiv, ci devine activă, dată fiind presiunea hidrostatică care
trebuie învinsă. Ea se desfăşoară progresiv, corespunzător celor patru faze ale
ciclului de lucru al braţelor. Timpul de expiraţie este mai lung, iar intensitatea ei
creşte progresiv, efectuându-se, la început, pe gură şi se termină prin expiraţie
pe nas.
Între inspiraţie şi expiraţie unii înotători intercalează o perioadă de apnee
în blocaj. Blocarea toracelui în inspiraţie favorizează lucrul activ al braţelor,
repetarea mărind oboseala cardiacă.
Comanda nervoasă a mecanismului respiraţiei pulmonare în timpul
înotului nu se face după un automatism înăscut, ci trece printr-un stadiu de
comandă voluntară în timpul învăţării. Treptat se instalează un automatism.
Sincronizarea armonioasă a timpilor ventilaţiei pulmonare cu fazele mişcării
braţelor cere repetări multiple, efectuate cu atenţie, răbdare şi tenacitate.

44
 Demeter (1972) este de părere că datorită presiunii hidrostatice a apei,
muşchii respiratori sunt mult mai solicitaţi la înot decât în disciplinele sportive
efectuate pe uscat. Funcţia respiratorie este îngreunată de doi factori:
- presiunea hidrostatică care solicită în mod deosebit muşchii inspiratori
pentru a învinge presiunea hidrostatică, cât şi contracţia muşchilor expiratori;
- coordonarea mişcărilor de braţe cu picioarele care limitează
posibilitatea schimburilor gazoase. Astfel, inspiraţia este scurtă pe apă, ca
durată, deci amplitudinea ei este mică. Expiraţia este de lungă durată.
Modificările imediate ale respiraţiei sunt în raport cu intensitatea
efortului depus şi cu procedeul întrebuinţat (Counsilman, 1968). Frecvenţa
respiratorie nu depăşeşte, de obicei, 30-40 respiraţii/minut.
S-a constatat că amplitudinea mişcărilor respiratorii este la început mai
mică decât pe uscat, dar pe parcursul antrenamentelor, datorită fortificării
muşchilor inspiratori, se măreşte simţitor.
De asemenea, debitul respirator (ventilaţia pulmonară) se măreşte la
înotători în timpul efortului, pe măsura creşterii duratei lui totale până la cca.
200 secunde (Volkov şi colab., 1968). La probele care durează peste 200
secunde, ventilaţia pulmonară înregistrează o tendinţă de scădere.
Caracterul linear al modificării afluxului de oxigen în funcţie de timpul
maxim de înot corespunde evaluărilor teoretice şi datelor experimentale, dat
fiind faptul că lungimea timpului maxim de efort duce la creşterea cantităţii
totale. Cea mai mare parte a cheltuielii energetice se acoperă pe seama
producţiei aerobe a energiei din timpul efortului, ceea ce justifică mărirea
absorţiei totale de oxigen.
Şi consumul maxim de oxigen pe unitatea de timp creşte continuu până la
aproximativ 200 secunde, iar în eforturile mai lungi el scade. Această
comportare a respiraţiei interne se explică prin faptul că valorile maxime ale
consumului maxim de oxigen se poate menţine un timp relativ scurt, cca. 3-6
minute. Creşterea iniţială a curbei consumului de O2 până la 200 secunde

45
reflectă procesele de adaptarea a organismului la efort, exprimată de
acumularea cantităţii necesare de acceptori fosfatici din muşchii activi, în
vederea intensificării furnizării de energie a ţesuturilor active. Sportivii
avansaţi, având acumulate în muşchi cantităţi sporite de acceptori fosfatici, au
nevoie de o perioadă de adaptare mai scurtă decât cei de categorie inferioară.
Consumul de oxigen creşte linear în funcţie de viteza de parcurgere a
distanţelor.
Înotul favorizează creşterea perimetrului toracic, a capacităţii vitale,
debitului respirator maxim şi a consumului de O2.

2.2. Adaptări ale circulaţiei

Specialiştii sunt de părere că în timpul înotului, sportivul aflându-se în
poziţie orizontală, activitatea inimii se desfăşoară în condiţii deosebit de bune.
Dacă mai adăugăm faptul că presiunea hidrostatică exercitată asupra
tegumentului, precum şi contracţiile musculare ritmice de la nivelul braţelor şi
picioarelor favorizează circulaţia periferică, ne dăm seama că în timpul înotului
aparatul circulator se află într-o poziţie favorabilă. Vasomotricitatea deosebit de
activă din timpul înotului serveşte ca indicator în vederea determinării duratei
maxime de şedere în apă:
- în momentul contactului cu apa rece se produce o vasoconstricţie la
nivelul capilarelor pielii, cu scopul reducerii afluxului de sânge către tugument,
pentru a se evita pierderile prea mari de căldură;
- după o perioadă de 10-15 minute are loc o vasodilataţie activă, sub
comanda nervilor vasodilatatori; sângele din organele interne este dirijat spre
periferie, producând o senzaţie de căldură generală (Ulmeanu, 1968);
- prelungirea timpului de stat în apă duce la instalarea unei vasodilataţii
pasive a capilarelor tegumentare ca urmare a paraliziei nervilor vasomotori.
Afluenţa de sânge spre vasele pielii provoacă o pierdere importantă de căldură.
Stagnarea circulaţiei determină acrocianoză însoţită de aspectul caracteristic de

46
"piele de găină". Mai târziu apare frisonul ca expresie a măsurilor de protecţie a
organismului, termogeneza astfel indusă, căutând să contrabalanseze termoliza
exagerată.
Maglischo (1992) consideră că exerciţiile care vizează pragul anaerob şi
consumul maxim de oxigen sunt cele mai bune forme de antrenament pentru
producerea adaptărilor în sistemul circulator. Exerciţiile pentru VO2 maxim
sunt probabil cele mai eficiente pentru creşterea dimensiunii inimii, a densităţii
capilare, a circulaţiei sanguine din muşchi, a debitului cardiac şi a conţinutului
de hemoglobină. Antrenamentul poate fi nespecific în privinţa creşterii
dimensiunii inimii, a debitului cardiac şi a hemoglobinei, întrucât orice fel de
efort efectuat la viteza şi intensitatea potrivită pentru durata necesară de timp va
solicita în mod corespunzător mecanismele circulatorii centrale. Totuşi
creşterile circulaţiei sanguine în muşchi şi a densităţii capilarelor vor avea loc
numai în jurul fibrelor musculare care au lucrat. De aceea sportivii trebuie să
înoate ca în competiţie sau să se angajeze în activităţi care utilizează aceleaşi
fibre musculare dacă vor ca adaptările să se producă.
Debitul cardiac poate fi, de asemenea, mărit prin antrenamentul pragului
anaerob sau VO2 maxim. Uşurinţa determinării modificărilor frecvenţei
cardiace sub influenţa efortului specific de înot a permis studierea lor în mod
extensiv (Consilman, 1968). Încă înainte de cursă emoţiile înotătorului
afectează frecvenţa cardiacă. Astfel s-au constatat creşteri importante ale
activităţii inimii la înotătorii mai emotivi, atingând valori în jurul a 120
bătăi/minut.
În timpul înotului frecvenţa cardiacă este proporţională cu intensitatea
efortului: când sportivul înoată lent frecvenţa cardiacă creşte moderat (110-120
bătăi/minut); în cazul unui sprint prelungit se înregistrează o acceleraţie intensă
a pulsului, valorile fiind în jur de 180-200 bătăi/minut. Acest fapt permite
folosirea valorilor frecvenţei cardiace din timpul sau imediat după efort în

47
scopul evaluării intensităţii lui, precum şi a eficienţei diverselor metode de
antrenament.
Cu ajutorul metodei Forbes Carlili se poate studia şi evoluţia valorii
înotătorilor de-a lungul sezonului. După opt săptămâni de antrenament
intens,Carlile a observat lungirea considerabilă a perioadei de odihnă a
miocardului (70%, calculată din raportul repaus/efort).
Tensiunea arterială arată şi ea modificări importante în urma efortului
specific. Specialiştii indică o creştere considerabilă atât a valorilor sistolice, cât
şi a celor diastolice. Ca efect tardiv australienii au înregistrat creşterea valorilor
tensionale de repaus, în medie de la 116 mmHg la 120 mmHg după un ciclu de
antrenament intens de 8 săptămâni la băieţi şi de la 106 mmHg la 109 mmHg la
fete. Această creştere se explică prin sporirea forţei de contracţie a miocardului.
Tensiunea minimă a scăzut în timpul celor 8 săptămâni de lucru intens, în
medie, de la 70 mmHg la 61 mmHg la băieţi şi de la 68 la 63 mmHg la fete,
indicând o creştere a adaptării fiziologice la efort exprimată şi printr-o mărire a
tensiunii diferenţiale.
În sânge apar, de asemenea, unele modificări semnificative mai ales în
privinţa numărului de elemente figurate, concentraţiei glucozei sanguine,
rezervei alcaline.
Numărul hematiilor creşte semnificativ atât în timpul efortului, ca
rezultat al mobilizării sângelui concentrat din depozitele sanguine, cât şi ca
efect tardiv al antrenamentelor, ceea ce atrage după sine şi creşterea cantităţii de
hemoglobină (de la 15,5 la 18,5).
Glicemia înotătorilor, în repaus, nu diferă de cea a neantrenaţilor; în
schimb înainte de start, precum şi în timpul unor probe de scurtă durată, se
constată o hiperglicemie trecătoare, nivelul glucozei sanguine fiind în jur de
150-160 mg.
Volumul sistolic şi debitul cardiac cresc datorită poziţiei orizontale pe
apă (30 l/min. în efort). Volumul şi greutatea inimii cresc şi ele datorită

48
fenomenului de hipertrofie, de adaptare. Sângele prezintă modificări importante
datorită adaptării la forţa organismului, iar pH sanguin nu are modificări prea
mari, exceptând probele lungi.
2.3. Adaptări ale sistemului muscular
Constituţia ideală pentru un înotător este:membre inferioare lungi,suprafaţa
labei piciorului mare,umeri largi,braţe lungi cu musculatura foarte bine
dezvoltată care să asigure o vaslire puternică. Unele din cele mai
importante adaptări la antrenament, care se produc în celulele musculare,
(creşterea conţinutului de mioglobină, a activităţii enzimelor, a conţinutului de
glicogen şi a capacităţii de tamponare) vor mări energia disponibilă pentru
concurs furnizând în acelaşi timp mai mult din ea prin metabolismul aerob,
astfel că oboseala este întârziată.
Mioglobina este pigmentul care transportă oxigenul prin celulă spre
mitocondrie. Cantitatea de mioglobină s-a constatat că ajunge să crească în mod
semnificativ prin antrenament (Helleszy, 1973). Când creşte activitatea
enzimelor aerobe în celulele musculare, muşchii pot metaboliza mai multă
energie pe cale aerobă şi pot reduce viteza acumulării acidului lactic în timpul
concursurilor. Antrenamentul care măreşte activitatea enzimelor anaerobe va
mări capacitatea înotătorului de a produce acid lactic aşa că o cantitate mai
mare de energie devine disponibilă, la viteze mari. Întrucât glicogenul este sursa
majorităţii pentru concurs, o creştere a cantităţii acestei substanţe va mări
potenţialul muşchilor de a furniza energie. Aceste schimbări şi altele fac ca
fibrele musculare să devină mai puternice. Când acest fenomen se produce în
fibrele cu contracţie rapidă, cele de tip "b", iniţiale de mică rezistenţă, în cadrul
grupului vor prelua ceva din propietăţile aerobe de la fibrele cu contracţie
rapidă de tip "a", mai rezistente. Când se petrece acest fenomen se spune că are
loc o transformare a fibrelor cu contracţie rapidă de tip "b" în fibre de tip "a". S-
a constatat în urma mai multor cercetării că antrenamentul duce la divizarea
fibrelor cu contracţie rapidă şi probabil a celor cu contracţie lentă aşa că

49
numărul total de fibre care sunt disponibile pentru lucru este mărit. Soluţiile
tampon împiedică acidul lactic să împingă pH-ul din celulele musculare atât de
jos încât viteza metabolismului energetic să se reducă. Cu toate că mărirea
capacităţii de tamponare nu este demonstrată îndeajuns de cercetare, este
rezonabil să se presupună că antrenamentul poate să îmbunătăţească furnizarea
substanţelor tampon în celulele musculare. Din această cauză Maglischo este de
părere că în antrenament trebuie să se includă repetări care pot să
îmbunătăţească capacitatea de tamponare. "Dacă capacitatea de tamponare
poate fi îmbunătăţită atunci aceasta va fi cu siguranţă una din cele mai benefice
adaptări, în special pentru înotătorii de sprint şi distanţe medii" (Maglischo,
1992)

50
 Capitolul III
CONŢINUTUL ŞI ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. Scopul lucrării
Lucrarea cumulează aspectele pozitive ale muncii practicate şi de cercetare
depuse pe parcursul anilor, şi ar putea să devină un flux informaţional de date,
calitativ superior, un instrument operaţional activ, la îndemâna tuturor, în
vederea obţinerii unei largi deschideri spre înalta performanţă.
3.2. Ipoteza lucrării
De reformulat si cu ajutorul doamnei profesoare
Presupunem că ameliorând conţinutul fiecărei componente a calităţilor
motrice în parte şi prin modificarea raporturilor dintre calităţile motrice în
diferite etape ale pregătirii, acestea vor contribui la obtinerea unei greutăţi
optime a copiilor şi implicit performanţele vor fi superioare şi realizate la data
competiţiei de obiectiv.
Variabila independentă o reprezintă ameliorarea fiecărei calităţi motrice
în parte în special viteza şi pondera lor în funcţie de perioada de pregătire.
Variabila dependentă o reprezintă performanţa sportivă cea mai de
valoare obţinută la data competiţiei de obiectiv.
3.3. Sarcini generale
Sarcina principală a constat în a determina pe o cale experimentală
eficienţa metodologiei şi metodicii de dezvoltare a calităţilor motrice, în special
a vitezei, în vederea îmbunătăţirii performanţei sportive la copii înotători de 6-
10 ani. Ca sarcini intermediare menţionez:
 Educarea şi dezvoltarea calităţilor motrice (c.m.) necesare înotului.
 Îmbunătăţirea c.m. conform modelului probelor de înot.
 Adaptarea programului de pregătire fizică pe uscat la
specificitatea biomecanicii înotului.
 Stabilirea ritmului de dezvoltare/educare a calităţilor motrice.
 Creşterea corespunzătoare a posibilităţilor morfo-funcţionale.

51
  Alcătuirea sistemelor de acţionare care au cuprins: metode, mijloace,
probe de control şi teste.
 Asamblarea tuturor datelor în lucrarea de faţă.
3.4. Metode de cercetare (trebuie enumerate)
Pentru a realiza o cercetare de o asemenea amploare, cu multe aspecte
particulare distinctive şi importante, pe parcursul anilor de pregătire, pentru a
putea rezolva multitudinea de probleme complexe ce îşi au izvorul în
cunoaşterea profundă, interdisciplinară a interacţiunilor fenomenului, am făcut
apel la metode şi procedee de investigaţii sau de analiză şi interceptare.
Orientându-le, proiectându-le pe direcţiile de acţiune în care le-am
folosit, iată-le pe cele mai importante.
3.4.1. Metoda documentării
Documentarea a reprezentat o acţiune dirijată selectiv şi oportun pe tot
parcursul cercetării.
3.4.2. Metode testelor
În vederea testării sportivilor, în cercetare am utilizat teste de pregătire
fizică şi specială, în apă şi pe uscat, care mi-au furnizat date privind studiul
dezvoltării calităţilor motrice.
3.4.3 Metoda măsurării
Această metodă este utilizată în vederea:
 prelucrării datelor cercetării prin metode statistico - matematice;
 analizei datelor;
 interpretării datelor - tabele, reprezentări grafice şi interpretări scrise.

52
 CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA
CERCETĂRII
4.1. Organizarea şi desfăşurarea cercetării
4.1.1. Locul desfăşurării cercetării
Pentru verificarea ipotezei am organizat un experiment în cadrul Liceului
cu Program Sportiv din Tg-Jiu. Informaţiile au fost înregistrate la bazinul
„acoperit” din Craiova.

4.1.2. Durata cercetării

Activitatea de cercetare s-a desfăşurat astfel:
Etapa I septembrie - 2013  studii asupra
problematicii
cercetării
Etapa II octombrie - decembrie 2013  prima planificare
Etapa III ianuarie - aprilie 2014  a doua planificare

4.1.3. Subiecţii cercetării

Copii 8-10 ani
Copii 8-9 ani:
 grupa A = experiment 12 copii: 4 fete, 8 băieţi
 grupa B = control 12 copii: 4 fete, 8 băieţi
Copii 10 ani:
 grupa A = experiment 12 copii: 4 fete, 8 băieţi
 grupa B = control 12 copii: 4 fete, 8 băieţi
4.1.4. Condiţii materiale
Bazinul acoperit din Craiova are o lungime de 25 m, cu 6 culoare şi sală
de pregătire fizică pe uscat cuprinzând aparatura specifică pentru dezvoltarea

53
calităţilor motrice ale înotătorilor. Materiale ajutătoare: palmare înot, labe înot,
plute înot, centuri pentru înotul de îngreuiere, cronometru.
4.1.5. Fazele pregătirii experimentului
Planul cercetării cuprinde elaborarea strategiei didactice privind
dezvoltarea / educarea calităţilor motrice.
De reformulate …fara performante sportive
Pornind de la ipoteza că ameliorând conţinutul fiecărei componente a
calităţilor motrice în parte şi prin modificarea rapoartelor dintre calităţile
motrice în diferite etape ale pregătirii performanţelor sportive, vor fi superioare
şi realizat la data competiţiei de obiectiv.
Cu Variabila independentă = reprezentată de ameliorarea fiecărei
calităţi motrice în parte şi ponderea lor în funcţie de perioada de pregătire.
Şi variabila dependentă = reprezentată de performanţa sportivă cea mai
de valoare obţinută la data competiţiei de obiectiv. Ca urmare a desfăşurării
experimentului în cei 2 ani pa baza testărilor iniţiale, intermediare şi finale am
evaluat rezultatele.
Faza I = a avut caracter de constatare, de analiză a subiecţilor asupra
comportamentului lor în activitatea de pregătire;
Faza a II-a = a cuprins experimentul propriu zis desfăşurat pe durata
unui ciclu anual;
Faza a III-a = cea de control, de validare a rezultatelor în comparaţie cu
stadiul iniţial.
4.1.6. Obiectivele cercetării
În vederea studiului asupra dezvoltării capacităţilor motrice am emis
ipoteza că ameliorând conţinutul fiecărei componente a calităţilor motrice se
poate şi prin modificarea rapoartelor dintre calităţile motrice în diferite etape ale
pregătirii performanţei sportive vor fi superioare şi realizate la data competiţiei
de obiectiv.
Dezvoltarea multilaterală a calităţilor motrice, este cerută de:

54
 - caracterul unitar al organismului, deci de interdependenţa organelor,
sistemelor şi funcţiilor în procesul activităţii şi dezvoltării;
- legităţile comune ale evoluţiei performanţei sportive ce susţin că
“dezvoltarea la maximum a unei calităţi este posibilă doar în condiţiile
creşterii generale a posibilităţilor funcţionale ale organismului” sau - “cu
cât este mai lung cercul priceperilor şi deprinderilor motrice însuşite de sportiv,
cu atât mai favorabile sunt premisele pentru crearea de noi forme de activitate
motrică şi de perfecţionare a celor însuşite anterior”.
La nivelul stagiului al III-lea al pregătirii înotătorilor, corespunzător
vârstei de 9-10 ani, momentul de bază, de deschidere spre performanţă după
cum am constatat anterior, apare imperios necesitatea modelării şi remodelării
continue, în fiecare etapă, a conţinutului pregătirii fizice generale.
Ea va fi dirijată cu prioritate spre mijloacele cele mai eficiente - cu
influenţă optimă asupra dezvoltării tuturor calităţilor motrice - preluate şi
adaptate din domeniul:
 atletism
 elemente aparţinând şcolii: alergături, sărituri
 gimnasticii de bază
 exerciţii de dezvoltare fizică generală (forţă, întindere, relaxare) pentru
toate grupele musculare importante, pentru toate direcţiile de solicitare - analitic
sau complex (exerciţii cu propria greutate a corpului);
 parcursuri applicative
 gimnasticii acrobatice (rulări, rostogoliri)
 jocurilor sportive (fotbal, polo)
 jocuri de mişcare, jocuri de atenţie şi cercetare.
Din multitudinea acestor mijloace, selectarea celor mai eficiente exerciţii
poate fi făcută obiectiv numai cunoscând sarcinuile ce trebuie să le rezolve
pregătirea fizică generală pe fiecare direcţie, deci pe fiecare calitate motrică în
parte.

55
 A. Obiective pentru dezvoltarea vitezei
 dezvoltarea vitezei de reacţie la diferite semnale, vizuale şi auditive
(reacţie la stres);
 dezvoltarea vitezei de execuţie, a capacităţii de a efectua cu rapiditate
diferite acţiuni;
 dezvoltarea vitezei de deplasare pe diferite distanţe: 10, 20, 30, 40, 50
m;
 dezvoltarea vitezei combinate cu celelalte calităţi motrice, în special cu
îndemânarea şi forţa.
B. Obiective pentru dezvoltarea îndemânării şi coordonării
 dezvoltarea capacităţii de a coordona mişcărilor segmentelor corpului şi
ale corpului întreg;
 formarea capacităţii de a efectua mişcările cu precizie în condiţiile
variate de mediu (teren, precipitaţii, temperatură);
 dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu, în ritm (ritm, tempou), a
lateralităţii (respiraţie “la trei braţe” sau “la două braţe”), a echilibrului,
ambidextriei, chinesteziei (simţul apei);
 creşterea volumului de priceperi şi deprinderi motrice şi formarea
capacităţii de aplicare în condiţii variate a acestora;
 formarea capacităţii de a executa mişcările cu uşurinţă în condiţii de
viteză, forţă şi rezistenţă.
C. Obiective pentru dezvoltarea forţei şi detentei
 dezvoltarea forţei de menţinere a poziţiei corecte a tuturor segmentelor
şi a corpului întreg;
 dezvoltarea forţei musculaturii membrelor, spatelui şi abdomentului.
D. Obiective pentru dezvoltarea rezistenţei
 dezvoltarea capacităţii generale a organismului de a rezista la eforturi
de diferite tipuri;
 dezvoltarea în principal a rezistenţei aerobe;

56
  dezvoltarea rezistenţei locale (musculare);
 dezvoltarea rezistenţei în combinaţie cu celelalte calităţi motrice.
E. Obiective pentru dezvoltarea mobilităţii şi supleţei
 dezvoltarea mobilităţii principalelor articulaţii ale corpului: coxo -
femurale, scauplo - humerale, ale coloanei vertebrale (în plan antero - posterior,
lateral şi transversal), pumnului şi gleznei;
 mărirea stabilităţii articulare mai ales la nivelul membrelor inferioare şi
superioare;
 mărirea elasticităţii musculo - ligamentare;
 formarea capacităţii de a efectua mişcările cu amplitudine crescută.
După cum observăm, obiectivele sunt multe şi foarte importante. Dacă
privim cu atenţie, în esenţă, în timp, acestea rămân aceleaşi, doar parametrii lor
cresc continuu. Timpul avut la dispoziţie pentru pregătirea copiilor rămâne din
păcate neschimbat. În această situaţie, se solicită capacitatea antrenorului de a
găsi cele mai bune metode şi mijloace de dezvoltare a capacităţilor motrice
pentru a rezolva întreaga problematică în timp util asigurând astfel trecerea în
condiţii optime spre specializare - prin pregătire fizică specifică.
De fapt, trebuie să menţionăm că - pregătirea fizică generală nu poate fi
abordată decât în strânsă legătură cu pregătirea fizică specifică. Ele se îmbină
armonios, indisolubil, realizând progresul performanţei sportive prin
dezvoltarea continuă a calităţilor motrice. Proporţia optimă dintre pregătirea
fizică generală şi pregătirea fizică specifică nu rămâne constantă, ci se modifică
logic în diferitele etape ale perfecţionării sportive.
4.1.7. Sarcinile experimentului; sarcini concrete
Sarcina mea constă în a determina pe cale experimentală eficienţa
metodologiei şi metodicii de dezvoltare a calităţilor motrice.
Sarcina principală este îmbunătăţirea performanţei sportive la copii
înotători de 6-10 ani astfel:
 Educarea şi dezvoltarea calităţilor motrice necesare înotului şi adaptate

57
particularităţilor de vârstă.
 Adaptarea programului de pregătire fizică pe uscat la specificitatea bio-
mecanicii înotului.
 Îmbunătăţirea tehnicii de înot.
 Creşterea corespunzătoare a posbilităţiilor morfofuncţionale ale
organismului copiilor.
 Raportul factorilor în vederea optimizării efortului.
 Concepţia şi conţinutul planului anual de pregătire.
Alcătuirea direcţiilor de acţionare.
4.2. Conţinutul experimentului
4.2.1. Strategia pregătirii
 În dorinţa de a ridica continuu valoarea sportivilor pe care îi pregătesc,
de a-i apropia cât mai mult de modelul ideal, real - actual şi de perspectivă,
consider necesar remodelarea de la un ciclu la altul de pregătire a tuturor
factorilor antrenamentului, punând accent în mod special, pe cel al pregătirii
fizice în vederea dezvoltării calităţilor motrice. Pregătirea fizică, punctul vital al
obţinerii performanţei sportive cuprinde încă multe posibilităţi de perfecţionare
în toate componentele ei.

PREGĂTIRE FIZICĂ - pregătire fizică generală - uscat

- apă
- pregătire fizică specială - uscat
- apă

În viziunea sistemică, am dirijat această remodelare spre două direcţii

principale:
I. Ameliorarea conţinutului fiecărei componente în parte ale acesteia
II. Modificarea raporturilor dintre acestea în diferitele etape de pregătire

58
 I. Ameliorarea conţinutului fiecărei componente în parte ale acestuia
a) Aspecte generale
- selecţionarea mijloacelor celor mai eficiente;
- introducerea lor în noi sisteme de acţionare;
- respectarea legilor unităţii de acţiune dintre componente;
- folosirea celor mai eficiente metode de punere în practică a obiectivelor;
- promovarea individualizării; - crearea unui sistem îmbunătăţit de
norme de control care să urmărească eficienţa pregătirii;

b) Aspecte particulare
PREGĂTIREA FIZICĂ GENERALĂ
Conţinutul va fi realizat în aşa fel încât:
- să susţină aspectul multilateralităţii;
- să asigure mobilitatea de acţiune şi capacitatea de adaptare a înotătorilor
în faţa oricăror solicitări;
- să construiască baza tuturor calităţilor motrice, asigurând premisele
creării calităţilor fizice combinate - atât de utile înotului de performanţă.
PREGĂRIREA FIZICĂ SPECIALĂ
- trebuie să asigure soluţia de perspectivă a creşterii performanţei sportive
- prin găsirea soluţiilor optime de abordare a tipurilor de rezistenţă în raport cu
efortul specific atât pe uscat cât şi în apă.
II. Modificarea raporturilor dintre acestea în diferitele etape de
pregătire
În această direcţie, voi urmări găsirea unor noi raporturi şi indici de
corelaţie dintre componentele pregătirii fizice.
Concret voi urmări optimizarea raporturilor:
- P.F.G. - uscat - P.F.S - uscat
- P.F.G. - apă - P.F.S - uscat
- P.F.G. - uscat - P.F.S - apă

59
 - P.F.G. - uscat - P.F.S - apă
Aceste raporturi au ca obiectiv asigurarea unităţii acţionării asupra tipului
de efort pe verticală şi orizontala perioadelor de pregătire.

60
 4.2.1.1. Planificarea activităţii experimentale
Plan anual – grupe 8- 9 ani
Raportul dintre pregătirea fizică generală şi specifică nivel pregătire 8- 9 ani
Grupe 9 ani GRUPA CONTROL
CICLUL CICLUL I CICLUL II CICLUL III
RAPORTUL P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G.
P.F.G./P.F.S. 80% 20% 80% 20% 80% 20%
NR. ORE 57,6h 14,4h 62,4h 15,6h 57,6h 14,4h
PERIOADE P.1 P.2 P.3 P.1 P.2 P.3 P.1 P.2 P.3
4 săpt. 4 4 săpt. 4 săpt. 4 săpt. 5 săpt. 4 săpt. 4 săpt. 4 săpt.
săpt.
REPARTIŢIE
ÎN FUNCŢIE P.F.G. P.F.G P.F.G.+P.F. P.F.G. P.F.G. P.F.G.+ P.F.G. P.F.G. P.F.G.+P.F.
DE . S P.F.S S
PERIOADE
NR. ORE 24h 24h 9,6 h 24H 24H 14,4 h 24H 24H 9,6 h
(PFG)+ (PFG)+ (PFG)+
14,4 H 15,6 H 14,4 H
(PFS) (PFS) (PFS)
LECŢIE 60min 60mi 24min 60min 60min 29min 60min 60min 24min
PREGĂTIRE (PFG) n (PFG)+ (PFG) (PFG) (PFG)+ (PFG) (PFG) (PFG)+
FIZICĂ (PFG) 36 min 31 min 36 min
USCAT (PFS) (PFS) (PFS)

61
Grupe 8- 9 ani GRUPA EXPERIMENT
CICLUL CICLUL I CICLUL II CICLUL III
RAPORTUL P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G.
P.F.G./P.F.S. 70% 30% 60% 40% 50% 50%
NR. ORE 50,4h 21,6h 46,8h 31,2h 36h 36h
PERIOADE P.1 P.2 P.3 P.1 P.2 P.3 P.1 P.2 P.3
4 săpt. 4 4 săpt. 4 săpt. 4 săpt. 5 săpt. 4 săpt. 4 săpt. 4 săpt.
săpt.
REPARTIŢIE
ÎN FUNCŢIE P.F.G. P.F.G.+P.F.S P.F.G. P.F.G.+ P.F.S P.F.G. P.F.G.+P.F.S
DE
PERIOADE
NR. ORE 24h 26,4 h (PFG)+21,6 H 24H 22,8 h (PFG)+31,2 H 24H 12 h (PFG)+36 H
(PFS) (PFS) (PFS)
LECŢIE 60min 60min 60min
PREGĂTIRE (PFG) 33min (PFG)+27 (PFG) 26min (PFG)+34 (PFG) 15min (PFG)+45 min
FIZICĂ min (PFS) min (PFS) (PFS)
USCAT

62
 Plan anual - grupe 10 ani
Raportul dintre pregătirea fizică generală şi specifică nivel pregătire 10 ani

Grupe 10 ani GRUPA CONTROL

CICLUL CICLUL I CICLUL II CICLUL III
RAPORTUL P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G.
P.F.G./P.F.S. 75% 25% 75% 25% 75% 25%
NR. ORE 54h 18h 58,5h 19,5h 54h 18h
PERIOADE P.1 P.2 P.3 P.1 P.2 P.3 P.1 P.2 P.3
4 săpt. 4 4 săpt. 4 săpt. 4 săpt. 5 săpt. 4 săpt. 4 săpt. 4 săpt.
săpt.
REPARTIŢIE
ÎN FUNCŢIE P.F.G. P.F.G.+P.F.S P.F.G. P.F.G.+ P.F.S P.F.G. P.F.G.+P.F.S
DE
PERIOADE
NR. ORE 24h 30 h (PFG)+18 h 24H 34,5 h (PFG)+19,5 H 24H 30 h (PFG)+18 h
(PFS) (PFS) (PFS)
LECŢIE 60min 60min 60min
PREGĂTIRE (PFG) 30min (PFG)+22 (PFG) 38min (PFG)+22 (PFG) 38min (PFG)+22 min
FIZICĂ min (PFS) min (PFS) (PFS)
USCAT

63
Grupe 10 ani GRUPA EXPERIMENT
CICLUL CICLUL I CICLUL II CICLUL III
RAPORTUL P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G. P.F.G.
P.F.G./P.F.S. 70% 30% 50% 50% 40% 60%
NR. ORE 50,4h 21,6h 39 h 39 h 28,8 h 43,2 h
PERIOADE P.1 P.2 P.3 P.1 P.2 P.3 P.1 P.2 P.3
4 săpt. 4 4 săpt. 4 săpt. 4 săpt. 5 săpt. 4 săpt. 4 săpt. 4 săpt.
săpt.
REPARTIŢIE
ÎN FUNCŢIE P.F.G. P.F.G.+P.F.S P.F.G. P.F.G.+ P.F.S P.F.G. P.F.G.+P.F.S
DE
PERIOADE
NR. ORE 24h 26,4 h (PFG)+21,6 H 24H 15 h (PFG)+39 H 24H 4,8 h (PFG)+43,2 H
(PFS) (PFS) (PFS)
LECŢIE 60min 60min 60min
PREGĂTIRE (PFG) 33min (PFG)+27 (PFG) 17min (PFG)+43 (PFG) 6min (PFG)+54 min
FIZICĂ min (PFS) min (PFS) (PFS)
USCAT

64
 65
10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
90%
100%

PREGÃTIRE FIZICÃ PE USCAT

100%

GR. MARTOR
PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ
80%

PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ GR. EXPERIMENT

70%

1 oct. - 27 dec.
MACROCICLUL I

PREGÃTIRE FIZICÃ
SPECIALÃ GR. MARTOR
20%

PREGÃTIRE FIZICÃ
SPECIALÃ GR. EXPERIMENT
30%

10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
90%
100%

PREGÃTIRE FIZICÃ PE USCAT

100%

PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ GR. MARTOR

80%

PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ GR. EXPERIMENT

60%

12 ian. - 19 april.
MACROCICLUL II
PREGÃTIRE FIZICÃ GR. MARTOR
SPECIALÃ

20%
PREGÃTIRE FIZICÃ GR. EXPERIMENT
SPECIALÃ 40%

10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
90%
100%

PREGÃTIRE FIZICÃ PE USCAT

100%

PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ GR. MARTOR

80%

PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ GR. EXPERIMENT

50%

6 mai - 20 iulie
MACROCICLUL III
PREGÃTIRE FIZICÃ GR. MARTOR

20%
SPECIALÃ
PREGÃTIRE FIZICÃ

ŞI PREGĂTIREA FIZICĂ SPECIALĂ ÎN CADRUL PREGĂTIRII FIZICE PE USCAT LA GRUPELE DE 9 ANI

SPECIALÃ
GR. EXPERIMENT

50%

REPREZENTAREA GRAFICĂ A DINAMICII EVOLUŢIEI RAPORTULUI DINTRE PREGĂTIREA FIZICĂ GENERALĂ

de modificat datele ( precizate de dna profesoara)
 GR. MARTOR GR. EXPERIMENT GR. MARTOR GR. EXPERIMENT GR. MARTOR GR. EXPERIMENT
100% 100% 100%

90% 90% 90%

PFS
PFS
PFS
PFS
PFS
PFS
80% 80% 80%

70% 70% 70%

60% 60% 60%

PFU
PFU
PFU
PFU
PFU
PFU

50% 50% 50%

40% 40% 40%

66
30% 30% 30%

PFG
PFG
PFG
PFG
PFG
PFG

20% 20% 20%

10% 10% 10%

MACROCICLUL I MACROCICLUL II MACROCICLUL III

1 oct. - 27 dec. 12 ian. - 19 april. 6 mai - 20 iulie

REPREZENTAREA GRAFICĂ A DINAMICII EVOLUŢIEI RAPORTULUI DINTRE PREGĂTIREA FIZICĂ GENERALĂ

ŞI PREGĂTIREA FIZICĂ SPECIALĂ ÎN CADRUL PREGĂTIRII FIZICE PE USCAT (RUPE 9 ANI)
 67
10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
90%
100%

PREGÃTIRE FIZICÃ PE USCAT

100%

GR. MARTOR
PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ
75%

PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ GR. EXPERIMENT

70%

1 oct. - 27 dec.
MACROCICLUL I

PREGÃTIRE FIZICÃ GR. MARTOR

SPECIALÃ
25%

PREGÃTIRE FIZICÃ
SPECIALÃ GR. EXPERIMENT
30%

10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
90%
100%

PREGÃTIRE FIZICÃ PE USCAT

100%

GR. MARTOR
PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ
75%

GR. EXPERIMENT
50%

12 ian. - 19 april.
MACROCICLUL II
PREGÃTIRE FIZICÃ GR. MARTOR
SPECIALÃ 25%
PREGÃTIRE FIZICÃ GR. EXPERIMENT
SPECIALÃ
50%

10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
90%
100%

PREGÃTIRE FIZICÃ PE USCAT

100%

GR. MARTOR
75%

PREGÃTIRE FIZICÃ GENERALÃ

GR. EXPERIMENT

40%

6 mai - 20 iulie
MACROCICLUL III
PREGÃTIRE FIZICÃ GR. MARTOR

25%
SPECIALÃ
PREGÃTIRE FIZICÃ
GR. EXPERIMENT

ŞI PREGĂTIREA FIZICĂ SPECIALĂ ÎN CADRUL PREGĂTIRII FIZICE PE USCAT LA GRUPELE DE 10 ANI

SPECIALÃ

60%

REPREZENTAREA GRAFICĂ A DINAMICII EVOLUŢIEI RAPORTULUI DINTRE PREGĂTIREA FIZICĂ GENERALĂ

 4.2.2. Desfăşurarea activităţii experimentale

Respectând direcţiile de acţionare propuse în ipoteza lucrării, în raport cu

obiectivul fundamental urmărit am considerat necesar, în cadrul strategiei
abordării cercetării, dirijarea activităţii după următorul plan de acţiune:
I. Realizarea studiului (după cum am văzut anterior) în două etape
echivalente cu două cicluri de pregătire.
II. Stabilirea pe baze concrete obiective - parametrii care pot oglindi
cel mai bine, prin analize comparative nivelul calitativ al muncii depuse.
Dintre aceştia, unii vor urmări aspectele evidente privind creşterea şi
dezvoltarea copiilor în perioada de pregătire studiată, prin înregistrarea şi
analiza indicilor antropometrici şi funcţionali ce se referă la:

INDICI ANTROPOMETRICI:  talie

 greutate
 anvergură
 diametru biacromial
 lungimea palmei
 lungimea labei piciorului
 diametrul ditrohanterian
 perimetrul toracic
 repaus - inspiraţie forţată
 expiraţie forţată
 elasticitate toracică

INDICI FUNCŢIONALI:  capacitate de efort aerob

 putere maximă anaerobă
 - spirometrie (capacitate vitală)

68
 Pentru calcularea capacităţii de efort aerob am folosit formula:
Ww = t x 100/5,5 x p
unde:
Ww = indice de capacitate
t = durata efortului în secunde
p = frecvenţa cardiacă la un minut după efort
5,5 = coeficient constant
Pentru calcularea puterii maxime anaerobe am folosit următoarea formulă:
Fmax = G x K x VH
unde:
G = greutatea corpului
K = constantă (4,47)
H = săritura pe verticală de pe loc
Capacitatea pulmonară se măsoară prin expiraţie forţată la spirometru, se
măsoară în centimetri cubi sau litri.
… Alţii vor urmări efectul acţiunii individuale şi comune a tuturor
laturilor pregătirii fizice ale înotătorilor prin:
Indici ai capacităţii motrice - concretizaţi prin analiza rezultatelor
obţinute la următoarele probe:
 alergare = 50 m
 rezistenţă =600 m
 săritura în lungime de pe loc
 menţinut în atârnat = 30”
 abdomen
 aruncarea mingii de oină
 probă îndemânare
 mobilitate

Aceste probe aparţin de fapt testului internaţional de selecţie.

PROBE SPECIFICE - eşalonate pe această durată şi pe nivele de vârstă.
Probe specifice pe uscat
pentru copii de8- 9 ani

69
 tracţiune benzi elastice - se număra frecvenţa mişcărilor - braţe craul
pentru copii de 10 ani
tracţiuni helcometru: 1 kg/braţ = nr. de tracţiuni
Probe specifice în apă:
pentru copii de 8-9 ani:
- 50 m liber - 50 m pic/C
- 50 m bras - 50 m pic/S
- 50 n bras - 50 m pic/B
- 50 m fluture - 50 m pic/F
- 400 m liber
pentru copii de 10 ani:
- 50 m liber - 50 m pic/C - 200 m mixt
- 50 m spate - 50 m pic/S
- 50 m bras - 50 m pic/B - 800 m craul
- 50 m fluture - 50 m pic/F
Ultimii parametrii reflectă de fapt randamentul corelativ final dintre
activitatea globală a pregătirii fizice şi performanţă sportivă.

III. Modelarea conţinutului fiecărei componente a pregătirii fizice cu

accent pe dezvoltarea calităţilor motrice şi a interrelaţiilor de acţiune
dintre acestea pe parcursul pregătirii, urmărind realizarea unor noi
sisteme de acţionare ce cuprind seturi de exerciţii cu eficienţă sporită

Selecţionate pe baza experienţei acumulate, a analizei rezultatelor

obţinute în cadrul pregătirii din etapa I şi a celor mai noi conexiuni obiective -
determinative, aceste sisteme - model - au fost materializate, aplicate şi
verificate în etapa a doua (II) sub următoarea formă şi următorul conţinut:

4.2.3. Sisteme de acţionare

70
 4.2.3.1. Sisteme model privind dezvoltarea calităţilor motrice prin
pregătirea fizică pe uscat
a) pregătire fizică generală
b) pregătire fizică specială
4.2.3.2. Sisteme model privind pregătirea fizică

a) 1. Structuri de acţionare privind dezvoltarea calităţilor motrice prin

pregătire fizică generală pe uscat, copii 8-9 ani

CM CICLUL I CICLUL II CICLUL III

PERIOADA PREGĂTITOARE
R 2x600m 2x800m 2x1000m
1x800m 1x1000m 1x1500m
R/F 2xC.1 2xC.1 2xC.1
T-1.30 T-1.30 T-1.30
p-0.30 p-0.30 p-0.30
inc.-13% G inc.-14% G inc.-15% G
R/F 2xst.1 2xst.2 2xst.1
2xst.2
F/R 2x400m 3x400m 4x400m
plecare - 3.30 plecare - 3.30 plecare - 3.30
2xC.1 2xC.1 2xC.1
T=1’, ,p=1’ T=1’, ,p=1’ T=1’, ,p=1’
încărcătură încărcătură 19%G încărcătură 19%G
18%G
4x100m 2(6x50m) 4x100m
plecare - 2.30 plecare - 2.00 plecare - 2.30
F/V 6x50m pauză - 5’ 6x50m
plecare - 2.00’ între serii plecare - 2.00’
2xC.1 2xC.1 2xC.1
T=30”, ,p=1.30 T=30”, ,p=1.30 T=30”, ,p=1.30
încărcătură încărcătură 26%G încărcătură 26%G
25%G
4-6 ex START 4-6 ex START 4-6 ex START
la semnal vizual la semnal vizual la semnal vizual
VITEZA la semnal auditiv la semnal auditiv la semnal auditiv
DE 6-8 joc 6-8 joc 6-8 joc
REACŢIE “Al treilea “Al treilea “Al treilea aleargă”
aleargă” aleargă” v.5 4 x st. alergare
71
 v.5 4 x st. v.5 4 x st. alergare - 15m
alergare - 15m - 15m
1xC.3 1xC.3 1xC.3
V/F T=30’, ,p=1.30 T=30’, ,p=1.30 T=30’, ,p=1.30
intensitate 4/4 intensitate 4/4 intensitate 4/4
4-6x(10-15m) 4-6x(10-15m) 4-6x(10-15m)
VITEZA pauză mare pauză mare pauză mare
DE 4-6x25m 4-6x25m 4-6x25m
DEPLA- pauză mare pauză mare pauză mare
SARE 6x st. alerg 20m 6x st. alerg 20m 6x st. alerg 20m
Mobilitate C.m. - 5’ C.m. - 7’ C.m. - 10’

a) 2. Structuri de acţionare privind dezvoltarea calităţilor motrice prin

pregătire fizică generală pe uscat, copii 10 ani

CM CICLUL I CICLUL II CICLUL III

R 3x600m 3x600m 3x600m
2x800m 2x800m 2x800m
1x1000m 1x1000m 1x1000m
1x1500m
R/F 2xC.2 2xC.2 2xC.2
T-2’, p=30” T-2’, p=30” T-2’, p=30”
încărcătură 15% încărcătură 15% G încărcătură 15% G
G
4x400m 4x400m 4x400m
plecare - 3’ plecare - 3’ plecare - 3’
F/R 4x200m 4x200m 4x200m
plecare - 2.15 plecare - 2.15 plecare - 2.15
2xC.2 2xC.2 2xC.2
T=1’, p=1’ T=1’, p=1’ T=1’, p=1’
încărcătură încărcătură 20%G încărcătură 21%G
19%G
F/V s.14x100 m (3/4) 2x(8x50m) 4x100 m (3/4)
plecare 2,30 plecare 2,00 plecare 2,30
p=5’ între serii
6x50m (3/4) - 8x50 m (3/4)
plecare 2’ plecare 2’
2xC.2 2xC.2 2xC.2
T=30”, p=1.30 T=30”, p=1.30 T=30”, p=1.30
încărcătură încărcătură 28%G încărcătură 29%G
27%G

72
VITEZA 6-8 ex START 8-10 ex START 8-10 ex START
DE 6x st. alerg 6x st. alerg 6x st. alerg
REACŢI cu predare obiect cu predare obiect cu predare obiect
E
2xC.3 2xC.3 2xC.3
V/F T=30’, p=1.30 T=30’, p=1.30 T=30’, p=1.30
intensitate 4/4 intensitate 4/4 intensitate 4/4
6-8(10-15m) 6-8(10-15m) 6-8(10-15m)
pauză mare pauză mare pauză mare
Vd 6-8x25m 6-8x25m 6-8x25m
pauză mare pauză mare pauză mare
8x st. alerg 25m 8x st. alerg 25m 8x st. alerg 25m
Mobilitat C.m. - 10’ C.m. - 10’ C.m. - 10’
e

LEGENDĂ:
M - mobilitate
C.m. - complex mobilitate
Vr - viteză de reacţie
Vd - viteză de deplasare
R - rezistenţă
F - forţa

73
CONCLUZII
…………………………..

74
 BIBLIOGRAFIE

1) Alexe, N. - Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, Bucureşti,

1993
2) Ardelean,T.-Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în
atletism, Ed. IEFS, Bucureşti, 1977
3) Bompa, T. - Teoria şi metodologia antrenamentului. Periodizarea,
Ed. Ex Ponto C.N.F.P.A., Bucureşti, 2002
4) Cârstea, Gh. - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed.
AN-DA, Bucureşti, 2000
5) Costill, D. L., Maglischo, E. W., Richardson, A. B. - Înot, în: Sportul
de performanţă, nr. 448-450, Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport,
Bucureşti, iunie-iulie, 2002
6) Demeter, A. - Fiziologia educaţiei fizice şi sporturilor, Ed. Stadion,
Bucureşti, 1970
7) Demeter, A. - Fiziologia sportului, Ed. Stadion, Bucureşti, 1973
8) Dragnea, A. - Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică şI Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 1996
9) Dragnea, A., Teodorescu Mate, S. - Teoria sportului, Ed. FEST, 2002
10) Drăgan, I. - Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti,
1994
11) Drăgan, I. - Medicina sportivă, Ed. Medicală, Bucureşti, 2002
12) Aramis, Bucureşti, 2002
13) Marinescu, Gh. - Nataţie - efort şi antrenament, Ed. Bren,
Bucureşti, 2003
14) Mitra, Gh., Mogoş, A. - Dezvoltarea calităţilor motrice, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1977

75
 15) Mitra, Gh., Mogoş, A. - Metodica educaţiei fizice şcolare, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1980
16) Cartea Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern,
MTS, Bucureşti, 2000
17) Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol.
IV, Ed Aramis, Bucureşti, 2002

76