TEMA 3.

ORGANIZAREA PRODUCŢIEI ÎN SECŢIILE DE BAZĂ A ÎNTREPRINDERII

3.1. Noţiuni şi principiile organizării producţiei la întreprindere
3.2. Tipurile de producţie și caracteristicile lor
3.3. Metode de organizare a producţiei de bază

3.1. NOŢIUNI ŞI PRINCIPIILE ORGANIZĂRII PRODUCŢIEI LA ÎNTREPRINDERE

Organizarea producţiei reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter economic şi tehnico-
organizatoric, referitoare la stabilirea, asigurarea şi coordonarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă în
aşa fel încât fabricarea produselor să se efectueze în cele mai bune condiţii.
Atingerea nivelului maxim de eficienţă se obţine printr-o fundamentare ştiinţifică corespunzătoare a
deciziilor ce se iau.
Organizarea ştiinţifică a procesului de producţie în întreprinderile industriale trebuie să asigure prin
metodele şi tehnicile de organizare folosite respectarea unor principii de organizare de bază: 1.
proporţionalităţii; 2. ritmicităţii; 3. paralelismului; 4. a liniei drepte; 5. al continuităţii.
1. Principiul proporţionalităţii subliniază necesitatea ca în vederea asigurării continuităţii şi ritmicităţii
în organizarea procesului de producţie să existe anumite proporţii în funcţie de productivitatea muncitorilor sau
randamentul utilajului.
Neîndeplinirea acestui principiu şi nerespectarea deci a proporţiilor numerice necesare între diferitele
grupe de muncitori sau sisteme de maşini duce la apariţia locurilor înguste sau a excedentelor la nivelul
diferitor verigi de producţie. Noile tehnologii şi modificările care survin în organizarea producţiei duc la
apariţia unor schimbări în productivitatea grupelor de muncitori sau în randamentul grupelor de utilaje, ce
impun adaptarea în mod operativ a unor astfel de măsuri care să refacă proporţionalitatea necesară dintre
acestea. Coeficientul proporţionalităţii poate fi calculat ca raport între productivitatea minimă şi cea maximă.
Mărimea acestui coeficient trebuie să tindă spre unitate.
2. Principiul ritmicităţii exprimă cerinţa asigurării condiţiilor necesare care să permită repetarea la
intervale de timp bine determinate în conformitate cu cadenţa fabricaţiei a aceloraşi lucrări, la aceleaşi locuri de
muncă.
Pentru soluţionarea problemelor care apar la liniile de fabricaţie se impune stabilirea în mod raţional a
unor indicatori principali ca:
0* ritmul mediu al fabricaţiei;
1* sincronizarea posturilor;
2* numărul de utilaje, numărul de muncitori.
Ritmul mediu reprezintă intervalul de timp ce separă lansarea în fabricaţie a două piese identice,
succesive.
În figură pentru fiecare loc de muncă, s-a reprezentat o coloană corespunzătoare consumului de timp pe
operaţie. Prin compararea cu ritmul mediu al liniei, constatându-se diferenţe mari, s-a făcut transferul la alte
locuri de muncă sau s-a stabilit un alt număr de muncitori, astfel ca la toate locurile de muncă să se ajungă
aproximativ la aceeaşi încărcare. În mod practic, acest lucru nu se poate realiza întotdeauna, de aceea vor exista
şi unele locuri de muncă mai puţin încărcate.
Sincronizarea operaţiilor presupune echilibrarea încărcării locurilor de muncă. Se face cu ajutorul unui
grafic tip Gannt.

t (timp)

3
7
2 5
1 6 ritmul liniei
4

Grafic tip Gannt

3. Principiul continuităţii constă în asigurarea desfăşurării procesului de producţie fără întreruperi sau
cu întreruperi cât mai mici în timp, pe toate fazele procesului de producţie.

1
 4. Principiul paralelismului în organizarea producţiei constă în executarea simultană a diferitelor părţi
ale unui produs sau ale produselor, precum şi a diferitelor părţi ale procesului de producţie - faze, operaţii,
stadii. În condiţiile unei organizări superioare a producţiei, desfăşurarea în paralel a diferitelor faze sau operaţii
impune ca o condiţie necesară existenţa unei anumite sincronizări în executarea acestora în vederea obţinerii la
termenele fixate a producţiei finite. Coeficientul ce caracterizează paralelizmul se calculează, folosind
următoarea relaţie:
D par
K par =
D suc ,
în care Dpar, Dsuc reprezintă durata ciclului de producţie pentru îmbinarea, respectiv paralelă şi succesivă.
5. Principiul liniei drepte – ca în proiectarea desfăşurării procesului tehnologic să se asigure cel mai
scurt drum în trecerea diferitelor materii prime sau auxiliare de la o secţie la alta.
Aceasta presupune ca fluxul de materiale să aibă un caracter continuu, să fie cât mai scurt posibil,
evitându-se întoarcerile, direcţiile contrare sau intersectările. Coeficientul care caracterizează acest principiu,
este coeficientul liniei drepte, care se calculează ca raport între mărimea optimă a drumului ce trebuie parcurs în
vederea realizării procesului tehnologic şi a mărimii efective. Mărimea acestui coeficient trebuie să tindă spre 1.

3.2. TIPURILE DE PRODUCŢIE ȘI CARACTERISTICILE LOR

Pentru a organiza în cadrul unei întreprinderi industriale activităţile de producere şi a le dirija cu succes
o importanţă deosebită o are tipul de producţie acceptat.
Tipul de producţie reprezintă totalitatea factorilor cu caracter tehnic şi organizatoric ce caracterizează
nomenclatura producţiei fabricate, gradul ei de stabilitate, volumul producţiei, gradul de specializare a
întreprinderii luate în ansamblul ei, cât şi a subunităţilor sale de producţie, până la locul de muncă, precum şi
modul de deplasare a obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul în cursul procesului de fabricaţie.
Tipul de producţie influenţează şi determină metodele de organizare a producţiei şi a muncii, structura
de producţie a întreprinderii şi a secţiilor, gradul de înzestrare tehnică a producţiei ş.a.
Principalele caracteristici ale tipurilor de producţie
Tipuri de producţie
Caracteristici
Individuală În serie De masă
1. Nomenclatorul de
Foarte larg Larg Restrâns
fabricaţie
După catalog
2. Proiectarea produsului După nevoia clientului
3. Amplasarea maşinilor şi Mixtă (pe grupe şi
Pe grupe de acelaşi fel În linie tehnologică
utilajelor linie)
4. Organizarea producţiei Pe unicate Pe loturi În flux
În cantităţi mici la
5. Aprovizionarea Programată De la furnizori stabili
intervale scurte
Final, la recepţia
6. Controlul calităţii Pe faze, statistic Continuu, automat
produsului
Stocuri de Stocuri de produse
7. Stocarea Stocarea de materii prime
semifabricate finite
8. Clienţii produselor Cunoscuţi Necunoscuţi (piaţa) Necunoscuţi (Piaţa)

Tipul de producţie în masă se caracterizează prin fabricarea unei nomenclaturi foarte reduse de produse,
ce se execută în cantităţi foarte mari. Aceasta determină marea constanţă a producţiei fabricate, aceleaşi
produse fabricându-se pe perioade foarte mari de timp (întreprinderea cimentului, zahărului, chibriturilor ş.a.).
Se caracterizează cu o specializare adâncită atât la nivelul întreprinderii, cât şi la cel al secţiilor de
producţie şi al locului de muncă.
Ca urmare a fabricării neîntrerupte a aceluiaşi fel de produs, mişcarea produselor sau pieselor de la un
loc de muncă la altul se face bucată cu bucată sau în flux continuu (adică dispare necesitatea prelucrării pe
loturi). Aceasta asigură o încărcare completă a locurilor de muncă şi o folosire raţională a timpului disponibil.
Tipul de producţie în serie se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Constanţa fabricării unei producţii de o nomenclatură relativ redusă;
2
 2. Posibilitatea fixării unor operaţii asemănătoare pe fiecare loc de muncă, ceea ce permite introducerea
unor utilaje cu un oarecare grad de specializare.
3. Lipsa unei specializări depline a tuturor locurilor de muncă (ca în producţia în serie).
4. Mişcarea pieselor de la o operaţie la alta se face în loturi de fabricaţie în scopul reducerii duratei de
pregătire şi încheiere pe fiecare piesă.
Însăşi seria reprezintă cantitatea de produse de acelaşi fel din nomenclatura de producţie a întreprinderii,
care trebuie fabricată într-o perioadă de plan şi ale cărei cheltuieli de muncă necesare fabricării nu solicită decât
o parte din timpul disponibil al perioadei.
În raport cu fabricarea unei nomenclaturi reduse, largi sau foarte largi, producţia în serie se împarte în:
serie mare, mijlocie şi mică.
Producţia de serie mică are caracteristici apropiate de producţia individuală, deoarece se organizează
pentru fabricarea unei nomenclaturi relativ mari de produse, fiecare produs executându-se în cantităţi mici.
Schimbarea frecventă a operaţiilor pe un loc de muncă duce la o scădere a gradului de folosire a utilajului şi a
forţei de muncă.
Producţia de serie mijlocie caracterizează tipul de producţie în serie şi se organizează pentru o
nomenclatură relativ redusă de produse.
Tipul de producţie individual se caracterizează prin fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse
în cantităţi reduse, uneori în unicate. Atât întreprinderea, cât şi diferitele sale unităţi de producţie sub raportul
specializării au un caracter universal, dispunând de maşini şi utilaje cu caracter universal, folosind un personal
cu o calificare ridicată pentru a face posibilă fabricarea unei varietăţi de produse. Diferitele produse sau piese
sunt deplasate de la un loc de muncă la altul bucată cu bucată sau în loturi de câteva bucăţi, mişcarea lor
efectuându-se în mod discontinuu.
Tipul de producţie individual determină un nivel tehnic şi organizatoric mai scăzut ca la tipul de
producţie în masă.
În unele cazuri, este deosebit de greu de raportat careva producţie la un anumit tip, de exemplu: este
vorba de producţia în masă sau în serie mare.
Pentru stabilirea tipului de producţie, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe metode,
care, în general, pot fi grupate în metode cantitative şi metode cantitativ-calitative.
O metodă cantitativă de apreciere a titlului de producţie este aceea care se bazează pe indicatorul
“număr obiect-operaţie” (No) repartizate spre execuţie. În mod experimental s-a demonstrat pentru
N o  1. Este vorba de tipul de producţie în masă;
2  N o  6 - tipul de producţie în serie mare;
6<N 0 ≤10 - tipul de producţie în serie mijlocie;
10<N 0 ≤20 - tipul de producţie în serie mică;
N 0  20 - tipul de producţie individuală.
Un astfel de indicator măsoară exact tipul de producţie numai în două cazuri:
a) când la un loc de muncă se execută continuu un singur obiect-operaţie;
b) când la un loc de muncă se execută mai multe obiecte-operaţie ale căror volume de muncă sunt
repartizate uniform în fondul său de timp disponibil.
În alte cazuri, acest indicator nu permite o apreciere exactă a tipului de producţie.
O altă metodă de apreciere a tipului de producţie constă în calcularea coeficientului tipului de producţie
(K), care reprezintă raportul dintre ritmul de producţie (r) şi tipul necesar executării unui proces sau unei
operaţii (t).
r
K=
t
Dacă K  1, este vorba de producţia în masă
1  K  10 - producţia de serie mare
10  K  20 - producţia de serie mijlocie
20  K  40 - producţia de serie mică
K  40 - producţia individuală.
În alte surse acest coeficient se determină ca coeficientul de întărire a normelor, care se calculează ca
raport între numărul operaţiilor tehnologice executate timp de o lună şi numărul locurilor de muncă.
3
Mărimea acestui coeficient este identică cu cel prezentat.

4
 3.3. METODE DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI DE BAZĂ
Metodele de organizare a procesului tehnologic de bază şi a desfăşurării lui se grupează în funcţie de
cele trei tipuri de producţie:
1. Metoda de organizare a producţiei în flux pentru întreprinderile cu producţie de masă şi în serie mare.
Metoda de organizare în flux are următoarele caracteristici:
3* proporţionalitatea deplină în spaţiu şi în timp, sincronizarea îndeplinirii operaţiilor;
4* se lucrează cu un ritm reglementat sau nereglementat;
5* mişcarea în continuu a obiectului muncii şi încărcarea continuă a utilajului.
2. Metoda de organizare a producţiei pe grupe sau pe comenzi - pentru întreprinderile cu producţie în
serie.
Această metodă se caracterizează prin:
6* proporţionalitatea parţială a subdiviziunilor întreprinderii;
7* îndeplinirea unui volum asemănător de lucrări ce se repetă periodic;
8* mişcarea obiectului muncii se petrece ciclic, trecerea de la un lot la altul e însoţită de
necesitatea reglării utilajului.
3. Metoda de organizare a producţiei pe unicate. Este caracteristică pentru întreprinderile cu producţie
individuală.
Caracteristicile principale:
9* lipsa unei proporţionalităţi spaţiale;
10* îndeplinirea aceluiaşi volum de lucru dar diferit după conţinut;
11* încărcarea ciclică a utilajului şi stocările obiectului muncii.
Organizarea producţiei în flux
Eficienţa economică a liniilor de producţie în flux
Experienţa practică arată că folosirea metodelor de organizare a producţiei după principiul liniilor de
producţie în flux, conduce la obţinerea de rezultate remarcabile în procesul de producţie. Dintre efectele
economice cele mai des întîlnite în urma folosirii liniilor de producţie în flux, putem menţiona:
- folosirea utilajelor de înaltă specializare şi a unor resurse umane cu calificare doar pentru un număr
redus de operaţii tehnologice, conduce la creşterea substanţială a productivităţii muncii, în condiţiile reducerii
sistematice a cheltuielilor de timp de muncă;
-ca urmare , va creşte volumul de producţie în condiţiile creşterii gradului de utilizare a capacităţilor de
producţie;
- utilizarea unor maşini, utilaje şi echipament tehnologic de înaltă specializare permite realizarea unor
operaţii tehnologice de înaltă precizie, în urma cărora se vor obţine produse cu un nivel înalt al calităţii;
- va avea loc o reducere a ciclului de fabricaţie al produsului, o scădere a mărimii stocurilor de producţie
neterminată şi o accelerare a vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
- transportul intern este foarte mult redus, datorită amplasării locurilor de muncă în ordinea succesiunii
tehnologice, iar deplasarea produselor între acestea se face de regulă cu ajutorul benzilor rulante.
Toate efectele economice menţionate mai sus , conduc în final la reducerea costurilor de producţie şi
implicit la creşterea rentabilităţii activităţii întreprinderii industriale.
Indicatorii de bază ai organizării producţiei în flux
Organizarea în bune condiţii a unei linii de producţie în flux necesită o proiectare adecvată, care ar ţine
seama de particularităţile produselor sau pieselor care vor fi executate.
Proiectarea unei linii de producţie în flux necesită stabilirea indicatorilor de bază: tactul, ritmul, numărul
de locuri de muncă necesar pentru executarea fiecărei operaţii şi a întregului proces tehnologic, lungimea liniei
în flux, viteza de deplasare.
1. Tactul liniei în flux reprezintă intervalul de timp la care un produs sau o piesă iese sub formă finită
de pe linie, calculându-se ca un raport între fondul de timp disponibil al liniei, pe perioada considerată (schimb,
zi, lună) şi cantitatea de produse prevăzută a se fabrica pe linie conform planului de producţie pe aceeaşi
perioadă.
tdx 60
T= ,
Pp
în care: T – tactul liniei exprimat în min. / buc;
td – fondul de timp disponibil al liniei pe perioada de timp considerată, în ore;
Pp – producţia planificată, în unit. naturale.
5
 Fondul de timp disponibil al liniei pe perioada de timp considerată, dacă sunt mai multe zile și
schimburi lucrătoare se determină conform următoarei relații:
td=Nz⋅n s⋅d s , unde:
Nz – numărul de zile lucrătoare;
ns – numărul de schimburi de lucru;
ds – durata schimbului de lucru (ore), de obicei este 8 ore.
Dacă pentru linia de producţie în flux sunt prevăzute întreruperi planificate în timpul schimbului, timpul
de funcţionare al liniei trebuie micşorat cu mărimea acestora.
td x 60−î
T= ,
Pp unde
î – mărimea întreruperilor planificate.
2. Ritmul de lucru al liniei reprezintă o mărime inversă tactului şi exprimă cantitatea de produse care se
execută în cadrul liniei pe unitate de timp (minut, oră, schimb).
1 Pp
R= , R= .
T td x 60−î
3. Numărul de maşini sau de locuri de muncă care trebuie să execute o operaţie.
Dopi
Nlmi = ,
T
în care: Nlmi – numărul de maşini sau de locuri de muncă ”i”;
Dopi – durata operaţiei ”i”.
4. Numărul total de locuri de muncă în cadrul liniei în flux.
n
Nlm tot =∑ Nlmi ,
i=1 în care:
Nlmtot – numărul total de locuri de muncă;
Raportul menţionat se rotunjeşte la număr întreg. Ca rezultat poate fi calculat gradul de încărcare a
locului de muncă.
Nlm calculat
G în = ⋅100 %
Nlm rotungit , în care
Nlmcalculat – numărul de locuri de muncă ce rezultă din calcul;
Nlmrotungit – numărul de locuri de muncă rotunjit.
i – numărul operaţiilor, care pot varia de la 1 la "n".
5. Lungimea liniei de producţie în flux se determină ca un produs între distanţa dintre centrul a două
locuri de muncă alăturate (pasul liniei) şi numărul de locuri de muncă pe linie.
L=d⋅ Nlmtot , în care:
d – pasul liniei
Nlmtot – numărul de locuri de muncă de pe linie.
6. Viteza de deplasare a mijlocului de transport care efectuează deplasarea obiectelor muncii de la un
loc de muncă la altul.
d
V= .
T