BOLNAVUL PSIHIC ÎN OGLINDA

JUSTIŢIEI SOCIALE

CUPRINS

INTRODUCERE...........................................................................................................................2
CAPITOLUL I REPERE TEORETICE...................................................................................4
1.1 Delimitări conceptuale - Noţiunile de sănătate şi boală mintala............................................4
1.2 Câteva repere teoretice de-a lungul timpului.........................................................................5
1.3 Tipologizarea modificărilor de comportament.....................................................................6
1.4 Devianţă şi normativitate.......................................................................................................9
CAPITOLUL II - INCIDENŢA INFRACŢIONALITĂŢII ÎN RÂNDUL
BOLNAVILOR PSIHICI............................................................................................................14
2.1 Situatia Schizofreniei..........................................................................................................16
2.2 Infracţionalitatea în schizofrenie - Postura de infractor a schizofrenului..........................20
2.3 Aspecte psiho-sociale ale bolii.............................................................................................21
2.4 Reglemetarea drepturilor bolnavilor cu afectiuni psihice....................................................22
CAPITOLUL III. ASPECTE PSIHO-SOCIALE ALE SANCŢIUNILOR
NEPRIVATIVE DE LIBERTATE PENTRU BOLNAVII PSIHICI INFRACTORI...........28
3.1 Traseul bolnavului psihic devenit infractor........................................................................28
3.2 Executarea pedepselor în regim neprivativ de libertate......................................................35
CAPITOLUL IV – METODOLOGIA CERCETARII............................................................39
4.1. Obiectivele studiului...........................................................................................................39
4.2. Ipoteze.................................................................................................................................42
4.3 Lotul.....................................................................................................................................43
4.4. Instrumente de lucru...........................................................................................................46
4.5. Prelucrarea şi interpretarea datelor....................................................................................46
CONCLUZII................................................................................................................................55
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................59
ANEXE.........................................................................................................................................61
 INTRODUCERE

Pentru a face faţă profesiei de asistent social, m-am pregătit timp de 4 ani în cadrul
Universităţii Piteşti , dar pentru a lucra ca asistent Social în cadrul Centrului de Sănăte
Mintala a fost o adevărată provocare. Toţi anii ce au urmat au insemnat pentru mine o
interacţiune directă cu toate formele de tulburare mentală.
Voi incerca să prezint delimitările conceptuale despre boala psihică , voi prezenta incidenţa
infracţionalităţii în rândul bolnavilor psihici şi ulterior voi concluziona răspunsul la
intrebarea “este bolnavul psihic un agresor?“
Aşa cum decurge activitatea mea profesionala - intr-o continuă interacţiune cu
societatea libera, voi trece la a surprinde cateva aspecte psiho-sociale ale pacienţilor sub
aspectul sancţiunilor neprivative de libertate. Personalitatea bolnavului psihic şi
comportamentul deviant al acestora - va fi rezumat în continuare .
Acţiunea sau inacţiunea ; potenţa sau impotenţa serviciului de probaţiune - aşa cum
este definit şi structurat astazi ; atribuţiile şi abilitaţile / aptitudinile consilerului de probaţiune
vor fi marcate în continuare .
Noţiunea de tulburare mentala a primit de-a lungul timpului diferite ambalaje ; s-a vorbit
despre oameni smintiţi , săriţi de pe fix , zănateci, netoţi , cei cărora le lipseşte o doaga sau
cei nebuni . Mai peste tot, acesti oameni au fost percepuţi a fi altfel decat ceilalti. Cum
reacţionează societatea în preajma acestor personaje, voi încerca să surprind în continuare.
În vremurile moderne , alienarea izolatoare a celor neintegraţi a intrat în vizorul
medicinei. Dupa perioada “ marilor internari “ despre care ne vorbeste Foucault – în
lucrarea sa intitulată Istoria nebuniei în epoca clasica (1961 –Franta ), au aparut în Europa
secolului al XIX-lea azilurile de bolnavi neuropsihici ; aici aceşti pacienţi au fost observaţi
atent ; simptomele subiective şi comportamentale au fost descrise, definite şi etichetate.
Este bolnavul psihic mai violent decât individul normal ?
Este violenţă indisociabil legată de boala psihică ?
Expresia :”violent şi periculos ”- în contextul bolii mintale reprezinta mai curând o
apreciere sociologică decât un diagnostic psihiatric – aşa cum atrăgea atenţia Greenlan C. In
lucrarea sa Dangerousness , mintal disorder and politics -Cambridge University Press -1985.

Prudenţa sau jurisprudenţa ? Care este varianta optimă ?

Dacă pacientul este periculos , dar nu a comis o crimă , el nu poate fi moralmente
condamnat în baza ideologiei pedepsei ; ne confruntăm aici cu necesitatea deciziei protecţiei
2
individului şi / sau a societăţii. Asimiland principiul “ primum non nocere “ deontologiei
medicale se poate dispune în unele cazuri internarea iar ca o consecinţă a falsei ideologii
a pedepsei , putem fi în faţa unor acte de mare violenţă, crime , suiciduri , etc – ca un
rezultat al simptomatologiei psihopatologice.1
Întreaga evoluţie umană presupune drept piloni informaţia , energia , adaptarea.
Modalitatea în care omul are acces la informaţii , maniera în care o selecteaza, filtreaza ,
proceseaza ; modul cum se raportează la reperele sociale - faciliteaza adaptarea.
Este pregatită societatea modernă românească pentru a accepta supravegherea şi
pentru a acorda sprijin infractorilor bolnavi psihic de a se integra în normele sociale actuale
?

CAPITOLUL I REPERE TEORETICE

1
Principiul non vătămarii sau mai întâi de toate , nu face rau – Irina Delia Duceac – Istoria ideilor şi
descoperirilor stiinţifice – revista / Octombrie 2011
3
 1.1 Delimitări conceptuale - Noţiunile de sănătate şi boală mintala
Potrivit DSM -V : “ O tulburare mintală este un sindrom caracterizat prin
perturbarea semnificativă clinic în domeniile cognitive , a controlului emoţiilor sau al
comportamentului individului, care reflectă o disfuncţie a proceselor psihologice, biologice
sau de dezvoltare care stau la baza funcţionării mintale. Tulburările mintale sunt de obicei
asociate cu disconfort / suferinţă sau disfuncţie în domeniile sociale, profesional sau în alte
arii importante de activitate. Reacţia previzibilă sau un răspuns acceptabil din punct de
vedere cultural la un factor de stres obişnuit sau la o pierdere , cum ar fi decesul unei
persoane dragi , nu reprezinta o tulburare mintala. Comportamentul deviant social ( politic ,
religios , sexual ) şi conflictele care se desfăşoară în principal între individ şi societate nu
sunt tulburari mintale , cu exceptia cazului în care devierea sau conflictul sunt rezultatul
unei disfuncţii a individului, aşa cum a fost descrisă mai sus “. “ Stabilirea unui diagnostic de
tulburare mintală nu este echivalentă cu nevoia de tratament. “
De la Wikipedia, enciclopedia liberă , putem extrage interpretarea următoare (
Navigare, căutare- mai 2017 ) :o boală mintală este o boala psihiatrică care afectează
gândurile, comportarea și abilitatea socială a oamenilor. Boala mentală este o disfuncție care
afectează sentimentele și comportamentul. Cauzele bolilor mentale sunt complexe și sunt
influențate de factori genetici (ereditari), experiențe stresante din viață, boli fizice, dificultăți
în mediul familial etc. Adesea se face confuzie între noţiunile de boală mentală și dizabilitate
intelectuală. Există o diferenţă netă intre ele: boala mentală este o boală și poate fi
tratată/vindecată, în timp ce dizabilitatea intelectuală, care este o stare caracterizată prin
dificultăți majore de asimilare - învățare și înțelegere, datorate unei dezvoltări incomplete a
inteligenței, durează o viață.
Recurgând la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, la cuvântul boală găsim
următoarele: "tulburare a sănătaţii , tulburare a activităţii normale a organismului sub
acţiunea unor agenţi externi 2,,iar la psihic găsim: " ~care ţine de suflet şi de gândire ,
considerate împreună ca principiu care guvernează natura umană şi activitatea acesteia3”
Compilând cele două definiţii putem conchide că boala psihică este o modificare
organică sau funcţională prin care se deformează forma specifică de reflectare a realităţii
produsă de activitatea sistemului nervos şi, prin care, se deformează structura sufletească
proprie unui individ. Iată cum reflectă dicţionarul termenul de nebun : "om care suferă de o

2
. DEX- 2010-2011- volumul II (B-C) pag 61 / Editura LITERA
3
. DEX - 2010-2011-volumul IX (P-S) pag 23 / Editura LITERA
4
boală mintală; alienat; dement" sau "om lipsit de judecată dreaptă, de raţiune; nesocotit,
necugetat, nechibzuit; care nu are limită, margini, măsură" 4
Concluziile numeroaselor interpretari ar fi că boala psihică deformează persoana
umană în totalitatea insuşirilor fizice şi psihice. Boala psihică nu numai că deformează dar
trebuie văzută în legătură cu totalitatea insuşirilor fizice şi psihice ale persoanei, este
complexă şi încădrează natura umană ca atare. Singurul mod echitabil este raportarea la
normal, căci fără acest normal nu se poate determina starea de boală.
1.2 Câteva repere teoretice de-a lungul timpului
Cornuţiu G. - afirma că „ un om sănătos psihic este acela care trăieşte şi afirmă o
stare de confort psihic într-o coerenţă şi globalitate care nu este sesizată nici un moment în
mod fragmentar şi într-o continuitate care presupune o dominanţă a sentimentelor pozitive
constructive şi optimiste faţă de cele negative ” 5; putem spune astfel că omul sănătos psihic
este activ şi are plăcerea acestei activitaţi, o caută, este voluntar, vrea să se afirme, să se
împlinească. El are un set de valori ierarhizate şi voluntare pe care le promovează.
Dupa Lazarescu M- sănătatea presupune ,,o perspectivă dinamică prin care se
precizează modalităţile normal-sănătoase de structurare şi funcţionare a individului la
diverse vârste, capacitatea sa de dezvoltare, maturare, independentizare, complexificare,
precum şi capacitatea de a depăşi sintetic diversele situaţii reactive şi stresante”6
Pamfil .E -  vede normalitatea ca un echilibru între organism şi factorii de mediu.7
Lagache D (Daniel Lagache 1903-1972 psihiatru și psihanalist francez) sintetizând
datele expuse de predecesorii săi în materie de psihiatrie , descrie următoarele caracteristici
principale ale sănătăţii mintale: capacitatea de a produce şi de a tolera tensiuni suficient de
mari, de a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ; capacitatea de a organiza un
plan de viaţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasa a majoritatii nevoilor şi
progresul către scopurile cele mai îndepărtate; capacitatea de adaptare a propriilor aspiratii la
grup; capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalti indivizi;
1.3 Tipologizarea modificărilor de comportament
De la simplele derapaje comportamentale, fără periculozitate socială, care nu au
tendinţa cronicizării şi stabilizării, considerate a fi acte de predelincvenţă (ex: minciuna,
4
. DEX - 2010-2011- volumul VII (M-P) pag 88 / Editura LITERA
5
. Cornuţiu, G. (1998),- Bazele psihologice ale practicii medicale, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea
6
. Lazarescu M., Ogodescu D. 1995 - indreptar de psihiatrie, Ed. Helicon Timisoara,
7
. Edouard Pamfil - Persoană şi devenire, Editura şti inţifică şi enciclopedică ( 1976) Edouard Pamfil (scris
şi Eduard Pamfil) (n. 6 mai 1912, Geneva - d. 5 septembrie 1994) a fost medic psihiatru şi autor român,
creatorul psihiatriei antropologice din România.

5
insulta, actele impulsive şi care nu sunt obligatoriu condiţionate social), trecând pin acte
paradelincvente conditionate socio-afectiv, în special din cauza lipsei unui climat afectiv
adecvat şi mai ales pe fondul lipsei de discernământ (acte comportamentale specifice
epilepticilor, debililor mintal şi schizofrenicilor) şi ajungându-se la acte de delincvenţă
propriu-zisă, antisociale , tulburarile de comportament ocupa, o arie de simptomologie şi de
evolutie foarte extinsă.
Manifestările clinice depind atât de vârsta, de sex, stadiul de dezvoltare, cât şi de
factorii de mediu.Simptomatologia tulburărilor de comportament cuprinde o gama foarte
întinsă de manifestări, atât ca număr, cât şi ca intensitate: ea pleacă de la o simplă minciuna
care poate avea un efect anodin, putând sa ajungă la acte de mare gravitate, de exemplu
omuciderea, care reclamă intervenţia legii.
Între aceste extreme, se interpun un numar impresionant de simptome:
Minciuna, sau tendinţa de alterare a adevărului, poate fi cauzată de fantezie, de
laudăroşenie, de intenţia de a înşela, dorinţa de compasiune, dorinţa de a se salva dintr-o
situaţie neplăcută ca o reacţie de apărare, de simpatie sau antipatie, raţionamente superficiale
sau de afectiuni psihice.
Instabilitatea nu este funciar o tulburare de comportament, ci mai mult o modalitate
reacţională a Sistemului Nervos Central (SNC), manifestată psihomotor, fiind o încăpacitate
de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de a reacţiona în mod conştient, de a prevedea o
actiune.
Irascibilitatea prezintă un mecanism psihopatologic similar, fiind frecvent denumită
şi furie, nervozitate, nestăpânire şi aproape întotdeauna prezentă în comportamentul uman ;
este o reacţie de descărcare critică (mânie, furtuni motorii, violenţe) , culminând cu mişcări
spectaculoase, exhibiţionism, cu auto şi heteroagresiune.
Impulsivitatea este reacţie specifică de scurtcircuitare, reprezentând o trecere directă
la actul de satisfacere a apetitului agresiv de opoziţie. Se caracterizează prin caracterul sau
brusc, necenzurat, mai puţin elaborat în privinţa diversităţii acţionale.

Sursa: GORGOS C, Dictionar enciclopedic de

psihiatrie, Ed. Medicala, Bucuresti, 1988

Furtul- cel mai frecvent delict

întâlnit , este definit ca fiind atentat la
6
proprietatea particulară sau publică. Furtul nu este o manifestare izolată, ci face parte din
cadrul delincvenţei juvenile, asociat fiind frecvent cu fuga, cu prostituţia , iar uneori chiar cu
omuciderea şi piromania. Opusul furtului conştient - care are o motivaţie psihologică lucidă
(furie, vindicatie, din necesitate, la sugestia unor prieteni etc.) - este furtul patologic
(cleptomania). Acesta se caracterizează prin existenţa unor tulburări de conştiinţă sau prin
motivaţii delirante, care apar frecvent şi asociat cu grade lejere de debilitate mintală, cu
manifestări de tip schizofren sau cu manifestări epileptice.
Vagabondajul este o reacţie organizată, care apare din lipsa de ataşament faţă de
familie sau ca reacţie la o constrângere rau suportată, adolescentul alegând "nomadismul"
pentru a-şi realiza libertatea, prin imitaţie preluând acest tip de socializare, caracteristic unor
bande. Durata lui variază de la fuga de o jumatate de zi, pâna la marile fugi de 2-3 luni, în
care subiectul se asociaza cu alţi psihopaţi şi trăieşte o viaţă la baza căreia stau cele mai
diverse manifestari antisociale.
Fuga şi vagabondajul se asociază frecvent cu tulburarile comportamentului sexual şi
cu impulsivitatea.

Eşecul şcolar- la delincvenţi, deficitul şcolar este recunoscut de toti autorii. Esecul scolar
induce o stare de tensiune şi constituie un traumatism violent manifestat tocmai în etapa
pubertăţii, în care minorul îşi formează conştiinţa de sine.
Incendierile voluntare (piromanie) - se pot observa la pubertate şi la adolescenţă, ca
urmare a unei dorinţe de razbunare sau a răutăţii. Apar frecvent la debilii mintal sau la
comportamentalii-psihopaţi şi pot avea un caracter impulsiv .
Alcoolismul şi dependenta de drog –alcoolul este considerat unul dintre principalii
răspunzatori pentru comportamentul antisocial (agresiune, crimă, jaf, huliganism etc). Cu
ajutorul acestei intoxicatii (alcool şi / sau droguri ) , personajul tinde să-şi arate
nonconformismul, sfidarea faşă de autoritate sau sa lupte împotriva timidităţii şi a anxietaţii.
Etilismul cronic este rar în formele sale clasice în adolescenta şi se instalează după câţiva
ani de consum exagerat, caz în care tânărul intră în viaţa adulta ca un intoxicat .
Devierile sexuale - instinctul sexual în mod normal latent în copilarie, apare la
pubertate, dar se definitivează în forma lui specific umană în adolescenţa tardivă, când
include totodată şi ataşamentul afectiv pentru partener. Devierile sexuale cele mai frecvente
sunt homosexualitatea la baieti şi prostitutia la fete. Dupa clasificarile internationale ale
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi încădrarile DSM-IV, homosexualitatea reprezintă o

7
tulburare a comportamentului sexual. Aceasta tulburare constă în atracţia exclusiva sau
predominantă pentru persoanele de acelaş sex, cu sau fara raporturi fizice. Ea este, totodată, o
deviere sexuală care nu presupune factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise (cum ar
fi schizofrenia sau TBC-ul) fiind, conform Asociatiei Americane de Psihiatrie, o tulburare a
orientarii sexuale. Devierile sexuale trebuie apar frecvent şi ca tranziţie spre adaptarea de
"necesitate" din inchisori sau ca epifenomene ale unor nevroze sau psihoze.
Violul - considerat ca fiind singura crimă în care autorul se simte nevinovat şi victima
scârbita; Comportamentele agresive împotriva copiilor sunt clasate sub denumirea de
pedofilie.
Incestul este un comportament agresiv sexual care se manifestă între membrii
familiei având în general ca autor pe unul dintre părinţi. Incestuoase sunt şi relaţiile sexuale
dintre bunic/ nepoată, unchi/nepoată, matuşă/nepot şi dintre verii primari. Legatura
incestuoasă e mult mai frecventă în mediile în care domnesc promiscuitatea, alcoolismul,
imoralitatea etc.
Omuciderea este un delict foarte grav. Se poate manifesta sub forma omuciderii
involuntare (în cadrul unui furt-lovire - fără intenţia de a provoca moartea) sau a celei
voluntare (realizate cu scopul expres de suprimare a vieţii victimei).

1.4 Devianţă şi normativitate

Este necesar sa vorbim despre devianţă atunci cand vorbim despre fenomenul de
violenţă. Pentru a putea explica de ce oamenii naufragiază în anumite situaţii din viaţa lor,
în ce mod se abat de la norme, reguli este nevoie sa ştim care sunt factorii şi cadrul ce pot
determina un astfel de comportament precum şi tipurile de abatere de la „normal”.
Normativitatea
Norma reprezintă „un model, o regulă sau o prescripţie care reglează comportamentul
indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor.8
Normalitatea unei persoane, a unei situaţii apare ca o masură a respectării normelor, a
constrângerilor şi prescripţiilor societăţii căreia îi aparţine persoana respectivă. Respectarea
normelor reprezintă o constrangere a societăţii asupra membrilor ei. Normele, aşadar, nu vin
din interiorul individului, ele sunt exterioare lui şi provin din obiceiurile, legile, tradiţiile
unei societăţi sau grup social care îşi constrânge astfel membrii să adopte conduite şi
comportamente care să corespundă aşteptărilor acelei societăţi sau grup social.

8
Dicţionarul de sociologie (1999) – Catalin Z , Lazar V. – Bucuresti : Babel p.389
8
 Constrângerea pentru respectarea normelor sociale începe încă de la creşterea şi
educarea copiilor, acestea constând tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a
vedea, simţi, acţiona într-un fel la care el poate n-ar ajunge dacă n-ar fi condus către acestea.
Copilul este învăţat sa respecte obiceiurile, tradiţiile, convenţiile iar dezvoltarea
personalităţii urmează un curs printre aceste jaloane: credinţele, tendinţele, practicile grupului
- luate în întregul lor. Obişnuinţa colectivă se transmite prin educaţie din generaţie în
generaţie, dând astfel membrilor societăţii siguranţă şi stabilitate.
Normele evoluează odată cu societatea care le construieşte şi le aplică datorită
evoluţiei altor segmente ale aceleiaşi societăţi: politic, economic, religios.
Normele sociale sunt impuse, promovate şi perpetuate prin mai multe metode:
- interdicţii: sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere
valorilor societăţii sau grupului social ;
-recomandari: sunt recomandate, aprobate, acele comportamente sau conduite care
ajută la integrarea individului ca membru al societaţii;
-impuneri (activitatea normativa): sunt obligatorii acele comportamente sau conduite
care conserva ord inea acelei societatati .
Nerespectarea normelor şi modelelor societăţii denotă un comportament deviant, o iesire din
normalitatea vieţii şi ordinii sociale9. Astfel, sanctiunile unui comportament pot fi:
a) pedepse sau sanctiuni care pot fi administrate din interiorul individului, din
propria conştiinţă (mustrări, remuşcări, regret), fie din exterior, din partea celorlalti (mustrări,
reprobare, retragerea suportului uman, întreruperea comunicării, marginalizare, agresivitate);
pot fi şi sanctiuni aplicate de institutii şi organisme (sancţiuni administrative, sanctiuni
juridice).
b) recompensele sunt reprezentate de laude, aprecieri, prestigiu, stimă, cooperare,
recompense materiale, etc.
Conformarea sau neconformarea la norme conduce subiectul uman la ocuparea unei
poziţii (rol-status) în societatea respectivă iar această poziţie primeşte o valoare (pozitivă sau
negativă) în funcţie de aşteptările societăţii pentru acel rol sau status în sensul
conformismului sau a proiecţiei evolutive ale acelei societăţi.
Devianţa este „un comportament atipic, care se îndepărtează de la poziţia standard
şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social”10

9
Dicţionarul de sociologie (1999) – Catalin Z , Lazar V. – Bucuresti: Babel p. 390-391
10
Sor în Radulescu, Dan Banciu apud Bujdoiu N., 2002
9
 În orice societate există un ansamblu de valori, reguli, norme ce o caracterizează şi
stabilesc ceea ce este acceptat şi ceea ce poate fi considerat deviant în acea societate. Ca
noţiune socio-criminologică, devianţa desemnează în înţelesul său cel mai larg, abaterea sau
nonconformismul indivizilor faţă de normele şi valorile sociale. Devianţa constituie sfera
largă a evoluţiilor atipice ale individului, ea fiind divizată în mai multe segmente care pot
forma o scală graduală. Catalogarea diferitelor comportamente ca fiind normale sau
patologice depinde de natura normelor sociale încălcate şi de gradul de toleranţă al societăţii
respective.11
În Dicţionarul de Sociologie (1999) , Catalin Z , Lazar V. Definesc devianţa ca
fiind „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale
societăţii ori ale unui grup social particular.” Ca şi comportament, ea se opune
conformismului şi cuprinde nu doar încălcarile legii ( infracţiuni, delicte), ci orice „deviere”
de la regulile de convieţuire şi ordinele cele mai importante din cadrul unui grup, a unei
societăţi, organizaţie, instituţie. Astfel,termenul de devianţă cuprinde o diversitate de acte
sau conduite, de la cele ciudate, excentrice (limbaj, vestimentaţie- nonconformiste)
incompatibile cu normele grupului, sau ale societăţii, până la cele imorale ( indecenta
obscenitatea), ce nu sunt mereu sancţionate de lege şi până la cele cu caracter antisocial (acte
infracţionale care sunt pedepsite legal) sau asocial (bolile psihice).
În realitatea sociologică se întalneşte ideea conform căreia devianţa poate fi definită
ca „orice tip de comportare ce într-un fel sau altul eşuează să răspundă aşteptărilor
comportamentale împărtăşite de grupul particular în care ea se petrece. Ea presupune un –
agent, o normă , un act sau o actiune, ce defineşte actul ca neânscriindu-se în limitele de
conformitate intr-un anumit moment al societatii”12.
În funcţie de varietatea comportamentelor J.Fichter (apud Bujdoiu 2002) face o
distincţie între devianţă pozitivă, prin care individul se abate de la stereotipurile
conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori superioare şi devianţă negativă, care se
caracterizează prin încălcarea şi refuzarea indicaţiilor normelor . Devianţa negativa cuprinde
un set mai mare de posibilităţi de manifestare, cea mai grava dintre ele fiind delincventa,
aceasta avand gradul cel mai ridicat de periculozitate sociala deoarece afecteaza cele mai
importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile, normele morale şi juridice care
orientează comportamentul indivizilor.

11
Bolos D., Salagean D., 2007 – Violenta – fenomen deviant . Editura Litera - Bucureşti

12
A. Mihu apud Bujdoiu , 2002, - Devianţă şi conformism – Bucureşti p. 252
10
 Maurice Cusson în lucrarea sa Prevenirea delincvenţei – tradusă şi publicată in 2005
in revista Călăuza – Bucureşti , face o listă aproximativă cu şapte categorii de devianţă:
 a. Infractiunea şi delictele (omorurile, furtul, violul, del incventa juvenila,
infractiuni ale gulereloralbe).
 b.Sinuciderea
 c.Consumul de droguri şi sau alcool cu implicaţiile de factură psiho-socială.
 d.Transgresiunile- conduitele sexuale deviate: incestul, prostitutia, homosexualitatea,
pornografia.
 e.Devianţele religioase care prin atitudini fanatice antrenează apartenenţa la unele
secte religioase.
 f. Bolile mentale (au fost şi ele încadrate la abaterii de la normele sociale).
 g.Handicapurile fizice (relatiile tensionate care pot fi observate în momentul
interactiunii persoanelor „normale” cu cele surde, nevazatoare, obeze, etc.)

Caracteristici ale devianţei

Emile Durkheim considera că fenomenul de devianţă are un caracter universal ,
deoarece „nu poate exista societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de
la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă un caracter
criminal”. Astfel, concluzionează că devianţa reprezinta un fenomen normal în evolutia unei
societati.
Privind la fenomenul devianţei putem constata dincolo de marea varietate a
comportamentelor considerate deviante faptul că există şi o mare mobilitate şi variabilitate a
interpretărilor şi definiţiilor ce i-au fost date de-a lungul diferitelor perioade sau epoci
istorice sau în diferite spaţii culturale.
Cu alte cuvinte există o mare variabilitate a comportamentelor ce sunt considerate
deviante în funcţie de momentul istoric sau de spatiul cultural.
Nu exista criterii clare şi reguli neschimbate care să stabileasca graniţe sigure,
neschimbătoare între comportamentele conformiste şi cele deviante. Schimbarea sociala sau
trecerea la o nouă epocă istorică este însoţită de schimbari la nivelul valorilor şi normelor
sociale dar şi a sancţiunilor aplicate celor care le încălca. În felul acesta se schimbă şi reacţia
publicului faţă de diferite tipuri de comportamente astfel încât ceva ce era perceput ca
deviant la un moment dat poate parea în alt moment în acord cu valorile sociale promovate

11
de societate. Schimbarea socială determină astfel schimbarea stilului de viaţă al oamenilor,
schimbarea funcţiilor unor instituţii sociale şi schimbarea definiţiilor date devianţei.
Devianţa este o notiune relativă care nu poate fi evaluata prin raportare la sistemul
simbolurilor culturale şi al normelor sociale existente intr-o societate la un moment dat.
Relativitatea deviantei poate semnifica trei lucruri diferite:
 Un act sau conduită va fi considerat deviant în functie de circumstanţele sociale în
care se produce. Schimbarea contextului social în care are loc actul sau conduita va
schimba şi semnificaţia actului respectiv.
 Un act sau comportament poate fi calificat ca fiind deviant sau nondeviant în functie
de statusul autorulu ( ca exemplu ar fi relevant fenomenul „gurelele albe,,).
 Un act sau un comportament poate fi de asemenea judecat ca fiind deviant sau
nondeviant în funcţie de contextul cultural în care se produce.
În toate grupurile umane au existat şi există conduite blamate şi sanctionate. Se
apreciază că devianţa are origini sociale şi reprezinta o violare a socialităţii definită de
valori şi norme sociale. Atitudinea potrivit careia normele şi valorile sociale sunt
variabile şi depind de contextul cultural al societaţilor sau grupurilor umane este absolută
si astfel se poate evita judecarea diferitelor culturi din prisma unui singur sistem valoric
şi normativ şi pentru înţelegerea adecvată a societăţilor şi comportamentelor sociale.

12
 CAPITOLUL II - INCIDENŢA INFRACŢIONALITĂŢII ÎN RÂNDUL
BOLNAVILOR PSIHICI
„violent şi periculos”

 Expresia ,,violent şi periculos” în contextul bolii mintale reprezintă mai curând o

apreciere sociologică decât un diagnostic psihiatric. Pentru că violenţa şi agresivitatea sunt
mai degrabă promovate decât condamnate în societatea noastră, tendinţa cuiva de a se
comporta violent în situaţii care stimulează violenţă, nu trebuie privită neapărat ca anormală.
Fără o cunoaştere exactă a situatşei în care se produce violenţa, e adesea imposibil a
determina gradul în care violenţa este specific strict legată de boala psihică.
Bolnavii psihici devin violenţi atunci când sunt „ajutaţi“ de societate prin variate mijloace:
stigmatizare şi rele tratamente, rejetare sau provocare de către cei din anturajul imediat,
neglijare terapeutică, abandon şi marginalizare socială cu „alunecarea“ în medii subculturale
deviante, în care violenţa este frecventă şi când se asociază bolii consumul de alcool.
Organizatia Mondiala a Sănătăţii promoveaza standarde obligatorii pentru legislaţia
privitoare la sănătatea mintală care să asigure protecţia persoanelor cu tulburări psihice de
riscul de a fi supuse discriminărilor, de a suferi prejudicii patrimoniale, în domeniul
drepturilor civice etc. 

13
 În Romania -Ordinul nr. 488/2016 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii
Sănătății Mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice Legea nr. 487/2002 cu
modificările ulterioare, coroborat cu Codul Penal şi Codul de Procedura Penala intaresc
necesitatea implicarii societăţii vis a vis de efectele violente ale unor pacienţi cu boli
psihice.
Cât priveşte entităţile (bolile/tulburările) psihiatrice cel mai frecvent asociate cu
violenţă, acestea trebuie considerate ca diagnostice de risc şi nu obligatorii generatoare de
violenţă; nu toţi cei diagnosticaţi cu tulburare antisocială de personalitate comit crime
(delicte), şi nu toţi criminalii suferă de tulburare antisocială de personalitate.
Cea mai frecvent întâlnită tulburare psihică în populaţia de delincvenţi referiţi
expertizei psihiatrice judiciare, sunt cei cu tulburare antisocială de personalitate. Alte
tulburări de personalitate care se pot însoţi episodic de acte violente sunt: tulburarea
explozivă intermitentă, tulburarea de tip borderline, tulburarea de comportament. Afectiuni
psihiatrice psihotice întâlnite în practica judiciară sau care predispun la acte violente cu
consecinţe medico-legale, sunt schizofrenia, episoadele maniacale. Alcoolismul însoţeşte sau
constituie cauza primară a 50-75% din delictele prezentate expertizei psihiatrice judiciare,
actionând prin efectul de dezinhibare şi exteriorizare a comportamentului violent căruia îi
augmentează caracterul vătămător.
 Un studiu publicat in anul 2001 in Revista Romana de psihiatrie - realizat în cadrul
Spitalului Psihiatric de mare securitate al statului Ontario pune în evidenta tipologia
faptelor antisociale corelate cu diagnosticul. Studiul a fost realizat pe 91 de pacienti . Au fost
studiati 69 bărbati şi 22 femei, care au comis printre altele 70 homicide asupra a 50 de
bărbati şi 20 de femei. Jumătate din pacienţi aveau istoric de tratamente psihiatrice anterioare,
tot jumătate mai avuseseră internări obligatorii pentru fapte comise, iar o treime erau
inregistrati cu fapte violente. Lotul a fost comparat cu un alt lot randomizat format din
deţinuţi aflaţi în penitenciare. Autorul descrie o tipologie a faptei de ordin general: femeile
au comis tentative/homicide aproape exclusiv asupra membrilor familiei (copiii şi soţii au
fost aproape totdeauna victimele), aproape o jumătate din femei aveau antecedente de
depresie pentru care primiseră tratament, 47% din bărbaţi au comis homicidul asupra unor
străini. Autorii studiului au tras concluzia că fenomenologic, homicidul comis de femei este
diferit de cel comis de bărbati. Tipologia violenţei psihopatologice observată de autori constă
în următoarele:

14
 1) Tipul antisocial cronic (35% din lotul de pacienţi psihici, în comparaţie cu 60%
din lotul deţinuţilor de penitenciar).
2) Tipul episodic psihotic (50% din lotul de pacienţi psihici, în comparatie cu 36%
din lotul deţinutilor de penitenciar ) Violenţa este în mod obişnuit asociată cu un episod acut
psihotic (delirant si/sau cu pierderea contactului cu realitatea). Fapta este precedată frecvent
de o acumulare de conflicte şi tensiuni emoţionale insuportabile care se descarcă odată cu
aceasta.
3) Violenţă episodică/situaţională (6% din lotul de pacienţi psihici, în comparaţie cu
4% din lotul deţinuţilor din penitenciar).
Situatia concretă în care psihiatrului i se cere să facă predicţii asupra
comportamentului unui (presupus) bolnav psihic este „starea de periculozitate“ ; de predicţia
sa depinzând internarea obligatorie. Această internare este o măsură medicală, dar în
acelaş timp constituie o privare de libertate care are consecinţe sociale şi eventual juridice.
Dacă pacientul este periculos, dar nu a comis o crimă, el nu poate fi moralmente condamnat
în baza ideologiei pedepsei. Ne confruntăm atunci cu necesitatea deciziei detenției, dar
aceasta nu decurge din jurisprudenţă, ci pur şi simplu numai din prudentă.
Prevenţia primară a comportamentelor violente psihopatologice face obiectul legilor
care prevăd internarea obligatorie a celor aflaţi în stare de periculozitate pentru sine/pentru
altii - internarea obligatorie ( internarea ne-voluntară). De reţinut este faptul că sunt
menţionate intr-o manieră modernă cele două criterii recomandate astăzi de standardele
internationale, care vizează atât periculozitatea (pentru sine şi / sau pentru altii), cât şi nevoia
de tratament. Introducerea acestui al doilea criteriu aduce explicit în primul plan al
intervenţiei medicale psihiatrice, dimensiunea de protecţie a persoanei cu tulburări psihice,
care devine cel puţin la fel de importantă ca şi protectia societăţii (ţintită de criteriul
periculozitătii).
Cât priveste capacitatea efectivă de intervenţie a psihiatriei în cazul celor care se
dovedeste că au comis acte antisociale, sau riscă să le comită, ca urmare a unei suferinţe
psihice, aceasta este, în prezent, considerabilă la nivel teoretic. În prima alternativă, vorbim
de tratament psihiatric post-factum (profilaxia secundară a evitării reiterării actelor
antisociale), în a doua, vorbim de tratament psihiatric în faza pre-delictuală (profilaxie
primară de evitare a producerii unui act antisocial) iar prin măsura internării obligatorii, se
actionează în sensul că se administrează tratament unei persoane cu risc crescut de a comite
acte anti-sociale (dar care nu au fost comise incă)

15
 Cât priveste măsurile de fond, ale preântâmpinării comportamentelor violente la
bolnavii psihici, ele nu pot fi altele decât asigurarea unui tratament corect de intreţinere şi o
monitorizare atenta a acestor pacienti.

2.1 Situatia Schizofreniei

De-a lungul istoriei psihiatriei, schizofrenia a reprezentat afecţiunea mintală de
maxim interes, a carei definire clară, corectă, concisă şi concretă a întampinat dificultăţi
datorită faptului ca în ultimii 100 de ani au fost elaborate în diverse tari şi de dirverşi
psihiatrii, concepţii divergente asupra acestei boli. Desi există şi astazi deosebiri de opinii,
termenul  schizofrenie este unanim aceptat.
  Schizofrenia este un asamblu de tulburări în care domină discordanţa, incoerenţa
ideoverbală, ambivalenţa, autismul, ideile delirante, halucinaţiile slab sistematizate, profunde
tulburari afective în sensul detaşării, înstrăinării de sentimente, tulburări care tind a evolua
spre deficit şi disociaţie a personalitaţii .
Doina Usaci în lucrarea Psihopatologie şi Pshiatrie afirma ca  schizofrenia este o
boala psihică caracterizata printr-o simptomatologie variată, în care predomină fenomenul de
disociatie.13
Dacă facem abstracţie de literatura de specialitate, în dicţionarul explicativ al limbii
romane, schizofrenia este definită ca fiind boala mintală cronică, caracterizată prin
destrămarea progresivă a funcţiilor psihice şi prin pierderea contactului cu realitatea .
Schizofrenia ca şi boala a fost introdusă in materialele de specialitate la mult timp după
începutul preocuparilor în privinţa afecţiunilor mintale , totuşi există documente scrise în
care inima şi mintea erau sinonime considerându-se că afecţiunile psihice erau determinate
de inima, uter sau vase de sange. Cand aceste cauze erau excluse , vina aparţinea demonilor.
În istoria Greciei sau a Imperiului Roman, datorită ideii că boala ce azi o numin schizofrenie
era produsă de demoni, indivizii erau exorcizati.
În 1911, Eugen Bleuler, profesor de psihiatrie la Zurich, aprofundează termenul de
schizofronie  , considerand ca acestă boală este determinată de o cauză bilogică la baza careia
se afla o sufer inţă a creierului.
Nu trebuie omisă originea greacă a termenului  schizofrenie  ce se traduce astfel : schize in =
a despica ; phren = minte , suflet ;

13
Doina Usaci, 2005 , - Psihopatologie şi psihiatrie - p.201

16
 Debutul oricarei forme de schizofrenie va aduce în viaţa pacientului schimbări
radicale. Este cu adevarat dureros, faptul ca acest debut nu va afecta doar individul în cauză,
ci implicaţi vor fi şi membrii familiei, prietenii sau colegii de muncă ori de şcoală ,
societatea.
Despre tipurile de debut ale acestei boli, cărţile de specialitate ne descriu doua
modele : abrupt sau insidios. Statisticile Organizatiei Mondiale a Sanatatii(OMS) arata ca
70% din forme aparţin modelului insidios iar 30% celui abrupt.
    Modalitati de debut :
Desi modalitatile de debut ale schizofreniei sunt foarte diferite , unii autori au realizat
descrieri ample ale acestora. Modificari esentiale de comportament la debut :
Un rol important în observarea acestor modificări de comportament il au membrii familiei,
prietenii, cei apropiaţi. Aceştia, vor sesiza comportamentul ciudat, fără sens, inadaptarea,
tendinţa la vagabondaj, fugile nemotivate,modificarea instinctului alimentar, uneori
consumul excesiv de alcool şi sau droguri. Efectele schimbării comportamentale se vor
extinde asupra activităţilor şcolare /profesionale, iar dezinteresul faţă de activităţile anteriore
(sociale - familiale), pentru igiena corporală sau vestimentară va fi tot mai accentuat .Cea mai
frecventă atitudine a familiei faţă de aceste schimbări, este reactia critica.
Debut monosimptomatic : în cazul acestei modalităţi de debut, individul va săvârşi acte de
mare cruzime, de agresivitate, crime absurde, violuri ori suicid.
Debut în pusee ciclice :acest debut poate fi caracterizat prin formele depresive,
schizomaniacale sau catatonice, dar trebuie avut în vedere că pentru o certitudine a
diagnosticului trebuie identificate trei astfel de pusee, asa cum considera Mauz C. (Predescu
V,1989,p702 ).
Trebuie menţionat, că indiferent de model, abrupt sau insidios, varsta de debut se
situează de obicei între adolescenţa târzie şi intervalul cuprins intre 30-40 de ani. Unele
opinii susţin că există o corelaţie între vârsta debutului şi tipul de schizofrenie dezvoltat şi de
asemenea, că debutul timpuriu este specific mai ales barbatilor, cu semne şi simptome
negative mai proeminente , în timp ce un debut mai târziu este specific mai ales femeilor , cu
un prognostic mai bun. Totodată este frecvent intâlnită afirmaţia conform căreia la vârste
mici se declanşează schizofrenia hebefrenică iar la varste mature în general schizofrenia
paranoidă.
Simptome specifice schizofreniei :

17
 O primă descriere a simptomelor specifice schizofreniei a aparţinut lui K. Schneider,
care a diferenţiat simptomele de prim ordin de cele secundare. Simptomele de prim ordin( sau
de rangul I , cum mai sunt numite) se definesc prin ecoul gândirii- cand bolnavul aude
propriile ganduri, furtul gandirii- cand bolnavul relatează că oamenii îi fură gândurile, prin
halucinaţii, sentimente impuse sau controlate. Simptomele de ordin secundar (sau de rangul
II) se referă la intuiţia delirantă, tulburările de percepţie, oscilaţii ale dispoziţiei, sărăcirea
afectivă.
Ulterior, simptomele au fost denumite ca pozitive şi negative.
În tiparul simptomelor pozitive se încadrează halucinaţiile (bolnavii aud voci inexistente
care critică sau condamnă), ideile delirante ( credinţe false despre ameninţări sau persecuţii) ,
paranoia, comportament inadecvat, vorbire dezorganizată sau incoerenţă.
Simptomele negative presupun : sentimente sau activităţi pe care persoanele cu schizofrenie
le-au pierdut, pierderea ambiţiei, entuziasmului, energiei, ignorarea contactelor sociale.
Rezumand, simptomele caracteristice schizofreniei, pot fi enumerate :
-Absenţa conştientizării bolii,
-Idei delirante,
-Halucinaţii auditive , tactile, corporale,
-Limbaj dezorganizat( incoerent),
-Comportament catatonic(menţinerea unei poziţii rigide, posturi inadecvate, bizare),
-Alterari ale personalitatii .
Este bine de spus că nici un test de laborator nu poate diagnostica schizofrenia.
Pentru că diagnosticul se bazează pe prezenţa simptomelor tipice enumerate anterior ( cu
condiţia că acestea sa aibă o durată de cel puţin 6 luni) este necesară o atenţie deosebită
pentru evitarea simptomelor similare, care pot fi induse de anumite droguri sau foarte rar de
alte probleme medicale ( exemplu tumoarea cerebrala ).
Desigur nu pot fi ignorate clasificǎrile evoluţiei schizofreniei incluse în DSM IV şi ICD 10.
Astfel , dupǎ DSM IV :
- schizofrenie episodicǎ , cu simptome reziduale interepisodice (episoadele sunt definite prin
reapariţia simptomelor psihotice proeminente ),
- schizofrenie episodicǎ fǎrǎ simptome reziduale interepisodice,
- schizofrenie continuǎ ( simptomele psihotice proeminente sunt prezente pe intreaga
periodǎ)
-episod unic, în remisie partialǎ,

18
-episod unic, în remisie totalǎ,
-alt model sau model nespecificat de evolutie..
Iar dupǎ ICD 10, clasificarea este:
-evolutia continuǎ,
-episodicǎ: - cu deficit progresiv
- cu deficit stabil
-remitentǎ
-cu remisiuni - incomplete
- complete
-alte tipuri evolutive.

Datele statisice ne aratǎ cǎ în ţara noastrǎ la nivelul anului 2015 prevalenţa

schizofreniei este de 1%, ceea ce inseamnǎ cǎ peste 200.000 de romani au aceastǎ boalǎ, iar
în ceea ce priveşte rata mortalitǎţii, ea este mai mare pentru schizofrenici decat pentru
populatia generalǎ fiind inclus aici cu o cotă mare gestul suicidal
2.2 Infracţionalitatea în schizofrenie - Postura de infractor a schizofrenului
O posturǎ frecvent întâlnitǎ a schizofrenului, este aceea de infractor, datoritǎ
comportamentului patologic determinat de boalǎ , cea mai gravǎ infractiune fiind
omuciderea.
Într-un studiu realizat în Germania (de Böker şi Häfner) 14 , riscul de omucidere a fost gǎsit
moderat crescut la schizofreni, comparativ cu populatia generalǎ.
Valdiserri şi colaboratorii15, considerǎ cǎ o parte din schizofreni sǎvârşesc infracţiuni
repetate, iar de la alti autori aflam considerǎ cǎ unii dintre ei sǎvarsesc infractiuni prin
violentǎ16 .
Cele mai adesea cauze determinante în fenomenul infracţional în rândul schizofrenilor sunt
reprezentate de aspectele psihopatologice specifice bolii : ideile delirante, momentele de
impulsiune agresivă, halucinaţiile. Bine înţeles cǎ omuciderea nu este singura infractiune
sǎvarsitǎ, altele putand fi furturile importante, exhumǎrile sau chiar trecerile frauduloase de
frontierǎ .Din aceste motive bolnavul beneficiază de o paletǎ de mǎsuri medico-juridice
speciale, numite şi mǎsuri de sigurantǎ cu cacarter medico-legal, având ca scop protejarea
societǎţii de traume generate de o persoanǎ lipsitǎ total sau parţial de discernǎmant

14
M. Gelder, D. Gath şi R. Mayou,Tratat de psihiatrie Oxford. Editia a 2-a. Bucuresti
15
Ibidem
16
Ibidem - R.Jeican, p.33
19
 În cazul sǎvârşirii infracţiunilor, se impune expertiza medico-legalǎ psihiatricǎ.
Atunci când este vorba despre un bolnav psihic care s-a constatat că nu a avut discernǎmant
în momentele sǎvârşirii faptei, el nu va executa o pedeapsǎ privativă de libertate . Întrucat
bolnavul prezintǎ pe lângǎ nevoia unui tratament pentru afectiunea sa , ridica şi un grad de
pericol socia. În scopul prevenirii repetǎrii infracţiunilor dar şi în scop terapeutic se impune
un traseu particular al monitorizării, el va fi internat obligatoriu într-o instituţie medicalǎ
de specialitate, sub un tratament permanent supravegheat ( Spital de Psihiatrie cu regim de
maxima siguranţă). Odatǎ aduşi aici, ei au o libertate de mişcare foarte limitatǎ, neavând voie
sǎ plece la cerere şi fiind nevoiţi sǎ respecte toate regulile interne.
Rugat fiind să ofere o interpretare a unui comportament violent, medicul psihiatru
Dan Ghenea a declarat pentru D.C. News: ” De fapt, violența este mai redusă în rândul
persoanelor cu boli psihice, decât în rândurile populației generale. Statistic, astfel de
persoane sunt mai frecvent victime, decât agresori”, a explicat medicul Dan Ghenea. În
opinia sa, deoarece există un procent mic al indivizilor care pot prezenta o formă severă de
tulburare mentală, ar trebui să se pună accent pe diagnosticarea corectă a unor astfel de
persoane, pentru a li se putea asigura tratamentul corespunzător. Nu este nevoie să internăm
toate persoanele cu boli psihice și nici nu este posibil. Problema care trebuie să se pună este
ca acești bolnavi să fie diagnosticați corect pentru a-i putea identifica pe cei care dezvoltă
acțiuni violente”.

2.3 Aspecte psiho-sociale ale bolii

Prioritatile şi nevoile schizofrenicului :
Particularizând, în cazul beneficiarului schizofren, conceptul de calitate a vieţii este
legat de mişcarea de dezinstituţionalizare şi de evaluare a efectelor ei. Interventiile psiho-
sociale joaca un rol cheie în programele terapeutice complexe, care se adresează pacienţilor
cu schizofrenie, fiind o componentă esenţială a rezultatelor eficiente ale
tratamentului.Dezvoltarea unor politici comunitare şi a unor tehnici de intervenţie
psihosocială, a lărgit sfera de interes în tratamentul schizofreniei. Astfel, deciziile de
orientate terapeutică şi socială trebuie sa fie adaptate în primul rând nevoilor bolnavului şi pe
cat posibil preferinţelor acestuia. Înaite de introducerea neurolepticelor în terapie ,
tratamentul pacientilor cu schizofrenie se limita la spitalizarea pe termen lung, avand ca unic
mportant po ints from your text or add ing additional info for quick reference, such as a schedule.
obiectiv şi rezultat, protejarea societatii de ' nebunul periculos ', dar şi adăpostirea acestuia
ft, right, top or bottom of the page. But you can easily drag them to any position you prefer.
dinand
tent, just click here urma
start, de
typ un anturaj cel mai adesea ostil, rejectant , sau neputincios în faţa bolii psihice.
ing.]

20
 Obiectivele actuale, nu trebuie să se rezume doar la tratarea medicamentoasă a
simptomelor bolii, ci ele trebuie să vizeze atingerea unui nivel cât mai crescut de
independentă, integrare socială şi calitate a vietii. Este important , să nu se porneasca de la
ideea ca majoritatea pacientilor cu schizofrenie nu sunt capabili să-şi exprime necesităţile şi
dorintele ci din potrivă trebuie avut în vedere ca scopul aplicarii uni model de calitate a vieţii
în asistenta bolnavului psihic, este tocmai acela de a încuraja pacientul la asimilarea şi
dezvoltarea unui comportament incadrat in normalitate , dându-i posibilitatea de a înţelege şi
de a alege.
Printre prioritatile şi nevoile pacientului cu schizofrenie se numara :
A) bunăstarea fizică - inculde interventia asupra sănătăţii, tonusului, mobilităţii.
B) bunastarea materială - presupune veniturile, calitatea locuinţei , alimentaţia, posibilităţile
de trasport
C) bunăstarea socială : se referă la raporturile personale cu famialia, cu prietenii şi alte
persoane apropiate, precum şi implicarea în viaţa socială prin activităţi, participari la
evenimente sau acceptarea unei susţineri din partea comunităţii - societăţii.
D) productivitatea : se referă la competenţa şi posibilităţile de prestare a unei activităţi la
alegere, sub supraveghere, în scopul obţinerii unui grad de autonomie, astfel încât să poata
avea un servici, sa fie capabil să se autogospodărească, să desfăşoare activităţi plăcute sau
hobby-uri sau să participe la o formă de învăţământ.
E) starea de bine afectivă reflectă dispoziţia şi sentimentele pozitive , respectul faţă de
propria persoană, sentimentul de realizare, şi încredere în fortele proprii.
         
2.4 Reglemetarea drepturilor bolnavilor cu afectiuni psihice.
Se încearcă tot mai mult integrarea bolnavului cu schizofrenie într-un sistem
modern de prestare a serviciilor medicale şi de asistenţă socială , renunţându-se la cele de tip
aziliar  în ideea promovării unui nou statut al bolnavului psihic, de renunţare la  etichetă .
Prin această trecere de la regimul instituţionalizat la cel de asistenţă conunitară sau în
familie se încearcă asigurarea îndeplinirii cât mai complexe a priorităţilor şi nevoilor
schizofrenicului, ceea ce poate reprezenta, de fapt, o etapă a unui plan de management
psihiatric şi social.Acestă etapa se bazează pe buna colaborare a echipelor multidiscilplinare
formate din medic, psiholog, asistent social şi beneficiarul schizofren şi familia sa. De-a
lungul timpului, atitudinea faţă de schizofrenie şi de bolnavul schizofren, a suferit importante

21
variaţii, ajugând în momentul actual, sa se apropie de normal, deşi amprenta concepţiilor
timpului trecut, se mai face observată în ciuda enormelor progrese realizate pe plan social.
Schizofrenia este privită de majoritatea oamenilor cu teama, impresionand şi azi mai mult
decat ar fi necesar.Această teamă generază oamanilor ce intră în contact cu un bolnav
schizofren, trei categorii de atitudini :respingere discreta sau brutala, indiferenţă şi rareori
acceptare.
Sanatatea şi boala au un caracter mult mai larg decât cel strict circumscris la
dimensiunea lor medico-psiho-biologica.Orice schimbare care priveşte persoana umana ca
trup sau ca suflet, este percepută şi trăită de aceasta, ca o experienţă sufleteasca şi morală.
Orice boala este resimţită ca suferinţă dar nebunia este gândită ca o suferinţă morală care
apasă, răscoleşte conştiinţa.
Semnificaţia morală a nebuniei rezidă în faptul ca ea este percepută şi etichetată ca
vinovăţie, pedeapsă, stare de posesiune a individului de catre ceva impur, care îi alterează
natura sfârşind prin a o schimba.
               Atitudinea socială vizează în primul rând statutul social al schizofrenului. Ea este
cea care-i atrbuie o anumită eticheta de separare   în raport cu cielalti indivizi, consideraţi
normali. Bolnavul schizofren este privit cu suspiciune datorită imprevizibilului conduiuelor şi
acţiunilor sale potenţialmente anti-sociale. În spatele măsurilor de procţectie socială se
ascunde teama societăţii  şi chiar replusia faţă de bolnavii schizofreni.
                 
Stigma şi discrimanarea bolnavului schizofren 
Pentru a vorbi de stigma şi discrimarea bolnavului schizofren, trebuie mai întâi
menţionat fenomenul numit prejudecată. Acest fenomenul numit prejudecată implică
respingerea celuilalt, considerat ca membru al unui grup faţă de care se manifestă sentimente
negative. Prejudecăţile sunt atitudini problematice în măsura în care ele impun generalizări
defavorabile asupra fiecaruia din indivizii membri ai unui grup anume, indiferent de
diferenţele individuale existente în interiorul grupului .Prejudecăţile pot apărea faţă de
membrii oricarei categorii sociale diferită de cea proprie în legatură cu care există sentimente
dafavorabile.
Bolnavul schizofren reprezintă unul dintre acei indivizi respinşi de societate, ce face parte
din grupul etichetat al bolnavilor mintal, grup faţă de care , cu siguranţă se manifestă
sentimente negative. La baza acestor sentimente se află prejudecaţile oamenilor referitoare la
schizofrenie dar mai ales tendinţa de a generaliza eronat particularităţile bolii, la nivelul tutror

22
bolnavilor schizofreni.Daca un schizofren a manifestat un act de agresivitate, toti schizofrenii
sunt agresivi. Daca un schizofren a comis o infractiune, toti schizofrenii sunt infractori, iar
ipotezele şi concluziile de acest tip, pot continua.
Cuvantul  stigmat provine din limba greacă şi iniţial reprezenta un semn distictiv
realizat prin tăiere, jupuire sau înfierare pe pielea trădătorilor sau criminalilor, cu scopul de a
marca diferenţa dintre acestia şi oamenii liberi, şi de a aunţa public existenţa a ceva
fundamental rau, imoral sau ruşinos în statutul persoanei respective. În prezent,
stigmatizarea reprezintă un concept complex care se referă la utilizarea de etichete (cuvinte)
sau sintagme compromiţătoare cu referire la comportamentele sau caracteristicile particulare
ale unei persoane sau ale unui grup de persoane, o atitudine negativă, ostilă faţă de persoanele
etichetate, evitarea sau refuzul de a le acorda sprijin, experienţa respingerii, dispreţului,
excluziunii sociale şi discriminării.
Fenomenul excluziunii sociale este un fenomen ce reprezintă un punct major de
interes în activitatea asistenţei sociale. Diverse categorii de indivizi defavorizaţi ajung sa fie
caracterizate cu ajutorul termenului de excluziune sociala. Infractorul diagnosticat cu
schizofrenie face parte din această categorie.
2.5 Corelația Codului Penal17 cu infractionalitatea şi sancțiunea
Art. 1 - Scopul legii penale : Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.
Art. 2- Legalitatea incriminării :Legea prevede care fapte constituie infracţiuni,
pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
Art. 17 - Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii : infracţiune este fapta care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale.
Art. 18 - Pericolul social al faptei : fapta care prezintă pericol social în inţelesul legii
penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile
arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Art. 181 -Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni : nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din
valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă,
nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

17
Noul Cod Penal al Romaniei
23
 La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi
mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost
comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita
făptuitorului.
Art. 19 – Vinovăţia :
Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau
din culpă.
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmăr ind producerea lui pr în săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Fapta constând intr-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci
când în lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând intr-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu
intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.

Art. 53 - Pedepsele principale :

a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
Art. 60 - Regimul închisorii : închisoarea constă în privarea de libertate pe durată
determinată, cupr insă intre 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind executarea
pedepselor.
Art. 108 -Categoriile măsurilor de siguranţă -Măsurile de siguranţă ( strict referitoare
la bolnavi ) sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
Art. 109 - Obligarea la tratament medical :

24
 (1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic
de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat
să urmeze un tratament medical până la insănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări
care să înlăture starea de pericol.
(2) Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se
poate dispune internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de
libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei.
Art. 110 - Internarea medicală :
Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau
suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura
internării intr-o unitate sanitară de specialitate, până la insănătoşire sau până la obţinerea
unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
18
Interventia comisiei de expertiză medico-legala
Art. 184- Expertiza medico-legală psihiatrică
(1) în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta intre 14 şi 16 ani, în cazul
uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când
organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului
ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată termenul de
prezentare în vederea examinării.
(2) Expertiza se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale de către o comisie,
constituită potrivit legii.
(3) Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obţinerea
consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezenţa
unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în
prezenţa ocrotitorului legal.
(4) În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale
efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală
psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi
libertăţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-
legală psihiatrică.

18
Noul Cod de Procedura Penala Al Romaniei
25
 (5) În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită
internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate,
iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau
instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
(6) În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei
medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de internare ori sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea de luare a măsurii
internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei
psihiatrice.
(7) Propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să
cuprindă, după caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală,
încadrarea juridică, denumirea infracţiunii; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala
asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale
psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea
necesităţii luării măsurii internării şi a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit.
Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(8) Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de
luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia
de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului,
precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a
studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror.
(13) După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de
deţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi informează administraţia locului de deţinere
despre măsura internării şi dispune transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui
penitenciar-spital.
(20) în cursul judecăţii, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă
în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanţa, din oficiu sau la cererea
procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condiţiile art. 265.CP
(21) Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanţă în cursul judecăţii la
propunerea comisiei medico-legale psihiatrice.

26
 (22) Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare sau în cazul schimbării
ulterioare a locului de internare, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz,
preşedintele completului de judecată care a dispus măsura incunoştinţează despre aceasta şi
despre locul internării un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană
desemnată de acesta, precum şi instituția medico-legală care efectuează expertiza,
încheindu-se în acest sens un proces-verbal , instituţia de specialitate are obligaţia de a
informa organele judiciare despre schimbarea locului internării.
(23) Hotărârea pr în care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de
procuror pr în intermediul organelor de poliţie.

CAPITOLUL III. ASPECTE PSIHO-SOCIALE ALE SANCŢIUNILOR

NEPRIVATIVE DE LIBERTATE PENTRU BOLNAVII PSIHICI INFRACTORI

3.1 Traseul bolnavului psihic devenit infractor

Avand în vedere Legea 487/2002, legea sanatatii mintale şi a protectiei persoanelor
cu tulburări psihice, pentru asigurarea sănătaţii mintale, a asistenţei medicale şi îngrijirea
unei persoane cu tulburari psihice, se implica alături de medic psihiatru, psiholog, asistent
medical specializat,ergoterapeut, personal paramedical, şi asistentul social.

27
 Probaţiunea – o formă de reformare a sistemului de sancţionare a infractorilor
Probatio =/ Lat ina / o incercare de demonstratie sau o incercare de iertare 19
Experienţa acumulată de diverse state din spaţiul european, dar şi din alte părţi ale
lumii, în domeniul probaţiunii, a demonstrat eficienţa activităţilor incluse în sfera
probaţiunii. Rezultatele înregistrate ca urmare a desfăşurării unor activităţi specifice, care
vizau menţinerea în comunitate a unor categorii de infractori, în special minori sau
persoane care au comis infracţiuni mai puţin grave, în scopul asigurării unei resocializări
eficiente şi al eliminării efectelor socializării negative din contactul cu mediul penitenciar,
presiunea internaţională orientată spre respectarea drepturilor omului, dar şi considerente
care au ţinut inclusiv de raţiuni strict economice (costurile ridicate ale instituţionalizării
persoanelor condamnate, în condiţiile respectării standardelor internaţionale) au fost câteva

19
DEX
28
dintre motivele pentru care profesioniştii dîn sistemul juridic au optat pentru introducerea
instituţiei probaţiunii în România.
Probațiunea în Europa s-a dezvoltat în mod diferit, în funcţie de sistemul juridic
specific anumitor state, dar şi în funcţie de modul în care au inţeles iniţiatorii instituţiei
probaţiunii să promoveze această idee. Analiza realizată de I. Durnescu asupra modului în
care s-a dezvoltat probațiunea în spaţiul european a evidenţiat existenţa a patru modele de
sisteme de probaţiune, care au fost descrise de autor după cum urmează:
- sisteme de probaţiune care au la bază ideea promovării măsurilor şi sancţiunilor
comunitare (Estonia şi Turcia);
- sisteme de probaţiune care funcţionează cu scopul de a ajuta sistemul judiciar
(procurori şi judecători) să ia cea mai bună decizie atunci când formulează o sentinţă (Italia,
România);
- sisteme de probaţiune care au la bază modelul reabilitării/protecţiei populaţiei
(Franţa, Austria, Danemarca, F inlanda, Irlanda de Nord, Norvegia, Germania, Bulgaria);
- sisteme de probaţiune care au la bază modelul punishment or enforcement (Marea
Britanie)”20
Putem observa că România se înscrie, prin sistemul de probaţiune dezvoltat, în
modelul construit în scopul îmbunătăţirii actului de justiţie . Istoria recentă a probaţiunii din
România a consemnat, succesiv, evoluţia ideii de probaţiune, din faza de proiect pilot,
dezvoltat de Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Arad (1996), la cea de proiect dezvoltat
în 9 oraşe din ţară (1998) iar începând din septembrie 2000, probațiunea să intre intr-o
etapă nouă de dezvoltare instituţională, de extindere la nivel naţional, datorită reglementării
statutului serviciilor de probaţiune şi a activităţii consilierilor de probaţiune ( prin Ordonanţa
de guvern 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare şi
supraveghere).
Din anul 2000 se organizează, la nivelul Ministerului Justiţiei, Direcţia de Probaţiune,
care are în subordine 41 de servicii de probaţiune la nivel naţional. Serviciile judeţene de
probaţiune astfel înfiinţate funcţionau pe lângă tribunale şi depindeau din punct de vedere
financiar de tribunale. În acelaş timp, serviciile de probaţiune se aflau şi în subordinea
Direcţiei de Probaţiune din Ministerul Justiţiei, din punct de vedere al implementării
strategiilor de dezvoltare şi de aplicare a reglementărilor care vizau activitatea profesională
(angajarea personalului, perfecţionare, formare continuă, supervizare). Situaţia aceasta, de

20
Ioan Durnescu,2008- An Exploration of the Purposes and Outcomes of Probation în European Jurisdictions,
„Probation Journal”, Sage, vol. 3 p. 273.
29
dublă subordonare în raport cu două instituţii (Tribunalul şi Direcţia de Probaţiune), părţi
componente ale Ministerului Justiţiei, se menţine şi în prezent.
Evoluţia instituţiei probaţiunii a însemnat nu numai extinderea ei spaţială pe întreg
teritoriul ţării, ci şi consolidarea prin derularea unor activităţi menite fie să completeze cadrul
legal care reglementa activitatea consilierilor, prin precizări de natură să contureze sfera de
intervenţie a acestei categorii de personal, fie să asigure formarea personalului pentru
ocuparea unor poziţii în organigrama instituţiei (şefi servicii, manageri informaţionali,
consilieri pentru probatiune , consilieri care urmau să se ocupe de victime).
Procesul de instituţionalizare a probaţiunii, evoluţia acesteia, de la o idee transpusă
în cadrul unui proiect pilot, până la crearea unui sistem naţional cu 41 de servicii judeţene, a
beneficiat de suportul financiar şi logistic al unor state cu tradiţie în domeniul probaţiunii. Ne
referim aici la Marea Britanie şi Olanda, care au acordat sprijin financiar şi asistenţă tehnică
pentru pregătirea personalului în domeniul dezvoltării practicilor din probaţiune,
management informaţional şi strategic. În România, instituția probaţiunii s-a construit în
jurul ideii necesităţii dezvoltării unui sistem de măsuri alternative de sancţionare a
infractorilor, măsuri care să facă posibilă degrevarea sistemului penitenciar de eticheta
supraaglomerării şi, în acelaş timp, să permită „reabilitarea juridică şi socială a persoanelor
care au comis infracţiuni, scăderea riscului de a se mai comite infracţiuni şi prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni, protecţia publicului şi a victimelor/creşterea gradului de
siguranţă socială, repararea prejudiciului faţă de comunitate”21
Toate activităţile derulate de consilierii de probaţiune aveau drept obiective majore:
a.  asigurarea unui control asupra persoanei condamnate pr în supravegherea modului în care
aceasta respectă măsurile/obligaţiile ce i-au fost impuse de către instanţele de judecată;
b. identificarea nevoilor criminogene ale persoanelor supravegheate;
c. motivarea persoanelor supravegheate pentru a se angaja în procesul de schimbare
comportamentală;
d. oferirea de suport pentru a menţine comportamentul dezirabil obţinut prin intervenţie;
e. asigurarea unui management al riscului adecvat rezultatelor obţinute prin evaluare;
f. facilitarea posibilităţii persoanei sancţionate de a recompensa comunitatea vătămată prin
infracţiune”22 .

21
Ligia Dumitraşcu, Valent în Schiaucu, Supravegherea în comunitate, in: Valent în Schiaucu, Rob Canton
(coord.), op. cit., p. 158.
22
Ibidem
30
 Iniţial, în cadrul serviciilor de probaţiune se desfăşurau, în principal, două tipuri de
activităţi: redactarea de referate de evaluare pentru minorii şi adulţii care au comis infracţiuni
şi supravegherea persoanelor pentru care instanţa a dispus respectarea măsurilor şi
obligaţiilor prevăzute în Codul Penal la articolele 863 al in. 1 lit. a–d şi 863 al in. 3 lit. a–f
sau a minorilor condamnaţi în baza art. 1101 sau faţă de care s-a luat o măsură educativă a
libertăţii supravegheate art. 103 al in. 3 lit. a–c Cod Penal.
Al doilea tip de activitate, cel de supraveghere, presupunea intervenţia consilierului
de probaţiune în sensul asigurării respectării măsurilor menţionate de lege: prezentarea
regulată la Serviciul de Probaţiune, informarea Serviciului de Probaţiune despre deplasările
cu o durată mai mare de 8 zile în afara localităţii de domiciliu (localitatea în care se
deplasează, durata, adresa la care stă), informaţii despre resursele şi mijloacele de existenţă,
motivele schimbării locului de muncă. De asemenea, supravegherea presupunea şi
respectarea obligaţiilor: de a avea un loc de muncă, de a urma cursurile şcolare sau de
calificare, de a nu frecventa anumite locuri, de a nu schimba domiciliul, de a nu depăşi
limitele spaţiale impuse de lege, de a nu conduce maş ini, de a urma tratamentele şi ingrijirile
medicale necesare dez intoxicării.
Începând din anul 2006, responsabilităţile consilierilor de probaţiune au crescut, ca
urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Conform acestei legi,
consilierii de probaţiune aveau obligaţia de a participa la unele activităţi desfăşurate în cadrul
penitenciarelor din aria de competenţă teritorială – este vorba despre comisiile de
individualizare a pedepselor şi comisiile de liberare condiţionată. În ceea ce priveşte
categoriile de beneficiari ai serviciilor de probaţiune, se evidenţiază prezenţa mai multor
categorii de persoane condamnate pentru diverse infracţiuni, în general infracţiuni care au
un grad mic de periculozitate, persoane care se află în supravegherea Serviciului de
Probatiune ( SP), ca urmare a unei decizii judecătoreşti (minori sancţionaţi cu măsura
libertăţii supravegheate şi adulţi pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supravegherea SP, persoane bolnave HIV/TBC, consumatori de droguri, persoane cu
tulburări mintale) şi persoane condamnate pentru diverse infracţiuni, aflate în penitenciar şi
care se pregătesc pentru liberarea condiţionată.
Indiferent de vârsta sau motivul pentru care au intrat în evidenţa serviciilor de
probaţiune, beneficiarii sunt trataţi de consilierii de probaţiune în conformitate cu principiile
care fac obiectul recomandărilor Uniunii Europene, dar şi al altor documente internaţionale,

31
care reglementează drepturile omului: dreptul la autodeterminare, imparţialitatea, deschiderea
şi respectul, onestitatea, evitarea discriminării pe orice temei, acceptanţa, confidenţialitatea
datelor referitoare la infractor . a fost promovat in acest sens termenul de beneficiar= orice
persoană care intră în evidenţa Serviciului de Probaţiune; persoana pentru care Serviciul de
Probaţiune elaborează referat de evaluare, fie persoana condamnată la executarea pedepsei
sub supraveghere, fie persoana care se află în penitenciar pentru executarea unei pedepse
privative de libertate
Intervenţia consilierilor de probaţiune în cazul solicitărilor de intocmire de referate
de evaluare este destul de limitată, consilierul fiind doar persoana care culege informaţii
despre învinuit/ inculpat şi elaborează referatul conform standardelor. Situaţia se schimbă
atunci când este vorba despre activitatea de supraveghere, când rolul consilierului de
probaţiune devine mai important şi datorită complexităţii intervenţiei care se întinde pe o
perioadă mai lungă de timp (de la 2 ani până la maximum 9 ani, în funcţie de sentinţă). În
perioada de supraveghere, în calitate de manager de caz, consilierul are obligaţia să iniţieze
toate activităţile necesare şi legale pentru ca beneficiarul să respecte sentinţa instanţei de
judecată (care conţine măsurile şi obligaţiile generale şi speciale valabile pentru fiecare caz).
Dincolo de intervenţia în sensul asigurării respectării dispoziţiilor legale pe care le primeşte
orice beneficiar care intră în evidenţa serviciilor de probaţiune, ca manager de caz
consilierul oferă asistenţă şi consiliere fiecărei persoane supravegheate. Consilierul are
obligaţia de a interveni punctual, în funcţie de situaţia fiecărui beneficiar, în sensul
rezolvării problemelor identificate pe parcursul evaluării. De altfel, incă de la primele
intâlniri cu beneficiarii, consilierul de caz realizează o evaluare iniţială a nevoilor (nevoia de
a avea o locuinţă, un loc de muncă, de a urma cursuri profesionale, şedinţe de consiliere
psihologică, de a beneficia de asistenţă medicală) şi intocmeşte un plan individual de
supraveghere în care precizeză tipurile de nevoi identificate, obiectivele şi activităţile care
urmează a fi derulate pentru satisfacerea acestora. Întrucât pentru satisfacerea unor nevoi este
necesară intervenţia mai multor persoane (membrii familiei beneficiarului, prieteni,
specialişti), consilierul şi beneficiarul stabilesc împreună persoanele care pot ajuta la
atingerea obiectivelor stabilite în cadrul planului.
Instituţia probaţiunii a luat naştere nu numai din considerente de ordin economic, ci şi
din necesitatea implementării recomandărilor europene privind dezvoltarea sancţiunilor
alternative la pedeapsa cu inchisoarea, la nivelul sistemului juridic românesc şi al respectării
prevederilor documentelor internaţionale anterior semnate: Convenţia Europeană a

32
Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană privind Prevenirea Torturii. Instituția probaţiunii
reprezintă şi rezultatul recomandărilor făcute de Consiliul Europei în cadrul unor documente,
care subliniau necesitatea corelaţiei dintre nivelul pedepsei şi infracţiune, şi de Comisia
Europeană, în rapoartele de ţară, în cadrul cărora se menţiona probaţiunea, ca element al
reformei sistemului judiciar.
Serviciile de Probatiune probaţiune, se află în subordinea unui tribunal şi a Direcţiei
de Probaţiune din Ministerul Justiţiei. Întrucât instituţia probaţiunii este parte componentă a
sistemului judiciar, SP are relaţii de colaborare cu celelalte instituţii implicate în realizarea
actului de justiţie: poliţia, judecătoriile, parchetele, Administraţia Naţională a Penitenciarelor,
celelalte servicii de probaţiune din ţară.
Consilierii de probaţiune, la solicitarea judecătoriilor din aria de competenţă,
întocmesc referate de evaluare pentru persoanele care au comis diverse infracţiuni şi pentru
care instanţa apreciază că informaţiile prezentate de către consilieri ar fi utile în luarea
deciziei privind sentinţa care urmează a fi dată. De asemenea, SP desfăşoară activităţile
specifice la nivelul penitenciarelor care se află în aria sa de competenţă. În cazul colaborării
cu penitenciarele, consilierii de probaţiune sunt implicaţi în activităţi specifice în cadrul
comisiilor de liberare condiţionată şi a comisiilor de individualizare a pedepsei. În ceea ce
priveşte relaţia cu reprezentanţii poliţiei, SP răspunde solicitărilor venite din toate secţiile de
poliţie plus Poliţia Transporturi feroviare.
Conform legislaţiei în vigoare, orice consilier de probaţiune este stagiar timp de un an,
trecerea sa de această perioadă făcându-se pe baza unei evaluări a activităţii de probaţiune şi
a susţinerii unui concurs. Din punct de vedere al pregătirii profesionale, consilierii de
probaţiune sunt absolvenţi de studii superioare în domeniile: drept, sociologie, asistenţă
socială şi psihologie. Activitatea consilierilor de probaţiune este evaluată anual de către şeful
SP şi de către inspectorii de probaţiune din Direcţia de Probaţiune.
Printre criteriile incluse în grila de evaluare a consilierilor de probaţiune de către
supervizorul SP se afla şi preocuparea consilierului de a-şi îmbunătăţi pregătirea profesională,
„autoperfecţionarea/valorificarea experienţei dobândite (interes pentru îmbunătăţirea
activităţii practice, capacitatea de a transpune în practică cunoşt inţele teoretice dobândite)”23.
În cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către Serviciul de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului, potrivit legii.

23
Ramona Ghedeon, Raluca Ionescu, Monica Palaghia, Noemi Molnar, Sor în Simon,- Debutul supervizării în
cadrul serviciilor de probaţiune în România, (Valent în Schiaucu, Rob Canton -coord.), op. cit., p. 441
33
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana minorului
şi perspectivele de reintegrare socială a acestuia.
Criteriile selectate de consilieri pentru a defini o situaţie de urgenţă au fost: minori sub 16
ani, referate solicitate de către instanţele de judecată, referate solicitate de poliţie şi parchet,
în care faptele erau realizate prin folosirea armelor, făptuitorii erau arestaţi preventiv sau se
aflau în inchisoare, ori făptuitorii erau persoane care puteau fi încadrate în categoria
copiilor străzii sau aveau un domiciliu necunoscut, instabil
Textul articolului 482 a fost modificat printr-o ordonanţă de urgenţă publicată în
martie 2008, la aproape un an de la aplicarea lui în forma iniţială. Dacă, în cadrul articolului
482, aşa cum era el valabil la 1 aprilie 2007, era prevăzută obligativitatea intocmirii
referatului de evaluare („organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să
dispună efectuarea referatului de evaluare de către Serviciul de protecţie a victimelor şi re
integrare socială a infractorilor de la domiciliul m inorului, potrivit legii”), articolul
modificat prin ordonanţă stipula în termeni precişi obligaţia de a dispune elaborarea
referatului de evaluare doar pentru instanţele de judecată: referatele se redactează în cauzele
cu minori, în situaţia în care nu au fost redactate în cursul urmăririi penale. Procurorul poate
dispune intocmirea referatului de evaluare „atunci când consideră necesar”, în dosarele în
care minorii au calitatea de invinuiţi sau inculpaţi 24
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana
minorului în perspectiva socială. Referatul de evaluare se realizează în conformitate cu
structura şi conţinutul prevăzute de legislaţia specială ce reglementează activitatea serviciilor
de probaţiune
Singura diferenţă faţă de textul anterior ar fi faptul că opţiunea procurorului de a
dispune întocmirea referatului de evaluare este facultativă. Prin urmare, serviciile de
probaţiune vor continua să fie solicitate pentru redactarea referatelor de evaluare atât la
cererea procurorului, pe parcursul instrumentării cazului, cât şi la cea a judecătorului,
înainte de a se lua o decizie în privinţa sentinţei care urmează a fi dispusă.
Aplicarea art. 482 C.P., ca urmare a transpunerii unor norme europene la nivelul
sistemului juridic românesc, a evidenţiat, prin consecinţele pe care le-a avut la nivelul
întregului sistem de justiţie, dificultăţile procesului de integrare a unor norme europene la
nivel naţional. Ceea ce părea să fie o simplă modificare a procedurilor, prin intermediul unui

24
Articolul 482 - Codul de procedură penală, republicat în „Monitorul Oficial” al României, Partea I, nr. 78 din
30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare
34
articol, s-a dovedit a fi, în practică, un moment de criză pentru instituţiile implicate în
realizarea actului de justiţie: poliţie, parchete şi instanţe.

3.2 Executarea pedepselor în regim neprivativ de libertate

Administrarea justiției în comunitate este una dintre formele prin care poate fi
conferită eficiență conceptului de alternative la detenție , ce reprezintă o perspectivă relativ
nouă în reintegrarea socială şi supravegherea infractorilor. Instituția probațiunii devine în
acest fel un proces de asistență socială a individului infractor în vederea reintegrarii lui
sociale .25
Încă de la începutul existentei sale , probațiunea a reprezentat “ o a doua șansă “
acordată infractorilor , care s-a bazat pe respectarea legii şi adoptarea unui comportament
acceptabil moral , sens în care formarea atitudinilor şi comportamentelor adecvate cu privire
la familie , religie , loc de munca, modul de petrecere a timpului liber a reprezentat continuu
fundament al probațiunii. 26
Maurice Cusson spunea în anul 2005 că ” Delincvența este un mod de viaţa ales”;
Legea 252/2013 prevede organizarea şi funcționarea sistemului de probațiune în
Romania : “ activitatea se desfășoară în interesul comunității , în scopul reabilitarii sociale a
infractorilor , al diminuarii riscului de savârșire a unor noi infracțiuni şi al creșterii gradului
de siguranță în comunitate “
Pentru că noţiunea de probaţiune este relativ nouă în România, dar şi pentru că
aceasta constituie pricipalul mijloc de executare al sancţiunilor penale neprivative de
libertate, am studiat atât aspectele teoretice privind definiţia şi caracterizarea probaţiunii,
formele ei , conceptul de probaţiune şi fazele procesului de organizare şi dezvoltare a
sistemului de probaţiune în România cât și posibilitățile de relaționare cu celelalte structuri
sociale care ar putea fi implicate.
Sub aspectul perspectivei sociale, a fost analizată problematica resocializării
infractorilor bolnavi psihici ca modalitate de prevenire a recidivei, cu aplicare specială asupra
aspectelor sociale privind implicarea comunităţii în reintegrarea socială a infractorilor cărora
li s-au aplicat sancţiuni penale neprivative de libertate dar şi cu privire la protecţia victimelor
în cazul aplicării unei pedepse executabile în regim neprivativ de libertate cu referire la
modelul justiţiei restaurative atât din perspectiva documentelor internaţionale cât şi
legislaţiei româneşti.
25
I. Durnescu – Polirom 2011- Teorii , Legislatie şi Practica în Probatiune – Mihaela Tonita –p26
26
I. Durnescu – Polirom 2011 - Teorii , Legislatie şi Practica în Probatiune – Mihaela Tonita –p29
35
 COMMON-LOW -“ Ansamblul de masuri prin care se realizează suprevegherea şi
asistența unei persoane care a savârșit o infracțiune şi care prin hotărârea instantei este
de accord să fie pusă sub supravegherea unor agenți de probațiune pentru a se verifica
daca într-un anumit interval de timp săvârșește alte infracțiuni “
Realizarea scopului pedepselor, în principal reeducarea condamnaţilor şi prevenirea
savârşirii de noi infracţiuni se poate efectua nu numai prin eliminarea din societate a celui ce
a săvârşit infracţiunea, ci şi prin aplicarea unor măsuri neprivative de libertate care insă
raportat la fapta comisă, gradul concret de pericol social al acesteia şi persoana infractorului
pot conduce la îndeplinirea acestui deziderat şi fără a se lua măsura încarcerării intr-un loc
de detenție.
Viaţa socială a demonstrat că în foarte multe cazuri, reeducarea infractorilor prin
mijloace tradiţionale (executarea pedepsei în penitenciar) nu este eficientă sau nu este utilă
în toate situaţiile, iar dacă se are în vedere scopul pedepsei, reeducarea infractorilor, se
impune căutarea şi utilizarea, pe lângă mijloacele comune (tradiţionale) de individualizare a
executării pedepsei, folosirea unor măsuri care să se plieze pe specificul anumitor infractori .
Anumite categorii de infractori trebuie tratate penalmente în mod diferit fiind vorba,
în primul rând, despre infractorii primari şi despre cei care au săvârşit infracţiuni puţin
periculoase dat fiind faptul că specificul acestor infractori impune un tratament sancţionator
corespunzător, deoarece ei nu vădesc indicii de incorigibilitate sau antisocialitate acută. Ca
atare în aceste cazuri se impune luarea unor măsuri denumite “ măsuri neprivative de
libertate” ce pot fi încadrate în diferite categorii în funcţie de raportarea la mai multe
criterii.
Printre sancţiunile penale şi măsurile neprivative de libertate aplicate încă de la
pronunţarea hotărârii de condamnare se numără suspendarea condiţionată, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere , executarea pedepsei la locul de muncă precum şi
amenda penală. Primele trei măsuri presupun aplicarea unei pedepse privative de libertate
incă de la pronunţarea hotărârii de condamnare, care prin aplicarea mijloacelor de
individualizare a modalităţii de executare a pedepselor, prin clemenţa instanţei, urmează a nu
mai fi executată în regim de detenție, executarea ei fiind suspendată fie sub condiţia de a nu
mai săvârşi alte infracţiuni în termenul de incercare stabilit de instanţă potrivit legii
(suspendarea condiţionată), fie sub aceeaşi condiţie la care se adaugă şi alte obligaţii ale
condamnatului impuse de către instanţă (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).

36
 Cadrul legislativ român deţine relativ puţine intrumente care să asigure sancţionarea
infractorilor prin metode neprivative de libertate. Important este de reţinut că “stricto sensu”
singura pedeapsă penală neprivativă de libertate din Codul Penal Român în vigoare este
amenda, iar celelalte măsuri neprivative sunt subsecvente aplicării sancţiunilor privative de
libertate şi sunt privite ca măsuri de individualizare a pedepsei închisorii ( suspendarea
condiţionată, suspendarea condiţionată sub supraveghere a pedepsei inchisorii sau cu
executare la locul de muncă) sau de schimbare în executarea unor hotărâri de condamnare la
pedeapsa inchisorii (amânarea, întreruperea executării pedepsei sau liberarea condiţionată).
Includerea ca sancţiuni de sine stătătoare a pedepselor neprivative de libertate ar acorda
judecătorului o gamă mai largă de pedepse din care să aleagă cea mai potrivită metodă
preventiv, educativă şi de coerciţie.
În ceea ce privește bolnavul psihic infractor , consider de maximă utilitate
supravegherea electronică sau monitorizarea electronică, măsură care ar putea presupune
monitorizarea obligaţiei condamnatului de a-și continua tratamentul .
Scopul supravegherii infractorului în comunitate este reducerea riscului de recidivă precum
şi de a sprijini reintegrarea sa în modalităţi care previn reântoarcerea sa la comportamentul
antisocial, motiv pentru care cred că este necesară adaptarea supravegherii şi a tratamentului
pentru fiecare caz în parte, precum şi revizuirea periodică a acestora în funcţie de progresele
înregistrate.

37
 CAPITOLUL IV – METODOLOGIA CERCETARII

4.1. Obiectivele studiului

Schizofrenia este un subiect despre care se vorbeste greu,se cunosc puține, dar totuși
are puterea de a determina o parte din factorii ce influențează negativ echilibrul vietii
bolnavului cu schizofrenie : atitudinile şi prejudecatile.
Pornind de la conceptul de prejudecată, imi propun ca aceasta lucrare sa aducă un
plus de cunoaștere, de conștientizare şi de raspunsuri în privința implicațiilor şi efectelor
schizofreniei, din punctul de vedere al atitudinii comunității față de bolnavul cu schizofrenie.
Una dintre problemele sociale fundametale ale bolnavului cu schizofrenie este cu
siguranța marginalizarea comunitară şi excluderea socială ,ca rezultat al atitudinilor şi
comportamentelor oamenilor fata de acesta.
Excluziunea socială este un concept care merge în prelungirea celui de marginalizare
iar din punctul de vedere al socializării , este definit în termeni de incapacitate /esec. Se
poate spune ca excluziunea socială este un concept mai cuprinzător decat saracia, ce include
nu numai lipsa mijloacelor materiale ci şi imposibilitatea de a fi inclus în diferite rețele
sociale. Sentimentul bolnavului cu schizofrenie că aparține sau nu societații , depinde în

38
mare măsura de acest sistem. Integrarea interpersonala presupune apartenența la o
familie,un grup de prieteni, de vecini. Apartența bolnavului psihic la acestea ,reprezintă
adesea un eșec, atitudinea comunitații fiind unul din factorii ce determină această persoană sa
fie şi mai vulnerabilă şi incapabilă de a se integra în societate.
Bolnavul cu schizofrenie devine un individ exclus social, marginalizat, iar excluziunea
acestuia constituie punctul de plecare al acestei lucrari.

Am stabilit ca obiective :
        Identificarea tipologiilor comportamentale ale indivizilor ,fata de bolnavul cu
schizofrenie
        Sensibilizarea cu privire la problema marginalizarii şi excluderii sociale a
bolnavului cu schizofrenie
        Determinarea subiecților implicați să reflecteze asupra propriilor atitudini
comportamentale fața de bolnavul psihic.
        Stabilirea masurii în care prejudecățile despre schizofrenie influenteaza
atitudinea comportamentala fata de bolnavul psihic
Atitudinea oamenilor fata de ceilalti poate fi:
-atitudine de evitare
-atitudine de acceptare
-atitudine de respingere
Eu mi-am propus sa identific din cele trei tipuri ,atitudinile sau atitudinea specifică
indivizilor , vis-à-vis de bolnavul cu schizofrenie precum şi modul de manifestare.
Vorbind despre atitudinile şi prejudecățile oamenilor, aducem în discutie
sentimentele, convingerile, credințele, valorile morale pe care indivizii le au şi care sunt greu
de explicat în cuvinte. Dincolo de cifre, de confirmarea sau de infirmarea unor ipoteze,
exista totusi ceva concret: prezența bolnavului cu schizofrenie în zona socială. Am avut
ocazia sa constat ignoranța, mila, indiferența, necunoaștere, compasiune, critica, abandonul,
atitudine de anulare în rândul oamenilor fata de bolnavul cu schizofrenie-un nevinovat în
fața bolii, dar un învinuit de societate.
Activitatea mea profesionala presupune şicoordonarea activității de monitorizare a
bolnavilor psihici periculosi ( cei cu masura de siguranta prevazuta de art.113 / 109 Cod
Penal )repartizați pentru tratament ambulatoriu în cadrul Centrului de Sanatate Mintala
Pitesti .

39
 Pentru ca prezentarea la tratament nu era tot timpul liniară , am avut susținerea din
partea Centrului să solicit prezentarea bolnavului însoțit de o persoana majora – de preferat
un adult cu care acesta locuiește, intentia mea era sa aflu cauza pentru care apar atat de multe
întarzieri la tratament . Am trimis initial chemări la domiciliile pacienților la care fac referire
şi am făcut mențiunea de a se prezenta însoțiți la termenul fixat. Initial am discutat cu părți
din familiile bolnavilor , am înregistrat date şi am notat atitudinile acestora ; ulterior
interacționam şi cu pacienții monitorizați - în prezența însoțitorilor lor. Am surprins în
decursul timpului fenomenul social al bolii şi în același timp impactul infracțiunilor comise.
Acceptarea, negarea, rejetarea sau neânțelegerea fenomenului infracționalității cu
fondul bolii psihice m-a făcut sa depașesc zona familiilor ( aparținătorilor ) şi să mă îndrept
către comunitate .
Acțiunea mea nu s-a rezumat doar la a face centralizarea răspunsurilor primite ci şi să
încerc să explic şi să implic comunitatea în a înțelege acest fenomen boala- infractiune.
Pentru acest lucru am organizat în cadrul Centrului întruniri separate cu membrii familiilor
care aveau în îngrijire un asemenea pacient , ulterior am avut câteva întâlniri şi cu membrii
poliției de proximitate (doar cu cei care isi desfășurau activitatea în mediul rural ) şi nu în
ultimul rând cu o parte din medicii de familie din comunitățile în care unii bolnavi își au
domiciliul.
O parte din membrii familiilor mai sus mentionate și-au exprimat acordul sa
completeze cele 2 chestionare (care fac parte din anexă).
Pentru că în legislație nu este prevzut în clar cum trebuie intervenit in cazul in care
prezentarea la tratament este sporadică, normele de aplicare a legii sanatatii mintale
precizează: ,, se vor depune toate eforturile pentru ca pacientul sa se prezinte la tratament ,, și
totodata parghiile de intervenție pentru asemenea situații sunt afectate de timpi de executare .
În caz concret spre exemplificare : avand pacientul B.P. care face obiectul masurii de
siguranta prevazut de art 109 Noul Cod Penal . Din momentul în care eu am primit sentința
pentru execturarea măsurii de siguranță, înștiințez pacientul că este programat pentru
evaluare și recomandare tratament. Dupa prima prezentare , pacientul intra in activitatea de
monitorizarea a serviciului meu. B.P. se prezinta periodic timp de câteva luni , apoi încep să
apară întârzieri de 5-10-15 zile sau mai mult. In această situație , avand ca text de lege doar –
se vor depune toate eforturile necesare pentru ca pacientul să se prezinte la tratament – se
inițiează o colaborare cu poliția de proximitate dar și aici de cele mai multe ori acțiunea se
blocheză pe motive justificate de aceștia – în sensul ca nu există un protocol de colaborare

40
între ministere sau ca scuză generala că din punct de vedere financiar aceste instituții nu își
pot permite să însoțească / escorteze acești pacienti către Centrul de Sănătate Mintală și de
cele mai multe ori aceștia întocmesc un proces verbal prin care îl înștiințează pe pacient că
este obligat să se prezinte la tratament.
După trecerea unei scurte perioade de așteptare , eu înștiințez Judecatoria teritorială
despre nerespectarea măsurii de siguranță. Judecătoria ia act de înștiințarea mea și fixează
termen pe acest dosat. In intervalul scurs de la semnarea procesului verbal si data stabilită de
instanța , B.P. se prezintă la control / tratament sau în alte situații se internează în unele secții
de psihiatrie de pe raza județului . Pentru faptul ca nu exista registrul electronic național unic
al bolnavului psihic , se constată în decursul timpului că este încărcat inutil departamentul de
Executări penale cu deschiderea unor dosare și fixarea unor termene pe neexecutări ale
măsurilor de siguranță care nu trec de primul termen.
In prima situație – cea de întârziere la control / tratament , nu există sancțiuni și
conduita terapeutică (schema de tratament ) de cele mai multe ori trebuie schimbată sau
uneori este nevoie de perioade lungi de internare care așa cum știm implică costuri
substanțiale.
4.2. Ipoteze
Echilibrul vieții bolnavului cu schizofrenie este afectat odata cu debutul bolii, el
devenind un marginalizat şi un exclus social. Există o legătură între atitudinea sistemelor
informale (familia, grup de prieteni, vec inii , etc) şi cele formale (grupurile comunitare ) şi
faptul că bolnavul cu schizofrenie devine un marginalizat şi un exclus social.
Teoria sistemică explică :diferitele părți ale unui întreg intră în relație şi creează o
interdependență. Atat familia , prietenii, vecinii cat şi individul bolnav cu schizofrenie sunt
părți ale aceluiași întreg ; împreună alcătuiesc sistemul social, influențându-se reciproc. În
concluzie, conform teoriei sistemice, comunitatea şi bolnavul cu schizofrenie ca părți ale
sistemului social intră în relație, creând o interdependență.
Stabilirea ipotezelor
 Cea mai frecventă atitudine a oamenilor față de bolnavul psihic este cea de
respingere .
 Prejudecățile influențează atitudinea indivizilor față de bolnavul cu schizofrenie.
 Nu exista diferențe semnificative între atitudinea bărbaților şi cea a femeilor față de
bolnavul psihic.

41
 Atitudinea de evitare- în cazul unui contact cu o persoana bolnavă de schizofrenie,
atitudinea de evitare se manifestă prin tendința de a ocoli acea persoană, fără a o accepta dar
totodata fără a o respinge, fără a o înțelege şi totuși fără a o critica.
Atitudinea de acceptare - aceasta se bazează pe principiul necondiționării ,bolnavul
este acceptat așa cum e , dându-se dovadă de înțelegere , compasiune, oferire de sprijin şi
suport.
Atitudinea de respingere - aceasta se manifestă sub forma negării oricărei valori a
omului, avându-se în vedere doar boala psihică fără alte diferențieri.
Un alt concept utilizat va fi acela de prejudecată, dimensiunile fiind schizofrenia -
boala şi bolnavul cu schizofrenie. În cazul acestui concept am pornit de la ideea potrivit
căreia oamenii au anumite convingeri, idei mai mult sau mai puțin adevărate despre ceea ce
înseamnă boala psihica schizofreniea şi despre bolnavul cu schizofrenie. Avand în vedere
ipoteza stabilită referitoare la prejudecăți, voi încerca sa stabilesc valoarea de adevar a
acesteia.
4.3 Lotul
Au participat în total 50 de subiecţi, cu varste cuprinse între 18 şi +45 ani , din
diferite clase sociale . Dintre aceşti 50 subiecți avem 28 de femei adica 56% şi 22 bărbați
adica 44%.
Distribuţia subiecţilor în functie de sex este reprezentată în graficul urmator:
Statistics - sexul subiectilor

Gen Numar Procent (%)

Feminin 28 56
Masculin 22 44
Total 50 100

42
 masculin; 22;
44%

masculin
feminin
feminin; 28;
56%

Statistics - Distribuţia în functie de vârstă

 23 subiecți cu vârsta cuprinsă între 18-25 de ani (46%),

 18 subiecți cu vârsta cuprinsă între 25-45 de ani (adica 36% ),
 9 subiecți cu vârsta mai mare de 45 ani (ceea ce înseamnă 18 %).

Grupe de vârstă Numar Procent (%)

18-25 ani 23 46
26-45 ani 18 36
Peste 45 ani 9 18
Total 50 100

43
 Repartizare in functie de varsta subiectilor

18%

46%
18-25 ani
25-45ani
peste 45

36%

Statistics - Nivelul de instrucţie al subiectilor

 31 din subiecți au studii superioare ( adică 62%),

 13 subiecți au studii medii (însemnând 26% )
 6 subiecți – adica 12 % au declarat că au absolvit alte forme de învaţământ.

Statistic - Studiile subiecţilor

Studii Numar Procent (%)

Studii superioare 31 62
Studii medii 13 26
Alte studii 6 12
Total 50 100

44
 Repartizarea subiectilor in functie de nivelul de şcolarizare

31

13
6

Studii Superioare Studii Medii Alte studii

4.4. Instrumente de lucru

Pentru realizarea cercetării a fost utilizată metoda chestionarului.
Au fost aplicate doua chestionare (anexa 1)
Primul chestionar distinge trei dimensiuni ale conceptului de atitudine: respingere,
evitare şi acceptare. Fiecarei dimensiuni îi corespund 6 itemi, în total 18 itemi Intensitatea
fiecarui item este apreciata pe o scala de patru trepte.Distribuţia întrebărilor pentru fiecare
dimensiune este urmatoarea:
-Atitudinea de respingere - întrebările 1,2,3,10,11,12.
-Atitudinea de evitare întrebările 4,5,6,13,14,17
-Atitudinea de acceptare întrebarile 7,8,9,15,16,18.
Scorul maxim ce poate fi obţinut pentru fiecare dimensiune este de 24 iar cel minim
de 6.
Al doilea chestionar vizează conceptul de prejudecată, specific ipotezei numarul doi
şi are ca dimensiuni schizofrenia şi bolnavul cu schizofrenie.

45
 Întrebările distribuite prejudecatilor despre schizofrenie sunt 1,2,6,8,9, iar
prejudecăţile despre bolnavul cu schizofrenie sunt reflectate de întrebarile 3,4,5,7,10.
Ca variante de raspuns am optat pentru DA sau NU,
Intensitatea fiecarui item fiind apreciată astfel : fiecare raspuns afirmativ este cotat cu
5 puncte şi fiecare raspuns negativ, cu 0 puncte.Scorul maxim ce poate fi obţinut atât pentru
prejudecăţile despre schizofrenie cât şi pentru prejudecatile despre bolnavul schizofren este
de 25 iar scorul minim este 0.

4.5. Prelucrarea şi interpretarea datelor

Plecând de la ipotezele enunţate, am urmărit în ce măsură acestea se confirma sau nu.
În cele ce urmeaza vor fi prezentate pe rand rezultatele chestionarelor aplicate pentru
identificarea atitudinii oamenilor faţă de bolnavul cu schizofrenie, iar apoi al celor care
urmareau conceptul de prejudecată.

Rezultatele analizei chestionarelor pe dimensiunile corespunzatoare conceptului

atitudine din acest punct de vedere sunt urmatoarele:

Respingere 4 puncte 3 puncte 2 puncte 1 punct Total

Item 1 17 15 1 7 50
Item 2 13 18 7 12 50
Item 3 43 4 2 1 50
Item 10 16 23 4 7 50
Item 11 39 8 1 2 50
Item 12 12 14 17 7 50
Total 140 82 42 36 300
Atitudinea de respingere:
Itemii prezenţi în tabel, reprezinta raspunsul la intrebarile specifice atitudinii de
respingere faţă de bolnavul cu schizofrenie. Raspunsurile au fost cotate pe scala 4,3,2,1
(unde 4 reprezintă masura maxima în care respondentii au fost de accord cu afirmatiile din
chestionar).

46
 Pentru fiecare item am adunat 50 de raspunsuri de la cei 50 de chestionati, în total 300
de raspunsuri. Dintre acestea:
 140 au fost apreciate cu 4 puncte (adica 46,67% );
 82 cu 3 puncte ( 27,33%);
 42 cu 2 puncte (14%);
 iar 36 cu 1 punct (12% )
Fiecare respondent putea obţine un scor maxim de 24 de puncte, iar în total pe această
dimensiune se puteau cumula 1200 de puncte. Calculand datele din tabel, se constată ca
subiecţii au cumulat un total de 926 de puncte ceea ce inseamna că pe dimensiunea
respingere se obţine un procent de 77,17%.

Respingere Punctaj Procent

Scor de 4 140 46,67
Scor de 3 82 27,33
Scor de2 42 14
Scor de1 36 12
Total 300 100

47
 Atitudinea de evitare
Tabelul urmator conţine datele referitoare la itemii specifici atitudinii de evitare.
Aprecierea s-a făcut pe scala 4,3,2,1 unde 4 a reprezentat masura maxima de apreciere a
valorii de adevar a itemilor din punctul de vedere al fiecarui respondent.Totodata pentru
fiecare întrebare am adunat 50 de raspunsuri de la cei 50 de subiecţi, în total 300 de
raspunsuri.

Evitare 4 puncte 3 puncte 2 puncte 1 punct Total

Item 4 1 32 14 3 50
Item 5 7 38 2 3 50
Item 6 12 19 16 3 50
Item 13 42 5 1 2 50
Item 14 6 20 21 3 50
Item 17 21 23 4 2 50
Total 89 137 58 16 300

Dintre cele 300 de raspunsuri:

 89 au fost apreciate cu 4 puncte, adică 29,67%;
 137 cu 3 puncte ceea ce înseamnă 45,67% ,
 58 au fost apreciate cu 2 puncte adică 19,33%
48
  iar 16 cu 1 punct adică 5,33%,
S-au adunat pentru atitudinea de evitare 915 puncte, însemnand că procentul specific acestei
dimensiuni este de 76,25%.
Evitare Punctaj Procent
Scor de 4 89 29,67
Scor de 3 137 45,67
Scor de2 58 19,33
Scor de1 16 5,33
Total 300 100

Atitudinea de acceptare
Urmatorul tabel se referă la itemii stabiliţi pentru atitudinea de acceptare, de asemenea
aprecierea fiind făcută pe aceeaşi scala de 4,3,2,1, unde 4 are aceeasi valoare maxima de
apreciere.
De la cei 50 de respondenţi am adunat 50 de răspunsuri pentru aceşti itemi, obţinând
acelaşi total de 300 de răspunsuri din care:
 33 au fost apreciate cu 4 puncte-11%,
 60 de raspunsuri au fost apreciate cu 3 puncte,adica 20%,
 115 raspunsuri cu 2 puncte ceea ce înseamnă 38,33%
 iar 92 cu 1 punct,adica 30,67%, un total de 100%.

Acceptare 4 puncte 3 puncte 2 puncte 1 punct Total

Item 7 2 5 22 21 50
Item 8 6 9 20 15 50
Item 9 4 12 19 15 50
Item 15 2 20 49 24 4 50
Item 16 6 3 16 25 50
Item 18 13 11 14 12 50
Total 33 60 115 92 300
 Pentru această dimensiune, scorul maxim ce putea fi obţinut individual era de 24 de
puncte iar în total 1200 de puncte.
Analizând datele din tabel, se constată că subiecţii au obţinut un total de 634 de
puncte, însemnând un procent de doar 52,83% pe aceasta dimensiune.

Acceptar
e Punctaj Procent
Scor de 4 33 11
Scor de 3 60 20
Scor de2 115 38,33
Scor de1 92 30,67
Total 300 100

O analiză asemănătoare s-a facut şi pentru dimensiunile prevazute de chestionarul

realizat pentru conceptul de prejudecată,obţinându-se următoarele rezultate:
Prejudecati despre schizofrenie:
Schizofreni DA 5p NU 0p Total
e
Item 1 23 27 50
Item 2 34 16 50
Item 6 26 24 50
Item 8 8 42 50
Item 9 15 35 50
Total 106 144 250

Itemii din tabel reflectă prejudecăţile respondenţilor referitoare la

schizofrenie.Subiecţii au avut ca variante de raspuns DA sau NU.

50
 Pentru fiecare item, am adunat 50 de raspunsuri de la cei 50 de subiecţi, în total 250
de răspunsuri, dintre acestea:
 106 au fost cotate cu 5 puncte adica 42,4%
 144 de răspunsuri au fost cotate cu 0 puncte adica 57,6%,
un total de 100%.
Pe această dimensiune, subiecţii puteau obţine un punctaj maxim individual de 25 de
puncte şi 0 puncte minim, iar scorul cumulat al acestora putea fi maxim de 1250.
Analizand tabelul, se constată ca respondentii au acumulat un numar de 530 de puncte
obţinându-se un procent de 42,4% pentru prejudecăţile despre schizofrenie.

Prejudecati despre bolnavul cu schizofrenie:

Bolnavul cu schizofrenie DA 5p NU 0p Total

Item 3 43 7 50
Item 4 49 1 50
Item 5 47 3 50
Item 7 6 44 50
Item 10 9 41 50
Total 154 96 250

Tabelul de mai sus conţine itemii care aparţîn prejudecăţilor despre bolnavul cu
schizofrenie.

51
Variantele de raspuns fiind ca şi la prima dimensiune DA sau Nu punctate cu 5 şi respectiv 0
puncte.
De la fiecare respondent am adunat 50 de răspunsuri pentru fiecare item, în total 250 de
raspunsuri. Dintre acestea:
 154 au corespuns variantei de raspuns Da fiind cotate cu 5 puncte în procent de
61,6%
 96 de răspunsuri au corespuns variantei Nu, cotate cu 0 puncte în procent de 38,4%.
Datele din tabel relevă faptul că în total s-au obţinut 770 de puncte, ceea ce înseamna un
procent de 61,6% pentru prejudecăţile referitoare la bolnavul cu schizofrenie.

Bolnavul cu schizofrenie Punctaj Procent

DA 5p 154 61,6
NU 0p 96 38,4
Total 250 100

Rezumând rezultatele obţinute am constatat că :

Cea mai frecventă atitudine a oamenilor faţă de bolnavul psihic este cea de respingere
,se confirmă ipoteza întrucât subiecţii au ales pe dimensiunea respingere a atitudinii în
procent de 46,67 % nivelul maxim de apreciere al scalei stabilite faţă de 29,67% şi respectiv
11% pentru celelalte tipuri de atitudini.
Dacă luam în considerare întreaga scala de apreciere (4,3,2,1) faptul că cel mai mare
punctaj s-a obţinut tot pentru atitudinea de respingere.
Prejudecăţile influenţează atitudinea indivizilor faţă de bolnavul cu
schizofrenie,rezultatele arata că 61,6% din răspunsuri indică prezenţa prejudecăţilor despre
bolnavul cu schizofrenie în rândul subiectilor.
Nu există diferenţe semnificative între atitudinea barbatilor şi cea a femeilor faţă de
bolnavul psihic, ipoteza este infirmata de rezultate.Desi numarul femeilor chestionate a fost
mai mare decât cel al bărbaţilor ( din cele 140 de răspunsuri primite pentru atitudinea de
respingere, cotate cu 4 puncte, doar 42 au aparţinut femeilor ). Infirmarea ipotezei este
52
susţinută şi de rezultatele obţinute pe dimensiunea aflată la polul opus , atitudinea de
acceptare.
Din cele 33 de răspunsuri cotate cu 4 puncte, doar 14 aparţîn bărbaţilor.
Aceste cifre demonstrează că există diferenţe semnificative între atitudinea bărbaţilor şi cea a
femeilor faţă de bolnavul cu schizofrenie ; femeile fiind cele care-i acceptă într-o măsură mai
mare decât bărbaţii.
În caz concret, în judeţul Argeş, la sfârşitul anului 2015 erau înregistraţi 19138
bolnavi psihici; dintre aceştia 476 fac obiectul monitorizării active în baza articolului 109
Cod Penal.
Cei 476 bolnavi psihici periculoşi au comis infracţiuni pedepsite de codul penal ;
în acest sens putem spune ca la nivel de structură incidenţa infractionalitatii în rândul
bolnavilor psihici este de 2.48 %.
Analizând ulterior datele statistice publicate de INSTITUTUL NATIONAL DE
STATISTICA AL ROMÂNIEI avem următoarele :
Rata infracţionalităţii în jud Argeş în anul 2015 este de 1941 / 100000 locuitori
Rata infracţionalităţii în jud Argeş în anul 2014 este de 1994 / 100000 locuitori
Rata infracţionalităţii în jud Argeş în anul 2013 este de 1302 / 100000 locuitori
Rata infracţionalităţii =numarul infractiunilor inregistrate şi solutionate ;
Populaţia judeţului Argeş – la nivelul anului 2015 a fost de 591353 .
Raportându-ne la nivelul populaţiei judeţului Argeş , putem spune că avem o
incidenţă a infracţionalităţii de 1,3 % .
În ceea ce priveşte monitorizarea bolnavilor psihici periculosi , am constatat ca legislaţiile în
vigoare acoperă teoretic acest subiect dar în acelaşi timp pot spune că legile individuale fără
a exista liant de legătură între instituţii nu au validitate.
Eficienţa serviciilor de psihiatrie în ce priveşte scăderea ratei infracţionalităţii fără suportul
comunităţii sociale (familie , grupul social , poliţia de proximitate , serviciul de probaţiune )
nu va putea avea rezultate simţitoare .

53
 CONCLUZII

În decursul activităţii mele sociale , am colectat timp de 10 ani diferite date de tip caz
ale pacienţilor monitorizaţi; am observat că structura socială deficitară are un impact major
asupra infracţionalităţii ; am vazut că pe primul loc în cazul infracţiunilor grave comise de
bolnavul psihic, se regăseşte diagnosticul de Schizofrenie ; nu cred că este deloc întâmplător
să constat că şi în rândul bolnavilor psihici , nivelul şcolarizării reduse a urcat procentajul pe
scara infracţionalităţii.
Consider că supravegherea infractorului trebuie adaptată la nevoile acestuia, motiv
pentru care legislaţia ar trebui să prevadă în mod expres necesitatea elaborării şi dezvoltării
unor scheme variate, menite să satisfacă efectiv nevoile acestuia; cum ar fi terapia centrată
pe subiect, terapia de grup, programe rezidenţiale, precum şi continuitatea tratamentul
specializat şi ori de câte ori se constată necesitatea administrării unui tratament, ar trebui
făcute eforturi de a continua această măsură şi încercări de a înţelege antecedentele

54
infractorului, personalitatea, aptitudinile, inteligenţa, valorile sale şi în special
circumstanţele care l-au condus la comiterea infracţiunii.
Pregătirea personalului care lucrează în domeniul administrării sancţiunilor
comunitare ar trebui să fie obligatoriu impusă sub mai multe aspecte: de natură morală,
juridică şi psiho-sociologică şi trebuie să contribuie la clarificarea responsabilităţii
personalului în ce priveşte reabilitarea infractorilor,cunoaşterea drepturilor acestora, precum
şi cele ale comunităţii.
Obţinerea de informaţii despre natura măsurilor neprivative de libertate, a naturii
infractiunii comise, scopul supravegherii, istoricul pacientului şi datele de anchetă socială –
ar trebui puse la dispozitia tuturor celor implicati în supravegherea şi executarea măsurilor
neprivative de libertate.
De asemenea ar trebui încurajată participarea comunităţii şi cooperarea cu
organismele guvernamentale şi non-guvernamentale, cu voluntarii în procesul implementării
şi administrării măsurilor neprivative de libertate .
De regulă, probațiunea presupune respectarea unor condiţii cum ar fi nesăvîrşirea de
noi infracţiuni şi executarea obligaţiilor special formulate de către judecător în sentinţă
printre care se numără: urmarea unui curs, interdicţia de a frecventa anumite zone / localuri
(cazinouri, localuri de divertisment, etc.), continuarea instruirii profesionale, neposedarea
armelor de foc şi (sau) armelor albe, repararea daunelor cauzate, comunicarea judecătoriei
despre orice schimbare a locului de trai şi de muncă, prezentarea în judecată la prima
chemare a agentului de probaţiune, prezentarea la tratament, etc .
Consider de asemenea necesar ca în prima lună de probaţiune să se alcătuiască un
plan de acţiune în colaborare cu clientul –un plan care evaluează punctele tari şi posibilităţile
clientului , plan ce ar trebui reevaluat la fiecare 3 luni.
Apreciez de asemenea benefică o colaborare cu serviciile sociale din cadrul
primăriilor, (serviciul de probaţiune trebuind să ia iniţiativă şi să traseze un plan de acţiune,
iar serviciile sociale să urmeze acest plan) dar şi cu anumite instituţii medicale în cazul în
care se constată o stare de sănătate precară a persoanei aflate sub probaţiune care ar genera o
imposibilitate de adaptare a acesteia la realitatea socială, inclusiv în cazul consumului de
alcool şi de droguri. Se aşteaptă şi o implicare a bisericii în aceste activităţi mai ales prin
munca de voluntariat.
Cum Serviciul de Probaţiune nu oferă beneficiarului banii necesari traiului zilnic, e
important să-i poată oferi posibilitatea de a-şi câştiga existenţa. Este, aşadar, foarte important

55
să se construiască o relaţie profesională în care ofiţerul de probaţiune este în poziţia din care
el/ea poate motiva inculpatul să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi. De asemenea ar
trebui prevăzute un număr din ce în ce mai mare de posibilităţi de tratament prin instituirea
unor programe gen dezvoltarea de abilităţi cognitive, managementul furiei sau discuţii
deschise – în grup despre criminalitate.
Obligatoriu ar trebui garantat accesul la tratament – inclusiv pentru dependenţii de
droguri şi alcool astfel incât Serviciul de Probaţiune să poată trimite orice client la tratament
şi să aibă în acelaşi timp certitudinea că acesta va primi tratamentul potrivit atât timp cât este
necesar , indiferent de calitatea de asigurat a respectivului. Pot face precizarea că în cazul
bolnavilor psihici este necesar întocmirea unui dosar de invaliditate sau handicap si ulterior
după aprobare – care poate dura cateva luni – putem trece la prescriptie electronică gratuită
sau compensată a tratamentului.
Parghiile de care are nevoie consilierul de probaţiune pentru a asigura monitorizarea
bolnavului psihic infractor – lipsesc ; la un nivel minim această supraveghere se realizează
printr-o colaborare tacită cu membrii echipelor terapeutice , dar nu exista norme care să
îndreptăţeasca pe unii sau pe alţii să efectueze eficient acest lucru. Aş putea face aici referire
la următoarea situaţie : - bolnav psihic periculus care a comis o infractiune prevazuta de
codul penal , beneficiază de efectele art 109 cod penal ( suspendarea –amânarea executării
pedepsei si implementarea măsurii de siguranţă care prevede obligarea la tratament medical
de specialitate) . În această situaţie nici consilierii de probaţiune , nici personalul medico-
sanitar din instituția unde este repartizat pentru tratament – nu pot interveni activ / imediat
în cazul în care suspicionează că respectivul se sustrage de la administrarea tratamentului.
Dacă ar exista acel liant de legătura între legi – despre care am vorbit – în cazul concret
menţionat – în sensul că dacă vre un reprezentant al celor două institutii ar putea solicita în
mod expres verificările de rutina privind corectitudinea administrarii tratamentului ( analize
specific ) s-ar putea spune că pe acest subiect se poate asigura supravegherea comunitară.
Apreciez că în cazul infractorului condamnat la o pedeapsă si executarea acesteia se
face în stare de libertate, consilierea psihologică ar trebui să vizeze în primul rând găsirea
posibilităţii de a obţine sau păstra un loc de muncă, de a comunica cu familia, cunoscuţii şi
mai puţin de a accepta pedeapsa (aspect care în cazul pedepsei cu inchisoarea vizează în
mod predominant consilierea psihologică a deţinuţilor) aşa cum se face acum .
Nu este de neglijat nici exemplul altor state ce au înfiinţat anumite centre, aşa
numitele case de la jumătatea drumului sau case de compromis care oferă o locuinţă şi un

56
minim de mijloace de supravieţuire celor ce au fost condamnaţi ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni
Aplicarea pe scară largă a monitorizării electronice poate fi de asemenea un mod
avantajos de a ţine inculpaţii în afara închisorii, dar încă sub supervizare intensă la un cost
uşor mai scăzut decât penitenciarul. Este foarte important ca această măsură să nu fie doar o
soluţie impersonală, tehnică , astfel încât ar trebui să se pună mare accent pe contactul cu
Serviciul de Probaţiune şi pe sprijinul social oferit de consilierii de probaţiune pentru a
contrabalansa elementul controlului.
Apreciez că ar fi necesar ca în modificările legislative ce vor urma să se urmărească
şi implicarea organelor de poliţie în supravegherea condamnatului, serviciul de probaţiune
ar trebui să se ocupe cu consilierea , educarea civică, reintegrarea infractorilor şi mai puţin
cu supravegherea acestora, această activitate ar fi de preferat în administrarea poliţiei ca
factor de siguranţă mai mare.
Ca şi calificări ce ar trebui să fie avute de personalul acestei instituţii , ar trebui să fie
psihologi, asistenţi sociali, profesori, jurişti şi chiar medici şi teologi. Este cert că o gamă aşa
de largă de personal nu poate intra în schema principală de încadrare datr consider ca ar
putea fi făcute contracte de colaborare cu aceştia .
Deşi potrivit legii victimele pot beneficia de consiliere şi asistenţă la cerere, din
datele statistice ale Direcţiei de Probaţiune din Ministerul Justiţiei publicate pe siteul acestei
instituţii rezultă că puţine victime apelează la această modalitate fie din cauza necunoaşterii
acestor prevederi sau a implicaţiilor lor, fie din cauza ruşinii, fricii sau lipsurilor materiale sau
a concepţiilor invechite. Ajutorul psihologic sau social ar trebui să fie acordat din oficiu şi
nu la cerere, prin asigurarea acestor servicii de către persoane specializate periodic pe acest
domeniu (psihologi, asistenţi sociali) care să intervină încă de la primele contacte ale
victimei sau infractorului cu organele judiciare. În scopul unui ajutor eficient ar trebui de
asemenea ca în mod obligatoriu atât victima cât şi infractorul să aibă acces la informaţii
privind posibilitatea de mediere a conflictului.
Beneficiile reale sunt însă cele pe termen lung pentru că oferirea unui ajutor eficient
şi la timp părţilor implicate în săvârşirea unei infracţiuni nu poate conduce în cele din urmă
decât la reducerea riscului infracţional şi prevenirea recidivei.

57
 BIBLIOGRAFIE

1. Amiroiu, Racid (2003) – Consideratii psihologice asupra notiunii de agresivitate şi

frustrare comparativa ;
2. Butoi T , Butoi I (2004)– Tratat de psihologie judiciara
3. Cod de procedura penala
4. Codul Penal al Romaniei  ***Republicat
5. Conventia europeana cu privire la supravegherea infractorilor liberati condiotionat ;
6. Doina Balahur, Probatiune şi re integrare comunitara. Impactul masurilor şi
sanstiunilor alternative asupra tratamentului copiilor şi t inerilor del incventi în
sistemul justitiei penale – M inisterul Justitiei, Directia de Re integrare Sociala şi
Supraveghere. Anul III Nr. 10/2004, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 2004
7. DSM IV ; DSM V

58
8. Durnescu, Ioan,  Manualul consilierului de re integrare şi supraveghere  , Editura
Themis, Craiova 2002
9. E Brumaru şi colaboratorii –corelatia intre fapta comisa , discernamant şi masurile de
siguranta la psihopatii cu decompensari nevrotice
10. George Neamtu şi Dumitru Stan (coord.),  a Sociala – Studii şi aplicatii  ,  Editura
Polirom, Bucuresti, 2005
11. Groza,Daliana, Ghedeon,Ramona, Albu,Carmen şi Csatlos Dima, Jan ina. Asistenta şi
consilierea în cadrul serviciilor de re integrare sociala şi supraveghere. în  “Manual
de practica în domeniul re integrarii sociale şi supravegherii”. Editura Oscar Pr int,
Bucuresti, 2004
12. Hotararea de Guvern nr. 1239 d în 29 noiembrie 2000 pr în aprobarea Regulamentului
de aplicare a dispozitiilor O.G. nr. 92/2000
13. Ion Chis , Dragos Razvan Nita (2005) – Fundamente de drept executional penal ;
Bucuresti
14. Irimescu Gabriela, “Tehnici specifice în Asistenta sociala” , Editura Universitatii
“Al.  Cuza” , Iasi, 2006
15. Kolmthout, Anton. M.Von (edit.), Durnescu, Ioan (trad.), Re integrarea sociala şi
supraveherea infractoeilor în opt tari europene, Editura SISTECH, Craiova, 2004
16. Ligia Dumitrascu , Valent în Schiaucu – Supravegherea în comunitate 2007
17. M inisterul de Justitie – Directia de re integrare sociala şi supraveghere- “Manual de
practica în domeniul re integrarii sociale şi supraveghere”, Anul III Nr. 9/2004,
Editura Oscar Pr int, Bucuresti, 2004
18. Pavel Abraham, Anamaria Szabo,  Sisteme de Probatiune – suport de curs- , Anul
universitar 2006/2007, Universitatea d în Bucuresti -  Facultatea de Sociologie şi
Asistenta Sociala
19. Pavel Abraham,   introducere în Probatiune  , Editura National, Bucuresti, 2001
20. Tardiff K. (2000) : Adult Antisocial Behavior and Crim inality – Philadelphia;
21. Zaharia V , Popa V , Astrahan L. (2009) Ghidul consilierului de probatiune
22. Zapodean Monica, “Terapii familiale şi Asistenta sociala a familiei” , Editura
Lumen, Iasi, 2002

59
 ANEXE
ANEXA 1 .
(vizând atitidinea comunităţii faţă de bolnavul cu schizofrenie)
Sex F
M
18 - 25 ani
Varsta 26 - 45 ani
Peste 45 ani
superioare
Studii medii
Altele
Va rugăm să raspundeţi apreciind valoarea de adevăr a afirmatiilor, pe scala 1,2,3,4,
unde 1 reprezinta valoarea minimă, iar 4 valoarea maxima. Răspunsurile sunt
confidentiale.

60
 Va multumim pentru cooperare!

1.Cand c ineva sufera de schizofrenie,nu mai este în stare sa faca nimic 1 2 3 4

2.Bolnavul cu schizofrenie trebuie inchis/ izolat în spitalele de psihiatrie 1 2 3 4
3.Bolnavul psihic este un pericol pentru societate 1 2 3 4
4.Mi-ar fi indiferenta prezenta unui bolnav schizofren în comunitatea unde
traiesc 1 2 3 4
5.Daca vad un 'nebun' pe strada il ocolesc 1 2 3 4
6. în cazul în care un bolnav de schizofrenie mi-ar cere ajutor,l-as ignora 1 2 3 4
7.Nu ar fi peste puterile mele sa ma pun în locul unui bolnav cu schizofrenie
şi sa vad lucrurile d în punctul lui de vedere 1 2 3 4
8.Bolnavul cu schizofrenie,nu este doar 'un nebun 'si atat 1 2 3 4
9Bolnavul cu schizofrenie merita sa fie inteles 1 2 3 4
10.Oamenii care vad partile bune ale unui bolnav cu schizofrenie,sunt 1 2 3 4
naivi,orbi. 1 2 3 4
11.Daca schizofrenia afecteaza viaţa unui om, inchei orice contact cu el. 1 2 3 4
12.Oamenii ii critica pe bolnavii psihici,pe buna dreptate 1 2 3 4
13.Prefer sa nu ma gandesc la soarta unui bolnav psihic 1 2 3 4
14.Consider ca este greu şi sa accepti şi sa resp ingi un bolnav psihic 1 2 3 4
15.Nu as privi cu suspiciune daca as avea în fata un bolnav cu schizofrenie 1 2 3 4
16.Consider ca nu toti bolnavii psihici sunt la fel 1 2 3 4
17.Daca o cunost inta s-ar imbolnavi de schizofrenie,as vizita-o mai rar 1 2 3 4
18.Bolnavii psihici nu sunt o rus ine pentru societate

61
ANEXA 2 - CHESTIONAR (vizand prejudecatile oamenilor)

Alegeti varianta de raspuns cu care sunteti dumneavoastra de acord.

Raspunsurile sunt confidentiale.
1.Schizofrenia este o boala genetica,ea se mosteneste doar d în familie DA NU
2.Schizofrenia inseamna totala nebunie DA NU
3.Persoanele cu schizofrenie sunt intotdeauna violente şi periculoase DA NU
4.Daca sunt ajutati,bolnavii cu schizofrenie pot socializa DA NU
5.Daca un bolnav cu schizofrenie beneficiaza de ajutor specializat,se poate
integra intr-o viaţa normala DA NU
6.Schizofrenia apare mai mult la femei. DA NU
7.Daca sunt ajutati bolnavii cu schizofrenie pot socializa DA NU
8.Boala psihica este consec inta unui caracter slab DA NU
9.Daca o persoana sufera de schizofrenie inseamna ca are personalitate DA NU
multipla
10.Persoanele cu tulburari psihice nu pot sa lucreze. DA NU

62